1

The Journal of Romanian Literary Studies is an international online journal published

by the ALPHA Institute for Multicultural Studies in partnership with the Department of
Philology at UMFST in Targu-Mures and the ”Gh. Șincai” Institute of Social and Human
Research Research of the Romanian Academy. It is an academic publication open to
academics, literary critics, theoreticians or researchers who are interested in the study
of Romanian literature, as well as the Humanities. Our essential goal is to set
communication paths between Romanian literary and humanistic research and the
contemporary European cultural discourse, bringing the most valuable phenomena
recorded in the Romanian culture into a beneficial dialogue with the other European
cultures.

SCIENTIFIC BOARD:
EDITORIAL BOARD:

Prof. Virgil NEMOIANU, PhD Editorial Manager:

Prof. Nicolae MANOLESCU, PhD
Prof. Iulian BOLDEA, PhD
Prof. Eugen SIMION, PhD
Prof. George BANU, PhD
Executive Editor:
Prof. Alexandru NICULESCU, PhD Prof. Al. CISTELECAN, PhD

Editors:
Prof. Cornel MORARU, PhD
Prof. Mircea A. DIACONU, PhD
Prof. Dorin ȘTEFĂNESCU, PhD
Assoc. Prof. Luminița CHIOREAN, PhD
Assoc. Prof. Dumitru-Mircea BUDA, PhD

The sole responsibility regarding the contents of the articles lies with the authors.

Published by
Arhipelag XXI Press, Tîrgu-Mureş, România, 2021
8 Moldovei Street, Tîrgu-Mureş, 540519, România
Tel: +40-744-511546
Editor: Iulian Boldea
Editorial advisor: Dumitru-Mircea Buda
Email: [email protected]
ISSN: 2248-3004

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES is submitted for indexation in the ERIH-PLUS

European Reference Index for the Humanities and Social Sciences

1
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Contents

THE HISTORY OF LITERATURE BETWEEN DIACHRONY AND AXIOLOGY ............................................... 19

Iulian BOLDEA ............................................................................................................................... 19
Prof. PhD, UMFST „G.E. Palade” of Târgu Mureş ........................................................................... 19
THE ROLE OF MANAGEMENT IN BUILDING THE KNOWLEDGE-BASED SOCIETY .................................. 28
Corina Ana BORCOȘI ..................................................................................................................... 28
Scientific researcher II, PhD, “Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu .................................... 28
ABTEILUNG ASTRA VOM KREIS BIHOR – SEITEN VON RELIGIONS- UND MUSIKKULTUR.
DOKUMENTARISCHE UNTERSUCHUNGEN ......................................................................................... 34
Mihai BRIE .................................................................................................................................... 34
Prof. PhD. Habil. Dr., University of Oradea .................................................................................... 34
DEVELOPING DIGITAL COMPETENCE. ................................................................................................ 40
AN ESSENTIAL SKILL IN REMOTE LEARNING ....................................................................................... 40
Alexandra GALBIN ......................................................................................................................... 40
Postdoctoral Researcher, Alexandru Ioan Cuza University of Iasi ................................................... 40
THE MUTATIONS OF THE TRADITIONAL DRAMATIC PHENOMENON .................................................. 50
Mariana COCIERU ......................................................................................................................... 50
PhD, Senior Scientific Researcher, Romanian Philology Institute ,,Bogdan Petriceicu-Hasdeu”,
Ministry of Education, Culture and Research of the Republic of Moldova ...................................... 50
DOES THE NUMERAL TWELVE (DOUĂSPREZECE) STILL EXISTS IN ROMANIAN? .................................. 59
Mariana FLAIȘER ........................................................................................................................... 59
Prof. PhD, „Gr. T. Popa” University of Medicine and Pharmacy, Iași............................................... 59
LECȚIA – ÎNTRE TRADIȚIONAL ȘI MODERN ......................................................................................... 65
Teodor PĂTRĂUȚĂ ........................................................................................................................ 65
Prof. PhD, „Vasile Goldis” Western University of Arad ................................................................... 65
THE LETTER OF NEACȘU OF CÂMPULUNG (1521) .............................................................................. 72
FIVE CENTURIES SINCE ITS WRITING.................................................................................................. 72
Agnes Terezia ERICH ..................................................................................................................... 72
Professor PhD, „Valahia” University of Targoviste ......................................................................... 72
BETWEEN NATIONAL STATES AND THE PLAN OF THE DANUBIAN CONFEDERATION: THE CENTENNIAL
OF THE FOUNDING OF ”LITTLE ENTENTE” - LITTLE ALLIANCE (1921) ................................................. 79
Cercet.ștințif.III dr. Florin F. NACU ................................................................................................. 79
ICSU ”C.S. Nicolăescu-Plopșor”, Craiova ........................................................................................ 79
RURAL TO URBAN TRANSITIONS IN EUROPEAN REALISTIC NOVELS ................................................... 86
Suzana Carmen CISMAS ................................................................................................................ 86
Assoc. Prof. PhD, University of Agronomic Sciences and Veterinary Medicine, Bucharest .............. 86

2
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

CONVERSION AND SUBVERSION TRAITS IN RURAL REALISM BETWEEN THE WORLD WARS ............... 97
Suzana Carmen CISMAS ................................................................................................................ 97
Assoc. Prof. PhD, University of Agronomic Sciences and Veterinary Medicine, Bucharest .............. 97
THE POEMS OF HEARTS: FROM MAX BLECHER TO CORNELIU C. CRISTESCU ................................... 105
Luiza MARINESCU ....................................................................................................................... 105
Institutul Limbii Române, București/ Universitatea sf Kliment Ohridsky, Sofia ............................. 105
SAVED BY CHAOTICS: FROM ELECTIVE AFFINITIES TO FRACTAL ATTRACTION .................................. 116
Dragoş AVĂDANEI ....................................................................................................................... 116
Assoc. Prof. PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași........................................................... 116
MEANINGS AND USE OF THE WORD "THANK YOU" IN ROMANIAN.................................................. 127
Larisa Ileana CASANGIU,.............................................................................................................. 127
Assoc. Prof. PhD, University „Ovidius” of Constanţa .................................................................... 127
MALENTENDUS GÉNÉRIQUES ET RÉCEPTION DE L’ŒUVRE LITTÉRAIRE ............................................ 134
Mihaela CHAPELAN ..................................................................................................................... 134
Assoc. Prof. PhD, University of Bucarest ...................................................................................... 134
THE CHRISTIANITY IN BRITAIN ......................................................................................................... 145
Constantin Claudiu COTAN .......................................................................................................... 145
Assoc. Prof. PhD., University „Ovidius” of Constanţa ................................................................... 145
“SHUGGIE BAIN” OR BACK TO REALISM .......................................................................................... 165
Anca BĂDULESCU ........................................................................................................................ 165
Assoc. Prof. PhD, „Transilvania” University of Brașov .................................................................. 165
RELEVANT ASPECTS REGARDING THE EVOLUTION OF ROMANIA'S EXTERNAL DEBT IN THE PERIOD
2010-2020 ...................................................................................................................................... 171
Anișoara BĂBĂLĂU ...................................................................................................................... 171
Assoc. Prof. PhD, University of Craiova ........................................................................................ 171
THE CREATION OF GRIGORE VIERU IN ORPHEUS’S MIRROR............................................................. 178
Victoria FONARI .......................................................................................................................... 178
Assoc. Prof. PhD, Moldova State University ................................................................................. 178
VASILE ALECSANDRI, 2021 – AN APOCRYPHAL BICENTENARY .......................................................... 194
Ioan DĂNILĂ................................................................................................................................ 194
Assoc. Prof. PhD, „Vasile Alecsandri” University of Bacău ............................................................ 194
TERRORISM AND THE NECESSITY OF ESTABLISHING AN INTERNATIONAL COUNTER-TERRORISM
COURT ............................................................................................................................................ 200
Oana Elena GĂLĂȚEANU ............................................................................................................. 200
Assoc. Prof. PhD, “Dunărea de Jos” University of Galați ............................................................... 200
member of the Research Centre of Juridical, Administrative, Social and Political Sciences of
“Dunărea de Jos” University of Galați .......................................................................................... 200

3
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

“DREAM” BY MIHAI EMINESCU – BETWEEN DREAM AND REVELATION ........................................... 210

Diana-Eugenia PANAIT-IONCICĂ .................................................................................................. 210
Assoc. Prof. PhD, Bucharest University of Economic Studies ........................................................ 210
TEACHING ABOUT STANDARD FORMS OF WRITING: DOCUMENTATION NEEDED IN HEALTHCARE
SETTINGS ........................................................................................................................................ 217
Laura Ioana LEON ........................................................................................................................ 217
Assoc. Prof. PhD, University of Medicine and Pharmacy "Grigore T. Popa", Iași ........................... 217
THREE INTRODUCTIONS TO THE ETHNOGRAPHIC RESEARCH OF MARAMUREȘ ............................... 224
Nicolae IUGA............................................................................................................................... 224
Prof. PhD., Associate Researcher Gr. I „Constantin Rădulescu Motru”Philosophy Institute,
Romanian Academy .................................................................................................................... 224
ANCIENT RELIGIOUS TEXTS AND CHRISTIAN SCRIPTURE .................................................................. 232
Mihai HANDARIC ......................................................................................................................... 232
Assoc. Prof. PhD, "Aurel Vlaicu" University of Arad...................................................................... 232
STRATEGIES USED IN THE ONLINE TEACHING OF ROMANIAN LANGUAGE AND LITERATURE IN THE
PRIMARY SCHOOL ........................................................................................................................... 243
Mihaela BADEA, GinaTUDORACHE .............................................................................................. 243
Assoc. Prof. PhD, Petroleum – Gas University of Ploiești.............................................................. 243
Primary School Teacher, PhD, Bărcănești School, Petroleum – Gas University of Ploiești ............. 243
RE-READING MIRCEA NEDELCIU’S FICTION:..................................................................................... 255
AGAINST CRITIC “–ISMS” AND BACK TO THE STORY ........................................................................ 255
Ramona HĂRȘAN ........................................................................................................................ 255
Assoc. Prof. PhD, “Henri Coandă” Air Force Academy, Brașov ..................................................... 255
A MULTIULTIDISCIPLINARY APPROACH TO THE CONCEPT OF TIME.................................................. 265
Viorica LIFARI, Iuliana MACOVEI .................................................................................................. 265
Assoc. Prof. PhD, Moldova State University, ................................................................................ 265
MA student, Moldova State University ........................................................................................ 265
POETRY, A PERSUASIVE STRATEGY IN THE ITALIAN ADVERTISING LANGUAGE ................................. 276
Mirela AIOANE ............................................................................................................................ 276
Assoc. Prof. PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași........................................................... 276
THE DIPLOMATIC RELATIONS BETWEEN THE HOLY SEE AND CHINA ................................................ 284
Monica MERUȚIU ........................................................................................................................ 284
Assoc. Prof. PhD, Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca .............................................................. 284
EFFICIENT GERMAN LANGUAGE AND GRAMMAR ACQUISITION: THE SOS-METHOD AND CHUNKS .. 295
Maria MUSCAN ........................................................................................................................... 295
Assoc. Prof. PhD, University „Ovidius” of Constanţa .................................................................... 295

4
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

RESHAPING THE OLD CHICANO TRADITIONS: .................................................................................. 301

ULTIMA – THE EMBODIMENT OF GOODNESS AND TRUTH .............................................................. 301
IN RUDOLFO ANAYA’S BLESS ME, ULTIMA ....................................................................................... 301
Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ ................................................................................................... 301
Senior Lecturer, PhD, “Transilvania” University of Brasov ............................................................ 301
GOOD, VIRTUE, SIN, AND EVIL IN PHILOCALIC PATRISTIC THINKING ................................................ 309
Constantin Claudiu COTAN .......................................................................................................... 309
Assoc. Prof. PhD, „Ovidius” University of Constanţa .................................................................... 309
LILITH IN ANCIENT RELIGIOUS MYTHOLOGY AND IN THE BIBLICAL TEXT .......................................... 320
Mihai HANDARIC ......................................................................................................................... 320
Associate Professor Dr. "Aurel Vlaicu" University of Arad ............................................................ 320
REPERE ALE AFECTIVITĂȚII ȘI CARENȚELOR AFERENTE .................................................................... 337
ÎN PERIOADA ANTEPREȘCOLARĂ(0-3 ANI) ....................................................................................... 337
Dorina Maria PAȘCA .................................................................................................................... 337
Assoc. Prof. PhD, UMFST Târgu Mureș ........................................................................................ 337
CLASSROOM MANAGEMENT IN COMBATING MISBEHAVIOUR ........................................................ 342
IN SENIOR HIGH SCHOOL CLASSES .................................................................................................. 342
Anca SÎRBU, Simona-Ana SÎRBU,.................................................................................................. 342
Senior Lecturer PhD, Constanţa Maritime University ................................................................... 342
Student, University POLITEHNICA of Bucharest ........................................................................... 342
THE IMPACT OF THE CIVIL WAR ON................................................................................................. 352
MARGARET MITCHELL’S MAIN SOUTHERN CHARACTERS ................................................................ 352
IN GONE WITH THE WIND ............................................................................................................... 352
Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ ................................................................................................... 352
Senior Lecturer, Ph.D., “Transilvania” University of Brașov .......................................................... 352
CHANGES IN INTERPERSONAL COMMUNICATION AS A CONSEQUENCE OF DIGITIZATION ............... 360
Ruxandra PETROVICI, .................................................................................................................. 360
Assoc. Prof. PhD, « Alexandru Ioan Cuza » University of Iasi ........................................................ 360
CHILDHOOD AND ADOLESCENCE IN THE DISINHERITED BY BENITO PÉREZ GALDÓS ......................... 370
Lavinia SIMILARU ........................................................................................................................ 370
Assoc. Prof. PhD, University of Craiova ........................................................................................ 370
MODERN URBAN POETICS AND THE CHISINAU SPACE EXPERIENCE OF THE MIGRANT CHARACTER . 378
Ludmila ŞIMANSCHI .................................................................................................................... 378
Assoc. Prof. PhD, Moldova State University ................................................................................. 378
ASPECTS REGARDING THE OFFICIAL SPEECH ABOUT THE INTERWAR ROMANIAN CRISIS ................. 385
Diana-Mihaela PĂUNOIU............................................................................................................. 385
Scientific Researcher III, PhD, „C.S. Nicolăescu-Plopşor” Institute for........................................... 385
Studies in Social Sciences and Humanities from Craiova .............................................................. 385

5
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

MICROTEACHING WITH WEB 2.0 TOOLS – A FUNCTIONAL MODEL OF PRESERVICE TEACHER TRAINING
DURING THE PANDEMIC ................................................................................................................. 393
Ileana Oana MACARI, .................................................................................................................. 393
Assoc. Prof. PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași........................................................... 393
Introducere ................................................................................................................................. 393
Participanții ................................................................................................................................ 394
Descrierea organizării și desfășurării activității ............................................................................ 394
Discuție ....................................................................................................................................... 395
Conclusions................................................................................................................................. 396
References...................................................................................................................................... 397
DISCOURSE, THE PREMISES FOR ESTABLISHING A MODEL FOR INVESTIGATING............................... 398
Carmen DIMITRIA ....................................................................................................................... 398
PhD., "Ștefan cel Mare" University of Suceava ............................................................................ 398
BILINGUALISM AND SELF-TRANSLATION IN THE VOLUME « DIEU ME DOIT CETTE PERTE » .............. 405
Aliteea-Bianca TURTUREANU ...................................................................................................... 405
Lecturer PhD, Technical University of Cluj-Napoca, North University Center of Baia Mare .......... 405
REPRESENTATIONS OF THE CHILD ................................................................................................... 412
IN THE UNIVERSAL ART AND LITERATURE........................................................................................ 412
Marta ALBU ................................................................................................................................ 412
Lecturer PhD, University of Craiova ............................................................................................. 412
DIFFICULTIES IN TRANSLATING MEDICAL TEXTS .............................................................................. 427
(EXAMPLES FROM RUSSIAN, ENGLISH AND ROMANIAN LANGUAGES) ............................................. 427
Marta – Teodora BOBOC ............................................................................................................. 427
Lecturer PhD, University of Bucharest ......................................................................................... 427
THE FICTIONAL JOURNALISTIC DISCOURSE OF A CONTROVERSIAL WRITER: MARGUERITE DURAS
ABOUT THE VILLEMIN CASE ............................................................................................................ 440
Daniela CATAU VERES ................................................................................................................. 440
Lecturer PhD, „Ștefan cel Mare” University of Suceava ............................................................... 440
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU SAU O CAMERĂ SEPARATĂ ......................................................... 451
Iulian BĂICUȘ .............................................................................................................................. 451
Lecturer PhD, University of Bucharest ......................................................................................... 451
THE POLITICAL-RELIGIOUS LIFE OF THE ORTHODOX ROMANIANS FROM TRANSYLVANIA ................ 464
IN THE 9th to 16th CENTURIES AND THE SIGNIFICANCE OF THE ARCHITECTURE OF WOODEN
CHURCHES ...................................................................................................................................... 464
WITHIN THE EUROPEAN CONTEXT .................................................................................................. 464
Ionel CHIRA ................................................................................................................................. 464
Lecturer PhD, University of Oradea ............................................................................................. 464

6
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

PHOTOGRAPHY AS A REFLECTION ON THE WORLD ......................................................................... 475

Ariana BĂLAȘA ............................................................................................................................ 475
Lecturer PhD, University of Craiova ............................................................................................. 475
ARMs (Authentic Resource Materials) IN ESP – PARTICULARITIES FOR TEACHING MEDICAL ENGLISH
Oana BADEA ............................................................................................................................... 484
Lecturer PhD, University of Medicine and Pharmacy, Craiova ...................................................... 484
THE EPITEXT IN THE SERVICE OF RECEPTION: ELEMENTS OF POLITICAL AND LITERARY DISCOURSE IN
THE EPISTOLARY WRITINGS OF THE WRITER MARGUERITE DURAS .................................................. 494
Daniela CATAU VERES ................................................................................................................. 494
Lecturer PhD, „Stefan cel Mare” University of Suceava ............................................................... 494
FANTASY ELEMENTS IN GRAHAM SWIFT’S WORKS .......................................................................... 503
Irina-Ana DROBOT....................................................................................................................... 503
Lecturer, PhD, Technical University of Civil Engineering, Bucharest ............................................. 503
THE EVOLUTION OF THE MANIFESTATION FORMS OF ORGANIZED CRIME IN CROSS-BORDER AREAS
Diana CHIȘ-MANOLACHE............................................................................................................. 512
Lecturer PhD, Carol I National Defence University ....................................................................... 512
DISCOURSE ON THE PROBLEMS OF ANCIENT HISTORIOGRAPHY AND THE BEGINNING OF THE MIDDLE
AGES ............................................................................................................................................... 521
NU ARE DIACRITICE ......................................................................................................................... 521
Ștefan LIFA .................................................................................................................................. 521
Lecturer PhD, Western University of Timișoara ........................................................................... 521
LJUDEVIT GAJ ȘI PAVEL JOZEF ŠAFARIK............................................................................................ 528
Maria LAȚCHICI ........................................................................................................................... 528
Lecturer PhD, University of Bucharest ......................................................................................... 528
REPRESENTATIONS OF THE CHILD IN THE ROMANIAN ART AND LITERATURE .................................. 535
Marta ALBU ................................................................................................................................ 535
Lecturer PhD, University of Craiova ............................................................................................. 535
THE RIGHT AND DUTY OF PARENTS TO ADMINISTER THE CHILD'S PROPERTY .................................. 549
Ioan MICLE .................................................................................................................................. 549
Lecturer PhD, ,,Aurel Vlaicu” University of Arad .......................................................................... 549
DIGITAL TOOLS AND ONLINE LEARNING IN THE ENGLISH LANGAUGE CLASS .................................... 563
Adina CAMPU ............................................................................................................................. 563
Lecturer PhD, „Transilvania” University of Brașov........................................................................ 563
READING PROCESSES – APPROACHES.............................................................................................. 572
Bogdan RAȚIU ............................................................................................................................. 572
Lecturer associate, PhD, UMFST Târgu Mureş ............................................................................. 572
Cecilia-Iuliana VÂRLAN ................................................................................................................ 581
Lecturer PhD, University „Ovidius” of Constanţa ......................................................................... 581

7
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

FACHSPRACHE IM DAF-UNTERRICHT ............................................................................................... 588

Edith-Hilde KAITER ...................................................................................................................... 588
Lecturer PhD, „Mircea cel Bătrân” Naval Academy, Constanța .................................................... 588
ONISIFOR GHIBU AT JENA AND THE LINGUISTIC UTRAQUISM IN TRANSYLVANIA AFTER 1918 ......... 596
Laura Gabriela LAZA .................................................................................................................... 596
Lecturer PhD, “Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca .............................................................. 596
LITURGICAL TIME IN THE MOSAIC RELIGION AND IN THE CHURCH OF CHRIST ................................. 605
Ioan Valentin ISTRATI .................................................................................................................. 605
Lecturer PhD, University „Ovidius” of Constanţa ......................................................................... 605
“WE SHOULD ALL BE ANGRY”: WOMEN'S RESPONSES TO TRAUMA IN THE SHORT STORIES OF
CHIMAMANDA NGOZI ADICHIE ....................................................................................................... 611
Roxana Elena DONCU .................................................................................................................. 611
Lecturer PhD, University of Medicine and Pharmacy „Carol Davila“, Bucharest ........................... 611
OPTIMIZING THE MANAGEMENT OF THE INTERNATIONAL COOPERATION IN ORDER TO COMBAT
UNCONVENTIONAL CROSS-BORDER THREATS ................................................................................. 621
Diana CHIȘ-MANOLACHE............................................................................................................. 621
Lecturer PhD, Carol I National Defence University ....................................................................... 621
REVELATION IN JESUS CHRIST IN THE DOCTRINE OF THE CHURCH FATHERS .................................... 631
Călin-Daniel PAŢULEA ................................................................................................................. 631
Lecturer PhD, „Babeş – Bolyai” University of Cluj-Napoca ........................................................... 631
EXCESSIVENESS IN TERMS OF TIME AND SPACE IN CARAGIALE'S PROSE .......................................... 640
Mihaela PRICOPE ........................................................................................................................ 640
Lecturer PhD, University Politehnica of Bucharest ....................................................................... 640
MEDICINE-A THIN BORDER BETWEEN FICTION AND REAL LIFE ........................................................ 648
Mirela RADU ............................................................................................................................... 648
Lecturer PhD, „Titu Maiorescu” University, Bucharest ................................................................. 648
STANDARDELE ÎN CURRICULUM DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ .............................................. 655
Ștefania-Roxana CIOBANU, ......................................................................................................... 655
Senior advisor, PhD, CNPEE București ......................................................................................... 655
Bogdan RAȚIU, ............................................................................................................................ 655
Lecturer associate, PhD, UMFST Târgu Mureş ............................................................................. 655
THE IMPORTANCE OF GAMES IN LEARNING MINIHANDBALL IN PRIMARY SCHOOL ......................... 666
Dan-Mihai ROHOZNEANU ........................................................................................................... 666
Lecturer PhD, „Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca .............................................................. 666
UBB University Center in Resita................................................................................................... 666
OUT OF SIGHT, OUT OF MIND? ....................................................................................................... 674

8
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ON THE IMPORTANCE OF MOTIVATING STUDENTS TO KEEP THEIR CAMERAS ON DURING REMOTE

LEARNING ....................................................................................................................................... 674
Diana STOICA .............................................................................................................................. 674
Lecturer PhD, University Politehnica of Bucharest ....................................................................... 674
THE ENGLISH PROVERBS AND IDIOMATIC EXPRESSIONS RELATED TO FEELINGS AND EMOTIONS .... 680
Corina Mihaela GEANĂ................................................................................................................ 680
Assistant PhD, University of Craiova ............................................................................................ 680
L’OUBLI CHEZ STENDHAL : DEVOIR OU DECADENCE ? ..................................................................... 690
(Stendhalian oblivion: duty or decadence?) .................................................................................... 690
PhD. Bianca-Livia BARTOȘ ........................................................................................................... 690
ELEMENTS OF BOVARISM IN MIDDLEMARCH .................................................................................. 701
Mădălina Elena MANDICI (MOCANU) .......................................................................................... 701
Cadru didactic asociat, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .................................................. 701
HYPERTEXT OR AMPUTATION OF DAEDALUS .................................................................................. 707
Simona GRUIAN .......................................................................................................................... 707
PhD, „Babeș – Bolyai” University of Cluj-Napoca ......................................................................... 707
ROMGLOBISH - THE DYNAMIC CODE OF ROMANIAN YOUTUBERS ................................................... 715
Anamaria RADU, Alexandra COTOC ............................................................................................. 715
Assistant Lecturer PhD, Regensburg University, Germany ........................................................... 715
Senior Lecturer PhD, Babeș – Bolyai” University of Cluj-Napoca .................................................. 715
OTHERING THROUGH IDIOMS AT THE ESL CLASS............................................................................. 725
PUSKÁS-BAJKÓ Albina ................................................................................................................. 725
Phd, Bolyai Farkas High school .................................................................................................... 725
LARS VON TRIER AND THE MISTIQUE OF SENSORITY ....................................................................... 731
Ana-Maria PARASCA ................................................................................................................... 731
PhD, Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca ............................................................................... 731
THE 24 STEPS OF FREE AND POETIC THINKING / A NEW MANIFEST OF ROMANIAN TRANS-
MODERNISM .................................................................................................................................. 741
Ion POPESCU-BRĂDICENI............................................................................................................. 741
Ph.D, University “Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu ........................................................................ 741
THE KURDS ..................................................................................................................................... 754
Ciprian Vasile RUS ....................................................................................................................... 754
PhD, Babeș – Bolyai University of Cluj-Napoca ............................................................................ 754
GEORGE STEINER – A LIFE ............................................................................................................... 761
Dorina Nela TRIFU ....................................................................................................................... 761
PhD, Colegiul Tehnic „Costin D. Nenițescu” Pitești....................................................................... 761
DANGERS OF XX-ETH CENTURY WORLD SCIENTIFIC UTOPIAS .......................................................... 769
Teodora Elena WEINBERGER ....................................................................................................... 769
PhD Teacher, Satu Mare .............................................................................................................. 769
9
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

NEW WORDS IN DOOM 2 - LETTER "C" ............................................................................................. 775

Felicia Rodica ALIU ...................................................................................................................... 775
PhD student, University of Pitești ................................................................................................ 775
THE LAWS OF EDUCATION IN THE YEARS OF THE CEAUŞESCU REGIME ............................................ 784
Ştefan Eduard GAZSI, Antoniu-Ioan BERAR .................................................................................. 784
PhD candidate, Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca............................................................... 784
PhD, School Inspector ISJ Mureș.................................................................................................. 784
HOWARD JACOBSON’S SHYLOCK IS MY NAME, A POSTMODERN INTERTEXTUAL BOND WITH THE
MERCHANT OF VENICE.................................................................................................................... 793
Esther (ANDRAȘ) PETER............................................................................................................... 793
PhD Student, “Aurel Vlaicu” University of Arad ........................................................................... 793
SEMINO’S MIND STYLE IN LYNDA MULLALY HUNT’S FISH IN A TREE............................................... 805
Alina Lucia ARDELEAN ................................................................................................................. 805
PhD Student, Aurel Vlaicu University of Arad............................................................................... 805
THE MIRACLES OF THE SAVIOR JESUS CHRIST, AS VISIBLE SIGNS OF HIS REDEMPTIVE WORK .......... 815
Claudia AVRAM ........................................................................................................................... 815
PhD Student, ,,Ovidius” University of Constanța .......................................................................... 815
REFACEREA CUPLULUI PARADISIAC ÎN VIZIUNEA EMINESCIANĂ ...................................................... 824
THE ARCHETYPAL COUPLE IN EMINESCU´S PERSPECTIVE ................................................................. 824
Gavril Vasile BĂBAN .................................................................................................................... 824
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca, North University Center of Baia Mare ........... 824
THE CHORAL PHENOMENON IN LĂPUȘ COUNTY - BETWEEN INSTABILITY AND BALANCE ................ 831
Ioana Lavinia BABOȘAN PhD Student, University of Oradea......................................................... 831
„HYMNS" OF IOAN ALEXANDRU ...................................................................................................... 837
MARIA BOCOI ............................................................................................................................. 837
PhD Student, University of Pitești................................................................................................ 837
CHILDHOOD AND FAMILY SOCIALISATION: CONTEMPORARY SOCIOLOGICAL APPROACHES ............ 843
Rodica ȘTEF, Gavril FLORA ........................................................................................................... 843
PhD Student, University of Oradea, ............................................................................................. 843
Prof. PhD, University of Oradea ................................................................................................... 843
ASTROPHYSICAL SYMBOLS IN THE POETRY OF MIHAI EMINESCU .................................................... 853
Elena-Diana BUICU (GĂVAN) ....................................................................................................... 853
PhD Student, University of Craiova .............................................................................................. 853
THE INCIDENCE OF PARENTAL MIGRATION ON CHILDREN LEFT AT HOME ....................................... 863
Mihaiela BUT .............................................................................................................................. 863
PhD Student, University of Oradea .............................................................................................. 863

10
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

GALA GALACTION, A PATRIARCHAL FACE/IMAGE OF ROMANIAN LITERATURE ................................ 871

Gabriela FENDRIHAN(BUTA) ........................................................................................................ 871
PhD Student, UMFST „GEORGE EMIL PALADE ”, TÂRGU-MUREȘ .................................................. 871
LECA MORARIU – BETWEEN MEMORY AND HISTORY ...................................................................... 878
THE JOURNAL FROM VÂLCEA .......................................................................................................... 878
Luminița IPATE (CĂȘUNEANU) ..................................................................................................... 878
PhD student, „Ștefan cel Mare” University of Suceava ................................................................ 878
EMOTIONAL STATES AND CIRCUMSTANCES IN THE NOVEL ”MR. K RELEASED” BY MATEI VIȘNIEC ... 887
Mihaela-Mariana GEORGESCU (CAZIMIROVICI) ........................................................................... 887
PhD Candidate, University of Bucharest ...................................................................................... 887
THE SUBSTANCE-FORM CONCOMITANCE IN THE POETIC CREATION OF NICOLAE DABIJA ................ 894
Liviu CHISCOP.............................................................................................................................. 894
PhD Student, State University of Moldova .................................................................................. 894
FOLKLORE AND AESTHETICS ............................................................................................................ 908
Nicoleta Flavia CIONTE (DAN) ...................................................................................................... 908
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca, North University Center of Baia Mare ........... 908
A LITERARY REVIEW OF SCHOOL LEADERSHIP POLICY REFORMS AND THE ROLE OF SCHOOL
LEADERS ......................................................................................................................................... 914
Marian CIONTESCU ..................................................................................................................... 914
PhD Student, Valahia University of Târgoviște ............................................................................. 914
TYPES OF OBSESSIONS IN MATEI VIȘNIECʼS NOVEL ”PAS-PAROL COFFEE SHOP” .............................. 921
Mihaela-Mariana GEORGESCU (CAZIMIROVICI) ........................................................................... 921
PhD Candidate, University of Bucharest ...................................................................................... 921
TRANSITION LITERATURE-PRE-ROMANTICISM IN I. HELIADE RĂDULESCUˈ OPERA ........................... 929
Alexandra Măriuca CÎRSTEA ........................................................................................................ 929
PhD Student, University of Craiova .............................................................................................. 929
POETRY. THE PASSION AND VOCATION OF I. NEGOIȚESCU ............................................................. 939
Alexandrina COCAN .................................................................................................................... 939
Phd Student, University of Medicine, Pharmacy, Sciences and Technology „George Emil Palade” of
Târgu Mureș ............................................................................................................................... 939
THE HERMENEUTICS OF THE ATTIC – A PRIVILEGED SPACE IN ELIADE'S CONFESSIVE LITERARY
IMAGINARY..................................................................................................................................... 948
Valentina Silvia COPÎNDEAN (HAIDUC) ........................................................................................ 948
PhD Student, „1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia........................................................... 948
DYNAMICS OF THE CHROMATIC TERM GREEN IN THE LYRICAL POETRY OF MIHAI EMINESCU ......... 960
Roxana Maria CREŢU................................................................................................................... 960
Phd. Student, West University of Timişoara................................................................................. 960

11
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

WHAT IS AND WHAT IS NOT AUTISM .............................................................................................. 966

Teodor-Sorin CUMPĂNĂȘOIU ...................................................................................................... 966
Phd. Student, Free International University of Moldova, Chișinău, Republic of Moldova ............. 966
À PROPOS DES MONDES NARRATIFS ET D’AUTRES VISIONS ............................................................ 976
Marinela DAVID .......................................................................................................................... 976
PhD Student,”Alexandru Ioan Cuza” University of Iași ................................................................. 976
ROMANIAN ORTHODOX CHURCH CANONIZATIONS DURING PATRIARCH TEOCTIST ARĂPAȘU ......... 980
Bogdan - Ionuț DINOIU ................................................................................................................ 980
PhD Student, University “Ovidius” of Constanța .......................................................................... 980
THE PAVILIONS OF THE NATIONAL EXHIBITION FROM 1906 ............................................................ 989
Traian-Sorin DOROBANȚU ........................................................................................................... 989
PhD Student, University of Craiova .............................................................................................. 989
COMPOUND STRUCTURES IN THE SURREALISTIC POETRY OF GELLU NAUM .................................... 998
Claudia DRĂGHICI ....................................................................................................................... 998
PhD Student, University of Craiova .............................................................................................. 998
LOVE PASSION, A FACET OF EROS IN THE PROSE HORTENSIA PAPADAT- BENGESCU...................... 1003
Alina Mihaela ILIE (FLOREA) ...................................................................................................... 1003
Phd Student, University of Pitești .............................................................................................. 1003
CONCEPTUAL APPROACHES TO METACOGNITION......................................................................... 1014
Elena Cristina GHEORGHE, Nicolae SILISTRARU ........................................................................ 1014
PhD Student, TIRASPOL State University, CHIȘINĂU.................................................................. 1014
Prof. PhD habil., TIRASPOL State University, CHIȘINĂU .............................................................. 1014
JANE WHERE ................................................................................................................................. 1022
Melinda BARTA-MIHALY (GORGAN) .......................................................................................... 1022
PhD Student, ,,1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia ........................................................ 1022
IMPERSONALIZATION OF UTTERANCES, A NEGATIVE POLITENESS STRATEGY INVOLVING THE
COMPLEX PREDICATE WITH MODAL AND ASPECTUAL OPERATOR WITHIN THE ROMANIAN AND
SPANISH TELEVISUAL POLITICAL DISCOURSE ................................................................................. 1033
Laura GRAMA ........................................................................................................................... 1033
PhD Student, “Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .............................................................. 1033
A BRIEF FORAY INTO THE CULTUE AND HISTORY OF THE ANCIENT GREECE ................................... 1044
Ionuț HENS................................................................................................................................ 1044
PhD Student, „Babeș – Bolyai” University of Cluj-Napoca .......................................................... 1044
MODERN AND MODERNITY IN G. M. ZAMFIRESCU'S NOVELS ........................................................ 1053
Cristian HOAGHEA..................................................................................................................... 1053
PhD Student, University of Pitești.............................................................................................. 1053

12
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ABOUT THE CONTRIBUTIONS TO THE THEORY OF HISTORY IN THE WORK OF THE PHILOSOPHER
ȘTEFAN ZELETIN, IN A DISPUTE WITH GHEORGHE BRĂTIANU ........................................................ 1057
Ionuț HOREANU ........................................................................................................................ 1057
„Alexandru Ioan Cuza” University of Iași.................................................................................... 1057
THE PHENOMENON OF BIRTH - IMPLICATIONS ON THE COUPLE'S RELATIONSHIP ......................... 1064
Maria-Laura HOREANU ............................................................................................................. 1064
PhD Student, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .............................................................. 1064
SIGMUND FREUD ȘI ESEUL DINCOLO DE PRINCIPIUL PLĂCERII ....................................................... 1071
Camelia Ioana IENCIU................................................................................................................ 1071
PhD Student, University „Aurel Vlaicu“ of Arad ......................................................................... 1071
THE FEMININE AND THE MASCULINE IN COLETTE'S NOVELS: ........................................................ 1077
CHÉRI, THE VAGABOND AND DUO ................................................................................................ 1077
Adriana IEREMCIUC................................................................................................................... 1077
PhD Student, West University of Timișoara ............................................................................... 1077
THE ITALIAN MINORITY IN DIACHRONY ......................................................................................... 1085
Daniela (Pătru) ILIESCU ............................................................................................................. 1085
PhD Student, University of Craiova ........................................................................................... 1085
THE TYPOLOGY OF RELIGIOUS LANGUAGE .................................................................................... 1092
Daniela ISPAS (PETCU)............................................................................................................... 1092
PhD Student, University of Craiova ............................................................................................ 1092
VINTILĂ HORIA - CAVALERUL RESEMNĂRII .................................................................................... 1100
Mihaela JURJE (TĂNASĂ) ........................................................................................................... 1100
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca, North University Center of Baia Mare ......... 1100
PANDEMIC READINGS: LIVIUS CIOCÂRLIE ABOUT OLDNESS AND SICKNESS ................................... 1107
Elena MANOLE .......................................................................................................................... 1107
PhD, University of Bucharest ..................................................................................................... 1107
ASPECTS OF THE COMPARISON IN THE PROVERBS ABOUT GREED IN ROMANIAN LITERATURE ...... 1109
Anca-Giorgiana MANTA (PANDURU) ......................................................................................... 1109
PhD student, University of Craiova ............................................................................................ 1109
VOICULESCU AND HIS SYMBOLIC UNIVERS .................................................................................... 1116
Denisa MARIAN......................................................................................................................... 1116
Phd Student, UMFST, „George Emil Palade” of Târgu Mureș ..................................................... 1116
VOICULESCU AND HIS EROTIC DEMONISM .................................................................................... 1128
Denisa MARIAN......................................................................................................................... 1128
Phd Student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of
Târgu Mureș ............................................................................................................................. 1128
TECHNOLOGY-INTEGRATED ASSESSMENT CHALLENGES AND OPPORTUNITIES .............................. 1139
Cristina-Gabriela MARIN ........................................................................................................... 1139
University of Craiova ................................................................................................................. 1139
13
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE AIMS OF CULTURAL STUDIES IN A MULTICULTURAL SOCIETY ................................................. 1145

Corina - Paula MARTINOV (FLOREA) .......................................................................................... 1145
PhD Student, University „Ovidius” of Constanța ....................................................................... 1145
DANUBE ISLANDS AS LITERARY TOPOS .......................................................................................... 1153
Felicia MICH .............................................................................................................................. 1153
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca .................................................................... 1153
THERAPY OF EMOTIONS IN THE FACE OF THE GREAT WAR ............................................................ 1166
Sorin MIHAI............................................................................................................................... 1166
PhD Student, University „Ovidius” of Constanţa ........................................................................ 1166
THE EVOLUTION OF THE ROMANIAN LITERARY JOURNALISM UNTIL THE REVOLUTION OF 1848 ... 1175
Nineta MILEA (BĂRBĂTESCU) ................................................................................................... 1175
PhD Student, „Dunărea de Jos” University of Galați................................................................... 1175
ORGANIZING EXTRADIDACTIC ACTIVITIES IN THE SCHOOL FOR CHILDREN WITH MENTAL DISABILITIES
Cornelia MOCANU .................................................................................................................... 1184
PhD, ”Ion Creangă” Pedagogical State University of Chișinău .................................................... 1184
EMOTIONS – TENSIONS WITH A SCENT OF DOCTRINAL DISPUTES ................................................. 1192
Adriana MORARU (DUMITRU) ................................................................................................... 1192
PhD. Student, University „Ovidius” of Constanţa ....................................................................... 1192
POSTMODERNISM- THE PARADOX OF THE FUTURE....................................................................... 1199
Roxana Silvia MORARU ............................................................................................................. 1199
PhD Student, Aurel Vlacu University of Arad ............................................................................. 1199
FAMILY SOCIAL DISADVANTAGE AND EDUCATIONAL DISADVANTAGE: OPPORTUNITIES FOR
INCLUSION .................................................................................................................................... 1209
Mirabela MURG, Gavril FLORA, ................................................................................................. 1209
PhD Student University of Oradea, Prof. PhD, University of Oradea........................................... 1209
IOANA POSTELNICU’S PROLETCULTIST LITERATURE....................................................................... 1218
Maria Ionela NEGOESCU-ŞUPEALĂ ............................................................................................ 1218
PhD Student, University of Bucharest ........................................................................................ 1218
DUMITRU ȚEPENEAG – O INSTANȚĂ NARATIVĂ SFREDELITOARE ................................................... 1226
Iuliana OICĂ .............................................................................................................................. 1226
PhD Student, „Ștefan cel Mareˮ University of Suceava .............................................................. 1226
AN APPROACH TO TRACY CHEVALIER’S THE VIRGIN BLUE VIA POINCARÉ’S CHAOS THEORY .......... 1234
Andreea Elena MIȘCA (PĂCURARI) ............................................................................................ 1234
PhD. Student, Aurel Vlaicu University of Arad............................................................................ 1234
NEW DIMENSIONS OF ADRIAN PĂUNESCU’S VOLUME – HISTORY OF AN INSTANT ........................ 1244
George PANȚICĂ ....................................................................................................................... 1244
PhD Student, „Dunărea de Jos” University of Galați................................................................... 1244

14
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

DEVIANCE, DELINQUENCY AND CRIMINALITY THEORETICAL AND CONCEPTUAL ASPECTS.............. 1251

Dennis-Theodor PÂRJU ............................................................................................................. 1251
PhD Student, ,,Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .............................................................. 1251
THE HISTORY OF JEWISH COMUNITY IN ROMANIA ........................................................................ 1261
- FROM THE ORIGINS TO 1800 - .................................................................................................... 1261
Costinel-Iulian PARTENIE ........................................................................................................... 1261
PhD Student, West University of Timișoara ............................................................................... 1261
THE EXISTENTIAL PAINTING FOUND IN FRAMES AND DESTINY ...................................................... 1268
Ancuța-Loredana BUNA (PAȘCAN)............................................................................................. 1268
PhD Student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of
Târgu Mureș ............................................................................................................................. 1268
L’ÉDUCATION ROUMAINE DE L’ENTRE-DEUX-GUERRES ................................................................. 1274
AUX ANNÉES DU COMMUNISME .................................................................................................. 1274
Sabin-Gavril PĂȘCAN ................................................................................................................. 1274
PhD Student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of
Târgu Mureș ............................................................................................................................. 1274
SYNONYMS AND ANTONYMS - INDICATORS OF EXPRESSIVITY....................................................... 1282
Mariana PAVEL ......................................................................................................................... 1282
PhD Student, University of Pitești.............................................................................................. 1282
ALONG WITH THE OTHERS ............................................................................................................ 1291
Maria PETRICU .......................................................................................................................... 1291
PhD Student, University of Bucharest ........................................................................................ 1291
AN ARCHETYPAL APPROACH TO SHARON DRAPER’S OUT OF MY MIND ......................................... 1304
Stela PLEȘA ............................................................................................................................... 1304
PhD Student, University of Craiova ............................................................................................ 1304
THE PROFILE OF THE PRODUCER IN THE RURAL NOVEL ................................................................. 1313
Claudia PUȘCAȘU ...................................................................................................................... 1313
PhD Student, „Lucian Blaga” University of Sibiu......................................................................... 1313
FRENCH INFLUENCES IN GRIGORE ALEXANDRESCU`S CREATIVE FORMATION ............................... 1323
Elena-Andreea POPA ................................................................................................................. 1323
PhD Student, University of Piteşti.............................................................................................. 1323
GRIGORE ALEXANDRESCU- BETWEEN CLASSICISM AND ROMANTICISM ........................................ 1330
Elena- Andreea POPA ................................................................................................................ 1330
PhD Student, University of Piteşti.............................................................................................. 1330
ECATERINA TEODOROIU, THE WOMAN-SOLDIER .......................................................................... 1339
Mădălina-Elena POPESCU.......................................................................................................... 1339
PhD Student, „1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia......................................................... 1339

15
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE SILENCE BEYOND THE WORDS IN THE RELIGIOUS POETRY OF VASILE VOICULESCU AND LUCIAN
BLAGA .......................................................................................................................................... 1346
Diana PORUMB (POPA) ............................................................................................................. 1346
PhD Student, University of Pitești.............................................................................................. 1346
COURAGE IN THE MONK'S SERMONS NICOLAE DELAROHIA .......................................................... 1352
Monica PRECUPANU ................................................................................................................. 1352
PhD Student, „Dunărea de Jos” University of Galați................................................................... 1352
ȘTEFAN BĂNULESCU'S PLACE IN CONTEMPORARY LITERATURE..................................................... 1360
Maria-Mirela PUIU .................................................................................................................... 1360
PhD Student, University of Pitești.............................................................................................. 1360
OTTO RANK AND THE TRAUMA OF BIRTH. INSTANCES AND CONCEPTS ......................................... 1367
Amalia PURDA........................................................................................................................... 1367
PhD Student, “Aurel Vlaicu” University of Arad ......................................................................... 1367
BRIAN ATTEBERY’S CONCEPTS OF FORMULA, MODE, AND GENRE IN FANTASY LITERATURE ......... 1373
Ingrid RADU .............................................................................................................................. 1373
PhD Student, “Aurel Vlaicu” University of Arad ......................................................................... 1373
SOCIOLINGUISTIC ASPECTS IN THE REGION OF BÂRGĂULUI VALLEY, BISTRIȚA-NĂSĂUD COUNTY .. 1381
Maria Cornelia RUS ................................................................................................................... 1381
Phd Student, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași ............................................................... 1381
ASPECTS OF CHURCH MUSIC FROM THE ARAD AREA IN THE 19TH CENTURY ................................. 1388
Petrică RUSU PhD Student, University of Oradea ....................................................................... 1388
HERZZEIT. PAUL CELAN UND INGEBORG BACHMANN IM SPIEGEL DES BRIEFWECHSELS ................ 1399
Anca ȘERBAN ............................................................................................................................ 1399
PhD Student, Universität Craiova .............................................................................................. 1399
NEAGOE BASARAB – THE CONTINUATOR OF THE CONSTANTINIAN TRADITION THROUGH HIS
WRITINGS ..................................................................................................................................... 1408
Isabela - Elena SPIREA ............................................................................................................... 1408
PhD Student, University of Bucharest ........................................................................................ 1408
ROALD DAHL – POSTMODERN CHILDREN’S WRITER ...................................................................... 1422
Mădălina ȘRAIER (ȘTEFĂNESCU)................................................................................................ 1422
PhD Student, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .............................................................. 1422
ROALD DAHL – POSTMODERN CHILDREN’S WRITER ...................................................................... 1430
Mădălina ȘRAIER (ȘTEFĂNESCU)................................................................................................ 1430
PhD Student, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .............................................................. 1430
VALETUDINARY INSULARIZATION. A RADIOGRAM OF AN OPPRESSIVE SOCIETY .......................... 1437
Maximiliana ȘTEFAN (MIHEȚ) .................................................................................................... 1437
PhD Student, „1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia......................................................... 1437

16
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE ROLE OF SATISFYING BASIC PSYCHOLOGICAL NEEDS IN THE DEVELOPMENT OF MOTIVATION1445

Oana-Mălina STOIAN ................................................................................................................ 1445
PhD Student, Stat University of Moldova, Chișinău.................................................................... 1445
A MODERN-DAY PERSPECTIVE ON ARNOLD VAN GENNEP’S THE RITES OF PASSAGE ...................... 1451
Alexandra TOMA ....................................................................................................................... 1451
PhD Student, „Aurel Vlaicu” University of Arad ......................................................................... 1451
THE STAGES OF MARIN SORESCU`S POETRY .................................................................................. 1460
Maria Mirela TRANĂ ................................................................................................................. 1460
PhD Student, University of Pitești.............................................................................................. 1460
SOME CONSIDERATIONS ABOUT MIRCEA ZACIU'S PROSE .............................................................. 1467
Ramona MOLDOVAN (TRIF)....................................................................................................... 1467
PhD Student, „1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia......................................................... 1467
BILINGUALISM IN MODERNIST POETRY ......................................................................................... 1489
Amelia TUȚĂ ............................................................................................................................. 1489
PhD Student, University of Craiova ............................................................................................ 1489
THE REVELATION OF THE SACRED IN THE POETRY OF TRAIAN DORZ ............................................. 1499
Maria-Cosmina UCEANU-PETRACHE .......................................................................................... 1499
PhD Student, University of Pitești.............................................................................................. 1499
THE IMPORTANCE OF PARTICIPATING IN REINTEGRATION ACTIVITIES OF THOSE WHO ARE PART OF
RISK CATEGORIES .......................................................................................................................... 1506
Vlad Bogdan URSAN .................................................................................................................. 1506
Școala Doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate ............................................... 1506
BELONGING IN A CHURCH COMMUNITY, A RESOURCE FOR PEOPLE DETAINED ............................. 1517
Vlad Bogdan Ursan.................................................................................................................... 1517
Școala Doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate ............................................... 1517
THE IMPACT OF MANAGERIAL CULTURE ON ORGANIZATIONAL PERFORMANCES IN PUBLIC LIBRARIES
Tatiana PĂNCESCU (VALEA) ....................................................................................................... 1529
PhD Student, University of Bucharest ........................................................................................ 1529
NORMAN MANEA: THE SPANISH CRITIQUE OVER THE HOOLIGAN’S RETURN ................................ 1537
Ioana Mihaela VANCEA ............................................................................................................. 1537
PhD Student, University of Medicine, Pharmacy, Science and Technology „George Emil Palade” of
Târgu Mureș ............................................................................................................................. 1537
A LIFE DEDICATED TO GOD – SAINT SIMEON THE NEW THEOLOGIAN ............................................ 1543
Alexandru Vereș Pr.................................................................................................................... 1543
PhD Student, University of Oradea ............................................................................................ 1543
ROMANIAN LITERATURE AND DIPLOMACY DURING THE 19th CENTURY AND THEIR ROLE IN THE
FORMATION OF NATIONAL IDENTITY ............................................................................................ 1551
Veronica Florina VÎJOI (VASILESCU) ........................................................................................... 1551
PhD Student, University of Bucharest ........................................................................................ 1551
17
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

SOCIAL PREVENTION: SANCTIONS AND EXPLANATORY THEORIES OF JUVENILE DELINQUENCY ..... 1560
Victor AMARANDI ..................................................................................................................... 1560
PhD Student, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași .............................................................. 1560
RELIGIOUS INTERVENTIONS IN THE CESSATION OF CRIMINAL BEHAVIOR AND REDUCING ITS
RECURRENCE ................................................................................................................................ 1567
Vlad Bogdan URSAN .................................................................................................................. 1567
Școala Doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate ............................................... 1567

18
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE HISTORY OF LITERATURE BETWEEN DIACHRONY AND AXIOLOGY

Iulian BOLDEA
Prof. PhD, UMFST „G.E. Palade” of Târgu Mureş

Abstract: The history of literature includes a passion for documentation, a vocation for synthesis,
placing the work in a historical context, establishing, as appropriate, sources, influences and
affiliations, analytical spirit, sense of nuance, thorough and careful exploration of literary works
representative of a certain periods. We have tried to illustrate, in this study, two moments in the
evolution of Romanian literary history through Nicolae Manolescu and Cornel Ungureanu, who
prove, through their books, that the history of literature exceeds, today, in its manifestations, the
purely factual approach, documentary or biographical interest, integrating in the space of a
broader, anthropological approach, by reconfiguring the historical, cultural, biographical premises
of the literary text, but also by framing the work in the context of a certain time, the evolution of
science, philosophy, psychology or sociology. In other words, a history of literature is, or must be,
first of all, a history of literary forms, evaluated from the perspective of their value, forms that are
constantly evolving.

Keywords: history of literature, documentation, synthesis, sources, influences

Preliminarii
Istoria literară, disciplină cu fizionomie complexă şi metodologii distincte,
măsoară evoluţia literaturii, ierarhizând din perspectivă diacronică scriitori, direcţii,
epoci şi curente. Disciplină de anume longevitate (primele istorii literare apar în 1885 -
Aron Densusianu şi 1886 - I. Nădejde), istoria literară are multă vreme o fizionomie
conceptuală fragilă, statutul disciplinei fiind în mod repetat pus în discuţie, istoria
literară fiind delimitată la început de critică (Ovid Densusianu, G. Ibrăileanu, E.
Lovinescu), G. Călinescu relevând apoi relaţia de nedisociat dintre cele două („În
realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg” sau „nu
e cu putinţă să faci istorie literară fără examen critic”). Se realizează, astfel, o reevaluare
constructivă a conceptului de istorie literară, aceasta înglobând acribie a documentării,
vocaţie a sintezei, rigoare, plasare a operei în context istoric, stabilirea, după caz, a
surselor, influenţelor şi filiaţiilor. Desigur, istoria literară presupune şi alte trăsături:
spirit analitic, simţ al nuanţei, explorare minuţioasă şi atentă a operelor literare
reprezentative ale unei anumite perioade. Nicolae Manolescu e sceptic, dezamăgit, de
stadiul lucrărilor de istorie literară, multe din ele improvizate, fără coerenţă
metodologică şi organicitate: „Precaritatea informaţiei istorice transformă multe lucrări
– de la prefeţe la cărţi – în instrumente inutilizabile. Erorile de tot soiul proliferează ca
ciupercile după ploaie, trecând de la un studiu la altul, încât li se pierde până la urmă
sursa primară. Un regim păgubitor şi insalubru de vag şi aproximaţie pare a se fi instalat
la putere în republica literelor. Nicio gafă nu mai compromite, nicio exactitate nu mai
descalifică. Pur şi simplu, nu sunt băgate în seamă. Iar de corectat, cine s-o facă?
Rigoarea a pierit aproape cu desăvârşire. Nu te mai aştepţi ca o bibliografie să fie
completă. Contribuţiile anterioare sunt citate, cel mult, din politeţe, fără sentimentul că
19
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

istoriografia literară e o ştafetă obligatorie”. Este adevărat că multe studii de istorie

literară sunt superficiale, improvizate, fără o perspectivă diacronică şi fără viziunea
axiologică necesară. Este greu de spus ce se va întâmpla cu istoria literară românească
mâine, care sunt şansele acesteia de dezvoltare, care va fi ponderea acestor explorări în
ansamblul demersurilor de studiu al literaturii. Încercăm să răspundem la aceste
posibile întrebări prin două exemple de modelare particulară a demersului istorico-
literar: Nicolae Manolescu şi Cornel Ungureanu.

O istorie critică a literaturii române

Nicolae Manolescu ne oferă, prin Istoria critică a literaturii române, un
exemplu de abordare personalizată a discursului istorico-literar, într-o manieră
incomodă, cu opţiuni valorice subiective, cu mutaţii de accent axiologic asumate ferm.
În Introducere (Istoria literaturii la două mâini), în Postfaţă (Nostalgia esteticului), dar şi
în conţinut, surprindem o situare polemică faţă de Călinescu (Istoria acestuia se încheie
cu capitolul Specificul naţional). Accentul plasat asupra criteriului estetic, asupra valorii
atrage după sine o imanenţă a privirii criticului şi istoricului literar, care pune între
paranteze influenţele exterioare, pledând pentru „estetismul criticii”, pentru şansele
diferenţei, pentru orizontul relevant al receptării operei: „Exact din acest motiv pledez
pentru estetismul criticii: doar o astfel de lectură ne poate face să vedem că diferenţa
este aceea care ne îmbogăţeşte cu adevărat şi că încercând să-i cunoaştem pe alţii,
diferiţi de noi, reuşim să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Şansa diferenţei este
aceea că ne solicită să apreciem, să comparăm, să ne exersăm spiritul critic. Identificarea
este sentimentală, diferenţa este intelectuală şi morală”. Esteticul este, pentru
Manolescu, „o punte de trecere între epoci oricât de diferite”, istoria literaturii refăcând
„verigă cu verigă, lanţul de autori, deopotrivă diferiţi de mine şi aidoma mie, ale căror
opere în proză sau în versuri, lirice sau romantice, realiste sau fantastice, comice sau
tragice, au hrănit spiritul milioanelor de cititori şi au furnizat criticilor literari
interpretări profunde sau sclipitoare”. De aceea, istoria literaturii reprezintă un liant al
comunităţii creatorilor, care „râvnesc şi la una în imaginaţie, fantasmatică sau eroică”.
În Introducerea la Istoria critică, Nicolae Manolescu observă aporiile conceptuale
ale istoriei literare, reluând pronosticul „pesimist”, al lui Wellek, despre „posibilitatea
însăşi a istoriei literare ca disciplină”, prin relevarea contrastului paradoxal dintre
valoare şi diacronie, subliniindu-se configuraţia coruptibilă a valorilor, subminate
constant de „context”, de avatarurile temporalităţii. Soluţionarea acestei aporii se poate
realiza prin conceptele teoriei receptării (H.R. Jauss), care mediază între instanţele
diacronicului şi esteticului. Valorificând tezele lui Braudel, legate de distincţia
perspectivelor temporale (timp geografic, timp social, timp individual), Nicolae
Manolescu subliniază structurile temporalităţii literaturii: timpul extern, evenimenţial şi
timpul intern, al genurilor, speciilor, structurilor şi al individualităţii operelor, toate
aceste forme temporale ale literaturii având ritmuri, corelaţii şi conotaţii diferite. Critică
încă din titlu, istoria lui Manolescu e fundamentată pe criteriul selecţiei axiologice,
ignorându-se biografismul, factologia, contextualizarea istorică, în beneficiul examenului

20
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

axiologic, validat de interpretări, analize, comentarii ce evaluează literaritatea textului,

autorul remarcând, în fapt, că interpretarea este „unicul mod de a ne apropia de texte şi
de valori nerepetabile”, fără să fie ignorat faptul că „toate istoriile literare visează să fie
pure prin definiţie şi sunt impure prin natură”. Nicolae Manolescu inventariază riscurile,
aporiile şi inconvenientele metodologice ale condiţiei istoriei literaturii ca disciplină,
enunţate de Wellek, dar şi propunerile de soluţii ale lui Gadamer şi Jauss, istoricul
literar, inseparabil de critic, fiind conştient de faptul că reprezentarea diacronică a
reliefului literar nu este posibilă în absenţa explorării hermeneutice a operelor, care nu
sunt entităţi atemporale, monadice, fără dialog, fără amprenta unor epoci sau ambianţe
culturale. Literatura română se situează sub semnul unei reţele intertextuale, implicite
sau explicite, al comuniunii, schimbului, dialogului fecund ce declanşează alte şi alte
modelări ale specificului estetic: „Istoria literaturii este şi istoria acestei ştafete
intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronică. Fiecare operă
modifică (fie şi imperceptibil) ansamblul de opere”. Conturate precis, portretele sunt
plastice, individualizate, sugestive: „Când întreprinde istoria unui cuvânt, Hasdeu
procedează ca un om de ştiinţă, dar care are pe umeri capul, delirant şi mitologic, al unui
romantic. Este la el o lipsă de măsură care pare să contrazică moderaţia romantismului
nostru şi cu atât mai paradoxală cu cât se însoţeşte de un progres absolut evident în
materie de cunoştinţe şi de metodă”. Relevante sunt enunţurile critice ce definesc
scrisorile lui Ion Ghica, privite în imanenţa lor, dar şi din perspectiva relaţiilor,
racordurilor, convergenţelor stilistice cu alţi scriitori: „Ghica a fixat la noi modelul prozei
pitoreşti şi descriptive, cu pigment balcanic oriental şi ilar peninsular, pe care o vom
descoperi apoi la cei doi Caragiale, la Panait Istrati, Dinu Nicodim, Ion Marin Sadoveanu,
G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Agopian şi alţii, în care exultanţa ochiului şi a
urechii o ia înaintea observaţiei psihologice şi limba se umple de savoarea unor cuvinte
rare”. Sugestive sunt de asemenea înfiorările polemice ale frazei, refuzul poncifelor
receptării, inerţia unor prejudecăţi analitice, cu trimiteri mai mult sau mai puţin
polemice la Istoria lui G. Călinescu, ale cărui analize şi interpretări sunt nuanţate, după
cum nuanţate sunt şi vechile sau noile interpretări comparatiste, care considerau
Ţiganiada un produs exclusiv al influenţelor, modelelor surselor, criticul reliefând
individualitatea artistică a operei lui Ion Budai-Deleanu.
Faţă de Călinescu, unde „cadrul extern” era bine reprezentat, Manolescu ignoră
contextul biografic, „narativitatea” fiind înlocuită cu interpretarea textelor literare,
considerându-se că „operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru
arta lor”. Criteriul axiologic e prioritatea istoricului literar, care abandonează interesul
documentar, biografic, sau contextual. E notabil apoi interesul pentru receptarea critică,
pentru dialogul cu alţi critici, din perspectiva bătăliilor „canonice” din spaţiul literaturii
române, cronologicul fiind relativizat, în beneficiul configurării unor categorii, modele,
paradigme în care să se integreze opere, autori, grupări şi curente. Valorizările presupun
selecţie a textelor, prin analize minuţioase, precise şi sobre, cu timbru personal totuşi, cu
formulări memorabile, sintetice, lapidare, nelipsite de rezonanţa lucrurilor ştiute
dintotdeauna, pe care textul critic ni le reaminteşte. Dosoftei, „primul nostru poet”

21
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

secătuieşte „toate izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească demnă
de originalul biblic”, nuanţându-se rolul poetului naiv în construirea limbajului poetic
românesc: „Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a fi oferit în Psaltire, pe
neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. În acest scop, el a uzat de
toată cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind termeni din cinci sau şase limbi; a
creat, totodată, alţii nemaiauziţi, apelând la vorbirea şi, poate, şi la poezia poporului, a
silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe cât de naive, pe atât de
sofisticate; a supus topica unor distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeţi din secolul
XX; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime şi a încercat mai multe cadenţe şi mai
mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism”. În peisajul
literaturii vechi, Costin e perceput ca „prozator de idei”, portretul lui Dimitrie Cantemir
realizat de Neculce e „excepţional”, iar autorul Istoriei ieroglifice ilustrează, şi el, „proza
de idei”. La Budai-Deleanu e remarcat „jocul de-a literatura”, Ţiganiada fiind „Don
Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi
critică a ei”. Ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior)
sunt reprezentaţi laconic, sub auspiciile „mentalităţilor noi” (ideologia iluministă)
îmbrăcate în hainele vechi ale factologiei istoriografice. Paşoptismul e comentat prin
teoria lui Nemoianu a celor două romantisme. La Alecsandri definitoriu este „epicul
spectacol”, cu relevante particularităţi ale romantismului de tip Biedermeier, în timp ce
Odobescu, cu epica sa „solemnă şi impersonală”, se defineşte prin „stilul clasic
impecabil”, corespondenţa fiind,crede Manolescu, mai credibilă, ea fiind comentată pe
cinci pagini, în timp ce operei literare propriu-zise i se acordă trei pagini. Portretul lui
Eminescu, socotit un postromantic, e sintetic, credibil în linii mari, valorificându-se
contribuţiile anterioare (Maiorescu, Călinescu şi Negoiţescu). Se consideră că „nu există
un singur Eminescu”, creaţia lui fiind un „pot-pourri de viziuni, de motive, de stiluri”,
Luceafărul fiind diminuat („I s-a dat mai multă importanţă decât merita”), în timp ce
Oda (în metru antic), e poezie „de concepte goale”. Şi proza eminesciană a fost, scrie
Manolescu, „supraapreciată”, intrând „în malaxorul unei exegeze pe cât de erudite, pe
atât de lipsite de spirit critic”. Dacă Noica era fascinat de gândul eminescian risipit în
Caiete, N. Manolescu e drastic: „literar, niciun rând din acestea nu prezintă interes”.
Capitolul despre Caragiale, bine documentat (cu trimiteri la exegeza de calitate, de la
Şerban Cioculescu la Al. George, Florin Manolescu şi Al. Călinescu) cu analize atente ale
operelor importante, prozatorul şi dramaturgul (din Năpasta) fiind „o victimă a
zolismului”. Despre Creangă, se spune că geniul humuleşteanului „a funcţionat doar în
registrul naiv şi vesel al copilăriei”, celelalte opere (în afară de Amintiri din copilărie)
fiind, se subînţelege, mult mai puţin reuşite.
Literatura începutului de secol XX şi cea a perioadei interbelice au parte de
aprecieri dense, plastice, unele juste, altele subiective. De mirare este prezenţa în prim-
plan a unor autori minori. Lui Ronetti-Roman i se alocă acelaşi spaţiu ca şi lui
Agârbiceanu. Topârceanu beneficiază de acelaşi număr de pagini precum Goga), în timp
ce scriitori ca Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Caracostea, Pavel Dan, Dragomirescu, Panait
Istrati, D. Popovici sunt inventariaţi în categoria „autori de dicţionar”. Arghezi e socotit

22
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

cel mai important poet român al secolului XX, lui Bacovia i se acordă mai puţin de patru
pagini, mai puţin decât lui Voiculescu, iar Tudor Vianu deţine un spaţiu mai restrâns
decât Vladimir Streinu. Capitolul dedicat lui Marin Preda e plasat sub auspiciile
„revizuirii”, care aşează „pe o temelie solidă o operă impunătoare şi inegală, victimă în
mai mare măsură erodării inerente a timpului decât propriilor limite artistice şi
morale”). Moromeţii e capodopera lui Preda, celelalte romane (Marele singuratic, Delirul,
Risipitorii, Intrusul şi chiar Cel mai iubit dintre pământeni) fiind mai puţin izbutite.
Nicolae Breban este „cel mai original şi puternic romancier postbelic”, cu precizarea că
„romanele sunt, mai ales după 1989, tot mai dezlânate, mai greoaie, mai sclerotice. Ideile
paranoice ale autorului se depun peste tot...”. Despre Nichita Stănescu se enunţă
aprecieri echilibrate, autorul Necuvintelor fiind excepţional şi inegal: „Nichita Stănescu
nu este nici atât de verbios precum socotesc contestatarii săi (Gh. Grigurcu, M. Niţescu,
Marin Mincu), nici atât de profund precum îl cred adulatorii. Dar este, probabil, cel mai
original poet român de după al Doilea Război”. Între ceilalţi poeţi neomodernişti,
nedreptăţiţi sunt Mircea Ivănescu şi Emil Brumaru, acesta din urmă fiind considerat un
„poet minor”. În proza contemporană, două absenţe notabile, Eugen Uricaru şi Mihai Sin.
Capitolul despre Critica, eseul şi istoria literară începe cu Cornel Regman şi se încheie cu
Petru Creţia. Ion Pop are un spaţiu foarte restrâns, lipsind cu desăvârşire Mircea
Iorgulescu, Adrian Marino, Ion Vlad, Marin Mincu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu,
Mircea Muthu, Laurenţiu Ulici etc. Capitolul Postmodernismul. Generaţia ’80 e un fel de
profeţie despre trecut: „Postmodernismul însuşi începe să aparţină trecutului”.
Portretele optzeciştilor sunt succinte şi credibile, actul critic având, uneori, accente
justiţiare („Marta Petreu este o poetă excepţională, nepreţuită la justa ei valoare de o
critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti”). Mircea Cărtărescu e comentat pe
un spaţiu mai extins, ca un „profesionist al literaturii”, „unul din rarii mari scriitori din
ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI”. Şi optzecismul
beneficiază de câţiva absenţi notorii: Aurel Pantea, Romulus Bucur, în poezie, Alexandru
Vlad, la proză, Ştefan Borbély, în critica literară.
Ultimul capitol al Istoriei critice este despre literatura autobiografică
(Memorialişti de ieri şi de azi), fiind comentate cărţi de memorii (Virgil Ierunca, Ion
Ioanid,
N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Lena Constante, I. D. Sîrbu, Norman Manea, Paul Goma
etc.) în analize expresive, adecvate. Istoria critică se situează, cum remarcă autorul,
între idealul purităţii genurilor şi operelor şi impuritatea imprimată de pecetea
personalităţii celui care explorează trecutul literar: „Toate istoriile literare visează să fie
pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă.
Nu le-am eliminat fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă din acest punct de vedere
şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor
abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa,
temperamentul, gustul şi capriciile mele”. Istoria critică a literaturii române este o carte
vie, credibilă, autentică, o lectură critică atentă a literaturii române, o incizie
transversală prin complexele şi iluziile sale. „Cartograf” sensibil al literaturii române,

23
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Nicolae Manolescu legitimează, prin cartea sa, istoria valorilor literaturii române,
evaluate în context istoric, fără anecdotică şi biografism, în imanenţa alcătuirii
individuale a operelor.

Geografie şi istorie literară

Prima carte a lui Cornel Ungureanu, La umbra cărţilor în floare (1975), „un debut
mai mult decât promiţător” (N. Manolescu), comentează, cu intuiţie şi dezinvoltură,
profiluri critice sau cărţi, criticul fiind ispitit de identificarea structurilor istorico-
literare, fiecare foiletonist având „în faţa sa, pe masa de lucru, o ipotetică istorie a
literaturii, căreia i se supune”. Proză şi reflexivitate (1977), este, cum mărturiseşte
autorul, „la mijlocul drumului între lectura imediată şi exegeza plurală”, printr-o analiză
a „structurilor romanelor, nuvelelor unui timp clar determinat”. Analize şi puncte de
vedere incitante, argumentate vizează proza lui Vasile Voiculescu, Ştefan Bănulescu,
Marin Preda, D. R. Popescu, Al. Ivasiuc, sau M. H. Simionescu. În Contextul operei (1978),
se remarcă adecvarea interpretărilor, dar şi o reflecţie mai apăsată asupra demersului
critic, care nu mai este „impresionist”, îşi pierde volutele stilistice, excesul de metafore,
este neutru, consistent, cu suport bibliografic eficient. Cu o bună priză la biografism,
Cornel Ungureanu plasează textul în contextul receptării, fiind atras mai ales de scriitori
interbelici (Ion Pillat, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu), într-un orizont mai
amplu al lecturilor, cu o viziune comprehensivă, ce îşi asumă metode critice adecvate.
Explorări ample, diversificate se regăsesc în cartea Imediata noastră apropiere (1980),
cu aspect documentar accentuat (mărturii, confesiuni, relatări apropiate de sfera
reportajului), specificul bănăţean fiind explorat în forme şi dimensiuni multiple, cu
scriitori având, dincolo de diversitatea de formule sau de valoare estetică, o valoare
exponenţială pentru un anumit context „bănăţean”. În volumul al doilea (1990), se
completează relieful specificului cultural al Banatului, fiind evocate portrete de jurnalişti
şi poeţi bănăţeni minori. Sunt inserate fragmente de jurnal şi pagini memorialistice,
reportaje, transcrieri de casete, interviuri, mitul Provinciei căpătând o proiecţie
simbolică şi livrescă, din perspectiva lecturilor şi a cărţii, spaţiu de legitimare a
rădăcinile identitare. Escursiuni literare, secţiunea finală, redimensionează profilul
literaturii române prin plasarea în spaţiul cultural Central şi Sud-Est-european,
explorarea originilor trebuind să fie însoţită de identificarea intersecţiilor intertextuale,
a amalgamului de culturi, literaturi şi mentalităţi sugerând „uimitoare jocuri ale
vecinătăţilor şi întâlnirilor literare”: Apostol Bologa şi personajele Kakaniei lui Musil,
tradiţia eroi-comico-satirică, de la Budai-Deleanu la Hašek, apropieri între Sadoveanu şi
Ivo Andrič etc. Proza românească de azi (1985) e o carte cu ambiţia sintezei, primul
volum fiind intitulat Cucerirea tradiţiei. În prima parte se regăsesc prozatorii „deceniului
unu”, de la Sadoveanu la Marin Preda şi Vasile Voiculescu cu proza publicată postum,
interpretaţi în funcţie de contextul istoric şi ideologic, a doua secţiune fiind dedicată
prozei generaţiei ’60, în grila estetică a literarităţii, fără să fie ignorat dialogul
comparatist, analogiile şi corespondenţele cu alţi scriitori europeni (Th. Mann, Kafka,
Musil, H. Hesse, H. Böll, Camus, Sartre). Analogii şi trasee comparative corecte sunt

24
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

conturate între Mistreţii erau blânzi, de Ştefan Bănulescu, sau Animale bolnave, de
Nicolae Breban şi Maica Ioana a Îngerilor, de Iwaszkiewicz, Dervişul şi moartea de Meşa
Selimovici, sau Excomunicatorul de Déry Tibor. În regimul analogiilor şi
corespondenţelor se regăsesc şi alţi prozatori, precum Cseslav Milosz, Mrožek, Kundera,
sensul relevant al cărţii, cucerirea tradiţiei reflectând, în fond, evoluţia prozei româneşti,
metamorfozele sale tematice şi stilistice.
Cornel Ungureanu se arată interesat, după 1989, de istoria şi geografia literară.
Geografia literară este văzută ca redefinire a relaţiei centru-periferie, cu exploatarea
conceptuală a unor noţiuni privilegiate (provincie literară, Mitteleuropa, exil),
revalorizarea centrului fiind efectuată „prin echivalenţele cu periferia”. Istoria literară
presupune, pentru Cornel Ungureanu, rediscutarea unor „dosare privitoare la opere
uitate, pierdute ori ignorate” (Nicolae Manolescu). Relevante sunt două cărţi despre
literatura exilului, din 1995, La vest de Eden şi Mircea Eliade şi literatura exilului, cărţi ce
par secvenţe ale unor sinteze mai ample. La vest de Eden este o „introducere în literatura
exilului”, literatură marginalizată, ignorată sau boicotată, situată „la vest de Edenul
comunist”. Criticul propune „un echilibru al judecăţilor şi reevaluărilor”, excluzând
derapajele de atitudine, entuziasmul nefondat sau negarea vehementă, propunând
totodată o contextualizare a fenomenului literar al exilului, deoarece „cartea nu încheie,
ci deschide o cale de cercetare”, prin comentarea unor cărţi de Panait Istrati, Eliade,
Cioran, Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca la Paul Goma, Negoiţescu, Matei
Călinescu etc. Cartea despre Eliade (Mircea Eliade şi literatura exilului) analizează
secvenţe ale biografiei şi operei, secţiunea Conexiuni inverse consemnând „cazul Mircea
Eliade”, criticul referindu-se la „jocurile unei cabale malefice” împotriva istoricului
religiilor, într-un stil polemic, viu, incitant. Geografia literaturii române, azi (vol.
I, Muntenia) e începutul unui proiect amplu de „redeschidere a graniţelor”, dar şi o
„cartografiere firească a spaţiilor culturale româneşti”, literatura fiind evaluată prin
referinţă la criteriul spaţial, geografic, prin configurarea unei „topografii a literaturii
române”, pe principiul descentralizării culturale. Relevante sunt studiile consacrate
Europei Centrale (Mitteleuropa periferiilor, dar şi cărţile coordonate cu Adriana Babeţi,
Europa Centrală. Nevroze, dileme utopii şi Europa Centrală. Memorie, paradis,
apocalipsă), în care sunt comentate opere ale unor scriitori integraţi în acest spaţiu
cultural eterogen (Sacher-Masoch, Gombrowicz, Krleza, Broch, Kundera, Kis, Konrad,
Magris, dar şi Slavici sau Cioran).
Istoria secretă a literaturii române (2007) relevă o mutaţie a percepţiei literaturii,
prin redistribuirea accentelor, prin recuperarea unor detalii, aspecte, dedesubturi,
ambiguităţi, dar şi prin intermediul percepţiei dinamice, proaspete a scriitorilor,
operelor, epocilor creatoare, din perspectiva revalorizării şi reevaluării acestora.
Titlurile capitolelor sunt incitante (V. Voiculescu – viaţa şi supravieţuirea, N. Steinhardt,
între ispitele literaturii şi cele ale credinţei, Jurnale, jurnale, jurnale, Generaţia ezoterică,
Ieşirea din subterană, G. Călinescu în „era nouă”, Un profesor pentru toate
anotimpurile, Bacovia: ofertele subteranei şi Arta paricidului la români). În Istoria secretă
a literaturii române, Cornel Ungureanu recuperează locul unor valori, din unghiul

25
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

contextualizării geopolitice, cartografiind relaţiile dintre Centru şi Provincie şi

reevaluând şansele estetice şi etice ale „marginalităţii”. Dan C. Mihăilescu crede că
„rostul acestui ameţitor amalgam de nume, titluri, epoci, stiluri şi informaţii
cvasiconfidenţiale este de a cotrobăi în zonele de penumbră ale istoriei literare, de a
risipi ceţurile ce acoperă anumite zone, idei şi destine scriitoriceşti, fie că este vorba de
tabuuri etnopsihologice ori sexuale, fie de resentimente religioase, jocuri strategice la
două capete, puseuri xenofobe, rasiale sau paricide (în efigie)”. Istoricul literar
procedează la corelaţii, asocieri, recontextualizări şi situări „faţă în faţă” a unor scriitori
(Eliade şi Mihail Sebastian, de pildă), profilându-se astfel imaginea unei literaturi cu
relief dinamic, cu lumini şi umbre, cu zone de mister şi altele de vizualizare intensă,
cuvintele-cheie fiind dezrădăcinare, drum, răscruce, întâlnire, hotare. E vorba aici de o
relectură credibilă, incitantă a literaturii române, din perspectiva unor analize ce
recuperează „opere uitate, abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor
improvizaţi, din absenţa mesajului epidermic, atât de necesar lumii noastre
postmoderne, postcoloniale, postcomuniste”.
În Istoria secretă a literaturii române de Cornel Ungureanu nu unghiul
senzaţionalului e în prim-plan, plasându-se un accent ferm asupra eului diurn,
desenându-se totodată un contur inedit, credibil al geografiei literare româneşti, cu
influenţe şi confluenţe, conjuncţii şi disjuncţii. Criticul demontează prestigii, luminează
penumbre şi reinterpretează semnificaţiile unor texte literare ştiute dintotdeauna,
propunându-se şi o repunere în discuţie a canonului literar, prin resituarea unor
scriitori de rang secund („Nu ne-am ocupat, în această carte, de momentele, autorii,
cărţile aflate mai tot timpul sub reflectoarele istoricilor, ale criticilor, ale cărţilor de
învăţătură: manuale, compendii, istorii literare”). Cornel Ungureanu propune o recitire
credibilă şi incitantă a literaturii române din unghiul unor chei de lectură critică inedite,
ce recuperează profilul unor opere uitate, abandonate, ignorate. O relectură vie,
dinamică, densă şi delectabilă, în care pasiunea detaliului intens focalizat şi vocaţia
sintezei se întâlnesc cu o curiozitate inepuizabilă.
Aşa cum am putut vedea din interpretarea celor două modalităţi de investigare
istorico-literară, ilustrate de Nicolae Manolescu şi Cornel Ungureanu, istoria literaturii
depăşeşte, astăzi, în manifestările sale, abordarea pur factologică, documentarul sau
interesul biografist, integrându-se în spaţiul unei abordări mai largi, antropologice, prin
reconfigurarea premiselor istorice, culturale, biografice ale textului literar, dar şi prin
încadrarea operei în contextul unui timp anumit, al evoluţiei ştiinţelor, filosofiei,
psihologiei sau sociologiei. În altă ordine de idei, o istorie a literaturii este, sau trebuie să
fie, în primul rând, o istorie a formelor literare, evaluate din perspectiva valorii lor,
forme aflate în permanentă evoluţie şi prefacere.

Referinţe critice selective

Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, Bucureşti, 1981; Gheorghe Grigurcu, Critici români de
azi, Bucureşti, 1981; Gheorghe Grigurcu, Între critici, Cluj, 1983; Ion Pop, Lecturi
fragmentare, Bucureşti, 1983; Cornel Moraru, Textul şi realitatea, Bucureşti, 1984; Mircea
Iorgulescu, Prezent, Bucureşti, 1985; Mircea Martin, Singura critică, Bucureşti, 1986; Alex.
26
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Ştefănescu, Prim-plan, Bucureşti, 1987; Ov. S. Crohmălniceanu, Al doilea suflu, Bucureşti, 1989;
Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Bucureşti, 1993; Gheorghe Grigurcu, Peisaj critic, I, Bucureşti,
1993; Eugen Simion, Moartea lui Mercutio, Bucureşti, 1993; Marian Papahagi, Fragmente despre
critică, Cluj, 1994; I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Cluj, 1994; Al. Ruja, Parte din întreg,
Timișoara, 1994; L. Ulici, Literatura română contemporană, I, 1995; Ion Simuţ, Incursiuni în
literatura actuală, Oradea, 1994; Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, 1996;
Mihai Vakulovski, Nicolae Manolescu. Micromonografie, Braşov, 2000; Irina Petraş, Panorama
criticii literare româneşti, Cluj, 2001; Iulian Boldea, Scriitori români contemporani, Târgu Mureş,
2002; Iulian Boldea, Vârstele criticii, Piteşti, 2005; Ion Bogdan Lefter, Anii 60-90. Critica
literară, Piteşti, 2002; Mircea Mihăieş, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele,
Bucureşti, 2003; Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Cluj, 2003; Monica
Spiridon, în Dicţionarul general al literaturii române, L-O, Bucureşti, 2005; Aurel
Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, 2006; Al. Cistelecan, Diacritice, Bucureşti,
2007; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Bucureşti, 2009; Al. Goldiş,
în Cultura, nr. 1/2009; Al. Th. Ionescu, în Argeş, nr. 2/2009; Nicolae Manolescu 70 (coord. Ion
Bogdan Lefter şi Călin Vlasie), Piteşti, 2009; Istoriile literaturii române (coord. Irina Petraş),
2020.

27
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE ROLE OF MANAGEMENT IN BUILDING THE KNOWLEDGE-BASED

SOCIETY

Corina Ana BORCOȘI

Scientific researcher II, PhD, “Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu

Abstract: Management has transformed the economic and social structure of developed countries,
created the global economy, established rules for participation in this economy. The concept of
management and its implementation has changed over time. However, the fundamental role of
management remains fundamentally the same, to unite people, making them able to work together
efficiently, giving them a common goal, common values, a proper way of organizing, continuous
training, for continuous development. Management, the practice of management has contributed
to the transformation of the workforce, to the emergence of well-trained employees, to knowledge-
based workers, those who laid the foundations of the knowledge-based society.
Management, this agent of transformation has made possible the involvement of such a large
number of skilled workers, based on knowledge to work in the production activity. No society has so
far united people with different qualifications and knowledge to achieve common goals, as this new
society has done and is doing the knowledge-based society.

Keywords: management, knowledge worker, knowledge society, future, global economy

1. Introduction
The word "management" defines a function, those who perform it, a social
position, a level, a discipline and a field of study.1
Management is the science but also the art of leading. It includes a set of
activities of: organization, leading etc., which determine the objectives of companies,
resources and work processes necessary to achieve these objectives, which contribute to
uniting the work of employees by using several appropriate techniques and methods to
achieve the goal the company. The economic processes are studied, but also the
relations generated by these processes, in order to establish rules, principles, to
elaborate systems, methods and techniques that would lead to the increase of
competitiveness.2 Any successful organization has good managers 3.
Knowledge means the accumulation of information that we can use to develop
personally or within an organization, together with it.4 Knowledge has been the central

1
Drucker, P. F. – Management. Tasks, Responsabilities, Prectices, TRUMAN TALLEY BOOKS / E.P.
DUTTON / New York, 1986, available at http://www.icmbpl.com/Management%20-
%20Tasks,%20Responsibilities,%20Practices%20by%20Peter%20Drucker%20e%20book.pdf, accessed at
23.02.2021
2
https://dexonline.ro/definitie/management
3
Daft, R. L. – Management, ninth edition, South-Western, Cengage Learning, 2010, available at
http://tizim.nammqi.uz/elektron-kutubxona/fayl/46.pdf, accessed at 23.02.2021
4
Borcoși, C. A. - Management Based on Knowledge–management method applied in Romanian Small and
Medium Enterprises, Annals of the University of Craiova, Economic Sciences Series, vol. 7, nr. 36, 2008, p.
3451
28
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

element of the gradual rise in living standards since ancient times. 5 Knowledge means
power, but to generate progress, evolution, it is necessary to associate with the force of
money 6.
The knowledge-based economy, the knowledge-based society are concepts that
reflect the importance of knowledge in today's world that is constantly changing.7 The
knowledge society that is being built today will be a society of organizations 8.
The knowledge-based society has as its main resource: knowledge and has
emerged as a result of the progress of knowledge. This society operates with knowledge,
IT equipment, IT and communication products and services. The value of the
information, of the knowledge with which it operates is sometimes so great that the loss
of information or lack of knowledge in a field, can sometimes lead to bankruptcy, as the
exchange of knowledge, information, use of knowledge can contribute to increasing the
value of initial knowledge, information, society.
The society of the future is the knowledge-based society, in which employees
based on knowledge will successfully operate. These knowledge-based employees
transfer to their work and what they learned in school: concepts, ideas, theories, just as,
in the work process, the other employees use their physical abilities or physical
strength9.

2. The role of management in building the knowledge-based society

At the beginning of World War I, when few people were aware of the existence of
management, most workers in developed countries were servants (who were a large
category especially in the UK and USA), farmers (who had family farms) and workers in
the processing industries, and which becomes the fastest growing professional category
(in 1925 it represented 40% of the USA workforce).10
Today, when servants are almost extinct, farmers make up 3-5% of the active
population in developed countries (although agricultural production is four to five times

5
David, P. A.; Foray, D. - Economic Fundamentals of the Knowledge Society, Policy Futures in Education,
Volume 1, Number 1, 2003, pp. 20 – 49
6
Toffler, A. – Powershift, 1990, available at https://kupdf.net/download/alvin-toffler-1990-puterea-in-
miscare_591129f4dc0d609851959eed_pdf, accessed 23.02.2021
7
Sorlin, S; Vessuri, H – Knowledge Society vs. Knowledge Economy: Knowledge, Power and Politics,
PALGRAVE MACMILLAN, available at
https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=Gi6HDAAAQBAJ&oi=fnd&pg=PR7&dq=management+knowled
ge+society&ots=bQJANtmb67&sig=CtL3tBizeTfQ30_iy7QdHTWFJNg&redir_esc=y#v=onepage&q=manage
ment%20knowledge%20society&f=falseaccessed at 23.02.2021
8
Drucker, P. F. – Adventurers of a Bystander, John Wiley&Sons, Inc., 1997, available at
https://books.google.ro/books?id=g1dEWfzK3T0C&pg=PA256&lpg=PA256&dq=adventurers+of+a+bystander
+drucker.pdf&source=bl&ots=6-4sWB-
Ftl&sig=ACfU3U28PWpJ7JHnsFLy2ZnSfbph3JOzKA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiMg4HJ_IDvAhVDTBo
KHQk1AZ44PBDoATAHegQIBRAD, accessed at 23.02.2021
9
Drucker, P. F. – Management. Tasks, Responsabilities, Prectices, TRUMAN TALLEY BOOKS / E.P.
DUTTON / New York, 1986, available at http://www.icmbpl.com/Management%20-
%20Tasks,%20Responsibilities,%20Practices%20by%20Peter%20Drucker%20e%20book.pdf, accessed at
23.02.2021
10
Drucker, P. F. – Despre profesia de MANAGER, Editura Meteor Press, București, 2006, p. 151
29
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

higher than 80 years ago), the number of workers in U.S.A. industry it is 18% of the total
labor force (although industrial production is constantly growing), the largest share is
held by managerial and specialized staff. This change was made especially by the
management, which make the performance of bringing together knowledge-based
employees, skilled workers, in the production activity. Management brings together
people with different qualifications and knowledge to meet common goals. 11
Knowledge, especially advanced knowledge, is very specialized. Knowledge in
itself produces nothing. But, employees of the same big company, well-informed people
in all fields: engineers of different specializations, economists, statisticians, accountants,
psychologists, IT specialists, human resources specialists, marketing specialists,
designers, all working together in the same business, none will be able to be effective on
its own, as together with the other knowledge-based employees, and with the company
coordinating everyone's work.12
The use of knowledge-based employee knowledge could have been possible due
to the happy existence of an inspired mix between 13:
a modern management created, knowledge-based management;
the explosion of education today;
modern enterprise;
the knowledge base of today's modern society - the knowledge society.
Management, and only this, makes it possible to use these well-informed people
efficiently, who are knowledge-based employees. The emergence of management has
made it possible to transform knowledge into the most valuable capital of any economy
today.
Investments in knowledge have begun to grow. Thus Japan invests 8% of the
Gross Domestic Product in factories and equipment (a record level), but twice as much
in education, in schools for young people, in adult education and training. US invests
almost 20% of the Gross Domestic Product in education and training. 14
It was difficult to predict what would happen in the business world, the
emergence of knowledge-based employees, the role of knowledge, the value of
knowledge in the development of organizations and the emergence of the knowledge-
based society. Especially since, we cannot talk about the existence of a precedent, known
to us, throughout history. The only permanent organization was the army, from which it
borrowed companies, its command and control structure. Hierarchical management
structures have always been improved, depending on the needs, the objectives of the
companies. Until the First World War, the classic departments that were part of any
production company had been created:
 production;
 sale;
 finances;

11
idem
12
Drucker, P. F. – Despre profesia de MANAGER, Editura Meteor Press, București, 2006
13
idem
14
ibidem
30
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

 accounting;
 research and design;
 human resources.
The needs of the First World War led to more and more unskilled people being
transformed into productive workers, by applying Frederick Taylor's "scientific
leadership" to the large-scale training of unskilled workers. The work tasks were
analyzed, and then divided into individual operations, which could be learned very
quickly without the need for qualification. This kind of training was taken over by the
Japanese, then by the South Koreans, who laid the foundations for the development of
their countries.15.
Between 1920-1930, management expanded into many areas and aspects of
industrial production activity. Accounting has gone from drawing up accounting records
to analysis and control, Planning has moved from Gantt charts to war production
scheduling. Marketing has developed, due to the application of management concepts in
the field of sales, distribution. The foundations were laid for automating production,
working in teams, quality circles appeared, the organization based on knowledge. Every
managerial innovation resulted from the application of knowledge at work. Physical
work was replaced with information processing equipment; physical work was replaced
with "smarter work."16
Management begins to develop as a distinct work, which can be studied,
structured as a discipline. After the Second World War, it was concluded that
management cannot be applied only in the field of business. Thus, it belongs to any
activity that brings together in an organization employees with various knowledge and
skills. It can be successfully applied in: educational institutions, hospitals, artistic
institutions, etc. Regardless of the field in which management is applied, whether in the
field of production or in the field of volunteering, for example, many of the
responsibilities are the same, such as developing the organization's strategy, setting
goals, staff development, selling products or services, evaluation results. 17
The applied knowledge in the field of Management led to the growth of the world
economy after 1950, to the transition from manual work to work based on knowledge.
Management is constantly evolving. And yet what is management? 18
Management is also a set of techniques and methods that are taught in Business
Administration schools.
Management refers to people, to making them able to work together, to capitalize
on their strengths and to reduce their weaknesses.
Management influences the standard of living we lead, the society in which we live.
Our ability to achieve what we want for ourselves and the company we work for
depends equally on our management and our skills, our efforts, our dedication.

15
ibidem
16
ibidem
17
Drucker, P. F. – Despre profesia de MANAGER, Editura Meteor Press, București, 2006, p. 154
18
Idem, p. 163
31
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Management deals, in a society with the integration of people in a common

business, taking into account the tradition, history, culture of that society.
The goals set by any company must be simple, clear, able to bring people
together. The mission, the goals must also made known to all.
Employees must be attached to the company in which they work, there must be a
culture of the organization that includes a set of common values, objectives, which
management must discover, highlight, and offer as examples.
Management must ensure that the members of the company have the capacity to
develop according to their wishes, needs and possibilities. Organizations must provide
to the employees the opportunity to learn, to highlight their knowledge they possess 19.
Organizations bring together people with different skills and knowledge, who
perform different activities. It is necessary to ensure good communication, everyone
being responsible for what they undertake. Every employee needs to know what is
expected of them and how they want to be helped by others to perform their tasks.
A company, in order to survive on the market, in order to develop, must have an
efficient management that will bring it innovation, staff development, quality, good
financial results, and high productivity.
An enterprise can be likened to a man, who needs many measurements to
indicate his health, so that he can be diagnosed and given the right treatment, just as a
company needs measurements to the most useful management method or technique is
implemented, or a mix of them.
We do not forget that the most important thing for any organization is customer
satisfaction, without which the company would not exist. The results obtained by a
hospital are the healthy patients, and the results obtained by a university are the
students who have learned and who at the end of their studies put into practice the
things learned.
Those who successfully apply management in any type of organization are those
who have learned techniques, procedures, know certain processes, use certain tools. But
the most important thing is that those who apply management to truly understand the
principles of management, they must guide themselves according to these principles, in
order to be themselves perfect specialists. These are the kind of managers who create
everywhere they apply management, successful organizations, set standards, provide
examples, get productivity. These managers are themselves a personal example, they
have a human vision on the implementation of management, they have a superior ability
to produce added value for all those involved: employees, suppliers, customers, etc.

Conclusions
In today's knowledge-based society, knowledge-based employees, through the
knowledge they have, can have a greater influence on the company than the manager
himself can. Today, the power of a company comes from transmitting knowledge,
information to make them productive. Thus, knowledge-based employees need to be

19
Ibidem, pp. 164-165
32
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

understood and managers must be eager to understand them. Managers need to keep in
mind that knowledge productivity has two dimensions: quantitative and qualitative. In
today's society, managers must be the leaders of both knowledge-based employees
(specialists) and other employees. The challenge for today's managers is to lead teams of
both specialists and non-specialists, working together in the same team.
In today's world, the management of new organizations must make less and less
use of hierarchical, authority-based relationships and rely more and more on
relationships, on connections based on mutual understanding and responsibility.

Bibliography

Borcoși, C. A. - Management Based on Knowledge–management method applied in Romanian

Small and Medium Enterprises, Annals of the University of Craiova, Economic Sciences Series,
vol. 7, nr. 36, 2008
Daft, R. L. – Management, ninth edition, South-Western, Cengage Learning, 2010, available at
http://tizim.nammqi.uz/elektron-kutubxona/fayl/46.pdf, accessed at 23.02.2021
David, P. A.; Foray, D. - Economic Fundamentals of the Knowledge Society, Policy Futures in
Education, Volume 1, Number 1, 2003, pp. 20 – 49
Drucker, P. F. – Management. Tasks, Responsabilities, Prectices, TRUMAN TALLEY BOOKS / E.P.
DUTTON / New York, 1986, available at http://www.icmbpl.com/Management%20-
%20Tasks,%20Responsibilities,%20Practices%20by%20Peter%20Drucker%20e%20book.pdf,
accessed at 23.02.2021
Drucker, P. F. – Despre profesia de MANAGER, Editura Meteor Press, București, 2006
Drucker, P. F. – Adventurers of a Bystander, John Wiley&Sons, Inc., 1997, available at
https://books.google.ro/books?id=g1dEWfzK3T0C&pg=PA256&lpg=PA256&dq=adventurers+o
f+a+bystander+drucker.pdf&source=bl&ots=6-4sWB-
Ftl&sig=ACfU3U28PWpJ7JHnsFLy2ZnSfbph3JOzKA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiMg4HJ_IDvAh
VDTBoKHQk1AZ44PBDoATAHegQIBRAD, accessed at 23.02.2021
Drucker, P. F. – Realitățile lumii de mâine, Editura Teora, București, 1999
Drucker, P. F. – Inovare și spirit întreprinzător, Editura Teora, București, 2000
Drucker, P. F. – The essential Drucker, HarperCollins Publishers, New York, 2001hift
Munteanu, I.; Ioniță, V. – Managementul cunoștințelor, Editura Cartier, 2020 available at
http://www.viitorul.org/files/Management.pdf, accessed at 23.02.2021
Popa, I. – Management strategic, Editura Economică, București, 2004
Sorlin, S; Vessuri, H – Knowledge Society vs. Knowledge Economy: Knowledge, Power and
Politics, PALGRAVE MACMILLAN, available at
https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=Gi6HDAAAQBAJ&oi=fnd&pg=PR7&dq=managem
ent+knowledge+society&ots=bQJANtmb67&sig=CtL3tBizeTfQ30_iy7QdHTWFJNg&redir_esc=y#
v=onepage&q=management%20knowledge%20society&f=falseaccessed at 23.02.2021
Toffler, A. – Powershift, 1990, available at https://kupdf.net/download/alvin-toffler-1990-
puterea-in-miscare_591129f4dc0d609851959eed_pdf, accessed 23.02.2021
https://dexonline.ro/definitie/management

33
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ABTEILUNG ASTRA VOM KREIS BIHOR – SEITEN VON RELIGIONS- UND

MUSIKKULTUR. DOKUMENTARISCHE UNTERSUCHUNGEN

Mihai BRIE
Prof. PhD. Habil. Dr., University of Oradea

Abstract: Astra-Bihor appeared in western Romania in Beiuș, at the end of the 19th century, in full
Austro-Hungarian authority, contributing from a cultural, literary, religious point of view and last
but not least musically to the promotion of authentic Romanian values., to the ethnic cohesion and
especially to the triumph of the Romanians through art and autochthonous civilization in this part
of the country. The present academic research reflects in its pages the interdependence between
culture, religion and music, fully contributing to the affirmation of the Romanian ethos and
through the perspective of religious music and cultural manifestations of the genre.

Keywords: Astra, culture, religion, music, Romanianness

Dieser Abschnitt des Musiklebens vom Kreis Bihor hat sich noch keines
gründlichen und systhematischen Studiums gefreut, eben deshalb werden wir ihn je
umfangreicher vorstellen. Es ist die Rede über Traditionen der Massenkultur, also
fortschrittliche Elemente der örtlichen Geistigkeit vom Ende des XIX. und den ersten
zwei Jahrzehnten des XX. Jahrhunderts. So wie bisher, werden wir einzigartige
Archivquellen einbeziehen, auf die wir unsere Aussagen gründen, und wenn nötig, von
den wichtigsten Paragraphen der Dokumente zitieren. Die Tätigkeit der
Bihorabteilungen war im Zeitraum 1898–1918 vielwertig und komplex, davon werden
wir nun die kulturell-religiös-künstlerischen Aspekte mit Schwerpunkt auf den
musikalischen Elementen analysieren.
Nach der Gründung am 24. Februar 1898 der ersten Abteilung der Astra im Kreis
Bihor, mit Sitz in Beiuş, hat das Zentralkommitee der Gesellschaft entschieden, dass auch
die Generalversammlung der Gesellschaft zwischen dem 27–29 August 1898 in Beiuş
stattfinden soll, um für ihre national-kulturelle Propaganda in Süd-Bihor Raum zu
gewinnen. So wie gewohnt, waren die Tätigkeiten der Generalversammlung mit
sonderbaren Feierlichkeiten, wie Konzerten, Theateraufführungen und anderen
Veranstaltungen ergänzt. Um der Feierlichkeit des Moments gerecht zu werden, der im
Leben der Ortschaft am Schwarzen Kreisch großen Widerhall gefunden hat, haben die
Intellektuellen aus Beiuş mit Unterstützung von I. Vulcan und Partenie Cosma die
nötigen organisatorischen Schritte eingeleitet. Der Lehrer N. Diamandi hat einen Chor
gegründet, der folgende Stücke vorgeführt hat: Sub fereastra mândrii mele (Unter dem
Fenster meiner Liebsten), Mândruliţă de demult (Liebster aus alten Zeiten), Mugur
mugurel (Kleine Knospe), Cucule cu pană sură – Schwarzer Kuckuck (von G. Dima), Cât e
ţara – So weit das Land reicht, Toaca – Das Klopfbrett (von 1. Vidu), Marşul cîntăreţilor –
Marsch der Sänger (von C. Porumbescu), Flori de nufăr - Seerosen, Peneş Curcanul,
Olteanca, Departe clopotul sună – Die Glocke läutet in der Ferne, Trecui valea – Ich hab‘
34
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

das Tal überquert, Capriciu – Laune (von I. Mureşianu) und Hora dobrogeană – Rundtanz
von Dobrudscha (von N. Popovici). Das Publikum hat seinen Vorlieben angesichts
patriotischer und Volkslieder durch wiederholtes Klatschen Laut gegeben. Es waren
auch Musikstücke von ausländischen Komponisten, wie: Haydn, Bizet, Fl. Dumas,
Thomas und I. Volksbrenner vorgeführt.1
Das Führungskommitee der Abteilung von Beiuş hat in seiner Sitzung vom 27.
November 1898 entschlossen, die auf den 8. Januar 1899 geplante Versammlung mit
„Feierlichkeiten” – d.h. vor allem musikalisches Programm – „zu verbinden”2. An einer
Sitzung des Kommitees vom 24. Juni 1900 hat man die Hilfeleistung an die neue Filiale
der Abteilung von Beiuş im Dorf Rogoz abgestimmt. Dieses Dorf sollte die
Jahresversammlung der Abteilung beherbergen und zur gleichen Zeit auch eine
„Feierlichkeit” organisieren, aber – laut Wunsch der Einwohner – davor sollten
„Volksaufführungen mit Chor oder Theater” stattfinden, damit „das lebendige Muster in
ihren Herzen mit produktiver Kraft aufkeimt”3. Die Abteilungsleitung hat die Aufgabe
der Vorbereitung der musikalischen und Theateraufführung auf sich genommen4. Am
19. August 1900 hat eine Sitzung in Rogoz zum „Zweck der Veranstaltung eines Konzerts
mit Theateraufführung verbunden” stattgefunden. In diesem Sinne wurde ein
Ortskommitee mit vier Mitgliedern (I. Comşa, Maté Graţian, Eugeniu Venter und Vasile
Carţiş) gebildet, dessen Aufgabe die Vorbereitung dieser Feierlichkeit unter
angemessenen Umständen war5. Der von Alex Thira (Lehrer in Şeitin) geleitete Chor der
Jugend aus Beiuş wurde nach Rogoz gebracht, wo er am 2. September 1900 ein Konzert
gehalten hat. Es wurden Melodien von Vorobchievici, N. Ştefu (Uite mamă –Siehe,
Mutter), G. Şorban (Mai am un singur dor – Ich habe noch einen einzigen Wunsch) und
Mendelssohn6352 (Al vânătorului bun rămas – Abschied des Jägers) vorgeführt.
Die Abteilung von Beiuş hatte sicherlich auch „einen Chorführer”, für dessen
Belohnung schon von 1900 an als freiwillige Gaben bestimmte Summen gesammelt
wurden7. In der außerordentlichen Sitzung des Kommitees vom 17. Mai 1903 hat man
dem Wunsch der Filiale von Ceica zugestimmt, die das Veranstalten „eines Konzerts
oder... einer literarischen Manifestation” zum Anlass der Abteilungsversammlung vom
30. August 1903 beabsichtigte. Die Abteilungsleitung hat wieder „ihren Beitrag zum
Erfolg der betreffenden Produktion geleistet”8. Das Kommitee war auf ernstlichste
Weise damit beschäftigt, alles „Mögliche” für die „Verwandlung der Jahresversammlung
in ein rumänisches Kulturfest mit künstlerischen Aufführungen” zu machen. Sie hat mit
Scharfäugigkeit die Bedeutung der Konzerte und Theateraufführungen in der Anziehung

1 Viorel Faur, 75 de ani de la adunarea generală a „Astrei” desfăşurată la Beiuş, in Crisia, Oradea, 1973, S.
313.
2 Archiv der Stadt Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 121/1898, Akte 663.
3 Ibidem, Dossier 137/1900, Akte 407.
4 Ibidem, Dossier 140/1900, Akte 519.
5 Archiv des Gymnasiums „Samuil Vulcan” aus Beiuş (im Weiteren: Arch. „S.V.”), Fonds Abteilung der
„Astra” aus Beiuş, Dossier. 4/1907, Seite 99.
6 Familia, 1900, 36, Nr. 30, S. 371. Es soll auch das Duett Dulci cântări – Süße Gesänge (von Mendelssohn),
von A. Thira und I. Maiorescu gesungen, vermerkt werden.
7 Arch. „S.V.”, Fonds Abteilung der „Astra” aus Beiuş, (weiterhin: Abt. B.), Dossier 4/1907, Seite 151.
8 Arch. St. Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 153/1903, Akte 432.
35
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

des Publikums in ihre kulturelle Einfluss-Sphäre erkannt9. 1905 hat sie sogar im
Rahmen der Abteilung die Rumänische Gesangversammlung „Lira” gegründet, deren
sowohl mit besonderen Schwierigkeiten als auch musterhafter Ausdauer begleitete
Geschichte wir in einer separaten Studie behandeln werden, denn diese musikalische
Versammlung aus Beiuş hat eine deutliche Rolle in der Kulturvergangenheit der
Rumänen im Süden des Kreises gespielt.
Am 4. Juni 1906 hat die Abteilung von Beiuş in der Ortschaft ein Konzert
„gegeben”, an dem der Männerchor Musikstücke von C. Porumbescu (Marşul economilor
– Marsch der Sparsamen) und T. Popovici (Pe-al nostru steag – Auf unserer Flagge)
gesungen, während der „Damenchor” eine Melodie von N. Dinicu (Dor de sat-
Dorfheimweh) und der gemischte Chor Stücke von G. Dima (Două inimi – Zwei Herzen), G.
Musicescu (Zis-a badea – Der Alte sagte), I. Vidu (Lugojana) und N. Ştefănescu (Marşul lui
Mihai – Der Marsch von Mihai) vorgeführt haben. Weiterhin wurden die Romanze
Lăutarul – Der Geiger (von J. M. Baston) und die Melodie Porumbiţa – Die Taube
(Quartett; Solo) vorgeführt. Nach dem Konzert wurden in den Pausen zwischen den
Tanzen Căluşerul und Bătuta10 gespielt. Im Rundschreiben der Abteilung an das
Zentralkommitee der „Astra” (vom 15. Juni 1908) hat deren Direktor N. Fabian über
Roşia und Mizieş behauptet, dass „sich der Mangel der Anregung zur Chorgründung
spürbar gemacht hat, so hat der Abteilungschor in diesen Gemeinden vor dem ganzen
Dorf zum ersten Mal gesungen”11. In der gemeinsamen Sitzung vom 18. Dezember 1909
des Abteilungskommitees und der Rumänischen Casina aus Beiuş hat man entschlossen,
deren Tätigkeiten in der Zukunft „mit Vortragskünsten und womöglich Chor zu
begleiten”. Zum selben Zeitpunkt wurde auch eine Kommission gegründet, die sich
damit beschäftigen sollte und die folgende Mitglieder zählte: I. Buşiţia, Dr. I. Ciordaş, I.
Petra und Dr. C. Nyés12. In dem von N. Fabian unterzeichneten Tätigkeitsbericht der
Abteilung vom 31. März 1910 steht, dass die Rumänische Casina aus Beiuş das
Musikstück Şezătoarea – Die Spinnstube von T. Brediceanu13 vorgeführt hat, Musikstück,
das eine sonderbare künstlerische Bemühung beanspruchte. Dieselbe Abteilung
berichtete am 26. April 1910, dass „die künstlerischen Produktionen das Publikum
tatsächlich anziehen”14, was auch wahr war. Infolgedessen stieg ihre Zahl je nach
Anspruch. Im Laufe des Jahres 1912 – z. B. bis zum 27. Oktober – wurden nur in Beiuş
zwei von „je einem küntlerischen, literarischen Abend gefolgten”15 Konferenzen
organisiert. Wir haben Kenntnis vom Konzert vom 28. Januar, das bei der Rumänischen
Casina aus Beiuş gehalten, aus „mehreren Terzetten und Quartetten von den
berühmtesten Komponisten zusammengestellt” und von I. Buşiţia, Al. Chira und Gh.

9 Ibidem, Dossier 155/1904, Akte 91.

10 Familia, 1906, 42, Nr. 20, S. 238.
11 Arch. St, Sibiu, Fonds Astra, Dossier 424/1904, Akte 1913.
12 Ibidem, Dossier 185/1910, Akte 274.
13 Ibidem, Dossier. 424/1910, Akte 455.
14 Ibidem. Im Protokoll der Sitzung des Kommitees der Abteilung vom 2. Okt. 1910 wurde entschlossen, dass
„zum Anlass der Versammlung entweder eine literarische oder eine künstlerische Produktion, oder beide
stattfinden” (Ibidem, Dossier 189/1910, Akte 1305).
15 Ibidem, Dossier 203/1912, Akte 1713.
36
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Meze vorgeführt war. Es sollte vermerkt werden, dass auch die von Fr. Hubic gehaltene
Konferenz Aus der Geschichte der Musik16 Teil des Programms war. Für den zweiten,
von der Abteilung am 18. Februar 1912 organisierten „literarischen Abend” wurde sogar
ein Programmheft gedruckt17. Cornelia Buşiţia hat am Klavier die Stücke Danse
roumaine (von B. Bartók) und Impromptu (von F. Chopin) gespielt. Danach wurde von I.
Buşiţia, Fr. Hubic und Al. Chira an der Geige ein Fragment von Figaros Hochzeit gespielt,
Begleitung am Klavier durch C. Buşiţia, sowie Dans l'oratorio de Iudas Machaabée (von
Haendel). 1913 stellt sich ein ebenso großes Interesse für diesen Aspekt der
Abteilungstätigkeit fest. Eine Erklärung dafür finden wir in einem ihrer Dokumente:
„Vom Wunsch geleitet, die Intellektuellen mit den Zielen der „Astra” zu befreunden,
haben wir auch in diesem Jahr künstlerische Konferenzen und literarische Abende in
den Örtlichkeiten der Rumänischen Casina organisiert. Diese waren kostenlos...”18. Am
26. Februar wurden von I. Buşiţia, Fr. Hubic und Al. China Terzette von Fr. Schubert und
Mendelssohn (Lieder ohne Worte) an der Geige gespielt. Im Konzertprogramm erhielten
Raum auch Stücke von Mozart (Menuett) und Weber (Nationaltanz aus Preciosa19).
Erwähnenswert sind auch die zum Anlass des Konzerts vom 16. März interpretierten
Melodien: Lied (von Mendelssohn), Ave Maria20 (von Schubert), Voglein, An den Frühling
(von Grieg), Preludii - Vorspiele, Hora – Rundtanz (von T. Brediceanu; am Klavier von
Valeria Ştefănică interpretiert), Scherzo a capricio (von Mendelssohn), Lied aus dem
Freischutz (von Weber) und Rondo Nr. 9 (von Haydn21). Der von derselben Abteilung am
26. Dezember 1913 organisierte literarische Abend umfasste Gesänge (von Victor
Ciurdariu, N. Dănilă, C. Neagru und Pavel Teochar gesungen), das Stück Cântăreţul- Der
Sänger (von Fr. Hubic; am Klavier Valeria Ştefănică), Buciumul Carpaţilor –
Karpatenhorn (Nationalpotpourris von Gh. A. Dinu; am Klavier V. Ştefănică) und Le
murnure de Ruisseau (von Sydney Smith22). Das Abteilungskommitee hat am 26. April
1914 zusammen mit dem Kommitee der Filiale für den Theaterfonds aus Beiuş und der
Versammlung „Lira” ein Konzert organisiert, dessen Inhalt für uns unbekannt ist 23. Am
2. Mai 1914 haben die oben genannten Kulturakteure an der Veranstaltung eines
anderen Konzerts zusammen-gearbeitet, dessen Einkünfte für die rumänischen
Journalisten gemeint waren24. Aus den oben Vorgestellten wird es klar, dass die
Abteilung von Beiuş darum bemüht war, auch diese Form des Kulturlebens, die Musik
also, zu verwerten, indem sie einige merkenswerte Äußerungen veranstaltet hat, unter
denen die Gründung der Gesangversammlung „Lira” am herausragendsten ist.
Auch die anderen Abteilungen der „Astra” vom Kreis Bihor haben, auch wenn hie
und da, ähnliche kulturell-künstlerische Veranstaltungen organisiert. Auch wenn

16 Ibidem, Dossier 202/1912, Akte 1442.

17 Eine Fotokopie davon befindet sich im Besitz des Autors.
18 Arch. „S.V.”, F. Abt. B., Dossier 4/1907; Arch. St. Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 400/1913, Akte 444.
19 Ibidem. Es ist die Rede über von I. Buşiţia, Hubic, Chira und G. Meze an der Geige gespielte Quartette.
20 Diese waren von Buşiţia, Hubic und Chira gespielte Terzette.
21 Die Quartette waren von Buşiţia, Hubic, Chira und Meze gespielt (Ibidem).
22 Arch. St. Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 400/1913, Akte 291.
23 Nur die erste Seite des Programmhefts wurde aufbewahrt. Davon hat auch der Autor eine Fotokopie.
24 Arch. St. Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 400/1913, Akte 1098.
37
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

bescheiden, lohnt es sich, sie wiederzubeleben, denn sie bildeten echte Komponente der
geistigen Landschaft der Bevölkerung unserer Dörfer. Der Präsident der Abteilung
Marghita berichtete, – in der Sitzung vom 13. Mai 1911 – dass der Zeitpunkt der
Gründung der Agentur von der Gemeinde Cheţ „um ein schönes Nationalfest” (am 25.
April 1911 in der örtlichen Schule gehalten) bereichert wurde. „Die Antworte wurden –
so wie es im Dokument steht – vom örtlichen Chor unter der Leitung des Lehrers
Grigorie Görög gegeben”, der „mehrere unserer Volkslieder”25 gesungen hat. Der
gemischte Chor aus Cheţ wurde auch zur Versammlung aus Popeşti (12. Juni 1911) der
Marghita- Abteilung der „Astra”26 eingeladen. Im von Dr. Dionisie Stoica an derjenigen
Versammlung vorgelesenen Bericht wurde die Nötigkeit der Chorgründung „in je mehr
Gemeinden” betont. Die Abteilung hat als ihre Aufgabe empfunden „eiligst
Anstrengungen in diesem Sinne zu machen”27. Am 24. Juli 1912 wurde in der
Kommiteesitzung der Abteilung Ceica entschieden, dass an deren am 28. August im Dorf
Rogoz gehaltener Jahresversammlung auch ein „Konzert” gegeben wird. Das Programm
dieses Konzerts enthielt einen Marsch (vom Orchester gespielt), Volkslieder (von
Aurora Lăpuştean und Maria Cosma gesungen), Lieder aus Bihor („gesungen von jungen
Bauern aus Rolod”) und andere Lieder (diesmal von Maria Dragoş und Ana Drăguş
gesungen28). Bemerkenswert ist die Vorliebe für das Volkslied, sicherer Beweis für die
Pflege dieser Musikgattung in den Dörfern aus Bihor. Aus den Berichten der
betreffenden Generalversammlung aus Rogoz kommt hervor, dass am Abend tatsächlich
„ein Konzert von Nationalgesängen als Wettbewerb unter den Jugendlichen und einer
Gruppe von Intellektuellen aus Beiuş stattfand. Anwesend war – laut Bericht – eine
gemischte Gruppe von Intellektuellen, beinahe 150 Personen”, man erwähnt die
Anwesenheit der Dorfbewohner auf unbegründete Weise nicht, obwohl sie vermeintlich
mehrheitlich waren. Wenigstens eine Hälfte der Einkünfte ging zum Kulturfonds der
Astra-Abteilung von Ceica”29. Im nächsten Jahr fand die Generalversammlung der
Abteilung am 13. Juli in der Gemeinde Holod statt. „Zu diesem Anlass – so wie in den
Berichten über die Arbeiten der Versammlung steht – wurde am Abend als Wettbewerb
der Jugendlichen ein Konzert organisiert”30, das von mehr als 200 Einwohnern und
Gästen verfolgt wurde. Hinsichtlich der musikalischen Beschäftigungen der Abteilung
von Tinca verfügen wir über noch weniger Angaben. Deren Tätigkeitsbericht vom Jahre
1912 erwähnt die Veranstaltung eines Kunstabends in Husasău, wozu auch der
„Bauerchor”, von Dr. Teodor Ristin geleitet, beigetragen hat.
Die Bihor-Abteilungen der „Astra” haben – so wie es aus der bearbeiteten
Dokumentation hervorkommt – ins Programm ihrer musikalischen Äußerungen die
Ermutigung der Gründung von Dorfchören einbeschlossen, deren Repertoire vor allem
aus Volks- und Nationalliedern bestand. Diese wurden von der örtlichen Bevölkerung

25 Ibidem, Dossier 193/1911, Akte 974.

26 Ibidem, Dossier 194/1911, Akte 1058. Der Chor hatte 30 Mitglieder und wurde 1909 gegründet (Ibidem,
Dossier 424/1912, Akte 430).
27 Ibidem.
28 Ibidem, Dossier 202/1912, Akte 1250.
29 Ibidem, Dossier 425/1913, Akte 215.
30 Ibidem.
38
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

rezipiert. Man hat die zugänglichsten Mittel für die Pflege der volkstümlichen und
patriotischen musikalischen Schöpfung benutzt. Zur selben Zeit wurde den
Dorfbewohnern auch der Zugang zu den organisierten Formen des Musiklebens
versichert.

Bibliografie generală

Viorel Faur, 75 de ani de la adunarea generală a „Astrei” desfăşurată la Beiuş, in Crisia, Oradea,
1973.
Archiv der Stadt Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 121/1898, Akte 663.
Archiv des Gymnasiums „Samuil Vulcan” aus Beiuş (im Weiteren: Arch. „S.V.”), Fonds Abteilung
der „Astra” aus Beiuş, Dossier. 4/1907.
Familia, 1900, 36, Nr. 30.
Arch. „S.V.”, Fonds Abteilung der „Astra” aus Beiuş, (weiterhin: Abt. B.), Dossier 4/1907.
Arch. St. Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 153/1903, Akte 432.
Familia, 1906, 42, Nr. 20.
Arch. „S.V.”, F. Abt. B., Dossier 4/1907; Arch. St. Sibiu, Fonds „Astra”, Dossier 400/1913, Akte
444.

39
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

DEVELOPING DIGITAL COMPETENCE.

AN ESSENTIAL SKILL IN REMOTE LEARNING

Alexandra GALBIN
Postdoctoral Researcher, Alexandru Ioan Cuza University of Iasi

Abstract: The paper brings into discussion the importance of digital competence in education. Since
the pandemic caused by the virus SARS-CoV-2, the need of doing online education has become
essential for remote learning. It is widely known that online education provides opportunities for
children, and it allows them to have access to more information. Within this new context, the
situation shows us obvious gaps in education. Many children without appropriate devices weren’t
able to participate on lessons, parents were overwhelmed, and a lot of teachers faced different
challenges: how to adapt the curriculum, how to create interactive interactions and ensuring daily
wellness, how to motivate children to participate, how to keep in touch with vulnerable children.
The paper presents the results of four in-depth interviews with students from Iasi County,
conducted in September 2020. Finally, the paper emphasizes the importance of developing digital
competence, taking into consideration some actions to improve the remote learning experience,
including families, children and school staff, providing thus a quality inclusive education.

Keywords: digital competence, remote learning, inclusive education

Introduction
This paper presents the importance of developing digital competence, as
essential skill in remote learning. Since the situation generated by Covid-19 many
schools were forced to move all classes in online system. This new context led to many
worries, stress and uncertainty, emphasizing the fragility of the educational system
(UNICEF, 2020a). The teachers had to rethink their teaching methods, learning how to
work on online platforms, testing the appropriate tools that can convey the real meaning
of the information and also how to get a way to influence the students to get involved.
Many teachers are used with the traditional methods for teaching and learning and the
online education wasn’t considered an option (World Vision, 2020). In addition to online
challenges we need to be aware that online school doesn’t provide equal access for all
children, each child has the right to participate (Lansdown, 2010), schools are dealing
with children without devices, caused by the socio-economic status (World Vision,
2020), with parents that are overwhelmed, some of them working from home,
disrupting children’s learning environment (Mountney, 2009). Taking these facts into
consideration, the paper brings into discussion the importance of digital competence in
order to facilitate the remote learning (North, Hickam & Santen, 2020). The question
that arises doesn’t take into consideration how to survive in this period, but how
teachers can thrive from these experiences (Lemov, 2020; McArthur-Blair & Cockell,
2018), how to develop more their resilient abilities (Hunter, 2001; Masten, 2014),
connecting with children (Serravallo, 2020). Finally, the paper ends with some actions

40
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

that teachers can take into consideration regarding the developing of digital competence
aiming for a quality inclusive education.

Digital Competence and the Remote Learning Implications

Digital competence has various definitions and it reflects a multi-faceted concept
that exists at the convergence of multiple disciplines as media studies, education,
information sciences, information systems and communication studies (Vieru, 2015). In
the educational system, digital competence can be defined as the teachers’ experience in
using the “information and communication technology in a professional context with
good pedagogical-didactical judgment and the awareness of its implications for learning
strategies” (Krumsvik, 2011, pp. 44-45). Also, digital competence refers to “the ability to
explore and face new technological situations in a flexible way, to analyze, select and
critically evaluate date and information, to exploit technological potentials to represent
and solve problems and build shared and collaborative knowledge, while fostering
awareness of one’s own personal responsibilities and respect of reciprocal
rights/obligations” (Calvani et al., 2008). In this digitized society, digital competence
may also represents “a set of knowledge, skills, attitudes (thus including abilities,
strategies, values and awareness) that are required when using IT and digital media to
perform tasks, solve problems, communicate, manage information, collaborate, create
and share content, and build knowledge effectively, efficiently, appropriately, critically,
creatively, autonomously, flexibly, ethically, reflectively for work, leisure, participation,
learning, socializing, consuming, and empowerment” (Ferrari, 2012, p.3). This complex
definition covers more than it seems, including a critical way of thinking as well (Vieru,
2015). The dimensions of digital competence may be understood easier, analyzing the
image below.

41
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Fig. 1 Digital competence key dimensions (Vieru, 2015, adapted from Calvani et al., 2008)

Based on Calvani et al.’s (2008) digital competence framework, Vieru (2015)

proposes a theoretical model for assessing the digital competence in the organizational
context. “The model (fig.1) is based on three dimensions and on their integration (the
fourth dimension). The first dimension, the technological dimension is the capacity to
deal with work-related tasks by using new or existing IT in an effective and efficient
manner, the cognitive dimension refers to be able to read, select, interpret and
evaluation information, the organizational culture dimension is being able to interact
with other individuals collaboratively, using available IT in compliance with
organizational norms and values” (Vieru, 2015, p. 6718). Finally, the fourth dimension
represents integration between the three dimensions and invites to a new knowledge
bases. Further, the definition of the digital competence proposed “consists in the ability
to adopt and use new or existing information technology to analyze, select and critically
evaluate digital information in order to investigate and solve work-related problems and
develop a collaborative knowledge body while engaging in organizational practices
within a specific organizational context” (Vieru, 2015, p. 6718). Taking into account this
conceptual model (fig.1) the term competence is performance-based, includes
knowledge, skills, attitudes that can be improved with other experiences (Vieru, 2015).
In this line, how digital competence can be developed in order to improve the remote
learning?
As we known the remote learning is defined as the distance education offered to
students without the usual face-to-face contact with a teacher in the classroom (UNICEF,
2020a). The remote learning experience brings out several advantages but also
disadvantages. It depends of course on the perspective from which we look at things.
Taking into account the online classes, teachers have the opportunity to develop more
their digital competences, a change to put some new skills in their basket. For many
teachers, teaching completely online is the first time, so teachers need support,
guidance, encouragement as well (Morgan, 2020). Besides this, the classes are so
different, for each one the teacher needs to know how to apply the information, how to
deliver the message, how to motivate the children to get involved. There is a lack of
technological skills, insufficiently developed, especially for teachers who didn’t use the
online resources before pandemic (Lynch, 2020). These facts represent some of the
obstacles in the remote learning of the students. Certainly, this is a challenge for
teachers in order to create virtual classrooms that allow children to feel supported,
understood in this process of collaborative learning (Duncan & Young, 2009). Creating
interesting virtual classrooms requests a very good organization, time management,
flexibility, openness for feedback, but most important planning the curriculum and the
resources (Serravallo, 2020). The role of teachers is essential in this process. The
attitude regarding the online teaching and learning is reflecting in students’ motivation
and interest to study. The question derived from these challenges is how teachers can
help students, considering the fact that teachers themselves are dealing with stress,
anxiety and uncertainty (Lemov, 2020).
42
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

43
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Challenges of doing online education in Romania

The pandemic has amplified the factors of social exclusion: low income,
unemployment, poor health, social capital, housing and education (UNICEF, 2020a).
According to a study conducted in Romania by UNICEF (2020a) regarding the impact of
Covid-19, in order to reduce the consequences, in this period the most affected are
children that: are living in poverty, children at risk of neglect, violence, abuse, children
that are living in overcrowded housing, and their parents are living abroad. Another
study organized by World Vision Romania (2020), regarding the well-being of children
from rural area, present us the children participation to education in the emergency
period: 59% participated in online classes, 30% didn’t participated, but send their
homework, 16% did they homework, but they didn’t succeeded to send it, 4% didn’t
participated in any way, 1% didn’t wanted to connect. Also, 7,4 % didn’t have a device to
participate in online lessons, 46,1% used their smartphone, 9, 5% used their laptop,
6,4% used computer, 5,2 % used their iPad, 30% communicated on WhatsApp and
messenger. The participants of this quantitative study were 1769 parents with children
between 6-18 years old, from 7 counties of Romania. Regarding the beginning of the
2020-2021 school year the teachers and the students faced with uncertainty, with
unclear actions and activities. In September 2020, the Order 5487/1494/2020
regarding the approval of the measures for organizing the activity within the
educational units/ institutions in conditions of epidemiological safety for the prevention
of diseases with SARS-CoV-2 virus, elaborated there scenarios for reopening the schools
in compliance with and application of all health protection rules. The first scenario took
into consideration the daily participation (face to face) of all preschoolers and students
in schools. The second involved the daily participation (face to face) of all preschoolers
and students in primary education, the students from VIII and XII grades respectively
partial return (by rotation at one, two weeks) of the students from other middle and
high school classes. The third scenario considered the participation of all preschoolers
and students in online activities lessons. So, at the beginning of the 2020-2021 school
year a number of 12610 public schools opted for the first scenario, 4892 for the second
scenario, and 238 units for the third scenario. There were also, seven units that carried
out the activities in mixed scenarios, the second and the third scenario (Order
5487/1494/2020). This way of doing activities lasted around two months. In November
2020, all the schools transferred their activities in online system, due to the increased of
number of cases (Order 5972/2020). As we can see from these facts, there was a need to
accelerate the transfer of information in online system and many teachers were
unprepared (World Vision, 2020).

Strategies for developing digital competence

Taking into account the micro research conducted in September 2020 with four
students (aged between 13 and 14 years old) from Iasi County, their perspectives
regarding the remote learning bring out anxiety, stress, and a lot of misunderstandings.
There is a call for improving digital competences, fact that will contribute to the
44
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

student’s motivation, their self-esteem and of course to the change of their perspective.
Almost all the students use a negative language regarding remote learning. The
interviews took place face to face, respecting the safety measures. All participants drew
on a sheet their vision regarding online school, and the discussions were conducted
around their representations. Rethinking the curriculum, practicing appreciative
language, and support the students to practice independent learning, constitutes
strategies for improving digital competence.
Rethinking the curriculum
How curriculum is organized and exposed to children influence a lot their
understanding, the capacity to reflect, but also their state of mind. Presenting
information in online environment to classes it is a real challenge. Children are different,
with different needs, with different capacities to understand and to put into practice the
information received (Mountney, 2009). There are so different subjects to learn and
here the teacher needs a lot of imagination and creativity, but also flexibility. As
Valentina says below, topics that require more rational thinking aren’t easy to put into
an attractive context. Teacher needs to adapt the information according to each level of
the students.

“In this imagine is our teacher, she is preparing to explain us the lessons. She is alone in our
class. The maths isn’t easy to explain online, especially because we are at different levels. We don’t
really understand it’s hard to stay focused all the time”. Valentina, 14 years old

The first step for teachers according to Serravallo (2020) is to choose the
platform. Children need clear guidance, rules, and information that are easy to be
followed and understood. The platform used help teachers to stay into connect with
students, to figure it out how to organize and how to store the materials. Also, teachers
can split into groups the class, to present more videos, to make themselves videos with
materials, to present more the information using games. In this process inviting students
to give feedback is relevant. Feedbacks always direct the need of improving or develop

45
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

more some ideas. Of course, this process requires a very good time management,
because online teaching takes more hours the physical teaching.
“In these situations, we rely very much on our teachers. This year we will have the
final exam in order to continue our studies to the high school. We have difficulty
understanding the curriculum, so our teacher spends a lot of times to explain us again and
again.” Alexandru, 13 years old,
As Alexandru states, how teachers adapt the information influence the way of
understanding it. The role of teachers in the process of remote learning is very
important, and how teachers will succeed to connect with students beyond the screen
will be reflected in children’s results.
Appreciative Language
In the process of education, how teachers use language is very important. Words
can lead to encouragement, hope, aspirations, but also have the power to spread
distrust, to shatter dreams, to discourage. The words have a significantly impact, and in
online context the anxiety is more present. The teachers no longer have the control and
the power to see what is beyond the rooms, especially if they are closed. As we see in the
image below, Ionela is using a negative language regarding her future: “I will fail, I am
not prepared for high school, I am scared…” In this context, the teacher has an important
role to change the perspective of the children regarding their power. Using an
appreciative language may transform the fear into courage, to dare, to act, to dream.

“I will fail, I am not prepared for high school, I am scared…”Ionela, 14 years old

Taking into account the third dimension of digital competence, the organizational
culture, the ability to interact with other individuals collaboratively (Vieru, 2015),
practicing an appreciative language may be a strategy to engage more the students, to
“build strong relationships with and between students” (Serravallo, 2020, p. 3).
“Building trust, knowing students, doing all in a culturally responsive is a crucial
foundation to helping children to engage and work toward academic goals, even if they
are in a classroom or online together (Hammond, 2014). A lot of research demonstrated
46
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

that positive culture is correlated with successfully moving their classrooms online
(Hoffman, Brackett & Levy, 2020; Greenberg, 2020). Using an appreciative language
leads to inclusion “online learning is most effective when everyone belongs” (Krause,
2020), and transmits empathy. The teachers as leaders have the capacity to influence the
wellbeing of the students. Taking into account the appreciative approach and its
principles, appreciative language is correlated with the appreciative beliefs of the
leaders. The appreciative beliefs impact how teachers lead (McArthur-Blair & Cockell,
2018). “Believing in an appreciative approach as a way of being and doing influences
people to focus on what is working well” (McArthur-Blair & Cockell, 2018, p. 35). From
my point of view, this practice represents a strategy that has a significant power on
digital competence of the teachers, reflecting also in the results of remote learning.
Using an appreciative language in their work, teachers can bring closer students in order
to have more success in online context.
Supporting students to practice independent learning
Doing online education emphasizes of course inequality; many children aren’t
able to participate due the fact that they are missing resources and they are coming from
vulnerable families where education isn’t promoted as a value.
“Children are stressed doing online school, some of them are getting involved, others
not, and unfortunately some children don’t have deceives and they aren't able to
participate. Besides this, we weren't used to learning on our own; we need more support
from parents…” Denis, 13 years old
Remote learning generates stress on children’s lives and the way teacher
manages the reaction of children influence their wellbeing. In this process, the role of
the parents stands out even more. Teachers need the involvement of parents, to support
and encourage children to practice independent learning (Mountney, 2009). As a
practice, teachers can invite students to remind of their individual goals and right it on a
paper and then present is to the whole group (Serravallo, 2020). “The key is to ensure
that every student has what they need to be successful” and teachers need “to be flexible
and nimble with supporting student work at home” (Serravallo, 2020, p.87). Taking into
account the fourth dimension of digital competence model (Vieru, 2015) that invites to
new knowledge bases, supporting students to practice independent learning can lead to
develop more their capacity of resilience and their autonomy.

Conclusions and discussion

Remote learning isn’t a thriving experience from students’ perspective. Students
are dealing with anxiety, with fear regarding their future, with misunderstandings.
Students are aware about the important role of the teachers. In many cases, teachers
don’t have all the instruments useful for teaching, to motivate children to participate, or
to give a chance for each child to participate (UNICEF, 2020b). This paper set out to
emphasize the importance of developing digital competence, in order to impact the
remote learning (Krumsvik, 2008; Krumsvik, 2014). Rethinking the curriculum, using an

47
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

appreciative language, supporting children to practice independent learning with a

more parental engagement are presented as strategies that teachers could use to
improve their digital competence. The paper has of course limits, and opens further
research that can explore more the perspective of children, involving also teachers and
parents to express their experiences and challenges regarding the online education.

Acknowledgement:
This work was co-funded by the European Social Fund, through Operational
Programme Human Capital 2014-2020, project number POCU/380/6/13/123623, project
title <<PhD Students and Postdoctoral Researchers Prepared for the Labour Market!

References
Calvani, A., Cartelli, A., Fini, A., & Ranieri, M. (2008). Models and instruments for assessing digital
competence at school. Journal of E-Learning and Knowledge Society, 4(3), 183–193.
Duncan, H. E., & Young, S. (2009). Online pedagogy and practice: Challenges and strategies. The
Researcher, 22 (1), 17-32.
Ferrari, A. (2012). Digital Competence in Practice: An Analysis of Frameworks, European
Commission JRC Technical Reports. Luxembourg: Publications Office of the European
Union.
Greenberg, B. (2020). What we’ve learned from Distance Learning, and What it means for the
future”. Education Next. June 2, https://www.educationnext.org/what-weve-learned-from-
distance-learning-what-it-means-for-future-improving-online-education/
Hammond, Z., L. (2014). Culturally Responsive and the brain: Promoting Authentic Engagement
and Rigor Among Culturally and Linguistically Diverse Students. Thousand Oaks, CA:
Corwin.
Hoffman, J., Brackett, M., & Levy, S. (2020). How to Foster a Positive School Climate in a Virtual
World, EdSurge, May 21, https://www.edsurge.com/news/2020-05-21-how-to-foster-a-
positive-school-climate-in-a-virtual-world
Hunter, A. J. (2001). What Is Resilience? Contemporary Psychology: AP A Review of Books, 46(4),
420–422.
Joint Order of the Minister of Education and Research and the Minister of Health no. 5487/1494
September first 2020, for the approval of the measures for organizing the activity within the
educational units/institutions in epidemiological safety conditions for the prevention of
SARS-CoV-2 virus diseases.
Krause, K. (2020). “Emotionally Connected Learning it Possible Online. Start with relationships,
EdSurge, July 14, https://www.edsurge.com/news/2020-07-14-emotionally-connected-
learning-is-possible-online-start-with-relationships
Order No. 5972/2020 of 8 November 2020 for the suspension of activities that involve the
physical presence of preschoolers and students in pre-university educational units, Minister
of Education and Research.
Krumsvik, R. (2008). Situated learning and digital competence. Education and Information
Technology, 4(13), 279–290. doi:10.1007/s10639-008-9069-5

48
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Krumsvik, R. J. (2011). Digital competence in Norwegian teacher education and schools. Hogre
utbildning, 1 (1), 39–51.
Krumsvik, R. J. (2014). Teacher educators' digital competence, Scandinavian Journal of
Educational Research, 58:3, 269-280, DOI: 10.1080/00313831.2012.726273
Lansdown, G. (2010). The realisation of children’s participation: progress and challenges. In B.,
Percy-Smith & N. Thomas (Eds.), A handbook of children and young people’s participation.
Perspectives from theory and practice, pp-11-23, Routledge, London.
Lemov, D. (2020). Teaching in the online classroom, Surviving and thriving in the new normal,
Jossey-Bass.
Lynch, M. (2020). E-Learning during a global pandemic. Asian Journal of Distance Education,
15(1), 189-195. https://doi.org/10.5281/zenodo.3881785.
Masten, A. S. (2014). Global Perspectives on Resilience in Children and Youth. Child Development,
85(1), 6–20.
McArthur-Blair, J., & Cockell, J. (2018). Building Resilience with Appreciative Inquiry. A Leadership
Journey through Hope, Despair, and Forgiveness, Berrett-Koehler Publishers.
Morgan, H. (2020). Best Practices for Implementing Remote Learning during a Pandemic, The
Clearing House: A Journal of Educational Strategies, Issues and Ideas, 93:3, 135-141, DOI:
10.1080/00098655.2020.1751480.
Mountney, R. (2009). Learning without schools. Home education. Jessica Kingsley Publishers,
London and Philadelphia.
North, R., Vitto, C., Hickam, G., Santen, S. (2020). Remote learning in time of Covid-19, AEM
Education and Training Resources, 4 (3), pp.230-283.
Serravallo, J. (2020). Connecting with students online. Strategies for remote teaching and learning,
Heinemann, Portsmouth, NH.
UNICEF. (2020a). Quick assessment of the situation of children and families, with a focus on
vulnerable categories, in the context of the Covid-19 Epidemic in Romania, Bucharest 2020.
UNICEF Regional Office for Europe and Central Asia (2020b). Creating resilient education systems
in the context of the Covid-19 pandemic: Considerations for decision makers at the national,
local and school levels.
Vieru, D. (2015). “Towards a multi-dimensional model of digital competence in small and
mediumsized enterprises”. In M. Khosrow-Pour, (Ed.), Encyclopedia of Information Science
and Technology, 3rd edition, Hershey, USA, 6715-6725.
World Vision Romania. (2020). Child wellbeing from rural area during the pandemic (Research
conducted during May- June 2020), https://romania.ureport.in/opinion/1667/.

49
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE MUTATIONS OF THE TRADITIONAL DRAMATIC PHENOMENON

Mariana COCIERU
PhD, Senior Scientific Researcher, Romanian Philology Institute ,,Bogdan
Petriceicu-Hasdeu”, Ministry of Education, Culture and Research of the
Republic of Moldova

Abstract: In the present approach, the author refers to the emergence and stages of evolution of
popular theater representations as ethno social landmarks of manifesting the traditional culture,
with the reflection of the mutations that occurred along the way. Reflecting on the traditional rural
culture, we observe that it based on a ritualistic social behavior, dictates by the observance of
unwritten conventions, was perpetuated and respected by the community. The identification and
documentation of customary precepts motivates the circulation of several opinions regarding the
genesis and evolution of the popular theater itself, to which the author will refer within the study. It
is true that the performance of popular customs in antiquity with the use of ritual disguise or
disguise, on the one hand, was due to the need for mask-wearers to fulfill the spiritual connection
with the divine supernatural forces, with the ancestors and ancestors of the nation, with the
totemic beings of the village glass. , and on the other hand, followed the apotropaic function of
magical protection against the evil actions of the evil spirits, which, according to the traditional
mentality, suppress and perpetuate the human existence. During the ancient period, the
performances of the theatrical performances marked by the customary importance of the mask,
through which it believed that the transcendence from the profane chronotope to the sacred one,
considered recurrent and recoverable, takes place. With the passing of years, there are essential
changes in the collective mind of the people. As a consequence the magical transfiguration evolves
into the playful one, then into the dramatic one, attested in the folkloric theater representations
where both the ceremonial act and the spectacular / entertainment aspect, the family customs and
calendar, resulting in the desalination of the ritual mask.

Keywords: folkloric theater, traditional culture, mask, ethno social phenomenon, evolution,
mutation, precepts.

Geneza și dezvoltarea diacronică a reprezentațiilor de teatru popular ca

fenomene etnosociale de afirmare a culturii tradiționale de tip rural au generat în rândul
cercetătorilor preocupați de acest subiect o serie de ipoteze privind constituirea și
consolidarea acestor manifestări în timp. Având în discuție definirea conceptului de
teatru folcloric, etnologul Vasile Adăscăliței recurge nemijlocit la vârsta milenară a unor
forme de artă dramatică comparându-le, totodată, cu prezența unor practici similare în
cultura tradițională a altor popoare. Investigațiile efectuate scot în evidență etapele de
evoluție ale reprezentațiilor dramatice, pătrunderea și asimilarea elementelor noi,
preluate de-a lungul timpului sub incidența factorilor social-istorici.
Corelând conceptul cu actualitatea, cercetătorul fenomenului dramatic
semnalează preponderent valoarea lui distractiv-educativă, susținând și ipoteza
conform căreia teatrul popular, drept manifestare colectivă, a cunoscut la origini niște
valențe magice, subordonate cultului, care, odată cu mutațiile social-istorice din mediul
folcloric, au suferit modificări privind perceperea sacră a fenomenului. Perspectiva
ritualică a dramaturgiei folclorice este susținută de conservarea unor reminiscențe
arhaice: „ce altă explicație ar putea primi amănuntul că teatrul folcloric are caracter

50
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ocazional, adică se practică numai la anumite sărbători din an, intră în practicile
masculine (prezența femeilor fiind semnalată numai în piesele și în variantele de dată cu
totul recentă, probabil pentru că în religiile autohtone străvechi, preoții se recrutau
numai dintre bărbați), decât doar cea sugerată de una dintre cele mai vechi – poate chiar
prima – etape cunoscute de dramaturgia populară în dezvoltarea sa? În același sens
pledează și o parte însemnată a repertoriului teatrului folcloric, unde învelișul cultic –
sau măcar tenta de această factură – este prezent” [1, p. 20].
Cea mai veche formă de concretizare a elementelor de teatru popular, potrivit
etnologului Romulus Vulcănescu, ține de tradiția deghizării/mascării ritualice, măștile
populare fiind considerate argumente esențiale „printre «izvoarele istorice nescrise» de
ordin mitologic ale culturii populare române” [2, p. 8]. Evoluția mascării ritualice
urmează un îndelungat traseu, de la camuflare la deghizarea cu mască-costum, apoi la
travestirea prin implicarea altor instrumente culturale de tipul măștilor (măștile
reductive: masca glugă, de cap, de față/obrăzare, maschetele) și în ultimă instanță la
transfigurare, când are loc depersonalizarea actantului purtător de mască, reuniunea lui
spirituală cu personajul în care s-a travestit. Dacă în ritologia primitivă masca avea
efectul transcenderii într-un timp și spațiu solicitat (exemplul șamanilor/ vrăjitorilor/
solomonarilor), realizând o transfigurare mitică, treptat, sub influența noilor factori
istorici, de dezvoltare socială, culturală, aceasta suferă mutații esențiale în mentalitatea
colectivă, obținând o conotație ludică, desacralizată. Forma evoluată a transfigurării,
menționează etnologul Romulus Vulcănescu, este cea dramatică, întâlnită în
componentele teatrului folcloric, unde pe lângă actul ceremonial, se manifestă
preponderent aspectul spectacular al jocurilor actuale cu măști, iar dispoziția
psihologică a artistului amator (actant al reprezentației dramatice) se transmite
publicului receptor [2, p. 15]. Realizând o investigație etnologică a obiceiurilor cu măști,
cercetătorul surprinde în mască un „instrument cultural”, care detașează umanul de lumea
animală și ajută omului la schimbarea mediului social în unul cultural: „aceste instrumente
culturale de integrare și dezintegrare a omului primitiv și apoi evoluat în mediul ambiant
(natural sau social), de apărare și atac (real sau fictiv), s-au transmis din cultura primitivă
în cultura populară sub aspectul unor moșteniri directe, <...> indirecte și succedanee” [2, p.
16].
Mostrele care au supraviețuit la ora actuală în mediul folcloric se raportează la
perioade istorice nu prea îndepărtate de contemporaneitate, doar că semnificația și
simbolistica social-culturală a acestora e cu totul alta în comparație cu funcționalitatea
lor în perioada ritologiei primitive. Cu toate acestea, în unele zone etnografice
(Bucovina, Moldova, Dobrogea, Bugeac) se observă o prezență considerabilă a
mascaților care, „nu sunt motivați în apariția lor pe ulițele satelor doar de aspectul ludic
al momentului sărbătoresc, ci și de convingerea conform «legii pământului», ca omul va
putea dobândi mult belșug și noroc în toate în anul viitor”, iar măștile, deși „golite de
simbolismul lor ancestral”, poartă „refularea unor energii acumulate timp de un an, care
acum, sub ascunzișul măștilor pot fi redate mult mai lesnicios decât în cotidian” [3, p.
32]. Majoritatea cercetătorilor fenomenului mascatului ritualic întrevăd în aspectul

51
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

contemporan al măștilor reminiscențe ale măștilor mitologice, sacre, arhaice, purtătoare

ale unor „străvechi forme de cult” [3, p. 32], iar în reprezentațiile teatrale „fapte de
cultură tradițională <...> infuzate de această căutare a sacrului, în încercarea de protecție
sacră, de consacrare a pământului, a casei, a ființei, a comunității etc.” [4, p. 14]. Or
această sacralitate, obținută în cadrul umblatului din casa în casă, pentru a ura și felicita
gazdele utilizând magia cuvântului, „capătă identitate și dobândește putere numai atunci
când se asociază cu un eveniment sau o persoană care poate media accesul la sacru și se
poate implica în dominarea puterilor cosmice, în sacralizarea lumii” [5, p. 11].
Justificarea vine și din faptul că la acest act ritualic erau primiți doar cei de sex masculin,
inițiați (intrați în horă), curați cu duhul și trupul (ex.: călușarii, confreriile de flăcăi
colindători, urători).
Referindu-se la originea preistorică a manifestărilor artistice tradiționale cu
caracter dramatic, Ovidiu Bârlea va sublinia că cel mai vechi tip de colindat e cel cu
măști, în care performerii, potrivit etnologului, realizează prin intermediul măștilor
ritualuri magice active. Cea mai arhaică formă este considerată reprezentația cu mască
zoomorfă, utilizată în scopul perpetuării fertilității pământului, vegetației, fecundității,
sănătății etc., având și valențe ritualice agrare, pastorale sau cinegetice. Scenariul jucat e
simplu, ancestral: „zeul era jertfit, corpul lui infuzat în pământ în felurite forme,
ceremonie însoțită de bocirea festivă și cât mai dramatică a zeului, după care avea loc
învierea lui din aceste membra disjecta, spre bucuria enormă a colectivității, căci
învierea lui asigura implicit învierea naturii, îndeosebi a vegetației” [6, p. 271]. Treptat,
perceperea semnificației ritualice a evoluat în mentalitatea tradițională, obținând și
funcție apotropaică, de izgonire a duhurilor rele, de curățire și vindecare a celor
colindați, precum și a locuințelor acestora, a vetrei satului în genere. Scenarii
asemănătoare prezintă și colindatul cu măști antropomorfe. Bunăoară, în localitatea
Cartal, raionul Reni, regiunea Odessa, colindatul cu măști antropomorfe Moșii are la
bază, pe de o parte prin cultul moșilor și strămoșilor cinstirea celor plecați în „lumea de
dincolo”, divinizarea lor, iar pe de altă parte, prin lovirea bâtelor de către arcașii
însoțitori ai Moșilor – protecția împotriva forțelor maligne, iar prin sunarea clopotelor și
tălăncilor care atârnă la brâul purtătorilor de mască – speriatul și alungarea spiritelor
rele.
Cercetătorii fenomenului teatrului popular recunosc că a distinge cu exactitate
cadrul de performare a acestor forme dramatice tradiționale e cu atât mai dificil de
realizat, cu cât sărbătorirea acestora se deosebește de la o localitate la alta. Bunăoară
consemnăm reprezentații dramatice cu măști nu doar la Anul Nou, ci și la Crăciun, pe
alocuri la Bobotează, în cadrul unor prilejuri folclorice ocazionale, cum ar fi nunta,
șezătoarea, jocuri de copii, ritualuri magice de descântare, sărbători câmpenești,
sărbători calendaristice. Drept exemplu ne servesc constantele ritual-dramatice ale
obiceiurilor de primăvară, vară: Lăzărelul, Caloianul, Paparuda, Drăgaica, unde
consemnăm prezența travestitului, a măștilor și a jocului înscenat. În acest context
tradițional se înscriu înscenările improvizate cu caracter nupțial de sărbătoarea
Rusaliilor în performarea actanților-femei, obiceiul fiind numit de către localnicii satului

52
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Sofia, raionul Drochia: „Pe nalbă” sau „Pe verde”, iar în satul Baraboi, raionul Dondușeni
– „Maiul femeilor”, celebrat la 14 mai după încheierea lucrărilor de primăvară în câmp.
De o valoare considerabilă pentru cercetătorii fenomenului în cauză sunt nu atât textele
acestor reprezentații, care de cele mai multe ori sunt rudimentare, superficiale, neavând
o substanță bine închegată, ci elementele tradiționale care se transmit din generație în
generație, păstrând coloritul etnocultural, etnografic și etnologic specific zonei în care își
urmează traseul evolutiv, drept marcă concludentă a păstrării identității românești.
Pentru a reconstitui „rânduiala/obiceiul pământului” privind organizarea cetelor
de actanți în spectacolele folclorice cu măști se cer amintite câteva momente importante
din reglementarea socio-normativă a societății tradiționale de tip rural. Cultura
tradițională de tip rural ilustrează un comportament social ritualic, dictat de respectarea
unor legi nescrise, perpetuate și respectate de comunitate în funcție de gradul relațional
cu forțele divine, cu reprezentanții tereștri ai divinității, cu căpeteniile satului (și aici ne
referim la existența odinioară a sfatului oamenilor bătrâni și buni, la funcționalitatea
cetei de flăcăi), cu membrii diverselor confrerii profesionale, de vârstă, sex, rudenie etc.
Și la ora actuală în unele sate, izolate de ceea ce am numi noi urbanizare intensă și
excesivă, putem constata prezența unor precepte cutumiare de tip arhaic, pe care le
respectă comunitatea, mai ales dacă avem în vedere momentele importante ale
ritualurilor existențiale, manifestările legate de ciclul agrar, de marile sărbători
calendaristice, unde întâlnim în calitate de actori un singur individ (în cazul practicării
descântecului) sau chiar o întreagă comunitate care e și actor și receptor al fenomenului
spectacular. Mai mult decât atât, reminiscențe ritualice constatăm și în alte aspecte ale
performării reprezentațiilor de teatru popular propriu-zis, bunăoară în respectarea
cadrului temporal de executare, în confecționarea și mânuirea recuzitei în scop
apotropaic, în travestirea cutumiară în personaje mitice, menite a îmbuna și a alunga
forțele maligne, în obligațiunea de a juca reprezentația dramatică în fiecare gospodărie
pentru trasarea spațiului sacramental al vetrei satului, precum și în continuitatea
tradiției de executare a primului spectacol în centrul satului, lângă o fântână, pe un deal
(a se vedea Jocul Moșilor în localitatea Cartal, Reni, Ucraina), în fața celor mai în vârstă
reprezentanți ai comunității, sfatul satului (azi în fața căpeteniei administrației publice
locale) etc.
Identificarea și documentarea preceptelor cutumiare motivează punerea în
circulație a mai multor opinii privind geneza și evoluția reprezentațiilor de teatru
popular. Prima opinie cu referire la apariția formelor de artă dramatică se concentrează
în jurul ritualurilor arhaice moștenite de la strămoșii noștri geto-daci cu privire la
cinegetică, pescuit, luptă, unde mimarea prealabilă a înfrângerii adversarului dicta
nemijlocit un vânat de succes, o victorie reală asupra inamicului. Elemente teatrale
conțineau atât procesiunile religioase consacrate zeităților autohtone (Zamolxe, zeul
suprem al dacilor), cât și cele sociale, reprezentate prin riturile existențiale de trecere,
bogate în atâtea nuclee dramatice care au contribuit la dezvoltarea dramaturgiei
populare românești.

53
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Altă opinie vizează circulația și împrumutul de forme. În cazul de față, specialiștii

invocă preluarea elementelor teatrale antice din cultura elenă și romană, și aici se referă
la evoluțiile secundare din cultul dionisiac sau bacchic, precum și la moștenirea unor
elemente din luptele violente și sângeroase ale gladiatorilor din amfiteatrele Romei
Antice. Concludente în acest sens ni se par consemnările cercetătorilor în lucrarea
Istoria teatrului în România: „mascarea magică în jocul călușarilor, travestirile
animaliere în jocul caprei, priveghiul cu măști din Munții Vrancei sunt forme evoluate ale
unor spectacole primitive cu origini străvechi din ținuturile carpato-dunărene” [7, p. 40].
Marea diversitate a formelor de teatru popular ne obligă la o grupare tipologică a
acestora. O sugestie importantă în acest sens ne oferă studiul profesorului Vasile
Adăscăliței, Teatrul popular de Anul Nou în Moldova, care, în continuarea analizei
genetice a lui Paolo Toschi asupra teatrului popular italian, stabilește trei etape
importante în evoluția acestuia teatrului popular românesc – drama ritualică
tradițională (concentrată în colindat, descântat, ritual de invocare a ploii, ceremonial de
nuntă, funerar etc.); jocul cu mască zoomorfă (având în calitate de imbold de dezvoltare
evoluția relațiilor sociale, profesionale, etnice, pornind evident de la vechile practici
magice augurale ale agricultorilor, crescătorilor de vite, ale meșteșugarilor) și teatrul
propriu-zis (alaiul și piesele cu subiect). Spre deosebire de alți cercetători ai
fenomenului dramatic tradițional Vasile Adăscăliței se oprește hotărât asupra
investigării doar a reprezentațiilor teatrale de iarnă, deoarece „Anul Nou este cel care a
concentrat aproape toate manifestările teatrale populare datină” [1, p. 18].
Pornind de la aceste etape evolutive și analizând diversele reprezentații cu
caracter dramatic, Gabriela Haja stabilește două principii de clasificare: „1. prezența
elementelor ritualice și a celor coregrafice; 2. prezența elementelor de limbaj dramatic:
dialog, conflict și acțiune”, conform cărora propune următoarea tipizare: jocurile
populare cu măști, alaiurile și teatrul popular propriu-zis [8, p. 179]. La o clasificare mai
detaliată a teatrului popular din Basarabia oprește folcloristul Iulian Filip care propune
rezumativ următoarea structură: „I. Jocuri (cu măști zoomorfe): «Capra», «Căluțul»,
«Ursul», «Vulpea» ș. a.; II. Alaiuri (fără subiecte închegate; completări și transformări ale
obiceiurilor hăiturii și colindei): «Nunta țării», «Malanca», «Gaia», «Paparuda», «Făt-
Frumos», «Brumărelul» ș. a.; III. Piese (cu subiecte închegate) – 1) tradiționale: a)
voinicești («Novăceștii»), b) haiducești («Jienii», «Bujorenii» ș. a.), v) istorice («Movila
lui Burcel»); 2) contemporane: «Partizanii», «Anul» ș. a.” [9, p. 71].
Primele consemnări ale prezenței unor elemente minime de artă teatrală în epoca
feudală le descoperim în lucrările cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
precum și în cronicile anonime. Evident că informațiile spicuite nu argumentează pe
deplin existența unor reprezentări teatrale bine definite, întrucât nu descriu fenomenul,
ci doar menționează că un oarecare domnitor moldovean „iubea glumile și măscările”,
sau că la o nuntă domnească nu au lipsit „dzicături, jocuri și de țară și streine”, sau că la o
petrecere domnească s-au veselit „cu feluri de feluri de muzâci și de jiocuri și pelivani”.
Exemplele aduse se referă nu atât la arta teatrală din mediul rural, cât la reprezentațiile

54
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

teatrale ale „măscăricilor”, „pehlivanilor”, „soitarilor”, „acrobaților” de la curțile

domnitorilor moldoveni, apărute sub influența teatrului oriental.
Argumente privind caracterul precreștin și aspectul mitico-magic al jocurilor
teatrale cu măști au fost identificate într-un poem al mitropolitului Dosoftei consacrat
domnilor Țării Moldovei, unde autorul ia o poziție denigratoare față de aceste obiceiuri
„neplăcute” lui Dumnezeu, enumerând câteva jocuri cu măști zoomorfe – Turca,
Geamala, Cucii: „Avem și pentru farmeci la Dumnezău ură/ Și ce omul să schimbă dintr-a
sa făptură,/ Cu ghidușuri, cu turcă, cuci și cu geamale,/ Tras în vale ș-alte din păgâni
tocmeale” [10, p. 8]. Jocul cu mască zoomorfă Cucii este consemnat și în lucrarea Viața și
petrecerea sfinților (1682-1686), unde mitropolitul Dosoftei invocă cucii pentru
comparație cu mascarada grecească păgână, care avea loc la sărbătoarea
Katagoghionului: „purtând în mâna idolii și podobiți cu un fel de obrăzare, ghidușește,
cântând, descântând dintr-însele, alerga tălhăreaște de ținea calea a bărbați și a femei
savăi cum fac la noi cucii (кучїй) și ceia ce trag la vale” [11, p. 273. Apud: 2, p. 173].
În materialele cercetărilor de teren conservate în Arhiva de Folclor a Institutului
de Filologie, mai rar în cele de ultimă oră, consemnăm aceeași poziție „ostilă” față de
magia străveche generată de aceste manifestări, care erau considerate de unii
reprezentanți ai comunităților rurale ca fiind „păgâne”, „drăcești”, în opoziție cu religia
creștină propovăduită de înaltele fețe bisericești. E adevărat că această atitudine nu e
una generală, în majoritatea cazurilor se observă o conlucrare între elementul creștin și
cel etnofolcloric: „Alcătuind deja un sistem al datinilor țărănești, cu implicații pastorale
și agricole, manifestările respective au început să definească viața comunităților rurale,
să se individualizeze conform mentalității și specificului local etc., așa încât de prin sec.
al XVIII-lea se înregistrează deja, istoriografic, prezența lor constantă în viața oamenilor”
[12, p. 18].
Contaminarea riturilor precreștine cu sărbătorile și obiceiurile creștine a dus la
creștinarea artei teatrale străvechi practicată în cultura tradițională de tip rural sau
laicizarea pieselor religioase: „la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al
XIX-lea apar și se dezvoltă forme noi de teatru popular (Irozii [nota noastră: cunoscut și
ca Viflaim sau Viclaim, Magii, Trei Crai de la Răsărit], jocul păpușilor, nunta și haiducii).
Dacă ultimele trei conservă caracterul laic al artei teatrale, apropiindu-se totuși de
seriosul realității (nunta și haiducii), ba chiar creându-și eroi, cel dintâi reprezintă o
formă de teatru religios care se păstrează până în prezent” [12, p. 23]. Argumente în
favoarea acestei afirmații de etapă evolutivă ne aduce Mircea Eliade: „Adevărate
dificultăți s-au ivit mai târziu, când misionarii creștini au fost, mai ales în Europa
centrală și occidentală, puși față în față cu religiile populare vii. Vrând nevrând, ei au
sfârșit prin a «creștina» divinitățile și miturile «păgâne», care nu se lăsau extirpate. Un
mare număr de zei sau de eroi ucigători de balauri au devenit niște Sfinți Gheorghe; zeii
furtunii s-au transformat în Sfântul Ilie; nenumăratele zeițe ale fertilității au fost
asimilate cu Fecioara Maria și cu alte sfinte. <...> Timp de mai bine de zece veacuri,
biserica a trebuit să lupte împotriva afluxului continuu de elemente «păgâne» (adică
aparținând religiei cosmice) în practicile și legendele creștine. Rezultatul acestei lupte

55
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

înverșunate a fost mai curând modest, mai ales în sudul și sud-estul Europei, unde
folclorul și practicile religioase ale populațiilor rurale mai înfățișau încă, la sfârșitul celui
de al XIX-lea veac, figuri, mituri și ritualuri din cea mai îndepărtată antichitate” [13, p.
160]. Afirmațiile exegetului istoriei religiilor ne sunt utile dacă dorim să concretizăm
perioada de apariție a manifestărilor teatrale populare laice cu subiect religios. În acest
sens sunt de apreciat și argumentele aduse de cercetătorul Ioan Massoff: „faptul că nici
Dimitrie Cantemir și nici Franz Sulzer nu pomenesc despre Vicleim, deși vorbesc despre
jocul păpușilor, ne face să apreciem că vechimea dramei populare liturgice nu trece de
secolul al XVIII-lea” [14, p. 36].
În aceeași perioadă temporală, odată cu destrămarea pronunțată a relațiilor
feudale, dezvoltarea relațiilor capitaliste și asuprirea populației rurale apare și se
dezvoltă teatrul cu subiect haiducesc (Jienii, Gruia lui Novac, Ceata lui Bujor, Anul Nou și
Anul Vechi etc.). Vasile Adăscăliței e de părerea că anume caracterul colectiv de
practicare a dramelor ritualice a impulsionat apariția și dezvoltarea dialogului în teatrul
folcloric. În aceeași ordine de idei se înscrie și afirmația cercetătorului privind faptul că
nu toate formele dramei ritualice au evoluat în teatrul propriu-zis bazat pe dialog:
„colinda ajunge până la teatrul propriu-zis, ceea ce se petrece în chip obișnuit cu
plugușorul, care nu întâmplător constituie prologul majorității spectacolelor de teatru
folcloric, descântecul rămâne – acolo mai viețuiește în vechea lui funcție – o manifestare
cu atribute arhaice” [1, p. 23] Prin urmare, concentrarea majoritară a speciilor genului
dramatic folcloric în perioada obiceiurilor de iarnă, se datorează mutațiilor ciclului
calendaristic de la începutul primăverii la 31 decembrie/1 ianuarie și modificărilor
specifice ale formele de teatru legate de prima brazdă, cu practici pentru obținerea
roadei, în practici ce invocau roada [15, p. 19]. Suprapunerea mai multor elemente
ritualice, aparținând diverselor tagme profesionale, și degradarea semnificației mitico-
magice a acestora au facilitat apariția unor elemente teatrale suplimentare, care au
evoluat în adevărate reprezentații spectaculare cu caracter preponderent distractiv,
comic. Prin urmare, se modifică și funcția socială a noului teatru popular constituit, unde
prioritatea e atribuită comicului, ritualitatea fiind plasată pe planul doi.
Analizând repertoriul formelor de teatru popular practicat în actualitate, putem
lesne observa că spre sfârșitul secolului al XIX-lea majoritatea reprezentațiilor
dramatice s-au constituit ca manifestări etnosociale populare, fapt care motivează
cercetătorii preocupați de acest gen al creației populare să considere această perioadă
ca fiind ultima etapă de consolidare a artei dramatice tradiționale. Trăsătura definitorie
a teatrului popular tradițional actual rezultă din faptul ca toate manifestările dramatice
de astăzi, indiferent de felul cum au apărut și vechimea lor istorică, denotă cam aceleași
caracteristici esențiale și prezintă un nivel de dezvoltare asemănător. Actualizarea
continuă, ciclică, prezintă modificări în textele inițiale, în replicile personajelor, care în
unele cazuri nu sunt cele mai potrivite pentru un text tradițional, dar și schimbări în
recuzită, în confecționarea măștilor, a inventarului necesar, care în reprezentație suferă
o abatere motivată de la tradiție, dictată de apariția și circulația materialelor moderne
de confecționare, ceea ce nu întotdeauna poartă amprenta autenticității.

56
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Așadar, în studiile de specialitate care vizează subiectul aflat în discuție,

observăm că practicarea reprezentațiilor de teatru popular în diferite etape temporale
scoate în evidență mutațiile survenite pe parcurs, anunțând tendințele de demitizare a
măștilor, când actanții înscenărilor dramatice ajung să se emancipeze de influența
preceptelor și să perceapă predilect latura spectaculară a fenomenului. Cu toate acestea,
funcționarea preceptelor nu dispare cu desăvârșire, acestea se afirmă constant în
localitățile rurale cu o tradiție arhaică a fenomenului dramatic. Prin urmare, ajungem să
conchidem că și la ora actuală există o interdependență constantă între precepte și
tradiție. Pe de altă parte, funcționarea preceptelor se deosebește de la o localitate la alta,
nuanțând astfel caracterul relativ al acestora, precum și variabilitatea reprezentațiilor
teatrale ca fenomene etnosociale de afirmare a culturii tradiționale de tip rural.

Referințe bibliografice:

ADĂSCĂLIȚEI, V. Teatrul popular de Anul Nou în Moldova. Ediție îngrijită de Lucian-

Valeriu Lefter. Iași: PIM, 2015.
VULCĂNESCU, R. Măștile populare. București: Editura științifică, 1970.
CAMILAR, M. Mascatul de la simbolistica demonică la demonetizare. În: Ghidul iubitorilor
de folclor 2/2012. Suceava: Lidana, 2012, p. 30-43.
RECE, A. Istoria teatrului românesc și a artei spectacolului: de la origini până la înființarea
primelor teatre. Craiova: Universitaria, 2014.
ISPAS, S. Colindatul tradițional românesc: sens și simbol. București: Saeculum Vizual,
2007.
BÂRLEA, O. Folclorul românesc. Vol. I. București. Minerva, 1981.
Istoria teatrului în România 1965: Istoria teatrului în România. Vol. I: De la începuturi
până la 1848, col. de red.: Simion Alterescu et. al. București: Editura Academiei RSR,
1965.
HAJA, G. Manifestări teatrale folclorice: origine și evoluție. În: Anuar de lingvistică și istorie
literară, T. XXXIX-XLI, 1999-2001. București: Editura Academiei Române, 2003, p. 175-
188.
FILIP, I. Teatru popular. În: Iulian Filip în scene interferente: Valori, paradigme,
personalități, interconexiuni culturale. Chișinău: Biblioteca Științifică (Institut) „Andrei
Lupan”, 2018, p. 64-75.
DOSOFTEI. Opere. Vol. I: Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al.
Andriescu. București: Minerva, 1978.
DOSOFTEI, mitropolit al Moldovei. Viața și petreacerea svinților. Vol. I-II. Iași: Tiparnița
Svintei Mitropolii, 1682.
ORIAN, G. Repere ale artei teatrale în cultura populară română [Landmarks of Theatrical
Art in Romanian Folk Culture]. În: Studia Romanica Posnaniensia, Adam Mickiewicz. Vol.
XLI/2. Poznań: University Press, 2014, p. 15-25.
ELIADE, M. Aspecte ale mitului. București: Univers, 1978.

57
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

MASSOFF, I. Teatrul românesc. Privire istorică. Vol. I: De la obârșie până la 1860.

București: Editura pentru literatură, 1961.
ЧИЧЕРОВ, В. И. Зимний период русского народного земледельческого календаря XVI–
XIX веков. Москва: Изд. АН СССР, 1957.

58
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

DOES THE NUMERAL TWELVE (DOUĂSPREZECE) STILL EXISTS IN

ROMANIAN?

Mariana FLAIȘER
Prof. PhD, „Gr. T. Popa” University of Medicine and Pharmacy, Iași

Abstract: The paper on the increasingly frequent presence in the current Romanian language of
some distortions of the forms of the cardinal numeral aims to warn about the danger that
threatens the Romanian language by tolerating these deviations from the norms of the Romanian
literary language.
Put into circulation, in particular, through television, the only form of "culturalization" for some
Romanians, the incorrect forms of the cardinal numeral, but also many other errors, such as
incorrect emphasis on proper names, absence of diacritics, abuse of neologisms, especially from
English etc., etc. calls for strong attitudes to stop the phenomenon of national language
degradation.
Many of these mistakes, extremely common lately, do nothing but destroy the balance of the
Romanian language, the beauty of this language, paying attention to its identity between the neo
latin languages.

Keywords: numeral, diacritics, accent, deviation, identity

Un mare artist era de părere că „fiecare cuvânt este [înzestrat] cu un sunet

interior” care poate declanșa în inima receptorului „o vibrație interioară.”1
Nimic mai adevărat! Ori de câte ori îi aud pe unii vorbitori ai limbii române
spunând: „am dat doisprezece mii de lei” lui X, au fost „doisprezece fete” etc. „vibrațiile
interioare” de care amintea Kandinschi se transformă într-un vuiet disonant, supărător.
Încercările mele de a-i corecta pe interlocutorii aflați în greșeală sunt privite cu
nedumerire și neîncredere. Dincolo de ecranul televizoarelor unde am dori ca reporterii
să fie modele de vorbitori ai limbii române literare, nimeni nu intervine, nimeni nu
corectează.
Odinioară, profesorii noștri subliniau faptul că trebuie să existe acord „în jurul
unui substantiv… reprezentând centrul grupului… se organizează unul sau mai multe
adjective.”2
Astăzi, nimeni nu pare a mai acorda atenție acordului, „amănuntelor.” Teoria
„identității de gen” pare a fi invadat și spațiul gramaticii românești și teamă mi-e că
„uzajul” va impune forme gramaticale și fonetice incorecte.
De altfel, temerile mele și unele observații nu sunt singulare. Am citit recent un
articol al unui ilustru profesor ieșean care semnala apariția „unei noi limbi materne în

1
Vasili Kandinschi, Spiritualul în artă, Editura Meridiane, București, 1994, p. 35.
2
Valeria Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1972, p. 37.
59
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

care comunicăm din ce în ce mai prost, mai rudimentar, ignorând gramatica și cu un

vocabular tot mai sărac.”3
O dovadă a „ignorării” regulilor gramaticii limbii române este și folosirea
numeralului cardinal 12 (doisprezece) aproape exclusiv la forma de masculin.
Dacă în textul scris, în enunțuri de tipul: „12 luni, 12 zile” etc. genul numeralului
este implicit în vorbire alegerea cu predilecție a masculinului în exemple ca: doisprezece
zile, doisprezece vaccinuri etc. demonstrează sau necunoașterea genului substantivelor
sau ignorarea acestuia.
Inițial am pornit cercetarea acestui „fenomen” de la premisa că folosirea
incorectă a numeralelor cardinale, uneori și a celor ordinale, reprezintă accidente
singulare. Speram, așa cum spunea V. Guțu Romalo în lucrarea Corectitudine și greșeală
în limba română că „exprimările greșite sau nerecomandabile nu reprezintă, raportate la
ansamblul textelor în care au fost înregistrate decât un procent neînsemnat.” 4
„Vânătoarea” exemplelor nefericite în care dezacordurile dintre substantiv și
adjectiv erau prezente a demonstrat că fenomenul s-a generalizat și este scăpat de sub
control. Iată dovezile: doisprezece grade Celsius (Radio România actualități, 18.XI.2019,
ora 520); doisprezece priorități (spune ministrul Orban la Radio România actualități,
23.XI.2019, ora 5); Minodora a slăbit doisprezece kile (!) (Kanal D, Teo Show, 26.XI.2019,
ora 1510); doisprezece ore (TVR 2, Destine ca-n filme, 26 nov. 2019, ora 2220); masă de
doisprezece persoane (Antena 1, Acces direct, 28.XI.2019, ora 17 42); se mănâncă
doisprezece boabe de struguri (Prima, 31.XII.2019, ora 18 22); doisprezece minute (Kanal
D, Teo Show, 13.I.2020, ora 16); doisprezece mii de euro (Antena 1, Observator,
18.I.2020, ora 650); doisprezece structuri majore (PRO TV, Știri, 18.IX.2020, ora 19 19);
doisprezece mii de teste (TVR 1, Telejurnal, 10.XII.2020, ora 1416); doisprezece centre
(PRO TV, Știri, 14.I.2021, ora 717; doisprezece albume (PRO TV, Românii au talent,
12.XI.2021, ora 20⁵⁶) etc., etc. Îngrijorătoare este acapararea de către masculin și a altor
numerale cardinale unde formele clare de feminin sau neutru ale substantivelor ar
trebui să orienteze vorbitorul spre acordul logic: prospectele pentru doi noi vaccinuri
(TVR 1, 16.I.2021, ora 1223); douăzeci și unu de zile (TVR 1, 27.XII.2020); cincizeci și unu
de clase (PRO TV, Știri, 12.VIII.2020, ora 19 15); șaizeci și doi de trenuri (PRO TV, Știri,
9.III.2020, ora 1917); copii din clasa doi (PRO TV, Vorbește lumea, 2.IX.2020, 1230) etc.,
etc.
Pentru mai multe exemple de acest fel, invit cititorul acestor observații să afle el
însuși forme similare ale numeralelor cardinale în limbajul compatrioților noștri.
Căutând explicații pentru dezacordurile între numeralul cardinal și substantiv se pot
prezuma câteva cauze. Trebuie să subliniem, de la bun început, că numeralul cardinal în
limba română este moștenit din latină, unde primele trei numerale au forme distincte

3
Al. Călinescu, Noua limbă maternă, în Ziarul de Iași, din 21.08.2020. În acest articol, autorul notează și unele
opinii asemănătoare ale prof. Liviu Franga, de la Universitatea din București care vorbește despre „suferințele
limbii române actuale” accentuând ideea că „traversăm o altă epocă de tranziție către o limbă maternă, dar
globală, întrucât este fagocitată de o engleză rudimentară.”
4
V. Guțu Romalo, op. cit., p. 257.
60
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

pentru masculin, feminin, neutru: unus-a-um; duo, duae, duo; tres, tria. 5 În textele vechi
ale limbii române6 și în limba română literară, în general, acordul între numeralul
cardinal și substantiv era respectat.7 Gramaticienii și lingviștii au subliniat valoare de
adjectiv8 a numeralului cardinal insistând asupra acordului cu substantivele. În
momentul actual, în vorbirea celor mai mulți români, folosirea numeralelor doisprezece,
douăsprezece, douăzeci și doi, douăzeci și două etc. este frecvent alterată. Dezacordurile
care strivesc logica pot avea drept cauze, așa cum am mai afirmat, comoditatea sau
necunoașterea de către vorbitori a genului substantivelor sau al numeralelor cardinale:
zero, zece, sută, mie, milion. Logica ar trebui să determine utilizarea formelor feminine
ale numeralelor acolo unde, potrivit regulii acordului, aceste forme se impun. Nu putem
înțelege și nici accepta că pluralul două flori, într-un buchet de 12 sau 32 să devină:
doisprezece flori și treizeci și doi de flori. (!?)
Se poate accepta ca sursă a acestor permanente greșeli de acord, influența
puternică a limbilor franceză și engleză pe care românii călători sau migranți le folosesc
în ultimele decenii mai mult decât folosesc limba natală.9 Astfel, este posibil ca românii
să fi preluat după modelul limbii engleze: two girls, two boys, twenty two girls, twenty two
boys, twelve girls, twelve boys „numeralul doi doar la forma de masculin atât pentru
numeralele cardinale simple cât și pentru numeralele cardinale perifrastice: „doi noi
vaccinuri”, douăzeci și doi de trenuri.”
O altă sursă a selecției numeralelor cardinale la masculin însoțind substantive
feminine sau neutre poate fi limba franceză unde, de asemenea, se întâlnesc forme unice
ale numeralului cardinal de dualitate: deux garçons, deux filles, vinghtdeux garçons,
vinghtdeux filles, etc.

5
Romanistul Giuliano Bonfante sublinia cât de puternică este moștenirea latinească în limba română afirmând:
„este într-adevăr miraculos că românii au putut conserva atât de mult din gramatică (aproape toată!) și din lexicul
limbii latine… până când au renăscut într-o nouă viață reînnodând raporturile cu frații lor romanici din
Occident.” (vezi Giuliano Bonfante, Studii romane, Roma, 1973, p. 89, p. 275).
6
Pentru mai multe detalii și exemple privind numeralul cardinal în limba română veche vezi C. Frâncu,
Gramatica limbii române vechi, 1521-1780, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 76. Autorul notează: „În normele
literare varianta literară muntenească și în normele lingvistice ale graiurilor de tip muntenesc erau numai forme
lungi de tipul: unsprezeace, doisprezeace, doaosprezece.”
7
„Douăsprezece gâtlejuri înghițiră douăsprezece pahare pline ochi”; „doisprezece copii.” Exemplele sunt din N.
Gane, Nuvele, E.S.P.L.A., București, 1959, p. 20, p. 28.
8
C. Dimitriu în lucrarea Morfologia, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 305, prezintă succint teoriile
existente în istoria gramaticii limbii române referitoare la numeralul cardinal și caracteristicile acestei părți de
vorbire. Astfel numeralul cardinal a fost considerat când „nume sau adjectiv, când pronume de cuantificare”
etc. Cât privește „apoziția de gen” se precizează: „Numeralele pentru unitate și dualitate care au forme diferite
pentru masculin și feminin un(ul), doi trimit la masculin, una, două la feminin. Opoziția de gen este marcată la
aceste numerale prin articol hotărât eventual precedat de sufix flexionar -u (unul, unu, una sau prin desinență și
sufix flexionar u, doi, două.” (p. 310) Aceleași opinii întâlnim și la Iorgu I. Iordan și V. Robu în Limba română
contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 432, care afirmă: „opoziția de gen este
manifestată numai la un, o, unu, una, doi, două și la compusele lor. (s.n.)”
9
Adrian Chircu în articolul Limba română actuală între normă și uz. Probleme de fonetică, morfologie și
sintaxă, în volumul Limbaje și comunicare, Editura Universității Suceava, 1999, p. 162 afirmă: „Asistăm în
ultimul timp la schimbări profunde în limbă datorate, pe de o parte, avalanșei de împrumuturi (în special din
engleză, italiană) iar pe de altă parte, slăbirii normei încât putem afirma că s-a ajuns uneori la un «dezacord între
sistem și normă» cum este de părere E. Coșeriu în Sincronie, diacronie și istorie, Problema schimbării
lingvistice, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 122.
61
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Morbul stâlcirii numeralelor românești după modelul limbii engleze sau al limbii
franceze nu se oprește doar la această parte de vorbire. Invazia englezismelor,
acaparând lexicul românesc, alterând accentul, fonetica, morfologia limbii române, are și
va avea consecințe îngrijorătoare.
Rămânând la problema numeralului cardinal și a distorsionărilor pe care această
parte de vorbire le suferă în momentul actual, atragem atenția și asupra structurării
eronate a formelor perifrastice de tipul optisprezece, șaptisprezece, în loc de optsprezece
și șaptesprezece. Ce generează aceste forme greșite? Poate ideea că numeralele
optisprezece, șaptisprezece, cu „subțirimi de limbă” sunt mai elegante decât „arhaicele”
forme optsprezece, șaptesprezece, învățate în clasele primare.
Indiferent de rațiunile care duc la apariția acestor forme bizare ale numeralelor
trebuie ca vorbitorul român să fie atenționat și corectat.
Este posibil ca problema numeralului cardinal cu alunecările actuale de la normă
să pară lipsită de importanță. Ce mare filozofie să numeri în limba română? Și totuși,
atunci când formele actuale de numeral sunt folosite greșit cu o consecvență care „sparie
gândul”, nu ni se pare exagerată atenționarea privind această realitate îngrijorătoare din
limba română actuală.
În Franța, „țară a cuvintelor” cum o numea Cioran, printre cele mai importante
evenimente ale anului 1911, o frumoasă revistă nota: „Faguet admite locuțiunea «malgre
que»” și se întreba autorul: „Cine a mai văzut pe alte meleaguri o asemenea grijă pentru
verb, pentru viața sa zilnică.”10 Prin urmare, grija față de verb, față de limba română,
trebuie să fie permanentă pentru că prin limba pe care o vorbim ne definim ca națiune.
Și tot Cioran afirma, într-una din scrierile sale, următoarele: „O națiune care începe să
apună regresează în toate planurile. Orice degradare individuală sau națională… este
prompt anunțată de o degradare riguros proporțională a limbajului.” 11
Ori, în „noua limbă maternă” de care vorbea profesorul Al. Călinescu (vezi supra),
abuzul de englezisme12, eludarea regulilor gramaticale, existența unor fonetisme ciudate
apărute, pe de o parte, prin eliminarea diacriticelor în scrierea computerizată, pe de altă
parte, sub presiunea contaminării cu fonetica limbilor vorbite de românii migranți în
diferite alte spații lingvistice, denaturarea accentului și multe alte elemente sunt factori
care duc la degradarea limbii române literare.
S-a ajuns astăzi la cristalizarea unui idiom pestriț încărcat de englezisme adaptate
sau neadaptate, vorbit de „analfabeți funcționali” sau de unii intelectuali pentru care
vocabularul limbii române pare a fi prea „sărac” pentru a cuprinde adevărul spuselor lor.
În istoria limbii române nu puține au fost momentele în care moda grecismelor,
influența orientală, francomania, etc., etc., au provocat reacții vehemente ale scriitorilor

10
E. M. Cioran, Ispita de a exista, Editura Humanitas, 1992, p. 109-110.
11
E. M. Cioran, op. cit., p. 108.
12
Despre abuzul de neologisme există numeroase articole și studii în literatura de specialitate. De fapt, abuzul de
neologisme ascunde, de cele mai multe ori, sărăcia ideilor. „A născoci cuvinte noi ar fi după doamna de Staël
«simptomul cel mai sigur al sterilității ideilor.»” (Apud E. M. Cioran, Eseuri, Editura Cartea Românească,
București, p. 1998, p. ?)
62
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

și lingviștilor, ale oamenilor de cultură. Aceștia militau pentru o limbă română corectă,
în care neologismele să fie întrebuințate cu dreaptă măsură. 13
Reiterez, în acest sens, câteva notații ale lui Camil Petrescu din Teze și antiteze, în
care autorul vorbește de necesitatea „deratizării” lexicale a limbii românești, subliniind
rolul intelectualității în acest proces de păstrare a normelor limbii literare. „Nu poate fi
admis ca românii care știu carte să scrie și să vorbească necorect… Ei bine, dacă limba
românească e azi în primejdie (s.n.) și este… vinovați sunt toți românii mijlocii și îndeosebi
profesorii de limba română, profesorii în general, advocații, inginerii, oamenii politici,
industriașii, meseriașii mai răsăriți etc.”14
Așa cum am menționat în acest articol, la notațiile privind folosirea incorectă a
numeralului cardinal se pot adăuga o multitudine de alte neajunsuri care afectează, mai
ales, vorbirea românilor, dar ceea ce este și mai grav, textul scris în limba română.
În acest sens, o atenție deosebită s-ar cuveni folosirii diacriticelor în limba
română. Scrierea computerizată duce la apariția unor frecvente alterări ale corpului
fonetic al cuvântului. Grave sunt omisiunile semnelor diacritice pentru clasa
toponimelor românești. Astfel, se întâlnesc, uneori, trimiteri spre localități ca Tibana,
Varadia de Mureș (PRO TV, 4.09.2020, ora 730) care nu există în spațiul românesc. Pentru
localnici numele localităților amintite sau ale altora (Ceplenita, Mosna, Dagita, Braesti
etc.)15 sunt ușor de decodificat. Dar când reporterii televiziunilor trebuie să anunțe
evoluția cazurilor de Covid 19 în aceste sate, lipsa diacriticelor provoacă nedumeriri și
confuzie generală. Tot așa cum în onomastica românească „uzajul”, de fapt moda
lingvistică, a impus accente care nu existau acum câteva decenii. Scripcaríu era
Scripcáriu și nu Scripcarí-u, Pânzáriu nu Pânzarí-u etc. Această schimbare de accent,
amplu comentată de Corneliu Dimitriu în lucrarea Morfologia,16 ar avea în opinia
autorului cauze multiple, printre care moda lingvistică și eufonia. „Norma populară
câștigă teren pe seama normei literare.” 17
Este greu de stăvilit moda accentuării pe -íu în onomastica românească este
inadmisibilă accentuarea numelor unor personalități după modelul amintit. Cine este
George Barițí-u? De ce să înstrăinăm printr-o pronunție greșită istoria culturii
românești? Toponimia și onomastica reprezintă zone lexicale care asigură identitatea
unui neam. Dacă analizăm cu luare aminte numele la modă ale tinerilor români se poate
observa că majoritatea sunt nume de import: Giovani, Ayan, Tiago, Bruno, Jasmin,
Mercedes etc., etc. Numele neaoșe românești: Vasile, Gheorghe, Ion, Maria, Elena nu mai
sunt pe plac.
Cum se scriu sau cum se pronunță numele străine în spațiul românesc, reprezintă
alte probleme care ar merita un comentariu mai amplu. De altfel, prof. Al. Călinescu a

13
Sunt arhicunoscute scrierile lui V. Alecsandri în care era ridiculizată moda franțuzismelor, articolele lui T.
Maiorescu despre neologisme, scrierile lui Eminescu, Ibrăileanu, Adamescu etc., etc., cu referire la excesul de
străinisme din limba română.
14
Camil Petrescu, articolul Gramatica și Universitatea, în volumul Teze și antiteze, Eseuri alese, Editura
Minerva, București, 1971, p. 274, p. 275.
15
vezi Ziarul de Iași, 13.02.2021, Rubrica Local.
16
C. Dimitriu, op. cit., p. 87-95.
17
C. Dimitriu, op. cit., p. 95.
63
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

deschis „cutia Pandorei” subliniind că numele lui Clement Marot era pronunțat de către
un reporter așa cum era scris…
Aceste exemple, și multe de acest fel, dovedesc șubrezimea studiilor unor
intelectuali ai zilelor noastre.
Doi arhitecți, cu lucrări de restaurare la Govora, într-o emisiune la radio,
mărturisesc că… nu au putut finaliza lucrările din cauza „alegerilor electorale” (!?) (Radio
România, 22.12.2020, ora 11:40).
O doctoriță vorbea despre „prospectele pentru doi noi vaccinuri.” (!?)
Alteori apar formulări care sunt departe de orice înțeles întrucât robiți
„prompterului” unii reporteri nu mai gândesc ce mesaje trimit în eter: „Lui Sf. Andrei i-
au căzut șorțul… să fie…” (TVR 1, 30.XI.2020, ora 7 06). Probabil „sorții.” Și tot între
multiplele forme gramaticale de neînțeles se află și pronumele de întărire pus în
circulație de actorii serialului Las Fierbinți. Exemplele difuzate zeci de ori, de sute de ori
într-o zi: tu înseși (?!), tu înseți (?!) etc. se imprimă în memoria unor ascultători. Ce învață
românul a cărui relație cu viața culturală românească este mediată doar de televizor?
Probabil că formele tu înseți, tu înseși sunt corecte. Cine să corecteze? Cine să educe? Și
astfel, „România educată” rămâne în acest moment un spațiu iluzoriu în care strigătul
nostru de a se opri degradarea generalizată a limbii române va rămâne un strigăt în
deșert.

Bibliografie
Bonfante, Giuliano, Studii Romane, Roma, 1973
Călinescu, Alexandru, Noua limbă maternă, în Ziarul de Iași, 21.08.2020
Chircu, Adrian, Limba română actuală între normă și uz. Probleme de fonetică, morfologie
și sintaxă, în volumul Limbaje și comunicare, Editura Universității Suceava, 1999
Cioran, E. M., Eseuri, Editura Cartea Românească, București, 1988
Cioran, E. M., Ispita de a exista, Editura Humanitas, București, 1992
Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, Cartea a treia, Studiu introductiv de
Gheorghe Ceaușescu, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983
Coșeriu, Eugen, Sincronie, diacronie și istorie, Problema schimbării lingvistice, Editura
Științifică și enciclopedică, București, 1997
Dimitriu, Corneliu, Morfologia, Editura Institutul European, Iași, 1999
Franga, Liviu, Suferințele limbii române actuale, în revista Observator cultural, 2020
Gane, N., Nuvele, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1959
Guțu, Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală, Editura științifică și enciclopedică,
București, 1972
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura didactică și
pedagogică, București, 1978
Kandinschi, Vasili, Spiritualul în artă, Editura Meridiane, București, 1994
Petrescu, Camil, Teze și antiteze, Eseuri, Editura Minerva, București, 1971

64
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

LECȚIA – ÎNTRE TRADIȚIONAL ȘI MODERN

Teodor PĂTRĂUȚĂ
Prof. PhD, „Vasile Goldis” Western University of Arad

Rezumat: Regula de aur în acest sens constă în a da cuvântul copilului. Doar astfel va învăţa să
vorbească, să asculte, să discute. Şcoala trebuie să creeze cadrul necesar pentru ca elevul să
accelereze perfecţionarea exprimării pe cale orală. Şcoala trebuie să multiplice şi să diversifice
situaţiile de comunicare reală, care să întreţină şi să adâncească nevoia de exprimare şi
comunicare. Una dintre tehnicile utilizate este convorbirea. Convorbirea prilejuieşte elevilor luări
de cuvânt între profesor şi elev. Structura acesteia a rămas însă aceeaşi. Aspiraţiile sociale au
evoluat în decursul timpului, datele psihologice şi sociologice ale problemelor educative s-au
modificat şi dezvoltat.
Comunicarea profesor-elev, fenomen complex, a fost studiată sistematic în decursul
timpului, nu numai prin prisma emiţătorului. Didactica modernă, cea a ultimelor trei decenii, se
ocupă şi de receptorul mesajului, adică elevul, care nu mai este privit ca un participant pasiv, ci ca
unul activ. Prin urmare nu trebuie să acordăm atenţia cuvenită doar actului de predare al
profesorului ci şi modului cum este receptat.
S-au produs schimbări şi în mentalitatea educatorilor. Severitatea excesivă a acestora s-a
redus considerabil, odată cu transferul de generaţii. Profesorul şi învăţătorul şi-au dat seama că la
lecţie un cadru didactic autoritar face atenţia elevilor este mai uşor de distrat, ei fiind în realitate
ostili faţă de dominaţia profesorului. Copiii dau numai impresia că sunt ascultători, docili, atenţi,
interesaţi de lecţie. în fond şi ieri şi astăzi dar şi mâine va fi o luptă între vechi şi nou, între modern
şi înapoiat.

Cuvinte cheie: comunicare, cooperare, schimbare, învățământ modern, profesor-elev

Lecția – între tradițional și modern

În şcoala modernă, cum zicea Freinet, competiţiei i se substituie cooperarea,
"fiecare individ este complementar cu alţii într-un grup cooperative; daca alţii îţi sunt de
ajutor pe anumite planuri, şi tu eşti pentru alţii, pe alte planuri.” Aceste formulări
concise şi pregnante explică metafora lui Freinet ca “fiecare elev poate ajunge la timpul
său să se situeze în fruntea plutonului”. Aceasta teorie a fost impărtășită şi de
cercetătorul american Howard Gardner. Acesta a formulat teoria inteligențelor multiple,
care demonstrează că diferenţele existente în pian cognitiv între elevi, considerate multă
vreme obstacole în educaţie, pot, dimpotrivă, să o favorizeze.
În afara cooperării între elevi, realizată atât în clasă, cât şi în afara ei
(corespondenţă, călătorii, schimb de experienţă), în pedagogia Freinet există şi
cooperarea între profesori şi elevi. Ei lucrează împreună, au sarcini comune, profesorul
coordonţnd întreaga activitate desfăşurată. în concepţia lui Freinet, profesorul
reprezintă o prezenţă constantă în grup, şi nu doar atunci când este solicitat. Freinet are
meritul de a fi instaurai şi o colaborare la nivelul profesorilor.
Prin cooperare se dezvoltă astfel, numeroase atitudini care favorizează procesul
de convieţuire. Prin cooperare se educă de asemenea curajul de a asuma riscuri cu
simţul necesar al responsabilităţii şi obişnuinţa de a asculta şi respectă opiniile altora, de

65
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

a accepta egalitatea şi diferenţa prin învatarea toleranţei faţă de cei egali şi diferiţi,
precum şi asumarea datoriilor fără abdicare de la drepturi.
Comunicarea este alt principiu cu o importanta deosebita in pedagogia Freinet.
Libera exprimare a elevului este un element fundamentai pentru Freinet. “Libera
exprimare nu este invenţia unui elev deosebit de creativ, ea este manifestarea însăşi a
Vieţii”. Toţi oamenii, toţi copiii dacă n-au fost descurajaţi simt nevoia de a se exprima, de
a comunica intre ei cu instrumentele de care dispun: vorbirea , scrisul, desenul. Freinet a
remarcat faptul că plăcerea naturală de a comunica este deosebit de dezvoltată la copii,
şcoala trebuind să favorizeze orice tip de comunicare şi să ajute copilul să reuşească prin
mijloacele sale încă foarte limitate. Este necesar în primul rând să se instaureze în clasa
climatul unei comunicări reale, adică la care subiectul să participle astfel decât prin
metoda interogativă: tocmai în acest sens comunicarea se bazează pe exprimarea libera.
Şcolii îi revine sarcina , până acum neglijată, de a utiliza exprimarea orală ca mijloc
eficace de comunicare.
Regula de aur în acest sens constă în a da cuvântul copilului. Doar astfel va învăţa
să vorbească, să asculte, să discute. Şcoala trebuie să creeze cadrul necesar pentru ca
elevul să accelereze perfecţionarea exprimării pe cale orală. Şcoala trebuie să multiplice
şi să diversifice situaţiile de comunicare reală, care să întreţină şi să adâncească nevoia
de exprimare şi comunicare. Una dintre tehnicile utilizate este convorbirea. Convorbirea
prilejuieşte elevilor luări de cuvânt între profesor şi elev. Structura acesteia a rămas însă
aceeaşi. Ea s-a schimbat mereu, evoluând în funcţie de transformările multiple şi
complexe, care au avut loc în societate. Lecţia tradiţională, cum bine sesiza specialistul
belgian Gilbert Leroy, profesor la Şcoala Normală din Mains, acordă o atenţie excesivă
unor aspecte ale predării elevului fund obligat să accepte şi să reţină în mod egal toate
materiile predate „Acesta este nevoit să primească şi să reţină tot ceea ce i se dă" în fond,
este vorba ca şcolarii să înveţe tot ceea ce li se dă, fără a avea un punct de vedere. Ei se
lasă în acest caz conduşi de o schemă prealabilă.
Astfel, distanţa dintre elev şi profesor după cum sesiza pedagogul francez R.
Cousinet acum aproape cinci decenii „devine tot mai mare, iar comunicarea dintre cei
doi este din ce în ce mai grea” Profesorii rămân în felul acesta tributari modelului
tradiţional, gândirea, dar mai ales practica lor nu a evoluat. Sesizând lucrurile amintite,
cercetătorul Michel Tardz arată acum ceva mai bine de patru decenii că „pedagogia
trăieşte sau moare din cauza modelelor urmate, create de o anumită epocă istorică, dar
al cărui caracter istoric ea nu-î cunoaşte".
Comunicarea cultural pedagogică vizează:
 acumularea unei bogate experienţe sociale de viaţă sub formă de cultură.
 transmiterea şi asimilarea acestei experienţe de la o generaţie Ia alta prin scris,
ori pe cale orală.
Această semnificaţie ne permite să gândim actul de predare ca formă de
comunicare interumană, implicată în procesul de cunoaştere specific speciei umane şi în
cel de influenţare al comportamentului acesteia.
Sub incidenţa dublei semnificaţii a comunicării interumane» împreună cu

66
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

logicianul G. Knelter, privim predarea în şcoală ca fiind alcătuită din trei principale
variabile:
1) variabila independentă în cadrul căreia comportamentul profesorului cuprinde:
a) acţiuni verbale;
b) acţiuni motorii;
c) acţiuni expresive;
2) variabila dependentă în care primează comportamentul elevului format din
operaţii logice, prin care arată că înţelege instruirea, acţiuni performative şi expresive;
3) variabila intermediară compusă din cunoştinţele anterioare dobândite de elevi,
necesităţile, interferenţele şi mecanismele asociative în procesul complex al cunoaşterii.
În organizarea activităţii de predare, învăţare, amintitele variabile simt urmate de
cele care aparţin elevului. Profesorul poate să deducă din reacţiile şcolarului că
informaţia transmisă de el îl interesează sau nu pe cel aflat în bancă.
Lecţia tradiţională stabileşte un fel de dialog între profesor şi elevi. Dialogul este
mai mult formal decât autentic. Şcoala are datoria să răspundă la nevoile omului trăind
în societate într-o epocă determinată.
Aspiraţiile sociale au evoluat în decursul timpului, datele psihologice şi
sociologice ale problemelor educative s-au modificat şi dezvoltat. Totuşi mulţi profesori
rămân legaţi de modelele şi principiile sistemului tradiţional. Elevul nu are dreptul să
întrebe profesorul că doreşte sa ştie pentru că acesta nu-i permite. Educatorul se
dovedeşte a fi „de modă veche" şi nu vrea ca lecţia să fie tulburată de cineva. Şcolarii
sunt consideraţi necunoscători ai conţinutului lecţiei, ei nu pot interveni pentru a-şi
spune punctul de vedere. Rareori aceştia sunt puşi în faţa realităţilor şi nu li se lasă
timpul necesar să analizeze documentele, planşele pe care Ie foloseşte dascălul.
Profesorul poate transmite uşor şi repede materia prevăzută în programă fără să fie
interesat dacă cei din bancă au înţeles-o. în felul acesta sunt neglijate aspectele afective
sociale şi efective personalităţii.
Sistemul tradiţional şi-a pus amprenta asupra personalităţii elevilor formându-le
anumite automatisme, nu îi face să gândească ci să reproducă mecanic, pe baza
memoriei anumite fapte şi evenimente. Evidenţiind acest lucru, pedagogul francez Jean
Wittwer sublinia într-o carte publicată la Paris în anul 1966 următoarele: „ Când un copii
a fost supus mai muit de zece ani dogmatismului, repetitiv, apăsător al învăţământului
tradiţionalf e lucru de mirare și încurajator, totodată să constatăm cu unii subiecţi
continua să ia în considerare procesul de cunoaştere sub formă de întrebări şi probleme de
rezolvat”
Antichitatea clasică greco-romană a fost aceea care a dat mai multă libertate
gândirii umane. Platón a avut primele preocupări în problema explicită a lumii. Marele
filozof al vechii Elade a lansat celebrele sale dialoguri, care au dăinuit până astăzi, în care
încearcă să stabilească condiţiile necesare ale cunoaşterii individuale. La rândul său, un
alt celebru gânditor antic, Socrates a analizat cunoaşterea umană. Dialogurile sale
despre lume şi societate aveau loc în piaţa publică. Ele erau cunoscute şi răspândite de
mulţi oameni ai cetăţii, fapt care i-a adus o mare popularitate, dar i-a înmulţit şi

67
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

adversarii. Curajul şi talentul său i-au adus chiar pieirea.

Societatea medievală este considerată o epocă întunecată, deoarece s-a opus
cunoşterii umane. Tradiţia antichităţii nu a mai fost cunoscută. Şcola şi în general cultura
erau strâns legate de biserică. Aceasta se opunea comunicării deschise cu oamenii. Cei
care contraziceau dogmele religioase erau aspru pedepsiţi. De regulă ei erau socotiţi
eretici şi erau aruncaţi în temniţe ori condamnaţi la moarte prin ardere pe rug. Şcolile se
găseau pe lângă biserici şi mănăstiri, iar materiile predate aveau mai ales o tentă
teologică. Profesorul era foarte sever, ordinea şi disciplina în clase trebuiau respectate
cu stricteţe. Materialul didactic era sumar. Elevii şi studenţii memorau, de regulă pagini
întregi din cărţi bisericeşti. Dialogul profesor elev era practic inexistent. De obicei
preoţii şi diaconii predau în şcoli, ei fiind în cele mai multe cazuri cu o nuieluşă în mână,
pe care o foloseau atunci când liniştea şi ordinea nu erau respectate. Opiniile contrare
nu erau acceptate.
Epoca modernă, mai ales în secolul al XVIII - lea odată cu Jean Jacque Rousseau a
adus Ia modernizarea lecţiei, folosirea unor metode noi, Ia schimbarea mentalităţii în
ceea ce priveşte relaţia profesor - elev. Discipolul său Pestalozzi (1746-1827), dar mai
ales urmaşul acestuia Froebel (1782- 1852) au fundamentat principiile şcolii active. Ei
au dezvoltat şi amplificat ideile şi principiile fundamentate de JJ. Rousseau privind
înflorirea spontană a copilului. Pestalozzi era convins de trecerea de la simplu la
complex în toate ramurile ştiinţei, culturii, învăţământului începând cu ciclul primar și
sfârşind cu cel universitar. Froebel a înţeles intuitiv semnificaţia funcţională a jocului şi
în special a exerciţiului senzorial şi motor.
Odată cu secolul al XlX-Iea, lucrurile se schimbă fundamental. Invenţiile tehnice,
modernizarea tiparului, revoluţia industrială au creat condiţii favorabile progesului
societăţii umane şi implicit modernizării învăţământului. Elevul devine treptat un
particpant activ, direct la lecţie, încă din ultimii ani ai veacului XIX, cercetătorul francez
Georges Compayre scria într-o lucrare publicată ia Paris că „metoda interogativă
prezintă avantajul de a interesa mai direct activitatea elevului, ca fiind prin excelenţă
metoda potrivită pentru a face să se descopere adevărul, pentru a-1 sugera fără să-l
impună". Tot Ia sfârşitul secolului XIX s-au remarcat specialiştii americani Stanley Huli şi
J. Baldwin, apoi John Devvery care au creat în 1896 o şcoală experimentală pedagogică în
care munca elevului era centrată pe interesele sau trebuinţele fiecărei vârste. Cu toate
acestea, ideile noi, moderne, pătrundeau destul de greu.
Începând cu anul 1935, transformările extraordinare din domeniul matematicii,
fizicii, chimiei, biologiei şi a altor ştiinţe experimentale au atras după sine şi unele
schimbări în domeniul pedagogic. Metodele şi mijloacele de învăţământ au cunoscut o
serie de transformări. Acest lucru s- a datorat numărului de elevi, mai ales în ciclul
gimnazial şi liceal datorită saltului demografic, dar mai cu seamă a ridicării nivelului de
trai şi de cultură al populaţiei, urbanizării. Apariţia telefonului, a radioului, iar din 1936
a televiziunii în Anglia şi Germania au impus schimbarea opticii faţă de învăţământ.
Transformări importante au avut loc şi în România la sfârşitul secolului al XlX-Iea
şi începutul secolului XX cu toate că ţara noastră era preponderent agrară, rămasă în

68
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

urmă. S-au elaborat şi aplicat o serie de legi referitoare la învăţământul de toate gradele
de către marele ctitor Spiru Haret. Această operă a fost continuată şi amplificată de
doctorul Constantin Angelescu un alt celebru ministru al instrucţiunii publice.
Trebuie să remarcăm totodată activitatea laborioasă a unor pedagogi şi psihologi
americani, care au activat înainte de cel de-ai doilea război mondial şî în primii ani
postbelici. Remarcăm pe H. Andersen, M.F. Reed. Ei au contestat metodele tradiţionale
din predare, ineficiente, perimate, criticând pe profesorii duri, autoritari, nereceptivi la
dialog, la nou, care îşi impun cu orice preţ punctul de vedere.
Pedagogul belgian R. Buyse era şi el de părere încă din anul 1935 când publica un
studiu de pedagogie experimentală că „a devenit o obişnuinţă a transmite repede
elevilor ceea ce profesorul a cucerit cu greu". El aprecia ca simpla expunere a
educatorului „nu este deloc ceeace a urmat pentru a activiza mintea elevului şi a-i
deprinde frumoasa artă de a învăţa". Se pune de fapt problema că ia clasă profesorul să
nu fie doar un transmiţător de cunoştinţe. El trebuie să realizeze dialogul. Cooperarea cu
elevii nu este simplă, ea necesită nu numai pregătire de specialitate foarte bună, dar şi
una psihopedagogică corespunzătoare. Prin metodele vechi, scolastice, după cum bine şi
sesiza pedagogul francez J. Wittwer nu se realizează „libertatea de a răspunde a
interlocutorului", învăţământul modern are datoria să furnizeze operaţii şi noţiuni noi,
plecând de la experimente trăite de elevi. Pe lângă informaţiile perceptive trebuie
realizate după cum afirmau cu justificat temei acum ceva mai mult de patru decenii
cunoscuţii pshilogogi francezi Jean Piaget şi B. Inhelder „şi construcţii specifice de
natura mai mult sau mai puţin complexe".
Comunicarea profesor-elev, fenomen complex, a fost studiată sistematic în
decursul timpului, nu numai prin prisma emiţătorului. Didactica modernă, cea a
ultimelor trei decenii, se ocupă şi de receptorul mesajului, adică elevul, care nu mai este
privit ca un participant pasiv, ci ca unul activ. Prin urmare nu trebuie să acordăm atenţia
cuvenită doar actului de predare al profesorului ci şi modului cum este receptat.
Chiar şi în prima jumătate a secolului XX, comunicarea profesor-elev deşi
realizase însemnate progrese, nu era la nivelul aşteptărilor. Mulţi slujitori ai şcolii dintr-
un motiv sau altul - conservatorism, comoditate, lipsă de receptivitate faţă de nou,
rămâneau tributari unor concepţii învechite, retrograde pe alocuri. O activitate
educaţională nu se poate mărgini doar la transmiterea cunoştinţelor, ea trebuie totuşi să
facă apel la activitatea mintală superioară.
Dacă până în anul 1945 se foloseau la clasă de către profesori cu precădere creta
şi buretele, treptat s-au dezvoltat mijloacele de comunicare în masă datorită progreselor
economice, creşterii nivelului de trai, saltul spectaculos al ştiinţei şi tehnicii. Evoluţia
rapidă a electronicii, electrotehnicii, comunicaţiilor, apariţia internetului, toate acestea
au avut implicaţii asupra mijloacelor de învăţământ.
Folosirea pe scară largă a microscopului la orele de biologie a contribuit la
lărgirea universului de cunoaştere. Elevii au putut observa fiinţe care nu se pot detecta
cu ochiul liber. Apoi s-au dezvoltat televiziunea cu circuitul închis, filmele didactice,
retro proiectoare te, planşele în relief, hărţile, calculatorul. în felul acesta, lecţiile

69
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

profesorilor au devenit mai interesante, mai atractive?

Concomitent s-au produs schimbări şi în mentalitatea educatorilor. Severitatea
excesivă a acestora s-a redus considerabil, odată cu transferul de generaţii. Profesorul şi
învăţătorul şi-au dat seama că la lecţia un cadru didactic autoritar atenţia elevilor este
mai uşor de distrat, ei fiind în realitate ostili faţă de dominaţia profesorului. Copiii dau
numai impresia că sunt ascultători, docili, atenţi, interesaţi de lecţie. în fond şi ieri şi
astăzi, dar şi mâine va fi o luptă între vechi şi nou, între modern şi înapoiat.
Într-adevăr, materialul didactic a fost şi este foarte important în procesul
instructiv - educativ, dar pentru ca lecţiile să se desfăşoare în condiţii bune să fie
benefice pentru ambele părţi, este necesară folosirea unor metode noi, moderne, activ
participative. Multă vreme dascălii au utlilizat metode învechite, care puneau accent mai
ales pe autoritate, învăţarea mecanică pe de rost a unor idei, concepţii. Dictarea era
însoţită de repetarea cu voce tare a celor spuse. Treptat textele literare, istorice,
filosofice au început să fie comentate, interpretate pe baza unor discuţii libere.
Aşteptările cadrelor didactice referitoare la capacitatea unor elevi pot constitui
un motor de dezvoltare pentru aceştia. Acelaşi lucru poate duce la rezultate mai slabe,
dacă aşteptările sunt pe măsură, chiar dacă performanţele reale ce pot fi atinse ar fi mai
ridicate.
Fenomenul poate avea şi direcţia inversă. Dacă elevilor fi se spune că un profesor
este competent şi inteligent, ei vor învăţa mai bine, vor fi mai atenţi la ore, mai liniştiţi şi
mai sârguincioşi.
Dacă mesajul adresat elevilor în privinţa unui comportament este pozitiv, sunt
şanse mari pentru a obţine comportamente pozitive.
În situaţia în care un cadru didactic consideră că toţi elevii sunt deştepţi şi nu se
poate să nu reuşească, el va obţine maximum de la aceştia, prin simplul fapt că a ignorat
o realitate obiecîivă/evidentă.
În învăţământul modern discuţia şi dezbarea în grup sunt foarte frecvent
folosite. Încă din 1972 Jean Piaget remarca faptul că un copil reacţionează cu mat multă
logică atunci când este angajat într-o discuţie cu altcineva, fiind nevoit astfel să-şi
organizeze propria gândire.
Concomitent s-au produs schimbări şi în mentalitatea educatorilor. Severitatea
excesivă a acestora s-a redus considerabil, odată cu transferul de generaţii. Profesorul şi
învăţătorul şi-au dat seama că la lecţie un cadru didactic autoritar face atenţia elevilor
este mai uşor de distrat, ei fiind în realitate ostili faţă de dominaţia profesorului. Copiii
dau numai impresia că sunt ascultători, docili, atenţi, interesaţi de lecţie. în fond şi ieri şi
astăzi dar şi mâine va fi o luptă între vechi şi nou, între modern şi înapoiat.
Într-adevăr, materialul didactic a fost şi este foarte importam în procesul
instructiv - educativ, dar pentru ca lecţiile să se desfăşoare în condiţii bune fie benefice
pentru ambele părţi, este necesară folosirea unor metode noi, modeme, activ-
participtive.
Jaques Delors, în Comoara lăuntrică, apreciază că cei patru piloni ai educaţiei
contemporane sunt: a învăţa să fii, a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti

70
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

împreună cu ceilalţi. Apreciem că nici una dintre aceste deziderate nu se poate realiza în
absenţa unei reiaţii pozitive, de comunicare, încredere şi încurajare între profesor şi
elevii săi. Mai mult, a învăţa să fii şi a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi sunt apanajul
direct al acestei relaţii, comportamentul profesorului, atitudinea lui faţă de elevi şi laţă
de restul lumii, capacitatea de a rezolva conflictele într-un mod paşnic, devenind modele
de urmat pentru elevi.
Conştientizând importanţa relaţiilor interpersonale stabilite în clasa de elevi, mai
multe ştiinţe abordează în mod explicit această topică. Între ele: pedagogia, psihologia
educaţiei, sociologia educaţiei, managementul educaţiei, managementul clasei.
Perspeciva adoptată de noi este cea corespunzătoare managementului interactiv al
clasei, definit adesea şi ca „ansamblu de strategii şi tehnici de gestionare a relaţiei
profesor ~ elevi in condiţii date"3 . Valoarea abordării relaţiilor profesor - elevi din
prisma managementului clasei este dată de faptul că această disciplină propune soluţii
relaţionale şi transformă relaţiile din clasă din variabile independente, mai puţin
controlabile, în variabile dependente care, corect gestionate, pot asigura eficienţa actului
didactic.

Bibliografie

Albu, M., Jurcău., N., Procesul decizional managerial în sfera educaţională, Ed. Ascred, Cluj
Napoca, 2011,
Chiş, V., Fundamentări teoretice şi abordări praxiologice în ştiinţele educaţiei, Ed. Eikon,Cluj
Napoca, 2009.
Gherguţ Alois, „Managementul general şi strategic în educaţie ", laşi, Editura Polirom, 2007
Leroy G., Dialogul în educație, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974
Marcu, F., Maneca, C., Dicţionar de neologisme al limbii române, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1986.
Piaget J, Psihologie și pedagogie, Traducere de Dan Răutu, București, Editura Didactică și
Pedagogică, 1972
Pintilie M., Metode moderne de învăţare evaluare, Editura Eurodidact, Cluj Napoca, 2009.
Rădulescu M., Pedagogie Freinet, Editura Polirom, Iași, 1999.
Buyse R., L'experimenlation en pedagogie, Bruxelles, Lamartin, 1935.
Tardy, Le professeur el les images, Paris, Presses Universitaires de France, 1966.
Stan, B., Managementul clasei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2009.
Stan, E., Şcoala modernă,, Ed. Institutul European, Iaşi, 2012.

71
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE LETTER OF NEACȘU OF CÂMPULUNG (1521)

FIVE CENTURIES SINCE ITS WRITING

Agnes Terezia ERICH

Professor PhD, „Valahia” University of Targoviste

Abstract: Neacșu's letter from Câmpulung is considered to be the oldest inscription in Romanian
language that has survived the times, but it is hard to believe that there were no other documents
written in our language, before 1521, if we take into account the correctness and accuracy of the
language used. The letter was written to warn the counties of Brasov, Johannes Benkner, about the
warlike intentions of the Ottomans, who, on the other side of the Danube, were preparing to invade
the Romanian countries. It should be noted in this first preserved Romanian letter the clarity of the
sentence, the coherent construction, the ease of the composition, a fact that proves the author's
preparation and the fact that he was not on the first attempt of this kind. It is observed that, in the
old era of Romanian culture, the principles that guide the composition of letters and their writing
in the language of the people are adapted to the new social and cultural context of the time. 500
years after its writing, we notice that the Romanian language, at the time of its appearance in
writing, was fully constituted. Perfectly intelligible, to the point that even without a glossary we
could deduce the meanings of the two Slavonic words, the text nevertheless presents some
language-specific features from the beginning of the 16th century.

Keywords: Neacșu of Câmpulung, Brașov, Romanian language, epistolary style, 1521

Introducere
Transformarile sociale care au loc în cele trei țări românești în secolele al XV-lea
și al XVI-lea se referă la preponderența clasei boierești care se bucură de privilegii,
centralizarea puterii domnești, destrămarea unor structuri sociale. În acest context
încep să se ridice noi pături sociale, cum ar fi mica nobilime și orășenii, ceea ce
înseamnă că au fost primii sprijinitori ai scrisului în limba poporului deoarece acesta
reprezenta un instrument util tranzacțiilor comerciale, dar și necesităților de ordin
cultural și educațional. Însă, în această perioadă cultura scrisă a fost apanajul unei
minorităţi iar din cauza gradului scăzut de urbanizare,Țara Românească și Moldova se
confruntau cu o reală lipsă a actelor culturale, chiar dacă tiparul fusese introdus la
oficina de la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște încă de la 1508, când a apărut
Liturghierul. Această activitatea atât de importantă pentru dezvoltarea culturală a
comunității va înceta la 1512, după ce mai apăruseră de sub teascuri, Octoihul (1510) și
Tetraevangheliarul (1512). Faptul că la 1544 s-a tipărit în limba română un Catehism
lutheran a făcut ca animozităţile confesionale să conducă la o anumită suspiciune din
partea clerului ortodox faţă de cărţile tipărite şi faţă de folosirea limbii române în
biserică. Faptul că ideile de emancipare ale vremii circulau doar într-un cerc foarte
restrâns de oameni le diminua impactul asupra societăţii româneşti. A existat un anumit
progres în câteva domenii, cum ar fi fiscalitatea, producţia agricolă, exporturile,
creșterea populaţiei, apariția tiparului, dar venitul pe cap de locuitor a fost destul de
redus, doar o mică parte a elitelor beneficiind de aceste prefaceri.

72
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

O problemă destul de controversată pentru filologi și istorici a fost și este cea a

adoptării alfabetului slav la scrierea limbii romane, știut fiind că toate textele românești
cunoscute până în prima jumatate a secolului al XIX-lea, sunt redactate cu alfabet
chirilic. Ioan Bogdan afirma în acest sens că alfabetul chirilic a fost împrumutat pentru
scrierea limbii române din limba bulgară, mai precis din medio-bulgara din veacul al
XIV-lea. Concluzia la care s-a ajuns ar fi că începuturile scrisului românesc datează din
momentul adoptării alfabetului chirilic de către limba română, mai precis din veacurile
XII - XIII sau al XIV-lea. Cert este că limba textelor slavo-române, începând din secolul al
XIV-lea, este modio-bulgara. P.P. Panaitescu sublinia, spre deosebire de Ioan Bogdan, că
până în veacul al XVI-lea nu s-a putut forma o tradiție a scrisului românesc chirilic,
deoarece acest scris avea un caracter sporadic, neoficial, fiind utilizat doar în
documentele oficiale. Abia din acel moment începe să fie folosită limba populară pentru
scrierea actelor publice, a cărților bisericești și a celor mirene.

Momente premergătoare apariției scrisorii lui Neacșu

Cea mai veche informație despre un text scris în limba română o aflăm din
lucrarea Despre scriere (1420) a lui Constantin Kosteniţki care afirma că există o regulă
ortografică a folosirii unei anumite litere în limba română, ceea ce demonstrează că
acesta văzuse un text redactat în această limbă, dacă a putut extrage și un exemplu.
În documentele sibiene s-a păstrat o însemnare în care se afirma că la 1495 s-a
dat suma de un florin unui preot român care a compus o scrisoare în limba română.
Este menționat și jurământul făcut de Ştefan cel Mare la Colomeea care este
tradus în latineşte pe baza unei versiuni româneşti, se pare pierdută: Haec inscripţio ex
Valachico in latinum versa est, sed rex ruthenica lingua scriptam accepta (Acest act a fost
tradus din româneşte în latineşte, dar regele a primit exemplarul tradus în slavonă).
Dosoftei, la rândul său, a însemnat pe marginea unei psaltiri (1670) un cântec de
vitejie pe care-l punea pe seama lui Ştefan cel Mare etc.
Un document controversat rămâne Codicele de la Ieud, datat inițial la 1391–1392,
și care a fost susceptibil a fi cel mai vechi text scris cu litere chirilice în limba română.
Acesta se află în prezent la Biblioteca Academiei Române. Ioan Bianu l-a datat ulterior în
anii 1560-1580, informaţie care apare și în Istoria Literaturii Române editată de către
Academia Română. A. Rosetti şi P.P. Panaitescu l-au atribuit secolului al XVII-lea, ceea ce
pare mult mai aproape de realitate.
Toate acestea demonstrează că s-a scris românește chiar dacă limba nu era pe
deplin formată și cizelată, fiind un instrument care începuse să fie utilizat chiar dacă nu
la nivel macro și cultural. Descoperirea manuscriselor rotacizante (Codicele
Voronețean, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi) a condus
la concluzia că la acel moment ne aflam în fața primei încercări de constituire a unei
limbi ”de carte”. Cărțile rotacizante maramureșene pot fi considerate ca momentul de
început pentru scrisul în limba română. I.C. Chiţimia analizând parcursul traducerilor
păstrate în textele rotacizante ajunge la concluzia că au existat mai multe etape de
traducere, textul multistratificat fiind rezultatul mai multor etape aparținând a diverse

73
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

perioade de timp și conchide că provenienţa, forma şi raritatea lor ţin de o primă epocă a
limbii române în plină dezvoltare. Acest limbaj nu seamănă cu cel din Scrisoarea lui
Neacşu din Câmpulung din 1521, cel mai vechi text păstrat în original în limba română,
fiind mult mai arhaic și mai greu accesibil

Cea mai veche epistolă în limba română păstrată

Înainte de a ne ocupa de analizarea acestui înscris trebuie să punctăm anumite
informații legate de activitatea comercială, de modul cum se purta corespondenţa,
cerinţe care erau obligatorii de stăpânit în cazul administrației urbane a judeţului
pentru redactarea corespondenţei interne şi externe, pentru consemnarea hotărârilor
sfatului sau pentru evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. Referindu-ne la perioada
secolelor al XVI-lea și al XVII-lea este necesar să subliniem că normele de redactare a
scrisorilor erau cele impuse de cancelariile domnești, formularistica urmând
îndeaproape tiparul slavon. Astfel, orice document din această perioadă cuprinde trei
diviziuni: protocolul inițial, contextul și protocolul final, epistola la care facem referire
în articolul de față nefăcând rabat de la această regulă.
Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung este considerată a fi cel mai vechi înscris în
limba română care a supraviețuit vremurilor. Este greu de crezut că nu ar fi existat și
alte documente redactate în limba noastră, înainte de această dată (1521), având în
vedere corectitudinea și acuratețea limbii folosite. Cu excepția introducerii și a unei
scurte propoziții din final, ambele redactate în limba slavonă, epistola la care facem
referire este foarte ușor de descifrat în ziua de astăzi, fiind în același timp o dovadă a
cum arăta limba română acum o jumătate de mileniu. De asemenea, importanța
documentului rezidă și din faptul că este cea mai veche atestare a stilului epistolar
românesc. Aceasta a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în arhivele din
Braşov unde se păstrează şi în prezent.
Dacă ar fi să identificăm cauzele care au condus la apariția textelor în limba
poporului (română), într-o vreme în care în Țările Române se scria în slavonă (limba de
cult a confesiunii ortodoxe, dar și a cancelariei domnești), precum era limba latină în
apusul și centrul Europei (limba sacră a confesiunii catolice), putem afirma că acestea
au fost:
- evoluția societății românești în cele trei provincii istorice: Transilvania,
Moldova și Țara Românească
- apariția păturii orășenești, a micii boierimi, a negustorilor și meșteșugarilor
care aveau nevoie de un mijloc de comunicare
- limitarea folosirii limbii slavone în cadrul cancelariilor domnești și în
efectuarea slujbelor religioase (scrierile literar-religioase păstrate din această
perioadă sunt puține, de regulă aparținând domnilor sau persoanelor din
apropierea lor).
Epistola a fost redactată pentru a-l avertiza pe judele Brașovului, Johannes
Benkner, cu privire la intențiile războinice ale otomanilor, care, de partea cealaltă a
Dunării, se pregăteau să dea năvală în țările române. Analizându-se evenimentele la

74
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

care face referire autorul s-a putut data documentul la 29 sau 30 iunie 1521, la
Dlăgopole, numele slav al orașului Câmpulung-Muscel.
Cel care are inițiativa redactării scrisorii este un anume Neacşu Lupu din
Câmpulung, fiind menționat într-un document din vremea domniei lui Vlad cel Tânăr
(1510-1512), în care se spune că avea pe rol un proces din cauza unor datorii pe care le-
ar fi avut către unii din negustorii din Brașov. Se pare că familia lui practica, de
asemenea negoțul cu produse aduse din Imperiul Otoman, chiar ginerele său, Negre,
amintit și în scrisoare, fiind implicat în transportarea din sudul Dunării prin Ţara
Românească şi de aici în oraşele din Transilvania. Meseria aceasta negustorească le era
prielnică în a călători liber și a avea acces la informații legate de mișcările de pe care le
efectuau oștirile otomane. Alte surse bibliografice îl dau pe Neacșu ca fiind un mic
negustor român de pește, care apare de câteva ori în registrele Brașovului, dar se pare
că taxele vamale plătite de el erau mai mici în comparație cu cele plătite de confrații săi.
În acest mod ar putea fi găsită și o explicație asupra legăturii pe care acest negustor o
avea cu judele Brașovului, dacă luăm în considerare că informațiile transmise sunt de
importanță majoră în luarea unor decizii legate de manevrele armatei turcești la care
face referire Neacșu. Practica nu era una nouă dacă este să luăm în seamă că în anul
1520 Brașovul a trimis trei iscoade în Țara Românească, cheltuind în aces sens 4 florini,
după cum reiese din însemnarea unui registru de plată aferent acestui an: ”Fiului popii
(popae în orig.) drept răsplată și pentru cheltuielile făcute în părțile de dincolo de munți
iscodind pentru a afla noutăți 1 florin și 10 aspri”.
Destinatarul este Judele Brașovului, Hans Benkner, descendent al uneia dintre
cele mai vechi și mai respectate familii din Kronstadt, ai cărui strămoși se numără
printre fondatorii orașului. Din documentele păstrate reiese că ocupa această funcţie şi
în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung, în
perioada1545-1559. Se pare că au fost doi Burgermeisteri ai Brașovului cu acest nume,
tată şi fiu, ştiut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetății se moștenea. Împreună cu
Fuchs şi Honterus (predicator şi cărturar, militant activ al lutheranismului) întemeiase
la Braşov o moară de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc.
Împăratul despre care se spune că "au eşit den Sofiia" nu este altul decât Soliman
al II-lea Magnificul, supranumit şi Cuceritorul. Sub domnia acestuia Imperiul atinge
culmea puterii militare şi politice. Despre împărat se spunea că obișnuia să pună să i se
țină un jurnal de campanie foarte amănunțit, din care s-a putut și data scrisoarea lui
Neacșu, și anume momentul când ordona ieșirea armatelor sale din Sofia. Mehamet-
beg, alt nume prezent în epistolă, nu era altul decât fiul lui Ali-beg Mihaloglu
(comandant militar otoman din secolul al XV-lea și primul sangeac-bei al sangeacului
Semendria), unul dintre cei mai buni colaboratori ai sultanului Soliman.
Ceea ce surprinde în mod deosebit la această primă scrisoare românească
păstrată este claritatea frazei, construcția coerentă, ușurința compoziției, fapt care
dovedește pregătirea autorului și faptul că nu se afla la prima încercare de acest fel. În
afară de formulele de introducere și de încheiere, precum și de două cuvinte slavonești
prezente în corpul textului, constatăm că acesta este redactat cu un vocabular care este

75
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

actual și în zilele noastre, aspectul fonetic fiind foarte apropiate de limba literară
actuală. Ceea ce certifică teza că limba graiul vorbit în zona Târgoviște-Câmpulung-
Brașov a stat la edificarea limbii române literare.
Pentru exemplificare redăm mai departe textul scrisorii:
„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner
ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.(Preaînțeleptului şi cinstitului şi de
Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea
lui Neacşu din Câmpulung) I pak (Și iarăşi) dau ştire domnie tale za (despre) lucrul
turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în
sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au
spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în
sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii. I pak
să ştii cumu s-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul
cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum
am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul
sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I
pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai
vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi
eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la
tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog te
veselit. Amin. (Și Dumnezeu să te slăvească, Amin)”(fig.1)
Analizând-o din punct e vedere al normelor epistolate, observăm prezența
protocolului inițial alcătuit din numele, titlul și calitatea destinatarului, precum și
salutația: Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş
Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. Notificația este exprimată prin
formula: I pak (Și iarăşi) dau ştire și este urmată de expoziție, componentă ce cuprinde
relatarea evenimentelor și împrejurărilor care formează obiectul documentului. Pentru
epistolier, o importanță semnificativă o are protocolul final, un adevărat exemplu de
solemnitate și reverențiozitate.
Ceea ce surprinde pe cititorul de astăzi al scrisorii este precizia şi laconismul
expresiei. Slavonismul utilizat după adresarea către destinatar, "I pak" ( =şi, şi iarăşi, din
nou, de asemenea) ne conferă ideea că această epistolă nu a fost singulară și că urma
altora, probabil de aceeaşi natură. De asemenea, și precizarea cum "că au trecut ceale
corăbii ce ştii şi domniia ta", demonstrează că expeditorul mai informase pe destinatar
referitor la aceste aspecte. Din punct de vedere gramatical, formula "I pak" este utilizată
aici și pentru marcarea începutului fiecărei fraze.
Textul prezintă totuși câteva caracteristici specifice limbii de la începutul
secolului al XVI-lea, dintre care specificăm:
- utilizarea formei veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au
eşit, se-au dus;
- folosirea formei vechi aimintrea a lui alminteri;
- notarea diftongului oa cu o: tote, omin, vostre;

76
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

- utilizarea popularului muntenesc miu în loc de meu: genere-miiu;

- forma veche de auxiliar au la pers.a III-a sg. a perfectului compus: „au eşit",
„se-au dus", „mi-au spus", „au văzut", „au dat";
- folosirea cuvântului lucrul ( lat. lucrum) cu sensul de lucrare, faptă, acţiune ;
- folosirea substativului corabii în loc de corăbii, în secolul al XVI-lea nefiind
extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii;
- omisiunea lui i final pentru pluralele meşter(i), megiiaş(i), omin(i);
- omisiunea lui i final şi în cazul lui lu(i).
În ceea ce privește structura vocabularului, lingviștii au constatat că fondul latin
reprezintă 92, 31% din text, și nu mai puțin de 175 din totalul de 190 de cuvinte
românești utilizate în text au origine latină, excluzându-se repetițiile și substantivele
proprii.
Analizând scrisoarea în integralitatea acesteia putem define principalele
caracteristici care îi conferă un statut aparte în rândul documentelor din epocă:
- concizia fiind demonstrată prin capacitatea autorului de a stabili un echilibru
între importanța tematicii abordate în scrisoare și întinderea textului;
- claritatea, prin proprietatea de a exprima cu rigurozitate idei bine reliefate,
prin utilizarea corectă și rațională a resurselor de limbaj;
- naturalețea, prin exprimarea directă și sinceră a ideilor, fără ca textul scrisorii
să fie încărcat de ornamente expresive;
- eleganța care scoate în evidență un anumit grad de educație al redactorului
scrisorii.
La 500 de ani de la redactare, textul epistolei nu ridică nici un fel de piedici în
ceea ce privește înțelegerea și interpretarea mesajului dorit a fi transmis, ceea ce
dovedește că practica scrierii în limba populară era una mult mai veche.

Concluzii
Observăm din analiza de mai sus că regulile de întocmire a actelor emise de
cancelariile domnești au influențat în mare măsură și modalitatea de redactare a
epistolelor, asemănările structurale ale protocoalelor inițial și final sau ale elementelor
compoziționale ale contextului fiind aproape identice. În secolul al XVI-lea obiceiului de
a întocmi scrisori în acord cu modelele străine începe să i se adauge și inițiativa de a
redacta în limba română un tip de corespondență oficială și particulară, pentru ca în
secolul al XVII-lea limba română să își afirme supremația în scrisul epistolar, cu oarece
reminiscențe din vechile tipare. Referitor la limba română, așa cum este utilizată de
Neacșu din Câmpulug, putem afirma că este mai apropiată limbii române de astăzi decât
orice altă limbă romanică contemporană, comparată cu cele redactate acum o jumatate
de mileniu.
Concluzia la care ajungem în urma studierii acestui document este că limba
română, la momentul apariției ei în scris, era pe deplin constituită, actul de naștere al ei
fiind cu atât mai important și prin mesajul pe care îl transmite, și anume pericolul care îi
păștea vis-a vis de o posibilă invazie turcească.

77
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Fig. 1
Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung
Arhivele Naționale ale României - Fond Primăria Orașului Brașov
Colecția de Documente Stenner, Seria I, Nr. 472
https://www.facebook.com/Arhivele.Nationale.ale.Romaniei/photos/a.10150717224985114/1
0163913543540114

Bibliografie

CHIȚIMIA, I.C. & TOMA, S. (coord.) Crestomație de literatură română veche, vol. I. Cluj-Napoca:
Editura Dacia, 1984.
CHIVU, Gh.; GEORGESCU, M.; IONIȚĂ, M.; MAREȘ, Al. & Roman Moraru, A. Documente și
însemnări românești dinsecolul al XVI-lea. București: Editura Academiei R.S.R, 1979.
CHIVU, Gheorghe. Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2000.
HURMUZAKI. Documente privitoare la istoria românilor. Vol. XI, București, 1900.
MURGESCU, Bogdan. Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină. București: Editura
Polirom. 2012.
PANAITESCU, P.P. Începuturile și biruința scrisului în limba română. București: Editura
Academiei R.P.R., 1965.
ROSETTI, Al. Despre data primelor traduceri românești de cărți religioase și despre curentele
culturale din secolul al XVI –lea. În: ”Limba română”, an X, 1961, p. 241-245.
ROTARU, Ion. Literatura română veche. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1981.
SCRISOAREA lui Neacșu din Câmpulug Accesibil la: https://muzeulcampulung.ro/sectia-
istorie/scrisoarea-lui-neacsu
ZAFIU, Rodica. Stiluri epistolare. În: ” Diversitate stilistică în româna actuală”. Bucureștu: Editura
Universității din București, 2001, p. 179‒192.

78
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

BETWEEN NATIONAL STATES AND THE PLAN OF THE DANUBIAN

CONFEDERATION: THE CENTENNIAL OF THE FOUNDING OF ”LITTLE
ENTENTE” - LITTLE ALLIANCE (1921)

Cercet.ștințif.III dr. Florin F. NACU

ICSU ”C.S. Nicolăescu-Plopșor”, Craiova

Abstract: The article reveals one of the most important moment for the entire inter-war external
politics of Romania, the essay of entering in a full-power Danubian Confederation and to create a
regional alliance, named ”Little Entente”, with Yugoslavia and Czech Republic against revisionism.
All the actions took place between 1920 and 1933. The project of the Danube Confederation was
inapplicable due to the issues between the great powers and due to reserves had by Romanian
government which would to avoid a new ”Austria--Hungary” revival on Danube issues. The article
presents also, opinions belonging to the main historians who analyzed this important issue of the
inter-war period.

Keywords: Little Entente, Danubian Confederation, Romania, foreign policy, national states

I. Introducere
La finalul Primului Război Mondial, au căzut marile imperii ale secolului al XIX-lea:
Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Imperiul Rus. Acesta din urmă se
metamorfoza sub forma Uniunii Sovietice și va reveni în forță la jumătatea deceniului al
patrulea al secolului XX. Singurl imperiu rămas, Imperiul Britanic începea să fie contrat
treptat treptat de către Statele Unite ale Americii care se vor implica tot mai mult în
Europa.
România devenise România Mare, dar fusese dezavantajată la Conferințele de Pace
de la Paris, fiindcă nu primise procentul din despăgubiri la care se aștepta, Marile Puteri
afirmând că reîntregirea teritorială nu era doar un ideal național ci și un câștig
economic, moștenind infrastructura Austro-Ungariei și a Rusiei, după Marea Unire.
România, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), Polonia, Austria,
Ungaria, Bulgaria erau state independente, pe principii naționale, unitare, centralizate
sau pe baze federative, care fie se întregiseră teritorial, fie se formaseră pe ruinele
imperiilor defuncte ale Europei.
Ungaria, Polonia, Bulgaria vor emite pretenții revizioniste, pe fondul ascensiunii
extremei drepte în Europa Centrală și de Vest, ceea ce România, Ceholslovacia,
Iugoslavia, alături de Grecia și Albania (stat apărut în 1912 pe un mic teritoriu din
Balcanii de Vest) nu își permiteau să accepte. După 1925, între Germania (Republica de
la Weimar) și URSS (întemeiată în 1922, pe ruinele Rusiei Țariste) a început o apropiere,
prin care cele două state se ajutau reciproc pentru a se înarma și a se întări economic, pe
ascuns, contra reglementărilor Păcii de la Paris-Versailles.

79
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Franța, ca principală forță victorioasă își dorea să câștige influență geopolitică și

economică în noul vid geopolitic creat în Europa Centrală și de Sud-Est, ca urmare a
prăbușirii Austro-Ungariei, fiindcă înțelegea că, mai devreme sau mai târziu, URSS va
începe extinderea, fiind interesată să se apropie de Germania, chiar dacă mai târziu, în
aceste state vor exista regimuri profund antagonice, comunismul și nazismul.
Italia, considerându-se neîndreptățită fiindcă nu obținuse ce dorise pe coasta
dalmată și pe cea slovenă va începe să se apropie de puterile revizioniste, Benito
Mussolini instaurând puterea fascistă în octombrie 1922, după celebrul ”Marș asupra
Romei”, când regele Italiei i-a dat postul de prim-ministru, pe care Mussolini l-a
transformat în acela de ”duce al Italiei”, amintind de vechea putere militară a Romei
Antice.
Așadar, amenințată de spectrul revizionismului, România a căutat să se alieze cu
state vecine interesate de securitatea comună. Bulgaria, Ungaria și chiar Polonia erau
state cu potențial revizionist, la care se adăugau și Germania și URSS.

II. Crearea ”Micii Înțelegeri”

Primul pas făcut în realizarea acestei alianțe a fost la 14 august 1920, când s-a
încheiat Convenția de Alianță între Cehoslovacia și Regatul Sârbo-Croato-Sloven
(denumit ulterior Iugoslavia).
Deși Take Ionescu, ministrul român de externe și-ar fi dorit o alianță și cu Grecia
și cu Polonia, lucru dorit și de iugoslavi, Cehoslovacia avea un diferend teritorial cu
Polonia (Polonia susținea că teritoriul Teschen, aflat în granițele Cehoslovaciei îi
aparținea, neezitând să-l ocupe, după Conferința de la Munchen din septembrie 1938,
care a dus la începutul fragmentării Cehoslovaciei). Totuși, la 3martie 1921, România și
Polonia au semnat o alianță defensivă și o convenție militară, care nu se vor integra în
ceea ce se va numi ”Mica Înțelegere”.
Data de 23 aprilie 1921 reprezintă momentul istoric fundamental în care s-a
semnat ”Convenția de alianță defensivă între România și Cehoslovacia”, alianță
fundamentată pe principiulu autodeterminării. În textul documentului, se preciza :
„ferm hotărâți de a menține pacea, câștigată cu prețul atâtor sacrificii și prevăzută în
Pactul Societății Națiunilor, și ordinea stabilită prin tratatul încheiat la Trianon la 4 iulie
1920 între puterile aliate și asociate de o parte și Ungaria de cealaltă parte...” 1
În data de 7 iunie 1921, România încheia cu Regatul sârbo-croato-sloven o alianță
bazată pe aceleași principii.2 Era practic o alianță cu scop declarat defensiv și
antirevizionist a trei state independente din Europa Centrală și de Sud-Est, o veritabilă
punte de legătură între Centrul Europei, occidentalizat cultural și Balcanii atât de
frământați încă dela începutul secolului al XIX-lea3.

1
*** Convențiune de alianță defensivă între Regatul României și Republica Ceholslovacă, semnată la București,
23 aprilie 1921, de către Take Ionescu din partea României și Ferdinand Veverka din partea Cehoslovaciei.
2
Convențiune de alianță defensivă între Regatul României și Regatul sârbo-croato-sloven, semnată la 7 iunie
1921, de Take Ionescu din partea României și N. Pasic, din partea Regatului sârbo-croato-sloven în Monitorul
Oficial, din 10 iulie 1921, p. 2881.
3
Eliza Campus, Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p.9-15.
80
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

În cadrul conferinței de la Ioachymow desfășurate în anul 1927, cei trei membri

ai alianței au căzut de acord asupra elaborării unui plan economic comun. România,
Cehoslovacia și Iugoslavia îşi păstrau suveranitatea, dar urmau să fie gândite acțiuni
economice de echilibrare q alianţei, a cărei principală direcție fusese cea politică şi
diplomatică. Cu această ocazie, au fost semnate tratate economice bilaterale.
Cooperarea economică în cadrul ”Micii Înțelegeri” a fost consolidată în anul 1933
prin crearea Consiliului Economic al Micii Înțelegeri. Semnatarii doreau introducerea
unor tarife preferenţialeîn relațiile trilaterale, introducerea și operaționalizarea unui
sistem de contingentare, cooperarea masivăa în ceea ce priveau investițiile în industrie
şi agricultură, crearea unor camere de comerţ mixte, unificarea tarifului perceput la
transportul de mărfuri pe căile ferate, conclucrarea în acțiuni vizând domenii noi, de
nișă, precum navigaţia aeriană şi maritimă. Membrii alianeți doreau circulaţia rapidă a
bunurilor, serviciilor şi chiar a armamentului.
Cehoslovacia a propus formarea unui așa-numit cartel industrial care să
concureze cu marile carteluri internaţionale. România acorda Cehoslovaciei zona liberă
de tip ”porto-franco” la Galaţi. Semnatarii s-au angajat să ia măsuri de ușurare și
modernizare navigaţiei pe Dunăre, a transporturilor feroviare, aeriene, și a
comunicaţiilor poştale, telefonice, telegrafice şi radiofonice.
În privința colaborării în chestiunile militare, cele trei state au pus la punct un
plan detaliat bazat pe mobilizarea economică şi industrială în cazul unui eventual război.
Ansamblul acestor măsuri a produs iritare la Berlin și la Roma, fiindcă Germania şi Italia
considerau ”Mica Înțelegere” ca inițator al unei evidente politici agresive.

III. Încercarea instituirii ”Confederației Dunărene”

Confederația Dunăreană (Blocul danubian) a fost un proiect politic care a fost luat
în discuție, imediat după încheierea Conferințelor de Pace de la Paris. Austro-Ungaria,
Germania se părbușiseră ca Imperii, Imperiul Otoman devenise republică și, cu excepția
unei părți din Tracia Răsăriteană, nu mai avea niciun teritoriu european. Confederația
Danubiană a fost susținută de Franța, care și-ar fi dorit să o patroneze în calitate de mare
putere. În fapt, Franța dorea să creeze o zonă econonomică unitară, fără taxe vamale,
care ar fi cuprins cât mai mult din fostul teritoriu al Austro-Ungariei.
Referindu-se la discuțiile referitoare la planul de a aduce într-o formă unitară
spațiul fostului Imperiu Austro-Ungar, Emilian Bold și Ion Ciupercă notează:
”La terminarea războiului, Franţa era principala putere europeană, fără a deţine
însă şi mijloacele susţinerii acestei poziţii. Conducătorii francezi şi-au dat seama că
stăpânirea problemei germane nu se putea face fără realizarea unor alianţe cu ţări vând,
în general, aceleaşi poziţii externe cu ale Franţei. Le-a găsit în zona centrală şi sud-estică a
Europei. De aici propunerile ei pentru solidaritate politică şi refacerea economică în zona
dunăreană (…)”4.
Iulia Maniu a încercat și el să gândească în 1930, ca Președinte al Consiliului de
Miniștri un proiect, denumit ”Confederația Central-Europeană”, analizat astfel de către

4
Emilian Bold, Ion Ciupercă, Europa în derivă (1918-1940), Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2001, p. 105.
81
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Mihai Sebe: ” O primă întâlnire preliminară va avea loc în februarie 1929, întâlnire la care
au participat reprezentanţii Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, dar care va eşua în atingerea unui
acord în ceea ce priveşte stabilirea de tarife preferenţiale datorită opoziţiei liderului
cehoslovac Eduard Benes, care a cedat presiunilor „agrarienilor din guvernul său, dornici
să protejeze agricultura cehoslovacă”.
Cu toate acestea Planul Maniu va primi un sprijin neaşteptat din partea Franţei.
Din păcate planul va eşua în faţa reticenţelor internaţionale, rămânând cu toate acestea
un model precursor al viitoarelor tentative de integrare regională.
Eşecul acestei prime încercări nu îl va descuraja şi Iuliu Maniu va relua în iarna
anului 1930 proiectul său de Confederaţie danubiană. Numele acestei noi structuri va fi
acela de Confederaţia Central-Europeană, o structură regională, văzută în concordanţă cu
Planul Briand de crearea a Uniunii Europene, „o realizare parţială a Confederaţiei
Generale Europene propusă de Briand”. Componenţa acestei Confederaţii va fi una extinsă,
cuprinzând atât state dunărene cât şi state cu interese speciale la Dunăre: Polonia,
Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Grecia şi România.
Confederaţia urma ulterior să se integreze într-o mare structură europeană, fie să
atragă alte state în cadrul ei, Italia fiind favorită pentru integrare, fie de la bun început fie
ulterior: „[…] Italia nu s-ar alipi de la început acestei confederaţii”5.
Traian Sandu, considera că sprijinul Franţei pentru ”Planul Maniu” a fost evident:
„Franţa se ralia clar Planului Maniu împotriva Anschluss-ului şi a instrumentalizării
chestiunii minorităţilor”6.
O formă elaborată a acestei Confederații Dunărene a fost reprezentată de Planul
Tardieu care viza reorganizarea regională a Europei Centrale, plan elaborat în 1932 de
către francezul André Tardieu. Franța, Marea Britanie, Italia au început discuțiile în
secret, fără consultarea statelor dunărene, dorind ca acestea să ajungă să cunoască
proiectul fără a-l putea modifica substanțial. Franța înțelegea să abordeze o atitudine
inspirată de ”sistemul versaillez”, adică să țină departe Bulgaria, țară învinsă în Primul
Război Mondial. Nu toate statele riverane Dunării ar fi făcut parte din noua structură.
Maria Georgescu este de părere că această Confederație Dunăreană a fost ”o
simplă încercare de promovare a cooperării economice în cadrul fostului spaţiu austro-
ungar, o ipotetică uniune vamală între anumite ţări din centrul Europei sau o imensă
structură statală confederativă destinată să înlocuiască Austro-Ungaria – eventual şi
Rusia – ca factor de putere pe harta geostrategică şi economică a bătrânului continent”7.
Mihai Sebe face o analiză deosebită a presei românești din această perioadă.
Publiciștii români înțeleseseră de fapt, că pe ruinele defunctei dominații austro-ungare,
Franța dorea să creeze o formă de ”colonizare de catifea”, o ”stăpânire mascată” în bune
intenții de gospodărire comună: ” Pentru mulţi analişti români era evident faptul că

5
Mihai Sebe, Ideea de Europa în România interbelică, Institutul European din România, 2010,
http://www.ier.ro/documente/working_papers/WP_29_website_.pdf
6
Traian Sandu, „Le plan Maniu” de Confédération économique danubienne du premier semestre 1929 în
”Revue d’Europe Centrale”, 5(2), 1997, p. 41-49.
7
Maria Georgescu, România, Franţa şi securitatea europeană în anii ‘20: speranţe şi iluzii, Editura Militară,
Bucureşti, 2004, p. 119.
82
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

dispariţia Austro-Ungariei, pe lângă caracterul pozitiv, a generat şi o serie de evenimente

negative, mai ales pe plan economic, ajungânduse la destabilizarea Europei centrale din
punct de vedere economic (...)Se impunea cu această ocazie reclădirea spaţiului economic
distrus. Problemele apar atunci când încep a fi analizate propunerile occidentale care
urmăreau acest lucru, existând întrebarea legitimă dacă acest aceste planuri urmăreau
sau nu nişte scopuri ascunse, nedemne de a fi urmate de către noile state suverane”8.
În 1922, S. Șerbescu, nota: ” În echilibrul gospodăriei internaţionale de la începutul
veacului, Austro-Ungaria exercita un rol indispensabil, atât ca intermediar între Occident
şi ţările răsăritene, cât şi ca aparat de coordonare a producţiei în câteva din ţinuturile cel
mai bogate de pe continent. Prin liberarea naţionalităţilor asuprite, pacea a dezmembrat
acest organism, trăgând de cele mai multe ori graniţe arbitrare, care nesocotesc toate
raporturile economice stabilite de veacuri (...)nu înţelegem de ce Europa centrală de azi nu
s-ar putea reconstitui prin propriile ei forţe, şi pentru a se ajunge la acest rezultat, e nevoie
să se stabilească înţelegerea asupra unui plan comun şi să se arate popoarelor că
solidaritatea economică este o lege pe care nimeni n-o poate înfrânge ”9.
Evident, că, opoziția cea mai mare a venit de la Germania, marea învinsă a
Primului Război Mondial care deja avusese despăgubirile de război reeșalonate și se
apropiase de URSS în secret pentru a-și dezvolta capabilitățile militare. Germania nu
vedea cu ochi buni o structură geopolitică unitară, într-un spațiu care aparținuse în
marea lui majoritate fostului aliat austro-ungar10.
Era evident că Austria și Ungaria, ca principale state succesoare ale Austro-
Ungariei înfrânte și-ar fi dorit să fie la egalitate cu România, Cehoslovacia și Iugoslavia,
dar, acest fapt, în opinia lui Gheorghe Sbârnă, ar fi readus la viață vechea dualitate
geopolitică austro-ungară, fapt care, în niciun caz nu era de dorit de către Franța, care
dorea să umple spațiul geopolitic rezultat din dispariția Austro-Ungariei cu o
”comunitate a egalilor” fantomatică: ” „A acorda Austriei şi Ungariei un statut egal într-o
asemenea structură – susţineau ele – ar duce la limitarea propriei lor independenţe,
deoarece cele două state nu s-ar abţine de a folosi această situaţie în direcţia încurajării
unei renaşteri a fostei dominaţii austro-ungare în zona danubiană”11.
Tocmai pentru că Germania nu l-a văzut cu ochi buni, cum de altfel nici URSS,
exclusă de la ”masa învingătorilor” nu avusese o părere prea bună, Conferința de la
Londra, organizată în intervalul 6-8 aprilie 1932 a consemnat eșecul acestui proiect al
”Confederației Dunărene”. Dacă Franța a promovat idealul comun, al confederației,
italienii și britanicii puneau accent, așa cum au făcut-o întotdeauna, pe promovarea
intereselor statelor riverane Dunării, pe principii naționale.
La 16 februarie 1933, pe fondul reașezării relațiilor internaționale după Marea
Criză s-a semnat un nou pact de organizare, în care membrii alianței trebuiau să

8
Mihai Sebe, Perspective româneşti cu privire la planurile interbelice de crearea a unei “Confederaţii
Dunărene”. spre o Strategie Europeană a Dunării avant la lettre, Colecția de Studii a IER, Nr.31. București,
2011, p.12-13.
9
S. Şerbescu, „Reclădirea economică a Europei centrale”, in Revista Vremii, an II, nr. 7, 29 ianuarie 1922.
10
Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 91.
11
Gheorghe Sbârnă, Românii şi proiectele federale interbelice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 18.
83
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

organizeze apărarea păcii pe plan european. Cele trei state considerau că un mijloc
eficient de organizare a păcii era intensificarea raporturilor economice cu toate statele,
în special cu cele din Europa Centrală.
Ministrul adjunct de externe cehoslovac, Kamil Krofta spunea că „scopurile Micii
Înțelegeri sunt: o apropriere economică și apărarea integrității, unității și existenței celor
trei state”, ca replică la declarațiile Germaniei, Italiei , Ungariei sau Austriei care se
simțeau amenințate de această alianță.

IV. Concluzii
Este clar de ce ”Mica Înțelegere” sau ”Mica Antantă” a rămas unica formă de
organizare până la încheirea, la Atena, în 9 februarie 1934, a Înțelegerii Balcanice, în
care vor intra România, Iugoslavia, Grecia și Turcia. România a fost așadar artizana a
două înțelegeri regionale puternice cu acțiune locală, care însă vor avea efecte limitate,
cauzate de dezinteresul Marilor Puteri de a sprijini efectiv aceste alianțe în fața
accelerării tendințelor revizioniste în Europa.
De remarcat este faptul că în 1930, omul politic ardelean Iuliu Maniu care va avea o
carieră politică plină de evenimente mari, dar deloc marcată de calmitate în România
Mare, devenind Președintele Consiliului de Miniștri sub regele Carol al II-lea, a încercat
cu ajutorul Franței să creeze un proiect românesc al Confederației Dunărene, numit
Confederația Central-Europeană, care însă nu s-a materializat.
În concluzie, România a știut să nu cadă în capcana ”Confederației Dunărene” și a
fondat Mica Înțelegere, urmată de ”Înțelegerea Balcanică”. Numai că, din păcate, după
moartea Regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu, instalându-se autosuficiența, pe
fondul Marii Crize și a instabilității politice, politica externă de alianță cu Marile Puteri s-
a făcut ineficient și prețul plătit a fost îngrozitor de greu: România Mare s-a prăbușit în
tragica vară a anului 1940.

BIBLIOGRAFIE

*** Convențiune de alianță defensivă între Regatul României și Republica Ceholslovacă, semnată la
București, 23 aprilie 1921, de către Take Ionescu din partea României și Ferdinand Veverka din
partea Cehoslovaciei.
**** Convențiune de alianță defensivă între Regatul României și Regatul sârbo-croato-sloven,
semnată la 7 iunie 1921, de Take Ionescu din partea României și N. Pasic, din partea Regatului
sârbo-croato-sloven în Monitorul Oficial, din 10 iulie 1921.
Bold , Emilian, Ciupercă, Ion, Europa în derivă (1918-1940), Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2001.
Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1993.
Eadem, Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.
Georgescu, Maria, România, Franţa şi securitatea europeană în anii ‘20: speranţe şi iluzii, Editura
Militară,
Bucureşti, 2004.
Sandu, Traian „Le plan Maniu” de Confédération économique danubienne du premier semestre
1929 în ”Revue d’Europe Centrale”, 5(2), 1997.
84
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Sbârnă, Gheorghe, Românii şi proiectele federale interbelice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002.
Sebe, Mihai, Ideea de Europa în România interbelică, Institutul European din România, 2010,
http://www.ier.ro/documente/working_papers/WP_29_website_.pdf
Idem, Perspective româneşti cu privire la planurile interbelice de crearea a unei “Confederaţii
Dunărene”. spre o Strategie Europeană a Dunării avant la lettre, Colecția de Studii a IER, Nr.31.
București, 2011
Şerbescu, S., „Reclădirea economică a Europei centrale”, in Revista Vremii, an II, nr. 7, 29 ianuarie
1922

85
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

RURAL TO URBAN TRANSITIONS IN EUROPEAN REALISTIC NOVELS

Suzana Carmen CISMAS

Assoc. Prof. PhD, University of Agronomic Sciences and Veterinary
Medicine, Bucharest

Abstract: The greatest character in the works of Rebreanu, Reymont, Verga, Hardy and Blasco
Ibáñez is the countryside, the rural environment artistically reconstructed beyond geographical
clues. It is a setting that transcends the novels it inspired. It is the greatest character, with its
moods and a destiny of its own, celebrated in novel after novel. In minute detail, this prose points to
the ancient rituals of rural life, to the unifying rhythms of man and nature confronted against the
background of various landscapes. Descriptions of wind shift, soil mix, the contour of hills and
hedge rows serve as more than narrative colour. They detail the texture of rural life, the daily
realities that shaped its speech and fired its folklore. Even as they wrote, the pastoral atmosphere
was vanishing, and its ancient regime was threatened. The typical scenery and the people were
becoming a breed of the past. In charting the social consequences of urbanisation, these writers
predicted the true victim: the land itself. Despite the inevitable thrust of modernization, that way of
life with its archetypes remained in the collective memory due to their artistic efforts.

Keywords:

Since the nineteenth century, there has been a dramatic shift of population from
the country-side to the urban areas, and largely rural economies gradually showed signs
of reorientation towards cities and their typical industrial activities. Hence, by the
middle of the century, just as many people were urban dwellers as country dwellers. It is
a corner stone for socio-economic movements that, in their turn, alter characters’
destinies, most in dramatic ways, with exceptional people tragically falling in the clash of
epochs, ways of life, and primary passions. Drastic rural to urban transitions in
European realistic novels are evident in Rebreanu, Reymont, Verga, and Blasco Ibáñez,
who, like Hardy, considered that ‘a story must be exceptional enough to justify its telling
[… and it must have] something more unusual to relate than the ordinary experience of
every average man and woman’; these novelists attempted ‘the adjustment of things
unusual to things external and universal’, so their realistic fiction showcases the
following traits most prose writers in the realistic trend display:
 the stage is mainly rural, artistically re-created by authors from his childhood life and
memories;
 it is topographically specific, to a degree unparalleled in the previous national
literature;
 it deals with local farmers, and shows sympathetic insight into the life of this class;
 it does not avoid an impression of artificiality whenever ‘polite society’ is involved;
 dialogues seem broken, and there is occasional language stiffness, with short
sentences;

86
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

 contrast with rhetorical defects, frequent phrase focus on land descriptions, and the
protagonist’s alert senses leave their mark.
 nature interests the artist for its own sake, and the writer’s approach is often poetic;
 literary allusions and quotations exist, with references to painters, musicians, and
architects;
 use of coincidence and accident is overdone, with plausibility often stretched to the
extreme;
 there is a secret marriage yearning;
 there is a pervading note of gloom, only momentarily relieved;
 it all comes to a tragic end in a sudden death.
Although village life is often seen as stable, even unchanging, the rural realities of
economy brought a number of challenges: firstly a more scientific approach to farming
involved crop rotation and new machinery with storage systems were implemented;
secondly, much land was enclosed, which gradually led to agricultural unemployment as
poor farmers were forced away from own land. Other rural workers were put out of
business by industrial manufactures, agglutinated in urban areas. Rural poverty
becomes a central issue. Wars slowed this process, but to a little extent. Instead of
secure employment, many labourers had to become migrants in their quest for work. By
contrast, landowners profited from new machinery and growing urban markets, but the
countryside remained regarded as the normal working environment, which most
educated people saw as quite barbaric, compared to urban life civilisation.
These writers built reputations of successful novelists, but they had poetic
nuances deep inside their artistic visions as well. On the other hand, to them, their
novels were primarily a means of earning a living, so, like many contemporaries, they
published in periodic instalments in journals. They can neither be labelled solely as
realistic novelists, nor be categorized merely as modernists: they transformed the
conventions of own national literature and opened roads for new kinds of art. In many
respects, they are trapped between contemporary sensibilities and more modern ones,
and between tradition and innovation. They lived and wrote in a time of difficult social
change, when the country was making its slow and painful transition from an old-
fashioned, agricultural nation to a modern, industrial one. Businessmen and
entrepreneurs, or new money, joined the ranks of the social elite, as some families of the
ancient aristocracy, or old money, faded into obscurity. Their careers inspired and
spanned generations, with the first novels consolidating realistic patterns and later ones
exploring modernity.
The most successful and admired novels depicted the village setting, a fictional
rural area with deeply philosophical pessimism and simultaneously self-reflexive and
autobiographical nature. They wrote about profound rural issues while living in urban
locations, and delineated human beings pitted against the vast forces of nature and
implacable destiny; they stand supreme, handling plots, situations and settings that
reveal the hands of superb craftsmen. They belonged to the rural working class, and
were keenly interested in depicting the life of the peasantry while advocating for their

87
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

beliefs and values. When they went out of their chosen region to deal with the
sophisticated life of cities, the writing lost its natural flavour, and became artificial and
laboured. The vicissitudes in the life of their characters are described as occurring
against the background of scenes located in the countryside. It is the countryside that
abounds in various phenomena of nature in their changing aspects. Nature is closely
observed and presented in novels with fidelity in all details. Though it often seems to
share the feelings of humans as a whole, it remains indifferent to their suffering. It is
against the background of the vast universe that the drama of human life is enacted, and
the tragedy of their heroes/heroines takes place. A picture of vast elemental forces is
shown working on men’s life. The character of human beings is seen as being shaped by
the environment around. The ancient name then denotes a space which represents the
stagnant nature of rural life, creating a fissure between urban modernity and rural
tradition. Therefore, the space is full of symbolic meaning and specific socio-cultural
significance. Compared to other spaces, it is unique and seen as marginal with its own
specific customs and landscapes, but also slightly influenced by modernism.
They are masters in the art of characterization, and faithfully portray figures by
manners, speech and distinguishing features. However, only key characters are
portrayed with psychological insight, the minor ones being used only to provide some
relief and chorus-like comments on the existing situations. Unlike Rebreanu and Verga,
Reymont and Hardy focus more on portraying the elemental powers of the universe and
the world around than individual characters. Moreover, they often use characters as
mouthpieces for the expression of their own philosophy of life. Hardy’s ‘chief character
is Man, and the play is Existence’, so he chooses human types from those closest to
nature, those in whom the primitive impulses are the strongest. Instead of remaining
preoccupied with the psychological complexities of his protagonists, Hardy shows the
struggle between these characters and the indifferent universe, they have been thrown
into by the accident of their birth.
The plots of all the novelists we hereby discuss are constructed with great skill,
and reveal inventive powers. They are marked by causality and often by excess vitality.
Such plots comprise both the internal and external conflicts, and present a blend of these
two types. Sudden shifts from one scene to another put a strain on the common reader's
attention. However, a careful arrangement of various events and situations is helpful in
imparting a unity to the structures of all novels despite the complex nature of structures.
On the whole, they make plots serve as a compact unit to convey a tragic view on life,
and all the scenes and events lead towards a climax which embodies this view.
There can be no doubt about the merit of Reymont and Hardy's art as novelists,
despite certain shortcomings it may betray. As story-tellers, as plot builders, as
delineators of characters and as painters of scenes and situations, they are simply
superb. The pessimism and predilection for tragedy may not be popular with many
readers, but the authenticity of the treatment of human life and the genuineness of the
concern for the tragic destiny of their protagonists, are beyond dispute. They share a
cosmic view of life, and the beauty and dignity of his best work. Verga, Rebreanu, and

88
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Blasco Ibáñez on the other hand, focus on emblematic, perennial archetypes, with
destinies serving as life lessons for the community. The folk are a bridge between mere
earth and moral individuality. Their characteristics are folk instinctivism, fatalism and
folk magic. At times the contrast between members of the folk and individuals is closely
related to the dichotomy countryside/town. The folk and the individuals coexist in
constant tension. In the traditional rural society, everyone belongs to it in a completely
unquestioned way, from birth: no conscious decision is needed to join, and an outsider
would not normally be thought to belong. It is a hierarchical society that
unquestioningly accepts the relations between strong and weak as institutionalized in
property. Kinship and locality are the dominant modes of association, for most people
the only two. A sudden change impedes on the old rural world, which is going to dissolve
and be replaced by modern progress, and discontent.
Women are victims of economic circumstances, of hypocrisy in ethical standards,
of power games and of their own emotional longings. Ana is a victim of economic
calculations for an upstart. Jagna cannot restrain her vitality. Pepeta suffocates all
feelings in hard work. I Malavoglia enter a vicious circle of duty which enables nothing
else outside of it. Tess embodies the attack against the established society and its double
standard of morality, which went hand in hand with the belief that society should be
radically divided into two clearly separate spheres: the public and the private. The
private sphere was quintessentially female. The idealized woman in this period was
seen as an angel in the house, as an asexual being whose main mission was to protect the
rest of the household members. Chastity had to be preserved at all costs until marriage,
and purity was her most valued virtue. On the contrary, the public sphere was male,
with men seen as superior to women, hence in charge of dealing with all types of public
activities, involving danger and action. Only in the private sphere did men find security
and protection; their home was their shelter, and their most precious property. This
notion of separate spheres corroborated the double standard of morality. However,
these ideas were by no means new. There was no halfway position in this puritan
mentality; women were either pure or damned, either exemplary wives or corrupting
decayed persons. Hence the woman is a socially marked character.
The authors are aware that their approach might scandalise the contemporary
society. They showcase a quite advanced and lucid vision on feminine behaviour, with
evident transitional traits. Despite trying to assert their individuality, women fail, being
regarded as a mere vessel of emotion unspoilt by experience, as ethical rigors enforced
at the time leave no place for other perspectives. Nevertheless, female conspicuous
sensuality is partly responsible for her own catastrophe, or for her partner’s. The female
character is always forced to undertake a journey from innocence to maturity, in spite of
her reluctance to do so. Women accept fate with resignation and apathy, as if everything
was meant to happen. Such fatalistic idea is common in the village world, and it cradles
certain survival wisdom. The novel makes it clear that mother and daughter, for example
Ana in Ion, belong to different worlds, but the daughter is not as resilient as her mother,
nor is the father as bad as the son-in-law. Many excerpts disclose the generational divide

89
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

in the rural world. However, in spite of women’s effort to escape their fate, all attempts
end in failure, which enhances the pessimism looming over the village as a whole.
Women should have insisted and be more resolute. Naivety made them think that the
past might be ignored only by not mentioning it or by covering it with a proper or
prosperous wedding. However, the parents’ pride and society hypocrisy are also to
blame. Emotional downfall arises from an immediate and instinctive obedience to
impulse without sufficient corrective control of reason. Readers and critics were
especially offended by the writers’ frankness about relations between protagonists, all
delicate matters being dealt with obliquely.
There is a wide array of female characters: some reject both past and future in
favour of an eternal now; others are epitomes of endurance, strength, passion or
sensitivity; still, certain women seem meek, vain, plotting creatures of mercurial moods.
Men typologies are distinct and focus on the ability to actively struggle with their
destiny, form plans to oppose it, so as to finally obtain a well acknowledged place in the
world. The women in the novels have no such outlet, and it makes their situation more
tragic. They are limited to a very few, easily recognizable social roles, and they are
always subject to domination and destruction from men. His tragic heroes/heroines
defiantly work against fate, but accept their doom with an insight into and an awareness
of the forces of evil that affected their downfall; protagonists command sympathy by the
very strength of their passions, and we experience a feeling that someone of great worth
has been lost when we see them destroyed.
These novelists were generally more ambivalent when contrasting the town and the
country, as they literally kept a foot in both camps. Both cities and villages appear in
their novels, with predilection to the countryside. Their rural characters do not do well
in towns: they are prevented from accessing urban life or they do well there for a time,
but then are cast out by a more modern generation, or by the same religious prejudices,
pervading both environments.
Reymont and Hardy feel the tension of town and country, as well as the one
between the romantic and realistic views of the countryside, and it is this tension that
produces some of the irony in their novels. Rebreanu, Verga, Blasco Ibáñez, on the other
hand, opt for realism/verism, reducing lyricism and romanticism to scarce motifs.
Despite using similar settings in their novels, the rural backdrop is neither romantic nor
idealized for Rebreanu and the verists. Ironically, the blind forces of destiny seem to
favour certain characters, while they relentlessly pursue those who deserve better.
The plot and tragedy arise from the gradual closing in of a situation stemming from
ordinary human passions, prejudices, and ambitions, by reason of the characters taking
no trouble to ward off the disastrous events produced by such passions, prejudices, or
ambitions. All tremendous emotions experienced by the authors’ powerful and
elemental characters are in profound contrast to the placid, accepting natures of the
crowd seen around the protagonists. Writers intend these rustics to be taken as the
symbol of the great majority of mortals, a chorus in the original sense providing the
reader a standard of normality by which s/he can gauge the heights and depths to which

90
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

the main characters rise and fall. Social gatherings like the opening ones, depicting folk
traditions, serve as trend setters and social measurements. Folk ways faded, alongside
with old folklore and the orally-transmitted ballads and tales, altered by education,
migration, and printed papers. A feeling of constant attrition and final obliteration of the
human shape and all human structures permeates these writers’ art. In contrast to grand
ruins, both inanimate and human, a minor but normative character always goes through
life in a balanced way, as measurement, maybe feeling fortunate for not having been
tested by experience, still enjoying the blessings of mediocrity. Despite authors’ obvious
fascination for those capable of powerful emotions and tragic fates, the concentrated
passion and closely-knit inter-dependence of village lives never allows their
protagonists to succeed.
Rebreanu, Reymont, Verga, Hardy and Blasco Ibáñez complemented novel
writing with minor roles as folklorists, anthropologists and social critics. They describe
and comment on actual situations, such as the heavy work of the rural labourers and the
bleak lives of oppressed women. In their fiction, not only natural forces but also human
society settings are bent on crushing the active or sensitive individual. Society inflicts
gratuitous suffering by enforcing outworn conventions and superficial values, as well as
through the contemporary emphasis on efficiency. In their novels, time moves
rhythmically, in seasons and ages, rather than mechanically, according to watch or
calendars.
However, in fiction, the natural world is often described in great detail, rendering it
more significant than a mere setting against which the narrative unfolds. There is a
reciprocal relationship between environment and character, an interaction which
demonstrates the changing position of humans in socio-economic contexts. Narrative
techniques remove the sense of authority from people’s hands, placing humans within
the natural world rather than ruling above it. In a parallel characterisation that
highlights connections between peasants and their environment, the faces of certain
individuals are portrayed in terms of the landscape. The artists reveal an awareness of
time and history, where the human subject transforms nature. Authors focus on the
interaction between human life and immediate surroundings, and on the role of
environment in determining the lives of the characters inhabiting it. Socio-economic
issues again become central as the permutations of emotional advance and retreat are
played out against the very setting where the characters make their living. The class-
ridden system of that day is challenged by the defeat of the protagonist’s earnest
aspirations to status improvement. In powerful narratives, the artists trace their
characters’ initially hopeful, then ecstatic, but persistently troubled journeys toward
eventual deprivation and death.
All rural characters travel on foot and if forced by circumstances to use other
means for long distances, they feel utterly uncomfortable. In urban settings the middle
and upper class characters rent carriages to move around, or take the train, or drive a
car. When the locals walk, they regularly travel with their peers. They do not even talk to
each other when they do so, showing the familiarity within this close-knit community.

91
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Compared to people coming from the city, their way of life is unambiguously rural. The
village characterizes itself as a modest and hard-working community, enjoying a simple
lifestyle as compared to the exuberance of the city. Additionally, the way in which time is
experienced is very different from how it is felt in the city. This rural population does
not mind when someone is a few minutes late; this is in sharp contrast with life in the
city, where precise time management is imperative for modern life to function. Space is
shaped through the description of both unique landscape features and traditional
customs and ways of life in a vague contrast to urban life. It characterizes a marginal
rural region, which maintains an intimate relationship with nature, ancient history and
traditional customs, but is at the same time left behind in the modernization going on in
the cities. Because of this latter dividing line, the village also symbolizes relative poverty
which seems to be never-ending. Nevertheless, people are portrayed as having a strong
vitality, acting a lot freer than the urbanized middle class in the city. The intimate link
between people, customs and land also impacts the characters’ emotional structure.
Opposite feelings may coexist and it seems that they are not contradictory at all. The
characters living in the village are widely different at times, but most of them are a
mixture of the new and the old. Some protagonists are young people, who undergo
significant changes in the way they see and perceive the world as compared to the older
generation. They are more independent, more individualistic, and attach far less value to
traditional social norms.
Through the analysis of the changes of characters, it is possible to say that the
countryside is not a closed and unchanging rural space, unaffected by the outside world.
The authorial voice of the narrator has a close connection to his characters. He observes
other characters, traditional customs and education. By exploring such meta-textual
pieces of information, it is possible to grasp more of the connotations behind rural
regions. Also, these novels are related to the influence of profit on agricultural
production and on rural people’s way of life, with a conservative view of society.
The authors’ view of education is also worth paying attention to, because the
novels are the products of educated local literate persons, because there is a close link
between education and modernity, seen in fast urbanisation, and because education is
an important issue in their novels, connected with improvement, social promotion, and
the national fibre.
The greatest character in the works of Rebreanu, Reymont, Verga, Hardy and
Blasco Ibáñez is the countryside, the rural environment artistically reconstructed
beyond geographical clues. It is a setting that transcends the novels it inspired. It is the
greatest character, with its moods and a destiny of its own, celebrated in novel after
novel. In minute detail, this prose points to the ancient rituals of rural life, to the
unifying rhythms of man and nature confronted against the background of various
landscapes. The typical scenery and the people were becoming a breed of the past. In
charting the social consequences of urbanisation, these writers predicted the true
victim: the land itself. Despite the inevitable thrust of modernization, that way of life
with its archetypes remained in the collective memory due to their artistic efforts.

92
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Realistic writers such as Rebreanu, Reymont, Verga, Hardy and Blasco Ibáñez
present vivid typologies deeply rooted in the rural environment whose life lessons they
live and tell. They explore emotional clashes triggered by traditions impacted by
perennial desires.

Bibliography

Part I: Literary criticism studied during documentation visits to the British Library,
London in 1993, 2009:
Cecil, Lord David. Hardy the Novelist. London: Constable: 1954
Escuret, A. Thomas Hardy: une écriture paradoxale entre génération et dégradation entropique,
Cahiers Edouardiens et Victoriens 65 (Avril 2007): 37–54.
Gatrell, S. Thomas Hardy and the Proper Study of Mankind. London: Macmillan, 1993.
Goode, J The Offensive Truth Widdowson (ed) Hardy. New Casebooks, Basingstoke Macmillan
1993
Harvey, D. The Condition of Postmodernity: Origins of Cultural Change. Oxford: Blackwell, 1989.
Hobsbawm, E, Ranger, T, The Invention of Tradition, Torino, Einaudi, 1987
Lefebvre, H, The Production of Space. Oxford: Basil Blackwell, 1991.
Lothe, J Hardy's Authorial Narrative 19th Century British Novel Hawthorn (ed) London Edward
Arnold 1986
Merchant, C, Radical Ecology: the Search for a Liveable World. New York: Routledge, 2005.
Morgan, R, Passive Victim? Tess of the D'Urbervilles Thomas Hardy Journal 5, 1 (Jan 1989): 31-54
Pinion, F. B. A Hardy Companion. London: Macmillan, St. Martin's Press, 1968.
Ramel, A, The Madder Stain: Psychoanalytic Reading of Hardy. Boston Brill Rodopi, 2015.
Salmons, K, Food in the Novels of T Hardy: Production &Consumption Springer Publishing, 2017.
Spivey, T R. Thomas Hardy's Tragic Hero. Nineteenth-Century Fiction 9 (1954-5): 179- 191.
Stott, R. Fabrication of Late Victorian Femme Fatale: Kiss of Death Basingstoke Macmillan 1996
Tanner, T Colour and Movement in Hardy Victorian Novel: Essays, Watt ed. London, OUP, 1971
Williams, Merryn. Thomas Hardy and Rural England. London: Macmillan, 1972.
Williams, R. The Country and the City. New York: Oxford UP, 1975.

Part II: Doctoral theses & collections studied during the 1999 scholarship granted by the
Italian Government, the Ministry of Foreign Affairs, for research & documentation at the
Biblioteca Nazionale Centrale di Roma:
Cavicchioli, Sandra, Rappresentazione e significazione dello spazio nei testi narrativi, teză de
doctorat Biblioteca Nazionale Centrale di Roma, 1992
Gallo, Antonella, Archittetura e retorica. Costruzione del testo, teză de doctorat Biblioteca
Nazionale Centrale di Roma, 1997
Giacon, Maria Rosa, Lo spazio e il personagio: temi e tecniche del linguaggio descrittivo
naturalista, teză de doctorat Biblioteca Nazionale Centrale di Roma, 1988

Part III: Previous personal research on the topic:

1. Cismaş, S.C, Ansamblul creaţiei lui Wladyslaw Reymont, Buletinul Universităţii Petrol Gaze
din Ploiesti, vol. LIV Seria Ştiinţe socio-umane, nr. 1/2002, ISSN 1221-9371, p. 93-98
2. Cismaş, S.C, Blasco Ibáñez–printre contemporani si in posteritate, Analele Universităţii
Oradea, Fascicula Limba si Literatura Romana, Editura Universitatii Oradea, 2001, ISSN 1224-
7588 p. 15-29
3. Cismaş, SC, Blasco Ibáñez–sinteză a căutărilor estetice din operele precursorilor săi, Analele
Universităţii Oradea, Fascicula Limba şi Literatura Română, 2001, ISSN 1224-7588, p. 15-29

93
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

4. Cismaş, S.C, Construcţie şi stil la Rebreanu şi Reymont, Buletinul Universităţii Petrol-Gaze

Ploiesti, vol.LIV Seria Ştiinţe socio-umane nr 1/2002, ISSN 1221-9371 p.88-93
5. Cismaş, S.C, Contextul socio-cultural est-european la cumpana dintre veacuri, Academia
Fortelor Aeriene H Coandă, Centrul Regional Managementul Resurselor Apărare Braşov,
1.11.2002 Buletin Ştiinţific Sesiunea de Comunicări Ştiinţe Militare şi Socio-Umane, an 3 nr
2(14), p. 129-136
6. Cismaş, S.C, Coordonatele economice, sociale, politice si culturale ale Risorgimentului,
Academia Fortelor Aeriene H Coandă, Centrul Regional Managementul Resurselor Apărare
Braşov, 1.11.2002, Buletin Ştiinţific al Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice, Ştiinţe Militare şi Socio-
Umane, an 3 nr. 2(14) ISSN 1453-0139 p. 137-145
7. Cismaş, S.C, Crez artistic la Verga şi Rebreanu, Analele Universităţii Oradea, Fascicula Limba
şi Literatura Română 2001, ISSN 1224-7588, p. 29-36
8. Cismaş, S.C, Le roman de la ruralité Est-Européenne Analele Universităţii Oradea, Fascicula
Limbi şi Literaturi Străine, Editura Universităţii Oradea, 2001, ISSN 1582-5086 p. 171-180
9. Cismaş, S.C, Modalităţi de portretizare a protagonistului rural, Analele Universitatii Aurel
Vlaicu Arad, Fascicula Teologie, Ştiinţe Umaniste, Didactică, Arad, 2002, ISSN 1582-3369, p. 89-
95
10. Cismaş, S.C, Naturalism, verism, realism, Universitatea de Nord Baia Mare, Buletin Ştiinţific,
Fascicula Filologie, seria A vol. XIII, 2001, ISSN 1582-4373, p. 97-103
http://bslr.ubm.ro/files/cuprins%20BS%20LLR%20XIII%202001.pdf
11. Cismaş, SC, Particularităţile relaţiei nuvelă – roman in operele lui Vicente Blasco Ibáñez si Liviu
Rebreanu, Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, Buletin Ştiinţific, Fascicula
Filologie, seria A vol. XIII, 2001, ISSN 1582-4373, p. 103-109
http://bslr.ubm.ro/files/cuprins%20BS%20LLR%20XIII%202001.pdf
12. Cismaş, S.C, Rebreanu e Verga: un paragone nuovo e prospettive meno trattate sul mondo
rurale Universitatea de Nord Baia Mare Facultatea de Litere Buletin Stiintific Limbi Moderne
Fascicula Limbi Străine seria A vol.XIV 2000 ISSN 1224-3205 p.129-141
13. Cismaş, S.C, Relevanţa aspectului biografic in arta prozatorului realist, Universitatea 1
Decembrie 1918 Alba Iulia Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica, vol. 1 Litterae
Perennes 1991- 2001, ISSN 1582-5523, p. 143-149
www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2001/philologica_2001.html
14. Cismaş, SC, Verismul lui Verga, Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia Annales
Universitatis Apulensis Series Philologica vol.1 Litterae Perennes 1991-2001 ISSN 1582-5523 p.
139-143 www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2001/philologica_2001.html
15. Cismaş SC, Viziunea generala asupra taranului in operele lui Reymont si Rebreanu Buletinul
Univ Petrol Gaze Ploiesti, vol. LIV Seria Ştiinţe Socio-Umane, nr. 1/2002, ISSN 1221-9371 p. 93-
98
16. Cismaş, S.C, Viziunea monografică asupra satului in romanele realiste Analele Univ Aurel
Vlaicu Arad, Fascicula Teologie, Ştiinţe Umaniste, Didactică, Arad 2002, ISSN 1582-3369 p. 83-89
17. Cismaş, S.C, Aspects of Identity in East European Rural Novels, Dialogos Journal of
Departments of Foreign Languages, Bucuresti, nr. 3/2001, Editura ASE Bucureşti, ISSN 1582-
165X, p. 119-123 http://www.romanice.ase.ro/dialogos/index.php?page=auteurs
18. Cismaş, SC, The impact of American culture on other cultures 9th WSEAS International
Conference on Artificial Intelligence, Knowledge Engineering and Data Bases Cambridge University,
Cambridge, 2010, ISBN: 978-960-474-154-0 Pages: 388-393
19. Cismaş, S.C., Translation-Midway between Linguistic Mimicry & Equivalation of Cultural Codes
Recent advances in e-activities, information security & privacy: electrical & computer
engineering Series 2009 pp 268-273 ISBN: 978-960-474-143-4
20. Cismaş, S.C., Concordante stilistice in proza rebreniana si verghiana, Proceedings of the 27th
Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences Oradea University

94
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

2002 Editors Tepelea I, Antal C, Polytechnic International Press, ISBN 2-53-01024-9, p.1189-
1194
21. Cismaş, S.C., Language and cultural identity, Conferinta Internationala Diversitatea
lingvistica si culturala factor al dezvoltarii europene eds Stoean C, Magureanu T, Constantinescu
L, Editura ASE, Bucuresti 2002, p. 517-522 ISBN 973-594-145-7
22. Cismaş, S.C., Describing homes&reconstructing the traditional national space in European
realistic rural novels Proceedings of the 7th International Cultural Studies Symposium, Selves at
Home Selves in Exile, Stories of Emplacement &Displacement, Ege University Izmir, May 2002,
Eds: Kirtunc AL, Silku A, Rose KW, Erdem M, Published by the Department of American Culture
and Literature, the Department of English Language and Literature, Ege University, Faculty of
Letters, The American Studies Association of Turkey, p. 115-125,
http://css.ege.edu.tr/Page.php?PageID=23
23. Cismaş, S.C., Casa si pămintul – simboluri centrale in proza rurală europeană, in vol
Conferintei Internationale Conexiuni şi Perspective în Filologia Contemporană, in memoriam V
Banaru, 60 de ani de la naştere, Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Libera
Internationala din Modova, Alianta Franceza din Republica Moldova, Universitatea Pedagogica
de Stat Ion Creanga Moldova, Chisinau 24-25 septembrie 2001, p. 165, ISBN 9975-70-112-4
24. Cismaş, S.C., Child as a Main Character in Romanian, English and American Prose,
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, a VII-a conferinţă Eficienţă, Confort, Conservarea
Energiei şi Protecţia Mediului, secţiunea IV Cultură Umanistă, 29-30 nov. 2000, p. 5-13, ISBN
973-8155-07-X
25. Cismaş, S.C., Destinul operei traduse, Conferinţă Internaţională, Comunicare Instituţională şi
Traductologie, Timisoara, 4-5 oct. 2001, Universitatea Politehnica din Timişoara, Facultatea de
Construcţii şi Arhitectură, Catedra de Limbi Moderne, Editura Politehnica Timişoara, p.154-162
ISBN 973-8247-85-3 http://www.cls.upt.ro/files/conferinte/sectiuni_2001.pdf
26. Cismaş, S.C., Imaginarul romanesc intre reconstituire realistă si reconstrucţie compensatorie,
in vol Conferintei Internationale Conexiuni şi Perspective în Filologia Contemporană, in
memoriam V Banaru, 60 de ani de la naştere, Universitatea de Stat Moldova, Univ Libera
Internationala Modova, Alianta Franceza din Republica Moldova, Universitatea Pedagogica de
Stat I Creanga Moldova, Chisinau 24-25 septembrie 2001, p. 166, ISBN9975-70-112-4
27. Cismaş, SC., Impactul factorilor de educaţie si mediu asupra personalităţilor de geniu
(exemple W Reymont si L. Rebreanu), Academia Română Filiala Cluj-Napoca, Institutul de Istorie
G Bariţiu, Departamentul de Cercetări Socio-Umane, vol. Studii şi Cercetări din Domeniul
Ştiinţelor Socio-Umane, vol. 9, Editura Argonaut Cluj-Napoca 2002, p. 327-335, ISBN 973-9350-
63-1
28. Cismaş, S.C., Modalităţi de integrare a spaţiului lingvistic românesc in spaţiul european, Anul
European al Limbilor, Conferinţa Abordări Interculturale în Teoria şi Practica Limbilor, Ploiesti
2001, publicat în 2002, p. 145-151, ISBN 973-0-02843-5
29. Cismaş, S.C., Perspectiva literară asupra revoltei în lumea rurală, Universitatea Ştefan cel
Mare din Suceava, Colocviul Internaţional Ştiinţe ale Educaţiei – Dinamică şi Perspectivă, ediţia a
treia, iunie 2003, Analele Universitatii Stefan cel Mare Suceava, Sectiunea stiinte ale educatiei, an
IV nr.3/2003 Editura Universitatii Stefan cel Mare Suceava, p. 306-313 ISSN 1582-1129
30. Cismaş, S.C., Rebreanu, Hardy, Faulkner, Generic Space & Tragic Destinies, Universitatea
Tehnică de Construcţii Bucureşti, a VII-a conferinţă Eficienţă, Confort, Conservarea Energiei şi
Protecţia Mediului, secţiunea IV Cultură Umanistă, 29-30 nov. 2000, p. 13-21, ISBN 973-8155-
07-X
31. Cismaş, S.C., Vicente Blasco Ibáñez, escritor de significado universal, Univ Tehnică de
Constructii Bucureşti, al VII-lea Simpozion de Utilaje pentru Construcţii, 4-6 oct. 2001,
Comunicări, vol. 3 Editura Impuls p.139-142, ISBN 973-8132-17-7
32. Cismaş, S.C., Linguistic and cultural aspects of translation in vol Limba, cultura, civilizatie,
Noi cai spre succes, a III-a conferinta internationala iunie 2009, Editura POLITEHNICA Press p.
163 – 170

95
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

33. Cismaş, S.C., Artists as mirrors of national identity and regional specificity, in volumul Limba,
cultura, civilizatie, Provocari si raspunsuri, a VII-a conferinta cu participare internationala mai
2013, Editura POLITEHNICA Press p.121-127 ISSN 2067-1628
34. Cismaş, SC, Rebreanu and Verga. Perspectives on Rurality Universitatea Tehnică de
Constructii Bucureşti al VII-lea Simpozion Naţional Utilaje pentru Construcţii Bucuresti, 4-6
octombrie 2001, Comunicări, vol. 3 Editura Impuls p.132-139 ISBN 973-8132-17-7
35. Cismaş, S.C., Paralelisme biografice, volum omagial Gheorghe Pop–La ceas aniversar, Editura
Universităţii de Nord, Baia Mare 2001 p. 188-199 ISBN 973-8133-43-2
36. Cismas, SC, Pastrarea traditiilor la USAMV Bucuresti, Revista Vacante la tara, nr 156 an 13,
decembrie 2016, p. 22-25, http://managusamv.ro/evenim/214-pastrarea-traditiilor
37. Cismas, SC, Rural World Leaders as Depicted in World Literature, LDMD 4 International
Scientific Conference: Literature, Discourse &Multicultural Dialogue 2016, ALPHA Institute for
Multicultural Studies, Petru Maior University Tîrgu Mureş, Gh Şincai Institute for Social Sciences
& Humanities, vol 4, section Literature, Boldea I, Sigmirean C, (Eds), Multicultural
Representations: Literature and Discourse as Forms of Dialogue Arhipelag XXI Press Tg Mureș,
2016 ISBN: 978-606-8624-16-7 pp. 95-104, http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-
04/Lit/Lit%2004%2010.pdf
38. Cismas, SC, Role Models of Entrepreneurship and Leadership in Romanian Literature, LDMD 4
International Scientific Conference: Literature, Discourse & Multicultural Dialogue 2016, ALPHA
Institute For Multicultural Studies, Petru Maior University Tîrgu Mureş, Gh Şincai Institute for
Social Sciences & Humanities, vol 4. section Literature. Boldea I, Sigmirean C, (Eds), Multicultural
Representations: Literature & Discourse as Forms of Dialogue Arhipelag XXI Press Tg Mureș,
2016 ISBN: 978-606-8624-16-7 pp. 77-86 http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-
04/Lit/Lit%2004%2008.pdf
39. Cismas, SC, The impact of culture on mondialisation, Colocviul International Stiinte ale
Limbajului CISL2001 Suceava, Limbaje si Comunicare VI, Part I, Eds Ardeleanu, SM, Moldoveanu,
G., Editura Universitatii Suceava 2003, ISBN 973-8293-84-7, 973-8293-85-5, pp. 101-111
40. Cismas, SC, Translations of cultural codes, Colocviul International Stiinte ale Limbajului
CISL2001 Suceava, Limbaje si Comunicare VI, Partea I, Eds Ardeleanu, S.M, Moldoveanu, G, Ed
Universitatii Suceava 2003, ISBN 973-8293-84-7, 973-8293-85-5, pp. 265-275
41. Cismaş, S.C, Rebreanu’s rural realism in world literature contexts Journal of Romanian
Literary Studies Issue No. 23/2020 http://asociatia-alpha.ro/jrls/23-2020-Jrls-a.pdf pp. 155-
167
42. Cismaş, S.C, Perennial Rebreanu, an argument in favour of the comparative approach to
traditional European realistic prose Journal of Romanian Literary Studies Issue No. 23/2020
pp.167- 179 http://asociatia-alpha.ro/jrls/23-2020-Jrls-a.pdf

96
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

CONVERSION AND SUBVERSION TRAITS IN RURAL REALISM BETWEEN

THE WORLD WARS

Suzana Carmen CISMAS

Assoc. Prof. PhD, University of Agronomic Sciences and Veterinary
Medicine, Bucharest

Abstract: Rebreanu, Verga, Blasco Ibáñez, Hardy and Reymont illustrate the European realistic
traditions characterised by strong impact writing focused on actual daily reality. This article is a
comparative analysis of the realistic vein, predominant in all rural novels. The conversion aspects
mentioned in the title deal with the themes (fundamental and universal ideas) explored in their
literary works: the injustice of existence, ideas of social classes and access to them, and men
dominating women. Subversion stems from discrete romantic insertions and the desperate belief
that god is not just, but whimsical and uncaring, in a world where moral does not necessarily mean
fair and achievement is a temporary illusion. Subversive also is the authors’ unsparing irony and
willingness to gaze into the abyss of a deterministic universe. The many-sided artistic inclinations
of these authors (poetry, drama, novels, philosophical and political insights) emerge in their
writing as potential subversion areas seen in characters’ surprising angles, facets and messages.
They act as role models for the contemporary cultural atmosphere in their own countries, and
explore novel directions, that will prove valid art avenues for future creators.

Keywords:

Rebreanu, Verga, Blasco Ibáñez, Hardy and Reymont illustrate the European realistic
trend characterised by strong impact writing focused on actual daily reality. This is an analysis
of the realistic vein, predominant in all rural novels. The conversion aspects mentioned in the
title deal with the themes (fundamental and universal ideas) explored in their literary works:
the injustice of existence, ideas of social classes and access to them, and men dominating women.
Subversion stems from discrete romantic insertions and the desperate belief that god is not just
or fair, but whimsical and uncaring, in an environment where moral does not necessarily mean
fair and achievement is a temporary illusion.
Conversion aspects firstly focus on the injustice of existence. Unfairness dominates the
lives all protagonists and their families to such an extent that it begins to look like a general
aspect of human life, impossible to shatter or surpass. Heroes see first-hand that there is no
justice for them on any level, factual or divine. There seems to be no compensation for the
unhappiness suffered in their days. The moral atmosphere of the novels shows characters as a
playground for inner voices or outside forces governed by no justice at all. The transformations
of the aspects that rule human life are absolutely unpredictable. The rural rituals practised by
the farm workers at the opening of the novels set the stage for further developments escaping
the protagonists’ control or preparation.
A further conversion issue is the changing idea of social class. The prose we investigate
presents complex pictures of both the importance of social class and the difficulty of defining
access to a superior class in any simple way. All main characters are strongly marked by

97
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

confusion regarding their respective improvement in the social status, one of the main concerns
in the novels.
In point of conversion, last but not least, critics observe the issue of men dominating
women in the realistic rural universe, which constitutes one of the recurrent themes in the
novels we discuss. The power they exert stems from basic strength, from their aspiration to
superior socio-economic status and from the wider range of privileges and mobility
opportunities men enjoy as compared to women. Sometimes upstarts, other times imposing
privileges that exist only in their minds, with no real basis in the actual daily life, men give in to a
purposeful command of exerting wrongful exploitation in full awareness and knowledge of
doing so. Such acts of abuse are the most life-altering events that women experience in novels.
However, these are not the only instances of force, as there are other, less blatant examples of
women’s passivity to dominant men. Female devotion for men with a different agenda is not
merely fanciful love, but, at times, unhealthy obsession or hope against hope for the better. Some
girls appear utterly blinded by desire for a man who, we are told explicitly, does not even realize
they are interested. This sort of unconscious male domination of women is perhaps even more
unsettling than men’s outward and self-conscious cruelty. Even Angel’s love for Hardy’s Tess, as
pure and gentle as it seems, dominates her in unhealthy ways, as he substitutes an idealized
picture of her country purity for the real-life woman that he continually refuses to get to know,
denying her true self in favour of a mental image that he prefers. Thus, her identity and
experiences are suppressed, albeit unknowingly. This pattern of male domination is finally
reversed with Tess’s murder of Alec, in which, for the first time in the novel, a woman takes
active steps against a man. Of course, this act only leads to even greater suppression of a woman
by men, when the crowd of male police officers arrest her at Stonehenge. Nevertheless, for just a
moment, the accepted pattern of submissive women bowing to dominant men is interrupted,
and her act seems heroic. Women are two mere ‘voices’ for Rebreanu’s Ion, the epitomes of
wealth and lust. Jagna and Hanka, Reymont’s opposing portraits of wives, represent untamed
nature’s fertility with no ethical boundaries, and restricted self expression by moral double
standards, respectively. Verga’s women are desperate for a socially valid and well accepted
marriage subsequent to a passionate transgression, and will ruin any prospects of happiness for
the partner who buys this ‘whole package’ as flawed as it is. Indeed, it is an arrangement
resulting in bitter disappointment and dissolution of wealth and identities.
Successful novelists fully acknowledged and praised in their own lifetime, these authors
reveal many-sided artistic inclinations (poetry, drama, novels, philosophical and political
insights) which emerge in their writing as potential subversion areas seen in characters’
surprising angles, facets and messages. They are role models for their contemporary cultural
atmosphere and explore novel directions that will prove valid art avenues for future creators.
These artists completed their general education informally through own erratic reading,
and became interested in both fiction and poetry/drama. After early attempts at writing both
short stories and poems, they decide to concentrate on fiction, re-learning, re-inventing and
modernising literary expression in their native tongue. They persevere astutely, even after their
careers are well launched, and, throughout their lifetime, they compete with themselves, in their
quest for perfection.
These artists possess unsparing irony and indomitable willingness to gaze into the abyss
of a deterministic universe. The atmosphere is one of grim warfare with farmers fighting the
tragedies of drought and disease, like in Blasco Ibáñez’s La barraca, or Verga’s Nedda, in a
continual struggle and inevitable defeat of plant and man. The rural environment showcases the

98
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

forces of nature both outside and inside of man combining them to shape the human destiny.
Against a background of immemorial agricultural labour, they present characters at the mercy of
their own passions or finding temporary salvation in the age-old rhythms of rural work or rural
recreation. Men in their fiction are not masters of their fates; they are played by indifferent
forces which manipulate their behaviour and their relations with others; but they can achieve
dignity through endurance, and heroism through simple strength of character. Most of such
novels are tragic despite hinting at the bitter ironies life is capable of.
Their prose explores the disparity between human desire and ambition on the one hand
and what fate has in store for the characters on the other. But fate is not a wholly external force.
Men are driven by the demands of their own nature as much as by anything from outside them.
Life is governed by tragic mechanisms, stemming from the thwarted love and aspirations of that
rural class of cottages to which the authors belonged by birth or youth experiences. They knew
first-hand isolated, rural areas, and were able to witness the old village community as it had
been with little change for centuries. Hence they are deeply affected by the disturbance or utter
breakdown of such communities during the course of their lives.
Female body presence hovers between exposure and invisibility, with displaced
modalities of representation. Revealing double standards and drawing attention to (in)visible
women, these authors break new ground. They are again clear trend innovators by going beyond
pastoral clichés and lavishing attention to nature and bodies at work in the fields, all vivid
scenes of rural activity.
Striving for ‘have’ instead of ‘be’ is a relentless driver of fragmentation, and it triggers the
breakdown of previous patterns of attachment/relationship to place. Characters ultimately
encounter defeat and death at the hands of circumstances; hence the tragedy transcends the
purely local and individual issues. Thus the scope of human endeavour becomes restricted.
With sensory impressions, the reader shares the direct experience of daily life, or of a
kind of work which is pragmatic, painstaking but fruitful. The text conveys a restorative quality
in step with the natural cycle of vegetation and the very rhythm of life. During work in the fields,
gender boundaries are blurred, and so are social divisions, as men and women strive together
for best yields. Vivid images of rural work enhance the sense of community rather than the need
for productivity, but they will become obsolete as profit and upstarts will prevail, radically
transforming the village. What ensues is that the earth is dug up and forced to produce, just as
peasants are made to work until they drop; the texts suggest that people and nature have been
mutually devalued and abused by the growing patriarchal exploitation of the land. Paradoxically,
progress brings greater instability. The link to place, livestock and the community is perverted.
It is interesting how steam machinery replaces the notions of community with productivity. The
mock romantic oddly picturesque views symbolize the parasitic relation of the impostors to the
land. These writers break new ground by daring to depict the constant displacement and
dislocations that upset the rural equilibrium, and by exposing peasants’ exploitation through a
kind of work that is becoming mechanized and inhuman.
Unlike Rebreanu, Blasco Ibáñez and Verga, Hardy and Reymont resort to sensational
event iterations, like surprise, dramatic suspense, irony of circumstance, and reversal of fortune,
which strain the probability of the novels, but the artists take comfort in the realization that
probability of character is far more important than probability of incident. Their protagonists do
not suffer from an undermining flaw or fatal error in judgement, but from paralysis of the will. In
their great novels Hardy and Reymont saw man beaten down by forces in-side and out-side
himself and sought to record man’s eternal struggle with fate. These are souls capable of great

99
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

feelings to the edge of exultation and nobility of passion, so their tragedy is the defeat of the
romantic hero’s desire to reach a higher spiritual state. The drives of their characters to achieve
lofty states of mind are powerful enough to make their protagonists some the most passionate in
world literature.
Though technically belonging to the century they were written in, these novels anticipate
the next one in regard to nature and subject matter treatment. They profoundly question
society’s mores by comprehensive portrayals and even understatements advocating for the
hero. Many of the books encountered brutally hostile reviews, and the reactions catalysed by
such attacks partly precipitated the authors’ long-contemplated transition from one type of
fiction to another.
The authors plunge the reader into an inhabited universe with a long history, and in
order for this to become fully clear it is necessary to also take account of the unique customs and
the original way of life of these region’s dwellers, conveying the audience an in-depth meticulous
experience of people’s living conditions, situations, behaviours, and social relationships. So the
traditional rituals and the native language are localised and belong to the area just as the natural
environment does. In their letters and diaries, these artists confessed that the superstitious acts
and customs in the novels could be trusted as true records, and were not merely auctorial
inventions. Folk events reuniting the community convey the joy and vitality of the people living
there, epitomes of national traditional areas, maintaining many of its historically defining
customs in the face of the ongoing process of change. This natural life of the locals is also
reflected in their religious attitudes.
Certain characters reflect upon themselves, thus acknowledging the mix of new and old
they are; acting as figures of guilt, they judge themselves according to the prevailing social
norms which they will challenge subsequently; others display strong resistance to norms from
the very beginning. Old vs. new is observed in the approach to the generation gap: parents and
their children. Although the two spaces are connected from the outside, their inhabitants do not
understand each other.
Conversion and subversion traits in rural realism in the studied interval are intrinsic
parts of the peasant universe which undergoes multiple transformations and shifts of epic
proportions; time shows no patience to individuals or communities, and some ways of life decay
while others prevail, without ethical retribution. Tremendous changes challenge social
categorizations of rural people’s lives: the workfolk face economic upheaval and national
menace, as in the works of Reymont, Rebreanu and Hardy, with migrations among farms
becoming increasingly popular for the last artist. People used to work on one farm for a lifetime,
but in Blasco Ibáñez and Hardy’s novels they tend to move over shorter time intervals, showing
that the life of rural people is becoming more unstable and that the rural population has
decreased in numbers and living standards. In the past, there were craftsmen and farmers with
people in the countryside, whose life goals and lives were stable, but their trade no longer
survives. Families, who were the backbone of village life in the past, and also depositaries of
village traditions, had to move. Hence it is harder for rural traditions to be passed on to new
generations, which, in turn, only exacerbates village decline. Shifts bring about poverty and
lowered status, anxiety, frustration and incapacity of re-shaping one’s own identity as prompted
by the new circumstances. Conservative outlooks dominate the rural spaces showcased in the
studied novels, but this is a world full of vital resources, capable to face its fate and live on to tell
the story, just as Rebreanu, Verga, Blasco Ibáñez, Hardy and Reymont do in their still enduring
masterpieces.

100
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Rural people’s structures of feeling and psychology concentrated in archetypal

protagonists still serve lessons of life to readers nowadays, beyond literary trends and fading
fashions. Can we truly say that Ion’s drive to have in order to become acknowledged as what he
truly is, never haunts our thoughts today? Can we really silence inside ourselves the echo of
Batiste’s determination to withstand adversity or envy and prevail, ultimately? Could we ever
leave our village undefended, at the mercy of invaders, or will we fight with the strength of all
nature’s elements, like Reymont’s peasants? Could we ignore duty, or comply with it, like the
Malavoglias? Difficult as life may be in their villages, and it is, this way of living has its resources
and values, in an imperishable universe created by these writers, and open for readers to revisit
when they feel like tasting a bit of eternity.

Bibliography

Part I: Literary criticism studied during documentation visits to the British Library,
London in 1993, 2009:
Cecil, Lord David. Hardy the Novelist. London: Constable: 1954
Escuret, A. Thomas Hardy: une écriture paradoxale entre génération et dégradation entropique,
Cahiers Edouardiens et Victoriens 65 (Avril 2007): 37–54.
Gatrell, S. Thomas Hardy and the Proper Study of Mankind. London: Macmillan, 1993.
Goode, J The Offensive Truth Widdowson (ed) Hardy. New Casebooks, Basingstoke Macmillan
1993
Harvey, D. The Condition of Postmodernity: Origins of Cultural Change. Oxford: Blackwell, 1989.
Hobsbawm, E, Ranger, T, The Invention of Tradition, Torino, Einaudi, 1987
Lefebvre, H, The Production of Space. Oxford: Basil Blackwell, 1991.
Lothe, J Hardy's Authorial Narrative 19th Century British Novel Hawthorn (ed) London Edward Arnold
1986
Merchant, C, Radical Ecology: the Search for a Liveable World. New York: Routledge, 2005.
Morgan, R, Passive Victim? Tess of the D'Urbervilles Thomas Hardy Journal 5, 1 (Jan 1989): 31-54.
Pinion, F. B. A Hardy Companion. London: Macmillan, St. Martin's Press, 1968.
Ramel, A, The Madder Stain: Psychoanalytic Reading of Hardy. Boston Brill Rodopi, 2015.
Salmons, K, Food in the Novels of T Hardy: Production &Consumption Springer Publishing, 2017.
Spivey, T R. Thomas Hardy's Tragic Hero. Nineteenth-Century Fiction 9 (1954-5): 179- 191.
Stott, R. Fabrication of Late Victorian Femme Fatale: Kiss of Death Basingstoke Macmillan 1996
Tanner, T Colour and Movement in Hardy Victorian Novel: Essays, Watt ed. London, OUP, 1971
Williams, Merryn. Thomas Hardy and Rural England. London: Macmillan, 1972.
Williams, R. The Country and the City. New York: Oxford UP, 1975.

Part II: Doctoral theses & collections studied during the 1999 scholarship granted by the Italian
Government, the Ministry of Foreign Affairs, for research & documentation at the Biblioteca
Nazionale Centrale di Roma:
1. Cavicchioli, Sandra, Rappresentazione e significazione dello spazio nei testi narrativi, teză
de doctorat Biblioteca Nazionale Centrale di Roma, 1992
2. Gallo, Antonella, Archittetura e retorica. La costruzione del testo, teză de doctorat
Biblioteca Nazionale Centrale di Roma, 1997
3. Giacon, Maria Rosa, Lo spazio e il personagio: temi e tecniche del linguaggio descrittivo
naturalista, teză de doctorat Biblioteca Nazionale Centrale di Roma, 1988

Part III: Previous personal research on the topic:

101
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

1. Cismaş, S.C, Ansamblul creaţiei lui Wladyslaw Reymont, Buletinul Universităţii Petrol Gaze
din Ploiesti, vol. LIV Seria Ştiinţe socio-umane, nr. 1/2002, ISSN 1221-9371, p. 93-98
2. Cismaş, S.C, Blasco Ibáñez–printre contemporani si in posteritate, Analele Universităţii
Oradea, Fascicula Limba si Literatura Romana, Editura Universitatii Oradea, 2001, ISSN
1224-7588 p. 15-29
3. Cismaş, SC, Blasco Ibáñez–sinteză a căutărilor estetice din operele precursorilor săi,
Analele Universităţii Oradea, Fascicula Limba şi Literatura Română, 2001, ISSN 1224-
7588, p. 15-29
4. Cismaş, S.C, Construcţie şi stil la Rebreanu şi Reymont, Buletinul Universităţii Petrol-Gaze
Ploiesti, vol.LIV Seria Ştiinţe socio-umane nr 1/2002, ISSN 1221-9371 p.88-93
5. Cismaş, S.C, Contextul socio-cultural est-european la cumpana dintre veacuri, Academia
Fortelor Aeriene Henri Coandă şi Centrul Regional pentru Managementul Resurselor de
Apărare Braşov, 1.11.2002 Buletin Ştiinţific al Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice, Ştiinţe
Militare şi Socio-Umane, an 3 nr 2(14) ISSN 1453-0139, p. 129-136
6. Cismaş, S.C, Coordonatele economice, sociale, politice si culturale ale Risorgimentului,
Academia Fortelor Aeriene Henri Coandă şi Centrul Regional pentru Managementul
Resurselor de Apărare Braşov, 1.11.2002, Buletin Ştiinţific al Sesiunii de Comunicări
Ştiinţifice, Ştiinţe Militare şi Socio-Umane, an 3 nr. 2(14) ISSN 1453-0139 p. 137-145
7. Cismaş, S.C, Crez artistic la Verga şi Rebreanu, Analele Universităţii Oradea, Fascicula
Limba şi Literatura Română 2001, ISSN 1224-7588, p. 29-36
8. Cismaş, S.C, Le roman de la ruralité Est-Européenne Analele Universităţii Oradea,
Fascicula Limbi şi Literaturi Străine, Editura Universităţii Oradea, 2001, ISSN 1582-5086
p. 171-180
9. Cismaş, S.C, Modalităţi de portretizare a protagonistului rural, Analele Universitatii Aurel
Vlaicu Arad, Fascicula Teologie, Ştiinţe Umaniste, Didactică, Arad, 2002, ISSN 1582-3369,
p. 89-95
10. Cismaş, S.C, Naturalism, verism, realism, Universitatea de Nord Baia Mare, Buletin
Ştiinţific, Fascicula Filologie, seria A vol. XIII, 2001, ISSN 1582-4373, p. 97-103
http://bslr.ubm.ro/files/cuprins%20BS%20LLR%20XIII%202001.pdf
11. Cismaş, SC, Particularităţile relaţiei nuvelă – roman in operele lui Vicente Blasco Ibáñez si
Liviu Rebreanu, Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, Buletin Ştiinţific,
Fascicula Filologie, seria A vol. XIII, 2001, ISSN 1582-4373, p. 103-109
http://bslr.ubm.ro/files/cuprins%20BS%20LLR%20XIII%202001.pdf
12. Cismaş, S.C, Rebreanu e Verga: un paragone nuovo e prospettive meno trattate sul mondo
rurale Universitatea de Nord Baia Mare Facultatea de Litere Buletin Stiintific Limbi
Moderne Fascicula Limbi Străine seria A vol.XIV 2000 ISSN 1224-3205 p.129-141
13. Cismaş, S.C, Relevanţa aspectului biografic in arta prozatorului realist, Universitatea 1
Decembrie 1918 Alba Iulia Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica, vol. 1
Litterae Perennes 1991- 2001, ISSN 1582-5523, p. 143-149
www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2001/philologica_2001.html
14. Cismaş, SC, Verismul lui Verga, Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia Annales
Universitatis Apulensis Series Philologica vol.1 Litterae Perennes 1991-2001 ISSN 1582-
5523 p. 139-143
www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2001/philologica_2001.html
15. Cismaş SC, Viziunea generala asupra taranului in operele lui Reymont si Rebreanu
Buletinul Univ Petrol Gaze Ploiesti, vol. LIV Seria Ştiinţe Socio-Umane, nr. 1/2002, ISSN
1221-9371 p. 93-98
16. Cismaş, S.C, Viziunea monografică asupra satului in romanele realiste Analele Univ Aurel
Vlaicu Arad, Fascicula Teologie, Ştiinţe Umaniste, Didactică, Arad 2002, ISSN 1582-3369
p. 83-89

102
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

17. Cismaş, S.C, Aspects of Identity in East European Rural Novels, Dialogos Journal of
Departments of Foreign Languages, Bucuresti, nr. 3/2001, Editura ASE Bucureşti, ISSN
1582-165X, p. 119-123 http://www.romanice.ase.ro/dialogos/index.php?page=auteurs
18. Cismaş, SC, The impact of American culture on other cultures 9th WSEAS International
Conference on Artificial Intelligence, Knowledge Engineering and Data Bases Cambridge
University, Cambridge, 2010, ISBN: 978-960-474-154-0 Pages: 388-393
19. Cismaş, S.C., Translation-Midway between Linguistic Mimicry & Equivalation of Cultural
Codes Recent advances in e-activities, information security & privacy: electrical &
computer engineering Series 2009 pp 268-273 ISBN: 978-960-474-143-4
20. Cismaş, S.C., Concordante stilistice in proza rebreniana si verghiana, Proceedings of the
27th Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences Oradea
University 2002 Editors Tepelea I, Antal C, Polytechnic International Press, ISBN 2-53-
01024-9, p.1189-1194
21. Cismaş, S.C., Language and cultural identity, Conferinta Internationala Diversitatea
lingvistica si culturala factor al dezvoltarii europene editori Stoean C, Magureanu T,
Constantinescu L., Editura ASE, Bucuresti 2002, p. 517-522 ISBN 973-594-145-7
22. Cismaş, S.C., Describing homes&reconstructing the traditional national space in European
realistic rural novels Proceedings of the 7th International Cultural Studies Symposium,
Selves at Home Selves in Exile, Stories of Emplacement &Displacement, Ege University
Izmir, May 2002, Eds: Kirtunc AL, Silku A, Rose KW, Erdem M, Published by the
Department of American Culture and Literature, the Department of English Language
and Literature, Ege University, Faculty of Letters, The American Studies Association of
Turkey, p. 115-125, http://css.ege.edu.tr/Page.php?PageID=23
23. Cismaş, S.C., Casa si pămintul–simboluri centrale in proza rurală europeană, in vol
Conferintei Internationale Conexiuni şi Perspective în Filologia Contemporană, in
memoriam V Banaru, 60 de ani de la naştere, Universitatea de Stat din Moldova,
Universitatea Libera Internationala din Modova, Alianta Franceza din Republica
Moldova, Universitatea Pedagogica de Stat Ion Creanga Moldova, Chisinau 24-25
septembrie 2001, p. 165, ISBN 9975-70-112-4
24. Cismaş, S.C., Child as a Main Character in Romanian, English and American Prose,
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, a VII-a conferinţă Eficienţă, Confort,
Conservarea Energiei şi Protecţia Mediului, secţiunea IV Cultură Umanistă, 29-30 nov.
2000, p. 5-13, ISBN 973-8155-07-X
25. Cismaş, S.C., Destinul operei traduse, Conferinţă Internaţională, Comunicare Instituţională
şi Traductologie, Timisoara, 4-5 oct. 2001, Universitatea Politehnica din Timişoara,
Facultatea de Construcţii şi Arhitectură, Catedra de Limbi Moderne, Editura Politehnica
Timişoara, p.154-162 ISBN 973-8247-85-3
http://www.cls.upt.ro/files/conferinte/sectiuni_2001.pdf
26. Cismaş, S.C., Imaginarul romanesc intre reconstituire realistă si reconstrucţie
compensatorie, in vol Conferintei Internationale Conexiuni şi Perspective în Filologia
Contemporană, in memoriam V Banaru, 60 de ani de la naştere, Universitatea de Stat
Moldova, Univ Libera Internationala Modova, Alianta Franceza din Republica Moldova,
Universitatea Pedagogica de Stat I Creanga Moldova, Chisinau 24-25 septembrie 2001, p.
166, ISBN9975-70-112-4
27. Cismaş, SC., Impactul factorilor de educaţie si mediu asupra personalităţilor de geniu
(exemple W Reymont si L. Rebreanu), Academia Română Filiala Cluj-Napoca, Institutul de
Istorie G Bariţiu, Departamentul de Cercetări Socio-Umane, vol. Studii şi Cercetări din
Domeniul Ştiinţelor Socio-Umane, vol. 9, Editura Argonaut Cluj-Napoca 2002, p. 327-335,
28. Cismaş, S.C., Modalităţi de integrare a spaţiului lingvistic românesc in spaţiul european,
Anul European al Limbilor, Conferinţa Abordări Interculturale în Teoria&Practica
Limbilor, Ploiesti 2001, publicat în 2002, p. 145-151, ISBN 973-0-02843-5
29. Cismaş, S.C., Perspectiva literară asupra revoltei în lumea rurală, Universitatea Ştefan cel
Mare din Suceava, Colocviul Internaţional Ştiinţe ale Educaţiei – Dinamică şi Perspectivă,

103
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ediţia a treia, iunie 2003, Analele Universitatii Stefan cel Mare Suceava, Sectiunea stiinte
ale educatiei, an IV nr.3/2003 Editura Universitatii Stefan cel Mare Suceava, p. 306-313
ISSN 1582-1129
30. Cismaş, S.C., Rebreanu, Hardy, Faulkner, Generic Space and Tragic Destinies, Universitatea
Tehnică de Construcţii Bucureşti, a VII-a conferinţă Eficienţă, Confort, Conservarea
Energiei şi Protecţia Mediului, secţiunea IV Cultură Umanistă, 29-30 nov. 2000, p. 13-21,
ISBN 973-8155-07-X
31. Cismaş, S.C., Vicente Blasco Ibáñez, escritor de significado universal, Universitatea Tehnică
de Constructii Bucureşti, al VII-lea Simpozion de Utilaje pentru Construcţii, 4-6 oct. 2001,
Comunicări, vol. 3 Editura Impuls p.139-142, ISBN 973-8132-17-7
32. Cismaş, S.C., Linguistic and cultural aspects of translation in vol Limba, cultura, civilizatie,
Noi cai spre succes, a III-a conferinta internationala iunie 2009, Editura POLITEHNICA
Press p. 163 – 170
33. Cismaş, S.C., Artists as mirrors of national identity and regional specificity, in volumul
Limba, cultura, civilizatie, Provocari si raspunsuri, a VII-a conferinta cu participare
internationala mai 2013, Editura POLITEHNICA Press p.121-127 ISSN 2067-1628
34. Cismaş, SC, Rebreanu and Verga. Perspectives on Rurality Universitatea Tehnică de
Constructii Bucureşti al VII-lea Simpozion Naţional Utilaje pentru Construcţii Bucuresti,
4-6 octombrie 2001, Comunicări, vol. 3 Editura Impuls p.132-139 ISBN 973-8132-17-7
35. Cismaş, S.C., Paralelisme biografice, volum omagial Gheorghe Pop–La ceas aniversar,
Editura Universităţii de Nord, Baia Mare 2001 p. 188-199 ISBN 973-8133-43-2
36. Cismas, SC, Pastrarea traditiilor la USAMV Bucuresti, Revista Vacante la tara, nr 156 an
13, decembrie 2016, p. 22-25, http://managusamv.ro/evenim/214-pastrarea-traditiilor
37. Cismas, SC, Rural World Leaders as Depicted in World Literature, International Scientific
Conference LDMD 4: Literature, Discourse and Multicultural Dialogue 2016, ALPHA
Institute for Multicultural Studies, Petru Maior University Tîrgu Mureş, Gh Şincai
Institute for Social Sciences & Humanities, vol 4 section Literature Boldea I, Sigmirean C,
(Eds) Multicultural Representations. Literature and Discourse as Forms of Dialogue
Arhipelag XXI Press Tg Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-16-7 pp. 95-104,
http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-04/Lit/Lit%2004%2010.pdf
38. Cismas, SC, Role Models of Entrepreneurship and Leadership in Romanian Literature, Intl’
Conference LDMD 4: Literature, Discourse & Multicultural Dialogue 2016, ALPHA
Institute For Multicultural Studies, Petru Maior University Tîrgu Mureş, Gh Şincai
Institute for Social Sciences & Humanities, vol 4 section Literature Boldea I, Sigmirean C,
(Eds) Multicultural Representations. Literature & Discourse as Forms of Dialogue
Arhipelag XXI Press Tg Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-16-7 pp. 77-86
http://www.upm.ro/ldmd/LDMD-04/Lit/Lit%2004%2008.pdf
39. Cismas, SC, The impact of culture on mondialisation, Colocviul International Stiinte ale
Limbajului CISL2001 Suceava, Limbaje si Comunicare VI, Partea I, Eds Ardeleanu, S.M,
Moldoveanu, G., Editura Universitatii Suceava 2003, ISBN 973-8293-84-7, 973-8293-85-
5, pp. 101-111
40. Cismas, SC, Translations of cultural codes, Colocviul International de Stiinte ale
Limbajului CISL2001 Suceava, Limbaje si Comunicare VI, Partea I, Eds Ardeleanu, S.M,
Moldoveanu, G., Editura Universitatii Suceava 2003, ISBN 973-8293-84-7, 973-8293-85-
5, pp. 265-275
41. Cismaş, S.C, Rebreanu’s rural realism in world literature contexts Journal of Romanian
Literary Studies Issue No. 23/2020 http://asociatia-alpha.ro/jrls/23-2020-Jrls-a.pdf pp.
155-167
42. Cismaş, S.C, Perennial Rebreanu, an argument in favour of the comparative approach to
traditional European realistic prose Journal of Romanian Literary Studies Issue No.
23/2020 pp.167- 179 http://asociatia-alpha.ro/jrls/23-2020-Jrls-a.pdf

104
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE POEMS OF HEARTS:

FROM MAX BLECHER TO CORNELIU C. CRISTESCU

Luiza MARINESCU
Institutul Limbii Române, București/ Universitatea sf Kliment Ohridsky,
Sofia

Abstract: Symbol of the center, the heart was considered the seat of feelings, sensitivity, soul,
intuition and wisdom. Romanian poetry of all time has discovered in this symbol of the center a
point of tangency between knowledge and affectivity, a timer of existence between systole and
diastole, between extinction and retreat from the world, a mark of spiritual progress and an index
of the modernization of literature.
The work of the writer Max Blecher enjoys an limited interpretation as long as the modern
vision of existence provides a plurality of interpretations. The emotional universe, whether it is
obvious, or the dreamlike penetration of the mysteries of the construction of the being, will always
have connotative ramifications. In other words: "Any interpretation explains the work, but it does
not exhaust its meanings" (Umberto Eco). Beyond autothelic language, blecherian literature will
generate - certainly - other comments.
Under the "myth of Narcissus" (Gh.Glodeanu), Blecher's work exposes a severely ill body,
whose soul remains awake and lucid, carefully X-raying its own condition. The inner reality, the
suffering under the magnifying glass, is through redesigned sympathy, so "lived" and repeated.
Deep down we discover the signs of the real world. Aesthetically, the writer creates the world that
the narrator character experiences. Having horror of the real, discovers in itself virtual realities, a
universe of sensations: the suave mystery of the soul body. The author's initiation into experimental
existence places the work in the orbit of a literature entered into history, at the end of which he has
learned his own identity as self-awareness.
Dr. Engineer Corneliu Constantin Cristescu, author of the volume Poems of the Heart, from
soul to soul at 70 years old (2020) transforms into sensitivity and poetry a vital chronology in
which engineering and poetry coexisted, the author having the gift of turning into beauty the fast
moment, which measures the variations of inspiration, joy and suffering throughout the existence
of a human being. The proximity of the earth to the sky in an instant changes the meaning of the
experience, and the lived hypostases are metamorphosed into verse.

Keywords: Max Blecher, Corp transparent (Transparent Body), Întâmplări din irealitatea
imediată (Adventures in Immediate Unreality), Inimi cicatrizate (Scarred Hearts), Vizuina
luminată: Jurnal de sanatoriu (The Lit-Up Burrow: Sanatorium Journal), Corneliu Constantin
Cristescu,Poeziile inimii (The Heart Poems)

Inima omului, în primele săptămâni ale vieții embrionare, se află nu în piept, ci în

cap, în mijlocul creierilor și de abia pe urmă coboară mai jos, despărțindu-se de
creier pentru totdeauna. Ce minunat ar fi dacă inima și creierul ar fi rămas
împreună, îngemănați, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și, mai cu
seamă, creierul ce nu facă ce sfâșie inima. (Liviu Rebreanu)

105
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Opera scriitorului Max Blecher se bucură de o interpretare ilimitată atâta vreme

cât viziunea modernă asupra existenţei prevede o pluralitate de interpretări. Universul
emoţional ideatic sau referenţial a ceea ce este evident, ori pătrunderea onirică a
tainelor construcţiei fiinţei, vor avea, întotdeauna, ramificări conotative. Cu alte cuvinte:
„Orice interpretare explică opera, dar nu îi epuizează sensurile” (Umberto Eco). Dincolo
de limbajul autotelic, literatura blecheriană va genera – cu siguranţă - şi alte comentarii.
Cel de al doilea volum de poezii al lui Corneliu Constatin Cristescu este o
experimentare lirică a sublimării suferinței, într-o manieră epică care are la bază tema
timpului care se strecoară printre trăirile inimii și care face posibilă trecerea omului
prin această lume. Pragul anilor șaptezeci este pentru autor o biblică și obsedantă ideea
referitoare la Destinul care se schimbă și se rescrie după această vârstă, singura soluție
care îi rămâne omului fiind aceea de a fi atent:
„Mi-e teamă de o bătrânețe care doare,
O bătrânețe-n boală, rea, hapsână,
O bătrânețe=n care se și moare,
Chiar dacă ai ce trebuie la ... mână.” (Teamă de bătrânețe -Cristescu, 2020: 63)
Aflată sub „mitul lui Narcis” (Gh.Glodeanu), opera lui Blecher expune un trup grav
bolnav, al cărui sufletul rămâne treaz şi lucid, radiografiind cu minuţiozitate propria
condiţie. Realitatea interioară, suferinţa aflată sub lupă, este prin simpatie reproiectată,
deci „trăită” şi repetată. În adâncurile sale descoperim semnele lumii reale. Din punct de
vedere estetic, scriitorul creează lumea pe care personajul-narator o experimentează.
Având oroare de real, descoperă în sine realităţi virtuale, un univers de senzaţii: taina
suavă a trupului sufletesc. Iniţierea autorului în existenţa experimentală plasează opera
pe orbita unei literaturi intrate în istorie, la capătul căreia şi-a aflat identitatea proprie-i
conştiinţe de sine.
Simbol al centrului, inima a fost considerată sediu al sentimentelor, al sensibilității,
al sufletului, al intuiției și al înțelepciunii. Poezia românească din toate timpurile a
descoperit în acest simbol al centrului un punct de tangență între cunoaștere și
afectivitate, un cronometru al existenței între sistolă și diastolă, între extincție și
retragere din lume,o marcă a progresului spiritual și un indice al modernizării literaturii.
Mimesisul „realismului fantastic” (Ov. Crohmălniceanu) este maniera de investigare
a realităţii pe care o întreprinde autorul Inimilor cicatrizate. Blecher a convins (dacă mai
era nevoie) că omul este o imitaţie a creaţiei care ajuns în situații extreme, devine doar o
imitaţie a imitaţiei, o „umbră a umbrei” (Platon). Opera sa oferă o „formă de cunoaştere a
lumii”, o „apropiere de adevăr” (Aristotel), prin descrierea „fiziologicului”, prin
explorarea inconştientului cu luciditate, inteligenţă şi concizie, descriind drama
existenţială ca defect de existenţă. Această formă de cunoaştere reprezintă reflectarea
realităţii şi relaţia dintre relatare şi concepţia despre lume a scriitorului. Blecher nu s-a
dezis de realism; el l-a reflectat prin includerea incertitudinii ca percepție a interacțiunii
cu propriul univers.
Dr. Inginer Corneliu Constantin Cristescu, autorul volumului Poeziile inimii, din
suflet pentru suflet la 70 de ani (2020) transformă în sensibilitate și poezie o cronologie

106
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

vitală în care ingineria și poezia au coexistat, autorul având darul de a transforma în

frumusețe clipa cea repede, care măsoară variațiile de inspirație, de bucurie și de
suferință din întreaga existență a unei ființe omenești. Apropierea pământului de cer,
într-o clipă schimbă sensul trăirii, iar ipostazele trăite sunt metamorfozate în vers.
Autenticitatea este dată de sensibilitatea exacerbată, trăirea unui puternic
sentiment de anxietate, transformarea absurdului în normă şi de abandonarea
mimesisului în favoarea proiecţiei în imaginar. Dimensiunea onirică a existenţei fiinţei
umane, pentru care visul alcătuieşte o zonă de acces la o realitate supraconştientă sau
abisală, este, de fapt, abandonul în faţa durerii. Astfel, am aflat că cel mai intim mod de
rezistenţă pentru chinuitul Blecher este scrisul. Ne-a încredinţat un text-experiment, a
cărui autenticitate literară biruie.
„Copil al morţii” aflat în tenebrele maladiei, ne face părtaşi în scrierile sale, la toate
elanurile, incertitudinile, neliniştile şi suferinţa unei lumi aflate în căutarea adevărului
existenţial.
Postmodernismul vine din autenticitatea autorului Vizuinii luminate, care cu
naturaleţe ne conştientizează de prefacerile realităţii prin acceptarea artificialului ca o
convenţie a existenţei. Interferenţa realului cu visul ajută romanul să depăşească
mentalitatea anilor treizeci, conotate de stilul autorului într-o materializare a fiinţei, iar
eul funcţionează interiorizat şi subiectivizat în proximitatea imaginarului. Postmodern la
Blecher este - în opinia noastră - și redarea hiper-realității (v. Imaginile din interiorul
propriului corp: Vizuina luminată) prin coborârea acesteia la o privire liberă, ca imagine
accesibilă.
Conceptele: mimesis, autenticitate, postmodernitate – nu sunt antagonice. Ele
coexistă în opera scriitorului român - din punctul nostru de vedere - şi înţelegem de ce
este considerat „un clasic discret” (Radu G.Ţeposu) sau un postmodernist avant la letttre.
Max Blecher, asemenea altor scriitori importanţi ai literaturii române, a încercat să
se ridice de la sol – ca fiinţă, dar, pe drum, a rătăcit aripile sănătăţii. Exegetul a învăţat
repede să zboare cu ajutorul spiritului îmbrăcat în cuvinte scrise, până când ... a căzut în
pulberea de stele.

E mai bine să ai o inimă fără cuvinte, decât cuvinte fără inimă (Mahatma Gandhi)
Obligat să trăiască încorsetat, ca un manechin rigid, deformat, cu ghipsul zidit pe
trup şi constrâns să-l poarte zi şi noapte; era aşezat pe un pat cu rotile asemănător unui
catafalc: aici mânca şi scria pe o tăblie care i se instala deasupra pieptului.
Cu corpul mereu încercat de fistule, ducea o luptă epuizantă, la limita imposibilului
cu moartea. Max Blecher a oferit o viaţă spre a fi citită într-o abordare nouă a literaturii
autobiografice. (Probabil, tânărul scriitor cunoştea părerea lui Gustav Flaubert, care
spunea că: „Obligaţia cea mai profundă a romancierului este să descopere ceva nou...”).
Experienţele la care a fost supus corpul scriitorului constituie sursa şi se fac ecoul
celor sufleteşti. „Toate trăirile sufleteşti interioare trebuie înţelese ca nişte prelungiri ale
experienţelor carnalităţii.” (Enăchescu, 2005: 68-78) Omul se simte pe sine, în primul
rând, din punct de vedere emoţional, în raport cu propriul trup. Aceasta este un fel de

107
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

grijă existenţială, care vine din instinctul de conservare - normal pentru toate fiinţele.
Preocuparea existenţială trebuie înţeleasă ca o stare de tensiune ontică aflată permanent
în legătură cu starea corporală şi cu eventualele pericole care ar ameninţa sănătatea
trupului şi, legat de aceasta, însăşi viaţa individului. „Această grijă de sine trebuie
înţeleasă ca un principiu vital.” Prin dezechilibrul vital al trupului se pierde libertatea, iar
Blecher, pierzând libertatea de mişcare, a păstrat zborul condeiului pe paginile albe, şi,
pentru „a exista” cumva, a expus, într-o formă autentică, propria dramă. A devenit astfel
o fiinţă a eternităţii, dincolo de dezastrul ireparabil al trupului şi având viziunea
catastrofică a morţii. „Dincolo de concepţia medicală, Sănătatea şi Boala, ca stări de a fi
ale Trupului carnal, văzute din perspectiva fenomenologică, se înscriu în planul ontologic
al Persoanei umane având semnificaţiile valorice ale fiinţării acesteia, trăgându-şi sursa
din Principiul vital” (Enăchescu, 2005: 68-78)
Oboseala fizică şi psihică poartă bolnavul atins de morb spre abandon. Boala,
suferinţa îi invadează fiinţa, se insinuează în sistemul intim de orientare existenţială a
omului care-şi pierde busola şi nu mai ştie dacă e vis sau realitate. Prin alter ego-ul
autorului, Emanuel, aflăm ce simte un bolnav încorsetat: „În sala de mâncare elementele
de vis şi de realitate erau atât de concomitent prezente, încât câteva secunde Emanuel îşi
simţi conştiinţa cu totul destrămată. Devenise extraordinar de transparentă şi totuşi
grozav de efemeră şi nesigură. Ce se întâmpla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un
căruţ, în mijlocul unei săli unde toţi comesenii stăteau culcaţi la mese împodobite cu
bucheţele de flori? Ce însemnau toate acestea?Trăia? Visa? În ce anume lume, în ce anume
realitate se petreceau toate astea?” (Blecher, 2008: 139)
Condiţia de bolnav este exprimată material prin corsetul din ghips care devine una
cu trupul, precum şi gutiera – „o invenţie care transformă un bolnav într-un om sănătos.
Ea cumulează funcţiile patului, a trăsurii şi a picioarelor.” . În aceste codiţii: încorsetaţi şi
imobilizaţi, bolnavii au nevoie să-şi desfăşoare viaţa cu normalitate, să se atingă (chiar
dacă o fac cu bruscheţe din cauza rigidităţii trupului), să se bucure, să iubească, să
sufere. Această armură gipsată le conferă o umanitate specială, eroică, am putea spune.
Un personaj din Inimi cicatrizate rosteşte ceea ce toţi gândesc: „Mă interesează numai
viaţa” Altceva nu mai conta: situaţiile ridicole în care apar; diformitatea mişcărilor: „Era
un mers atât de convulsionat, atât de dezarticulat şi de inuman, încât nicio paiaţă din lume
n-ar fi reuşit să-l imite.” (Enăchescu, 2005: 141-142)
Constatăm în scrierile sale (aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel), că viaţa trece în
planul doi, iar boala este cea care se află în prim-planul romanelor. În Întâmplări în
irealitatea imediată , avalanşa de senzaţii sugerau proximitatea bolii, în Inimi cicatrizate
boala îşi intră pe deplin în drepturi. În Vizuina luminată, pentru a reda cât mai clar
simptomele bolii, autorul apelează la fantastic. Prozatorul îşi imaginează o călătorie
insolită în interiorul propriului trup, în „vizuina călduţă şi iluminată de pete şi imagini
neclare”.
Blecher reuşeşte ca dincolo de povestea bolii sale să pună accentul pe esenţe. Boala
este o condiţie generală, de aici definirea ei şi funcţionarea ca normalitate; dar a fi
bolnav este o condiţie particulară. Personajele din Inimi cicatrizate sunt bolnavi cu

108
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

particularităţi, indiferent de coaja cretată purtată – devenită metaforă - este imposibil de

depistat, uneori, deoarece (ghipsul) este „croit pe măsură”. Alteori, corsetul e greu şi
dur, copleşind fiinţa dinăuntru: „Carapacea îl ţine închis ermetic, imobil copleşit de ea,
zdrobit pe loc de un bolovan”. (Enăchescu, 2005: 157)
Blecher a reuşit să menţină frazele la nivelul raţiunii, la suprafaţa delirului.
Imaginarul l-a ajutat să conserve imaginea de sine, deoarece fără imaginar, probabil, nici
eul n-ar fi rezistat.
Citind proza lui Max Blecher , nu se poate să nu constatăm originalitatea şi forţa
textului cu trăsături singulare; conturarea unei viziuni de un profund dramatism, în care
mesajul textului este dominat de obsesia morţii şi a alienării fiinţei într-o lume absurdă.
Condiția damnată a bolii oferă un singur refugiu, cel în lumea imaginară și pentru
Corneliu Constantin Cristescu: Poemele inimii, Poemele divinității și Poemele celor duși
structurează volumul în mod imaginar, ca un ecran pe care se proiectează imagini
cunoscute, reamintite ca niște flash- backuri, ca niște fulgere de lumină între pământ și
cer.
Prin dedublări succesive ale unui eu sfâşiat de boală, Max Blecher ni se înfăţişează
la vârste diferite în cele trei romane ale sale: Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi
cicatrizate, Vizuina luminată. (Un alt scriitor român din epocă, Anton Holban, ni-l
prezintă pe Sandu, protagonistul romanelor sale (O moarte care nu dovedeşte nimic,
Ioana şi Jocurile Daniei), în ipostaze diferite prin perspectiva insolită asupra realului).
Osândit la chinurile iadului, umanitatea lui Blecher este redusă la diferite forme ale
rezistenţei. Trecerea tulburătoare şi misterioasă prin sugestia pragului incert dintre
uman şi obiectual, dintre viu şi thanatic, între spaţiul real şi cel imaginar, unde totul se
petrece, parcă, într-un timp aproape linear. Notaţiile „naturaliste” ce ţin de senzorial şi,
de aceea, sunt sugestive, dar în mod subtil. Scrisul lui Blecher ne arată o existenţă ţinută
într-o mare tensiune şi permanentă criză, frustrată de normalitate şi bucuria unei vieţi.
Personajele din jurul protagonistului îşi trăiesc cu aceeaşi luciditate „mizeria lor
trupească” . (Blecher,1999:102 )
Confesiunea naratorului din Întâmplări se încheie întotdeauna într-o notă gravă, ca şi
cum protagonistul ar asista la o catastrofă finală. Dedublarea, de la criză la criză, ne
arată tot universul tragic al unui adevărat coşmar existenţial. Aceeaşi dedublare
potenţează luciditatea percepţiilor ulterioare, astfel încât „odaia e mai clară – aşa cum
apare un peisagiu în lunetă, din ce în ce mai bine organizat, pe măsură ce, potrivind
distanţele, străbatem toate voalurile de imagini intermediare.” Nu acelaşi lucru se
întâmplă cu personajul-narator, care în momentele de criză se dizolvă în inconsistenţă,
făcând loc spaimei de a nu se mai regăsi pe sine, pierzându-şi contururile, atât eul cât şi
obiectele din imediata apropiere. Contemplarea destinului său blestemat o face ca
tristeţea lucidităţii să găsească puterea notaţiei crude, ieşite din propria dramă. Între
durere şi uitare, prin flesh-uri imaginare percepute diferit la trecerea pragurilor dincolo
conştient - în drumul spre vis. Confuzia percepţiilor este dată de trecerea pragurilor,
prin lupte interioare de abandonare sau de conştient. În aceste situaţii „condiţia gândirii
se apropie de condiţia vegetală”. (Callois, 2001: 127)

109
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Cunoscând că autorul Inimi(lor) cicatrizate a suferit de morbul lui Pott, (boală, care
i-a grăbit sfârşitul)-, prin personajul Emanuel, realizăm că boala împinge fiinţa în limite
inimaginabile. Descrierea în detaliu a extenuării fizice, arată o luptă epuizantă cu
putreziciunea: „Tot ce persista clar într-însul era o imensă osteneală.” (Blecher, 1999:
136)
Poezia și proza poetică a celor doi autori se intersectează pe terenul
vulnerabilității și al instabilității existențiale, percepute diferit.
Pornind de la verbul existere opera scriitorului a ieşit din durere, și în cazul lui
Corneliu Cristescu și în cel al lui Max Blecher. Dimensiunea concretă şi individuală, face
din opera blecheriană o relevare unică şi autentică. De factură heideddegeriană,
existenţialismul lui Blecher subliniază angoasa în care autorul se proiectează pe fondul
propriei suferinţe, refuzând până în ultima clipă să gândească existenţa în orizontul
morţii. Corneliu Constantin Cristescu are echilibrul magic al maturității care se
întâlnește cu suferința și care își găsește în conectarea cu simbolurile credinței creștine
grația divină și mulțumirea omenească de a trăi.

Spune-i inimii tale că frica de suferință e mai rea decât însăși suferința (Paolo
Coelho)
Incorsetat de boală, copleșit de neputințe, omul evadează în imagini proiectate cu
ajutorul reflecţiei şi mai ales al fanteziei: în sine. Aici, în sine, începe construcţia unui eu
hiperbolic care creează iluzia libertăţii absolute, într-un spaţiu al posibilului, departe de
realitatea sfâşietoare. Kierkegaard este de părere că „omul reprezintă o sinteză între
infinitate şi finitudine, între temporal şi etern, libertate şi necesitate”, iar disperarea apare
o dată cu „boala de moarte.” (Kierkegaard, 2006: 19) Captiv în propriul trup aflat în
suferinţă, disperat îşi protejează sinele de la distrugere. Aceasta este teama cea mare:
este disperarea omului cu trupul bolnav, de pe care Dumnezeu şi-a luat mâna şi se lupta
pentru o moarte demnă, dar nu i se permite!
Blecher, un tânăr împovărat cu o boală nemiloasă, cu tuberculoza osoasă insinuată
în fragilul său trup ce îi ataca fiecare vertebră, în final îi distruge coloana vertebrală –
însăşi axa existenţei, a verticalităţii şi a rezistenţei. Fiziologic era într-o grea neputinţă,
dar sinele îl ajuta să alerge în construcţii frazeologice poetice şi imagini nemaiîntâlnite.
Reuşea performanţa de a se detaşa de mizerie şi de suferinţă – analizându-le,
descriindu-le. (Personajul Emanuel, transpunerea lui Blecher, în Inimi cicatrizate,
descoperă la un consult că are o vertebră lipsă, după care este nevoit să plece la Berck –
un oraş destinat doar bolii. „Există momente simple în realitate, clipe banale de
singurătate oriunde, pe stradă, când deodată aerul lumii se schimbă şi capătă brusc o nouă
semnificaţie mai grea şi mai obositoare”.) (Blecher, 1999: 107)
Parcursul propriei vieţi, cu trecere de la copilărie la adolescenţă şi până la
tinereţea unui trup umilit şi chinuit, este perceput de autor ca o scădere continuă a lumii.
Pentru un bolnav, concluzionează autorul, viaţa se concentrează la anumite fapte
mărunte, gesturile cotidiene dobândesc semnificaţii uriaşe, iar timpul se dilată.
Structurarea volumului de versuri Poeziile inimii se face pe această idee și în cazul

110
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

poetului inginer Corneliu Constantin Cristescu, pentru care familia, copiii, soția, nepoții,
mama, rudele sunt ancore ale unei realități vitale imposibil de ignorat.
Viziunea autentică asupra realului prin abandonarea formulelor mimetice
(obiective sau subiective) şi explorarea zonelor iraţionalului, halucinaţiei, artificialului,
fantasticului, ludicului, ambiguităţii, simbolicului, poeticului – toate acestea afişează
dorinţa de înnoire, de renunţare la vechiul concept de realitate şi la convenţiile literare
care erau specifice. (Marin Curticeanu, 2008:125) Suferinţa fizică este tema centrală din
romanele lui Blecher pe care scriitorul construieşte un univers uman. Totul porneşte de
la convieţuirea identităţii cu alteritatea; o înţelegere a identităţii bolnavului ca reflecţie
permanentă, nefiltrată şi fără milă - dar implicat emoţional - ne confirmă fatalitatea.
Labirint de senzaţii, romanele lui Blecher ne oferă fascinaţia ontologicului substituit
epicului. Cu certitudine, toate aceste realităţi „trăite” şi dezvăluite, ne ajută să remarcăm
un autor al experienţelor autentice, dramatice şi un exponent de marcă al literaturii
interbelice.

Inima omului e ca pământul: poți semăna, poți planta, poți construi ce vrei la
suprafață, dar ea va contiua să aibă florile și fructele sale (Victor Hugo)
Max Blecher a fost un neliniştit prin diversitatea preocupărilor intelectuale.
Scriitorul-gazetar a abordat numeroase teme din domenii diferite: literatură, metafizică,
psihologie ş.a. În presa interbelică publică multe articole, face traduceri sau scrie cronici
culturale.
Scriitorul a debutat în presa vremii la nici 21 de ani, în 1930, cu schiţa intitulată
Herrant, în revista „Bilete de papagal” (nr.463, din 29 iunie) condusă de Tudor Arghezi,
căruia Blecher i-a rămas recunoscător pentru promovarea unui debutant. Au urmat şi
alte texte tipărite ale tânărului scriitor în paginile acestei reviste. Mai târziu, lui Tudor
Arghezi avea să i se reproşeze, şi „injuriat” de „extrema dreaptă românească”: cum că a
pactizat cu evreii, ajutând la „iudaizarea literaturii” şi că prin însăşi opera sa, el e
„întruchiparea ‹‹spiritului iudaic››”.
Blecher continuă munca de gazetar, iar trei ani mai târziu, în 1933, are o
colaborare la revista lui André Breton, „Le Surréalisme au service de la révolution”, unde
publică lucrarea L’Inextricable position. În aceeaşi perioadă publică în „Adevărul literar
şi artistic” (nr.661, din 6 august) schiţele Buţu şi Jenică.
În ’35, imobilizat la pat din cauza bolii, desfăşoară o activitate intelectuală intensă,
scriindu-şi textele pe o scândură. Colaborează cu o serie de reviste („Adam”, „Vremea”,
„Viaţa Românească”, „Frize”), unde publică diverse traduceri şi articole. Blecher scrie
cronici, nu numai din domeniul literaturii, ci este la fel de preocupat şi de metafizică,
psihologie, microbiologie, ori despre muzică sau pictura de avangardă, care îl fascinează
deopotrivă.
Înţelegând foarte bine ceea ce se întâmpla în literatura europeană, Blecher are
propria interpretare critică în ceea ce priveşte poezia lui Paul Valéry, scriind un articol
în revista „Vremea” din 3 martie 1935, şi intitulat: Care este esenţa poeziei?

111
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

În alt număr din aceeaşi revistă, Vremea, scrie o recenzie la carte lui Rudolf Carnap
(Critica metafizicii), sub titlul Între imaginaţie şi experienţă. Cititor atent şi inteligent,
Blecher combate elementele vulnerabile ale cărţii lui Carnap. Un alt articol de factură
onirică este studiul despre William Blake (vizionar genial şi chinuit), apărut în alt număr
al aceleiaşi reviste „Vremea”, subliniind încă o dată destinul tragic al artistului neînţeles.
Corespondează intens cu o serie de scriitori şi filosofi de primă mână precum
André Breton, André Gide, Martin Heidegger, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Mihail
Sebastian, Sașa Pană. În antologia intitulată Vizuina luminată (1971) s-a crezut multă
vreme că în ea este cuprinsă întreaga corespondenţă purtată de Blecher; însă, aici figura
doar schimbul de scrisori cu Geo Bogza, Saşa Pană şi Ilarie Voronca. Elemente de noutate
apar după 1999, când ies la iveală epistole din corespondenţa purtată cu Lucia
Demetriade-Bălcescu, cu Emil Ocneanu sau Ieronim Şerbu. Aceste epistole conturează şi
îmbogăţesc biografia autorului. (Ornea, 2004:223, 224)
În primele luni ale anului 1934, în oraşul de sub Tâmpa, Blecher îl întâlneşte pe
Geo Bogza cu care se împrieteneşte şi căruia îi cere sfatul pentru a scrie romanul
Întâmplări... Acesta îl sfătuieşte că pentru a putea scrie o proză expresivă, firească,
trebuie eliminat patetismul şi duioşia liricoidă. Blecher, un tânăr inteligent, a înţeles
mesajul lui Bogza şi i-a urmat sfatul. Au urmat patru ani de corespondenţă între cei doi,
până aproape de data morţii (31 mai 1938), numărând peste o sută de scrisori
(Mădălina Lascu). Geo Bogza i-a dedicat şi un poem , bunului său prieten, intitulat: „De
vorbă cu Max Blecher” - „Ceasuri băteau, şapte, din turnuri ascuţite şi catolice / clopotele
bisericilor din Braşov / iar eu trezit din măduva adâncă a lemnului de pădure / coboram
pe strada Ciocrac la no.8 / şi aproape de miezul nopţii / şedeam de vorbă cu prietenul meu
Blecher...” Prietenia cu părintele reportajului românesc şi cu soţia acestuia, l-a ajutat
nespus pe tânărul scriitor impulsionându-l să ducă la bun sfârşit fiecare proiect început.
Din 1936 datează se adaugă un alt număr important de scrisori din corespondenţa
cu pictoriţa Lucia Demetriade-Bălcescu, căreia îi scrie în franceză şi pe care o cunoscuse
la sanatoriul din Eforie, în 1933. Este afinitatea dintre doi bolnavi, dar totodată care și-
au cultivat darul artistic. Cei doi au stat o vreme împreună, împărtăşind şi bucuria
scrisului, deoarece Lucia Demetriade-Bălcescu scria, la rândul ei, proză şi dramaturgie.
Din corespondenţa cu Geo Bogza îl înţelegem şi mai bine pe omul Blecher, care îi
mărturisea prietenului său: „Îmi dau seama tot mai mult de câtă importanţă a fost pentru
mine întâlnirea mea cu tine. Tu eşti expresia lumii tari, de bază, granitică şi mi-ai adus în
cunoaşterile mele o realitate care îmi lipsea. Vorbesc chiar şi pentru boala şi viaţa mea în
general, nu numai din punct de vedere intelectual.” Blecher îşi păstrează optimismul,
autoimpus pe parcursul corespondenţei; „Ieri am început să scriu puţin;(...) ieri vreo cinci
pagini, scrise liniştit, calm, deşi despre lucruri ‹‹tari››.” Alteori, îi dă vestea că „toată
săptămâna trecută mi-a fost rău şi n-am putut să vă scriu, piciorul se umflase şi aveam
febră mare, credeam că va ieşi un abces nou la şold însă umflătura a dat înapoi şi mă simt
mai bine...” Ceea ce surprinde în mărturisirile scrise către prietenul său este faptul că
mai avea loc de suferinţă şi pentru alţii: „Există oameni în oraşul meu care ar fi stupefiaţi
dacă ar şti că eu sufăr din cauza lor. În plus sunt paralizat şi fără nicio putere, tocmai

112
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

acum când adevărurile elementare devin pentru mine din ce în ce mai luminoase.” Este
copleşitor să vezi un om atât de încercat de viaţă că îşi face griji pentru semeni!
Scriitorul, Blecher răspundea întotdeauna cu promptitudine la scrisorile primite
(poate datorită seriozităţii sale în relaţiile cu ceilalţi, dar şi pentru faptul că era foarte
izolat din cauza bolii). Într-o scrisoare către Ilarie Voronca, îşi mărturiseşte frica pentru
vizita unor concetăţeni şi precizează: „eu nu dispun decât de cel mult două ceasuri pe zi
lucide şi calme, şi tocmai atunci am vizite”. Bolnavul îşi drămuia cu multă parcimonie
timpul în care boala îi oferea răgazul de a fi lucid -, momente rezervate scrisului. Bogza,
bunul său prieten, publica în „Vremea” sau „Azi”, eseurile trimise, iar bolnavul se bucura
şi-i mulţumea recunoscându-i că: „E mult, e enorm, e nesperat tot ce vine de la tine”.
Altădată, primind, prin mandat o sumă pentru eseurile din „Vremea”, Blecher îi scrie lui
Bogza: „Ştiu că nu-ţi plac asemenea mulţumiri însă fără tine aş fi continuat să vegetez în
cel mai execrabil şi mai obscur anonimat, îmbuibat de visuri absurde şi de dadaisme
învechite. Ţie îţi datorez înainte de toate organizarea mea şi apoi posibilităţile de
publicare. Este ceva ce se numeşte „sensul vieţii”, iartă-mi cuvântul acesta mare (...)”
(Ornea, 2004: 223- 224)
Corespondenţa dintre cei doi, conţinea şi informaţii despre romanele în derulare,
despre stadiile în care se aflau - Blecher îl ţinea la curent şi uneori îi cerea sfatul. La
începutul lui septembrie 1935 îi trimite lui Bogza o copie dactilografiată a romanului
Întâmplări în irealitatea imediată, iar acesta îi răspunde printr-o telegramă în care îşi
arată entuziasmul şi se declară în favoarea acestei cărţi. Balsamul aşezat pe sufletul
autorului, l-a făcut pe acesta să-i răspundă pe 16 septembrie: „E pentru mine cel mai
important că ţi-a plăcut ţie, restul acum nu mă mai interesează în acelaşi grad.” Cronicile
care au urmat după apariţia romanului l-au bucurat mult şi emoţionat pe tatăl său. Este
entuziasmul unui om care a lăsat o urmă pe pământ – atingerea ţinutului nemuririi –
cum spune una din temele basmului. Trimiterea la basm ne face să ne amintim de
scurgerea dramatică a Timpului pentru scriitor. Boala evolua şi, în septembrie 1936, îi
scrie lui Bogza: „am un os necrozat chiar lângă vertebrele atacate şi că ar trebui poate
scos pe cale chirurgicală” (Ornea, 2004:225), dar cel mai mult îl necăjea faptul că trebuie
să isprăvească un lucru început, şi anume, romanul Inimi cicatrizate. În cursul aceleiaşi
luni Mihail Sebastian l-a vizitat şi a citit manuscrisul romanului fiind foarte tulburat de
toată naraţiunea. Mai târziu, acesta avea să noteze în jurnalul său: „Am plecat de acolo
copleşit, uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viaţă. Totul mi se părea inutil,
absurd... Acum totul a trecut. Într-un fel am uitat. Mă voi duce după-masă la tribunal, mă
voi duce diseară la teatru, scriu acum aici în caietul ăsta – iar între timp viaţa lui Blecher
continuă la Roman aşa cum am văzut-o. Voi mai avea curajul să mă vait de ceva? Voi mai
avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?...El trăieşte în intimitate cu
moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă,
definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici
măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg... Am plecat de acolo răvăşit,
ameţit.”1 Sebastian a redat chinul fără măsură al acestui om. Umbra morţii se întindea

1 Nu a trecut referinta
113
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

acaparatoare, hulpavă şi neiertătoare; se întuneca asupra lui până îl va înghiţi cu totul …

La o vizită ulterioară, îi mărturisea lui Sebastian că s-ar sinucide dar nu are cum, fiind
ţintuit în pat. Sfârşitul acestui coşmar vine doi ani mai târziu, în martie 1938, în
sanatoriul bucureştean Saint Vincent de Paul, unde a suferit şi a fost spitalizat timp de
un an; ultimul an -, cel mai chinuitor după cum aveam să constatăm în Vizuina luminată.
În scurta sa existenţă, Blecher a fost un tânăr manierat, educat, demn şi
recunoscător celor care i-au acordat prietenia sau i-au apreciat munca literară. Pompiliu
Constantinescu, după ce acesta a scris o cronică favorabilă la apariţia primului său
roman, Blecher a simţit nevoia să-i mulţumească în scris. În listă i-am putea adăuga şi pe
Ieronim Șerbu sau Emil Ocneanu.
Neliniştile spirituale, căutările existenţiale, preocupările tânărului scriitor de a
înțelege mai bine lumea, le relevă, foarte bine, şi publicistica, eseistica pe teme de
filosofie. Blecher a tradus din Guillaume Apollinaire, Pierre Unik, Langston Hugues,
Shane Leslie, Richard Aldington – poezii pe care apoi le-a publicat în revista „Frize”. Iar
printre scriitori români preferaţi, în materie de poezie se numără George Bacovia şi Saşa
Pană, pe care îi traduce în limba franceză.
Eseurile din publicistica vremii, semnate de Blecher, subliniază pertinenţa
opiniilor intelectualului pe diferite teme abordate, depăşind „timpul său” (Complexul
individualităţii (Vremea, 1935), Conceptul repetiţiei la Kierkegaard (Vremea, 1936),
Exegeza câtorva teme comune (Azi, 1936)), fiind şi astăzi de actualitate. (Glodeanu,
2005: 107-111)
Dacă primul volum de poezii, intitulat Poezie și inginerie (2016) de Corneliu
Constantin Cristescu ilustra conexiunea dintre literatură și preocupările carierei tehnice,
volumul al doilea, Poeziile inimii (2020) sintetizează gândurile, sentimentele,
sensibilitățile și reflecțiile autorului asupra condiției umane, efemeră și firavă, puternică
și plină de grația divină, așa cum a fost ea concepută de Creator. Cu o veche pasiune
pentru arta versului, autorul a încercat să sublimeze trăiri unice, decantându-le în
creuzetul laboratorului său poetic pentru a distila cel mai nobil dintre sentimente:
dragostea de viață care izvorăște din poezia inimii, firește.

Bibliografie

Alexandrescu, Sorin (1999) Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, editura Univers.

Blecher, Max (1970) Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, Antologie şi prefaţă de
Dinu Pillat, Bucureşti, Minerva
Blecher, Max (1971) Vizuina luminată. Corp transparent. Proze. Publicistică. Arhivă, Ed. întocmită
şi cuvânt înainte de Saşa Pană, Bucureşti, Cartea Românească
Blecher, Max (1999) Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Corp
transparent, Ed. îngrijită de Constantin M. Popa şi Nicolae Ţone, prefaţă de Radu G. Ţeposu,
Craiova: Aius, Bucureşti: Vinea, 1999.
Blecher, Max (2008) Romane, Tabel cronologic şi prefeţe de Gheorghe Glodeanu, Cluj-
Napoca,Limes
Caillois, Roger (2001) Abordări ale imaginarului, Bucureşti, Nemira

114
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Caillois, Roger (2001) Fluviul Alfeu, Bucureşti, Nemira

Cristescu, Corneliu Constantin (2020) Poeziile inimii, Editura Sud, Bolintin Vale
Enăchescu, Constantin (2005) Fenomenologia Trupului, Bucureşti, Editura Paideia
Zigu, Ornea (2004) Medalioane de istorie literară, M.Blecher, O corespondenţă revelatoare*,
Bucureşti, Hasefer.
Glodeanu, Gheorghe (2005) Max Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelic, Cluj-
Napoca, Limes
Glodeanu, Gheorghe (2007) Poetica romanului interbelic. O tipologie posibilă, Bucureşti, Ideea
Europeană, pp.19-29
Hutcheon, Linda (2002) Poetica postmodernismului, Univers, Bucureşti
Kierkegaard, Søren (2006) Boala de moarte, Bucureşti, Humanitas
Lintvelt, Jaap (1994) Încercare de tipologie narativă,Bucureşti, Univers
Manolescu, Nicolae (2001) Arca lui Noe, Bucureşti, Gramar 100+1 Gramar
Manolescu, Nicolae (2008) Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Paralela 45
Marin Curticeanu, Valentina (2008) Configurări ale prozei româneşti în secolul XX, București,
Editura Fundaţiei România de Mâine
Marino, Adrian (1969) Modern, modernism, modernitate, Bucureşti, Editura pentru Literatură
Universală
Marino, Adrian (1969) Modern, modernism, modernitate, Bucureşti, Editura pentru Literatură
Universală
Muşat, Carmen (2002) Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă
românească, Bucureşti, Paralela 45
Negoiţescu, I. (2002) Istoria literaturii române (1800-1945), Cluj-Napoca, Dacia
Ortega y Gasset, José (2000) Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Bucureşti, Humanitas
Pârvulescu, Ioana (2010) Cartea întrebărilor, Bucureşti, Humanitas
Petrescu, Liviu (1998) Poetica postmodernităţii, Piteşti, Paralela 45
Pop, Ion (2007) Introducere în avangarda literară românească, Bucureşti, Institutul Cultural
Român
Protopopescu, Al. (2002) Romanul psihologic românesc, Piteşti, Paralela 45
Raymond, Marcel (1998) De la Baudelaire la Suprarealism, Bucureşti, Univers.

115
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

SAVED BY CHAOTICS: FROM ELECTIVE AFFINITIES TO FRACTAL

ATTRACTION

Dragoş AVĂDANEI
Assoc. Prof. PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

“Life is chaos, and that’s a very exciting thing.”

Seven Life Lessons…

Abstract: In man’s endless pursuit of knowledge, science may be seen as having moved from
perceiving the world as ordered, linear, reductionist, predictable and/or controllable (Newton) to
viewing it as irregular, uncertain, unpredictable/uncontrollable (modern and post-modern
chaoticians). On the other hand, the humanists have seen science as destructive of beauty
(Romanticism—“unweaving the rainbow”) or as unexpectedly helpful. Three literary pieces have
been chosen to illustrate this second perspective: Goethe’s Elective Affinities, presenting a chemical-
literary experiment based upon previous scientific claims regarding deterministic dependence of
“reactive characters” upon the attraction between elements and compounds; then Goethe’s novel
reworked in Banville’s “The Newton Letter”—an experimental exploration of the relationships
between author/researcher and his inner/outer environments; third, Tom Stoppard gathering
together in his Arcadia all sorts of scientists and writers to discuss a multiplicity of science topics
including thermodynamics, fractals, chaotics…

Keywords: affinities, Goethe, fractals, Banville, chaotic, Stoppard

This might prove to be a somewhat misleading title, as it has been chosen

mostly for the superficial suggestiveness in the combination of two distinctively
appropriate titles given to short books published almost two hundred years apart, in
1809 and 1991. In one of our working titles we were playing with something like “the
unbridgeable gulf of mutual understanding” between science and the humanities—
literature more specifically (too much of a carefully looked for paradox); and, while
searching among modern writers with more than a detached interest in science (Zola,
Buchner, Wells, Doblin, Huxley, Brecht, Durrenmatt, Calvino, Crichton…), we
encountered no difficulty in identifying Goethe as our starting point; especially since,
first, he was deeply involved in the science of his day, with contributions in the fields of
botany, comparative anatomy, meteorology (like Lorenz, infra), geology…(in fact, he
wished to go down in history as a scientist); and, second, since, while believing that the
laws of science (chemistry) provide support for such social-moral institutions as
marriage (“the marriage of true minds” in Will’s 116 included?), monogamy, divorce,
conflict, free will, passion, attraction/affinity…, he was not far from Newton (passim),
the earlier founder of modern science, also intent on synthesising all human knowledge
(his pioneering work in mathematics, physics, and cosmology intertwined with his later
study of magic, alchemy, history, and theology).
The science both these great men viewed in the wider context of other non-
scientific human endeavors was itself involved in a post-Renaissance-Enlightenment
“paradigm shift” that we are prepared to present here only in the least detailed outline;
116
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

from seeing the world as linear and smooth (18th and 19th centuries), as a result of
definite cause-and-effect predictable and controllable phenomena (gravity, electricity,
chemical reactions…), the scientist-observer at the beginning of the 20th century and
later (Pierre Fatou, Gaston Julia, Benoit Mandelbrot…) becomes interested in nature’s
complexities and irregularities, its branching, non-linear and uneven forms (trees,
clouds, rivers, coastlines, landscapes…), its unpredictable, uncertain and uncontrollable
phenomena (organs, human brain states, weather, ecosystems, social and economic
systems, the stock market…).
In parallel, the (romantic) writer’s response to the classical reductionist and
mechanistic tendencies of science, aiming to impose man’s (the scientist’s) ability to
predict and control one system or another was expressed in the long-lived and almost
commonplace notion that the scientific spirit destroys beauty: “Our meddling
intellect/Misshapes the beauteous forms of things--/We murder to dissect…”
(Wordsworth, “The Tables Turned,”1815); and thus destroy the world—“The world was
void…/Seasonless, herbless, treeless, manless, lifeless;/ A lump of death—a chaos of
dark clay…”(Byron, “Darkness,” 1816); plus a later American: “Science!.../ Who alterest
all things with thy peering eyes!/…plrey’st upon the poet’s heart./ Vulture! Whose wings
are dull realities!...” (Poe, “To Science,”1829); and closest to our purposes here, Keats’
“Lamia” (1819)—science strips the world of its veil of mystery—and painter Haydon’s
reminiscence: “During an immortal dinner on 28th December 1817… Keats
lightheartedly said Newton ‘has destroyed the poetry of the rainbow, by reducing it to
the prismatic colours.’ He then proposed a toast to ‘Newton’s health and confusion of
mathematics’ to the amusement of all…” (Penrose, p.231); whence evolutionary biologist
Richard Dawkins’ 1998 Unweaving the Rainbow, showing that seeing science and the
arts as being at odds is a grave misperception, as “A Keats and a Newton, listening to
each other, might hear the galaxies sing.”
To avoid any such misperception, the scientist’s/man’s more appropriate
participation is certainly needed in his understanding of the dynamics, relationships,
and interconnectedness in and of complex systems, together with a better
comprehension of their unpredictability and uncontrollability, their multiple variables
and non-linear dynamics, their uncertainties and ambiguities (supra); with the Cartesian
universe left behind, modern man is invited to accept that nature’s and life’s complex
systems can be both deterministic and unpredictable and that the new paradigm breaks
across the lines that separate scientific and humanistic disciplines, moving from any
narrow or large specialization of sciences to universality and globalizing perspectives,
where different disciplines are drawn to solving similar or identical problems,
encompassing both the classical order and the postmodern disorder; unsurprisingly,
this is the paradigm of orderly disorder—the “new paradigm of chaotics.” (Hayles)
So, before looking at our three writings combining such complex dynamics of
science and literature, we may attempt to briefly introduce chaotics and some of its
major components, maybe a few chaoticians and the relevant implications. The
newcomer to the field may be surprised to find that the “science called chaos” (its first

117
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

international conference in the summer of 1977) has little to do with the Greeks’
primeval, unfathomable emptiness, the underworld, or Hesiod’s abyss of Tartarus, or
the void state preceding creation; and, in fact, one should not postpone mentioning that
it is less of a new science and more of a progression of thinking, a way of understanding
phenomena, a collection of tools or a new style of scientific reasoning; as such, one keeps
coming across a statement that seems to have become some kind of motto: “where chaos
begins, classical science stops.”
Still, as an immature, not well-developed science (with Edward Lorenz, Stephen
Smale, Robert May, James Yorke—originator of the name--, Joseph Ford, Benoit
Mandelbrot… among the early chaoticians), it is the study of nonlinear dynamics—
“freed at last from the shackles of order and predictability, systems liberated to
randomly explore their every dynamical possibility…”(Ford); and these “systems”
gradually appear to describe man’s whole world, from Ice Age cave painting to colliding
galaxies, from leaves, trees, branches and clouds to craggy coastlines, snow crystals and
ferns, from weather to plots of heart rhythms, traffic jams, biological populations
(Stoppard, infra), social and economic patterns, stock market prices, water wheels, flips
of a coin… All these and others are studied as examples of systems existing and
functioning behind apparently random data, but paradoxically governed by
deterministic laws—which renders their complexity predictable; so the basic metaphor
is that of “deterministic chaos” in the process of humans interacting with nature and
technology: “chaos theory teaches us that we are always a part of the problem,” (Biggs
and Peat, p.160)—as much as Newton himself was in 1693, or Banville’s narrator in
1993.
It has become common practice to say that this “chaos” was discovered by
Harvard/MIT mathematician-meteorologist Edward Lorenz (1917-2008) in 1961; while
trying to develop a mathematical model of the atmosphere, Lorenz imagined (n.b.—the
observer’s role) a rectangular slice of air cooled from above and heated from below and
thus with warm air rising and cool air sinking, resulting in the development of
convection cells in rolls of air transferring heat from bottom to top (second law of
thermodynamics). At this point, the scientist has three variables for his system: the
convective flow, the horizontal temperature distribution, and the vertical temperature
distribution, all of which he feeds into his computer program to calculate how they
would change over time (such smaller scale rolling convections would also appear in
cups of coffee or bowls of rice and jam—for Stoppard’s use once again) and fit into his
equations; after getting the trajectory for the first run, he types in the “same” numbers
for a second run, only, probably to conserve paper in his old, early computer, his
instruction is to round the solutions before printing them—something like 0.506.127
becoming 0.506; this seeming (the tiny error introduced by the dropping of three digits)
identity resulted, however, in an entirely different wondrous curve, with two
overlapping spirals resembling butterfly wings on the screen, looping around forever in
a strange kind of order—a picture of chaos; no wonder the scientist thought he could
use the metaphor of the “butterfly effect” for this “strange attractor”; and thus the first

118
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

principle of chaotics—however small changes in the initial conditions lead to drastic

changes in the results (“sensitive dependence on initial conditions”).
All our lives contain ongoing demonstrations of this principle, less scientifically
and more conveniently described as the Butterfly Effect; the flapping of a butterfly’s
wings in Brazil may set off a tornado in Texas (with the variant “…in China…, in
America…”); weather long-range predictions will thus remain a fantasy because of the
inevitable inaccuracy and incompleteness of the initial observations (observer and
observing as part of the problem). The other four principles have already been hinted at:
unpredictability, the transitions between order and disorder, turbulence (fluids cannot
be unmixed—see once more Thomasina’s problem in Stoppard, infra), and feedback
(Mandelbrot’s stock value rises and falls, leading to rising and falling prices as stock is
being bought and sold, leading back to stock value rising and falling chaotically); or
predicting how animal populations might change over time given a certain set of starting
conditions (Valentine and his grouse population, infra).
The states of any such systems—attractors—belong to a rather restricted set,
including point attractors (a single steady state, like the bottom of a sled slope), periodic
attractors (cyclical, closed loops), tori attractors (combinations of cycles), and strange
attractors (chaotic dynamics—see Lorenz, Smale, Ruelle…); strange attractors and their
chaotic, complex, non-linear dynamics (supra) also required the study of fractality
(fractal geometry), the work of Benoit Mandelbrot and the concept of self-similarity;
fractals are “objects”/shapes/space-time structures—snowflakes, tree bark, broccoli
buds, coastlines, mountains, rivers, clouds, organs, crystals, sea shells, hurricanes…--
whose irregularity is constant over different scales, so one finds it hard to know where
the interior stops and the exterior begins (they exist between dimensions as it were);
and they also occur in complex non-linear systems, where each successive state depends
on the previous state; and thus, since a smaller section of the fractal resembles the
entirety (the Koch curve/snow-flake/star/island) and the researcher finds the same
statistical properties at different scales (scale invariance due to self-similarity or self-
affinity—Goethe, infra), fractal analysis is possible mostly by designing and computer
generating fractal images by using iterated systems (see Stoppard, infra) and drawing
up fractal equations; there is a whole Fractal Attraction (LC) software package
describing and illustrating (two versions—standard and enhanced) this process (and
procedure); this may be used in all areas of science (from diagnostic imaging,
electroencephalography and cancer research to electrical engineering, generation of
new music, seismology…), justifying the placing of chaotics as the third scientific
revolution of the 20th century, after relativity and quantum physics.
With Newton, Einstein, Heisenberg, Lorenz, Mandelbrot… studying and
developing such linear/non-linear, predictable/unpredictable, deterministic/chaotic,
controllable/uncontrollable systems, we can iterate (sic!) our return to literature and
see how writers could cope with and digest the “hard” stuff. As our first choice (supra),
scientist-writer J. Wolfgang von Goethe (1749-1832) titles his third novel Die
Wahlverwandtschaften (1809)—“Elective Affinities,” a scientific term previously used to

119
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

describe the tendency of chemical elements to be naturally drawn to and combine with
certain other elements or substances in preference to others; also translated as “Kindred
by Choice,” (2009); in fact, this is chemistry—“the science of the properties,
composition, and structure of substances (defined as elements and compounds), the
transformations they undergo, and the energy that is released or absorbed
/thermodynamics, infra) during these processes.” (Encyclopaedia Britannica); but
chemistry also means a strong mutual attraction, attachment or sympathy, and one
wonders if Goethe may not have been the inventor of this connotation in his novella,
where he researches the possibility of seeing human interactions ( attraction,
magnetism, passion…, even working relations, compatibilities in ideologies, politics…,
see Max Weber, infra) as governed by the scientific laws of chemical affinity or, more
generally, the lives of the human species as regulated no differently from the lives of
chemical species (a particular type of Newtonian determinism?).
As the research required laboratory conditions and select circumstances,
Goethe’s chemical retort is a rural estate with gardens and castle, in the vicinity of
Weimar naturally, where the human elements are brought together so that scientist and
watcher/reader could observe the resulting reactions; a literary-chemical experiment,
therefore, involving Eduard and Charlotte, an aristocratic couple (second marriage for
both, the first unions were forced—no innate affinities, and thus “unlawful”—
chemically) who decide to play games and invite Eduard’s childhood friend, the Captain,
and Charlotte’s niece, Ottilie (in fact, the orphaned daughter of a close friend)—two new
elements destined to modify the reaction-s as the Captain and Eduard begin work on a
scientific project, not before one evening all four participate in a group reading aloud
(Part I, Ch. 4) about elective affinities. Next, the Captain, well-versed in science, explains
for the others the subtle exchanges between the scientific and human realms, while
Eduard comes up with a formula where the four elements-characters are represented by
capital letters: AB + CD AD + BC (Charlotte and Eduard + Ottilie and Captain Charlotte
and Captain + Eduard and Ottilie). But this is science, therefore reductive and
mechanistic, so the reaction is not validated, the experiment is a failure; Ottilie starves
herself to death, Eduard also dies of some mysterious illness, and the two are buried side
by side; the Captain leaves, Charlotte is pregnant with Edward’s or the Captain’s child
(Otto—to be accidentally drowned in the meantime by Ottilie).
What we thus have is a short novel whose plot consists in managing and
improving this country estate—its forestry, building work, garden design, church
restoration--, and whose language is often refreshed by extracts from Ottilie’s aphoristic
diary entries, also “more firmly based” on the Hauptman’s “trigonometrical
measurements” as well as his “affinity map” and chemical formula (explained by
Eduard): “You, Charlotte, represent the A, and I represent your B; for in fact I do depend
altogether on you and follow you as A is followed by B. The C is quite obviously the
Captain, who for the moment is drawing me away from you. Now it is only fair that, if
you are not to vanish into the limitless air, you must be provided with a D, and this D is

120
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

unquestionably the charming little lady Ottilie, whose approaching presence you may no
longer resist.” (I, 4)
Goethe acknowledged in a letter that his title was borrowed from Swedish
chemist and mineralogist Tornbern Olof Bergman (1735-1784), author of a 1775
“chemical genealogy” titled De attractionibus electivis—chemical affinity tables,
translated into German in 1782, and one can compare with the above: “Suppose A
combined with c to saturation (this union I shall call Ac) and should upon addition of b
tend to unite with it to the exclusion of c; A is then said to attract b more strongly than c,
or to have a stronger elective attraction for it; lastly, let the union of A on the addition of
a be broken, let b be rejected and a chosen in its place; it will follow that a exceeds b in
attraction power, and we shall have a series a, b, c in respect to efficacy.”(p.XX)
With his wide range of interests, the great writer might have also
known/remembered that, before chemistry came along, affinities used to be at the basis
of all magic and also concerned the later alchemists; that Newton himself (with whom
he also occasionally disagreed) had studied the attraction of bodies, magnetism,
electricity and how certain metals would replace one another when dissolved in nitric
acid; that in his 1718 Table showing different relationships observed between different
chemical substances, Etienne-Francois de Geoffroy had also indicated the clear
preference of various substances to bind with others; and that dozens of other “tables of
affinity” were circulated during the Enlightenment (well before Mendeleev’s Periodic
Table, 1869); and that, often writing ahead of his time, he himself could have anticipated
things like the electro-chemical theory, chemical thermodynamics or even how quantum
mechanics could fit in here; or that the very rise of capitalism could be described in
terms of a number of social, cultural and historical elective affinities (which Max Weber
was to do in his book on “protestant work ethic…,” for instance); or that exactly two
centuries later (Mendez, Gervas & Leon, 2014/2016), on the basis of fuzzy logic, a
“storytelling system was to be developed in which arithmetic operators are used to
modify the degree of affinity between characters,” with the affinity values changeable in
the interactions of a story, from foe/no affinity, to indifferent/slight affinity,
friend/medium affinity and/or mate/high affinity.
In the meantime, however, Goethe completes the tragic ending of his own
Elective Affinities after rearranging the characters/substances and couples/molecules in
a chaotic pattern (supra) that seems to underline the unavoidable limitations of
scientific knowledge, obviously destined to be part of an elective affinity with literature,
interacting in creative tension, each guiding and modifying the other (see Xavier Duran);
thoughts with which he would reach deep into the 20th century, where at least two
remarkable writers were electively expecting (sic!).
After Dr Copernicus (1976) and Kepler (1981), Novel Prize nominee John
Banville (b. 1945) completes his “Revolutions Trilogy” with a modern reworking of Die
Wahlverwandtschaften in his 1982 The Newton Letter (his other Goethe reworking,
Mefisto came in 1986—with the devil whispering in the mathematician-hero’s ear that
“under the chaos of things a hidden order endures…”). Written as a highly self-

121
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

conscious, self-reflexive and experimental narrative, Banville’s novella is itself a letter

from his nameless narrator-biographer-historian to a woman named Clio (muse of
history?), sometime in the 1970s; his current project that he was unable to finish for the
past seven years was a “Life of Newton”(1642-1727), in which he could not overcome a
few years in the 1690s, soon after the scientist had met the Father of Liberalism,
philosopher John Locke (1632-1704)—author of a 1688 review of Newton’s Principia…;
they became friends, shared interests in chemistry, theology and natural philosophy
(and some heretical views), were members of the Royal Society (with Newton as
president later) and started exchanging letters (“the supreme mind in the history of
exact sciences” was the author of 1,140 letters—infra).
So, what happened to Newton in his early fifties (Banville’s narrator is also fifty-
one; two midlife crises?)? His letter to Locke of November 14, 1690 was “An Historical
Account of Two Notable Corruptions of Scripture”—one of several about disputed Bible
passages; then there occurs some sort of mysterious mental breakdown (after a fire that
destroyed many of his papers), and there is a disturbing anomalous obscure (fictional?)
letter in which he threatens to quit his inquiries and scholarly pursuits (in fact he
abandons the absolutes of time, space, and motion and “leaves the universe ambiguous
and open to relativity”), and also accuses the philosopher of being immoral, a Hobbes-ist
and having tried to “embroil him with woemen/sic/” (Newton had no such “affinities”),
with the subscription “I am your most humble and unfortunate servant, Is. Newton”;
next he was attracted (sic) to chemical mechanics, alchemy, mysticism and the study of
biblical chronology.
To research and elucidate this crisis of belief, “ailment” and fundamental
breaking point in Newton’s life and career, Banville’s historian-narrator rents a lodge in
a rural retreat in the South-East of Ireland—a place called Fern House (“fern”—a typical
fractal pattern) in County Wexford, Banville’s birthplace—from the Lawless-es /sic/, a
Quirky English family, who all (two women, a man and a child) live in the old main
house; finding himself suffering his own neurotic failure of nerve, the highly unreliable
narrator abandons his Newton book as he realizes the danger of making large
inferences from small clues and thus pursue, like the scientist himself, an inadequate
system of interpretation (Lorenz’s butterfly effect?); one obsession (Newton in 1693) is
replaced by another obsession (the Lawless family history, which he doesn’t understand
and misconstrues in all his observations and judgments: abstracted and withdrawn
Charlotte, her niece Ottilie—a graceless big blonde in her mid-twenties, her clumsy,
inarticulate, often drunk husband Edward and a son—i.e. all of Goethe’s characters
regrouped under the post-Einstein scientific metaphor of relativity as a condition of all
perception and knowledge).
With Newton and Locke out of his way/mind, the narrator has an affair with
Ottilie while in love with Charlotte (spiritual adultery and embroiling with women
revisited), befriends dying Edward and leaves Charlotte and Ottilie (“Charlottilie” in one
place) on their own to manage the estate; the limits of human knowledge (historical,
literary-imaginative, scientific), more obvious in chaotics (Lorenz was also an “Edward”)

122
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

than in classical affinities theories, leave Banville with language alone to obsess with
(“the ocean in which we human fish must swim, even as we try to escape it…”) and the
writer’s dilemma while writing about writing; an autobiographical story that begins
with “Words fail me” and ends with “I am lost,” and with Goethe as “a part of the past,
immutable, crystalline and perfect…”/sic!/.
And also part of another affinity with Tom Stoppard (b. 1937 in
Czechoslovakia), author, among many others (“Rosencrantz and Guildenstern Are Dead,”
“Travesties,” “Life of Galileo,” “Enigma,”…) of Arcadia (1993), one more modern-day
remake of Wahlverwandtschaften, where chemical affinity is updated with discussions
of chaos theory (Stoppard’s initial inspiration was James Gleick’s 1987 bestseller Chaos:
Making a New Science), thermodynamics, mathematics in general—computer
algorithms, fractals, population dynamics…--landscape design, botany, epistemology,
history, philosophy, English Literature (romanticism and classicism)…; in fact, this too
wide array of subjects in about one hundred pages has come to be most frequently
criticized by commentators.
The Greek/Roman/Romantic/Goethean… pastoral ideal—“Arcadia”—is the
English estate of Sidley Park in Derbyshire, whose geometry and design—carefully
ordered, linear, symmetrical…, or wild, untamed, irregular, Gothic—is an important
preoccupation and theme over two overlapping time periods: 1809 (publication of
Goethe’s Elective Affinities) through 1812 and “the present”; the two acts and seven
scenes of the play are all set in one room, from beginning to end, and the same props
throughout: a table and chairs, books, coffee mugs, quills and pens, portfolios, laptops,
and an ancient living tortoise Plautus; scenes 1, 3 and 6 are set in the past, 2, 4 and 5 in
the present, and 7 in both temporal frames.
The characters include the house’s current residents and the people who lived
there before, all imagined on the Goethean model of “reactive entities”; Lord Coverly
and Lady Croom are the aristocratic owners; Thomasina is their precocious teenage (13-
17) daughter, modeled on Ada Lovelace (Byron’s sister, who herself foresaw the binary
computer), and two hundred years ahead of her time (intuits chaos theory, entropy and
the second law, fractal geometry and attractors—equations for a bluebell, a rose, a leaf, a
fern, a snowflake curve--, iterated algorithms…); Thomasina’s tutor, Septimus Hodge, 22,
a friend of Lord Byron, who instructs her into the Newtonian vision of the universe; two
modern scholars, classicist and writer Hannah Jarvis (studying Sidley Park secrets) and
literature professor and critic Bernard Nightingale (romanticism, life of Byron—who
had stayed at Sidley); heir to Sidley Park Valentine, post-grad student in mathematical
biology and a modern day chaotician (trying to explain the rise and fall of the grouse
population on the estate); Lady Croom’s gardener Richard Noakes, “the emperor of
irregularity”; poetaster and botanist Ezra Chater and wife Charity; the fleeting presence
of Lord Byron and a few others.
The gist of the play is in how present-day /sic/ characters look at past
characters through their visions, texts (poems included), records, workbooks, primers,
game books, drawings, computations, letters, equations… and how the multiplicity of

123
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

scientific-philosophical topics are discussed and reflected in their interactions—all the

way up to their final mix-up in Act II, Sc. 7, summed up as “there is an underlying order
to seemingly random events” (chaotic thesis); in the final party’s “chaos” time periods
and relationships collapse, variations in social norms and assumptions increase,
characters disperse or die (Thomasina at 17), but connections and order can still be
discerned; so, “there is order in chaos—an unpredictable order, but determined order
nonetheless, and not merely random behavior;” (Fleming, 193-4) and it is only through
the constant dialectic and tension between chaos and order, reason and emotion,
knowing and unknowing, (science and literature together) that existence gets meaning
and purpose; so we are back at Scene 1, where Thomasina was trying to understand why
jam mixed in rice pudding can never be unstirred and “if you stirred backwards, the
/entropic/ pudding does not notice /it observes the second law/ and continues to turn
pink just as before;” while amateur chaoticians have known even since before Newton (
William Camden, 1605) that “the proof of the pudding is in…” the stirring.

References

Arcadia at the Internet Broadway Database; https://www.ibdb.com/broadway-show/ 1663;

Baker, G. L. & J. P.Golub, Chaotic Dynamics: An Introduction (Cambridge: CUP, 1996);
Banville, John, Mefisto (London: Secker & Warburg, 1986);
Banville, John, The Newton Letter (London: Secker & Warburg, 1982);
Bergman, Torbern, A Dissertation of Elective Attractions. Trans. By Thomas Bedoes (London: J.
Murray & Charles Elliot, 1785; Upsala 1775);
Briggs, John, Fire in the Crucible: the Alchemy of Creative Genius (New York: St. Martin’s Press,
1988);
Briggs, John and F. David Peat, Seven Life Lessons of CHAOS: Spiritual Wisdom from the Science
of Change (New York: Harper Perennial, 2000; Collins e-books 1999);
Burgess, Gordon J. A., “An Irish Die Wahlverwandtschaften,” German Life and Letters 45:2, April
1992;
Carrier, David, “Review: Elective Affinities and Their Philosophy,” History and Theory, Vol.49,
No.1 (Feb. 2010), pp.139-146;
Dawkins, Richard, Unweaving the Rainbow: Science, Delusion and the Appetite for Wonder
(London: Penguin, 1999/1998);
Devaney, Robert L., “Chaos, Fractals, and Arcadia,” math.bu.edu/DYSY/arcadia/index.html;
Dobbs, B. J. T., The Janus Faces of Genius: The Role of Alchemy in Newton’s Thought (Cambridge:
CUP, 1998);
Duran, Xavier, “Goethe and the Affinity between Chemistry and Literature: Molecules and
Divorces in a Romantic Novel,” Metode 2011-69. Online only;
Fleming, John, Stoppard’s Theater: Finding Order amid Chaos (Austin: University of Texas Press,
2001);
Fleming, John, Tom Stoppard’s “Arcadia”—Modern Theatre Guides (London: Continuum, 2001);
Fractal Attraction. A Fractal Design System for the Macintosh software package (book and floppy
diskette) by Kevin D. Lee and Yosef Cohen (St.Louis, Missouri: Elsevier Academic Press, 1991);
https://b-ok.cc/book/2367807/c-2f6a8;

124
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Gervas, Pablo, “Using Fuzzy Logic to Model Character Affinities for Story Plot Generation,”
conference paper, May 2016; https://www.researchgate.net/publication/298403354;
Gleick, James, Chaos: Making a New Science (New York: Viking/Penguin, 1987);
Goehr, Lydia, Elective Affinities: Musical Essays on the History of Aesthetic Theory (Columbia
Themes in Philosophy, Social Criticism, and the Arts) (New York: Columbia Up, 2011);
Goethe, Johann Wolfgang von, Elective Affinities. Transl. with an introd. by David Constantine
(Oxford’s World’s Classics, 2008); Trans. R. J. Hollingdale, Penguin 1971; Trans. J. A. Froude and
R. D. Boylan, London 1854/1809);
Goethe’s Narrative Fiction (The Irvine Goethe Symposium), ed. William J. Lillyman (Berlin,
Birkhauser: De Gruyter/Mouton, 1983);
Hayles, N. Katherine, Chaos Bound: Orderly Disorder in Contemporary Literature and Science
(Ithaca and London: Cornell UP, 1990);
Hayles, N. Katherine, Chaos and Order: Complex Dynamics in Literature and Science(Chicago:
Univ. of Chicago Press, 1991);
Kelly, Katherine E. (ed.), The Cambridge Companion to Tom Stoppard (Cambridge: CUP, 2001);
Kerr, Philip, Dark Matter: the Private Life of Sir Isaac Newton (Carmarthen, UK: Crown House
Ltd., 2003/2);
Koch, Niels Fabian Helge von, “On a Continuous Curve…,”in Archive for Mathematics, Astronomy
and Physics, 1 (1904), 681-704 (in French);
Lewin, Roger, Complexity: Life at the Edge of Chaos (London: Macmillan, 1992);
Lorenz, Edward N., The Essence of Chaos (Seattle, WA: Univ. of Washington Press, 1995);
Lurie, Dr. Robert M., “A Review and Demonstration of The Essence of Chaos by Edward N.
Lorenz,” arxiv.org/pdf/0910.2213;
McKinnon, Andrew, “Elective Affinities of the Protestant Ethic: Weber and the Chemistry of
Capitalism,” Sociological Theory, vol.28, no.1, pp.108-126;
Mandelbrot, B., The Fractal Geometry of Nature (San Francisco: Freeman, 1983);
Mendez, Gonzalo, Pablo Gervas & Carlos Leon, “A Model of Character Affinity for Agent-Based
Story Generation,” in 9th International Conference on Knowledge, Information and Creativity
Support Systems, Limassol, Cyprus, 11/2014; www.homepage;http//nil/fdi.nem.es; “On the Use
of Character Affinities for Story Plot Generation” in Advances in Intelligent Systems and
Computing, AISC, vol. 416; online: Jan. 2016;
Peitgen, H.-O. and P. Richter, The Beauty of Fractals (Heidelberg: Springer Verlag, 1986);
Penrose, Alexander P. D. (ed.), The Autobiography and Memoirs of Benjamin Robert Haydon
1786-1846… (New York: Minton Balch & Company, 19219, p.231);
The Poetical Works of John Keats. With notes by Francis T. Palgrave (London: Macmillan, 1884);
The Poetical Works of Lord Byron (Oxford: Humphrey Milford; OUP, 1923, p.93);
Prigogine, Ilya, The End of Certainty: Time, Chaos and the New Laws of Nature (New York: Free
Press, 1997);
Rogers, G. A. J., “Locke’s Essay and Newton’s Principia” on JSTOR.org/stable/2708776?seq=1;
Smith, P. D., “Elective Affinity: A Tale of Two Cultures?”” Prometheus 04 (2000), 46-65;
www.peterdsmith.com/elective-affinity-a-...;
Stoppard, Tom, Arcadia: A Play in Two Acts (London: Faber and Faber, 1993);
Tantillo, Astrida Orle, Goethe’s Elective Affinities and the Critics (Rochester, NY: Camden House,
201);
Turnbull, H. W. et als (eds.), The Correspondence of Isaac Newton, vol. 1-7 (Cambridge: CUP,
1959-1977);

125
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Wahl, Daniel Christian, “A Brief History of Systems Sciences, Chaos and Complexity, “ PDP
Foundation Blog; Sept. 12, 2019; https://www.resilience.org/resilience.author/daniel-wahl;
Weber, Max, Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism (New York: Scribner’s 1958/1905);
Wilson, Raymond J., “Gardens in Stoppard, Austen and Goethe,” in Anna Teresa Timieniecka (ed.)
Analecta Husserliana, 70, Dordrecht, Kulver Academic, Netherlands, pp.59-66;
Wordsworth, Willilam, A Selection of His Finest Poems. Ed. by Stephen Gill and Duncan Wu
(Oxford: Oxford Poetry Library, OUP, 1994).

126
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

MEANINGS AND USE OF THE WORD "THANK YOU" IN ROMANIAN

Larisa Ileana CASANGIU,

Assoc. Prof. PhD, University „Ovidius” of Constanţa

Abstract:. The word „Thank you” has got lots of Romanian meanings and uses beyond gratitude
(the most known significance). There are no formal similarities among the equivalents of the word
”Thank you”[Mulţumesc] in other languages. Although it is usually positively valued, this word also
has neutral and even negative / pejorative meanings. Apart from these meanings we identify in the
communication, we specify phrases and contexts that could give this Romanian specific to this
word. At the same time, we try to offer a holistic perspective on the frequent use of this word in the
speaking.

Keywords: meaning, significance, pragmatics, Romanian specific.

Etimologia cuvântului „mulţumesc” in limba română

Conform lui Scriban (1939)1, dar şi lui Theodor Hristea 2, cuvântul „mulţumesc”
derivă dintr-o urare - *mulţănesc, d. mulţĭ anĭ, adică urez cuĭva să trăĭască mulţĭ anĭ).3

Câteva echivalente ale cuvântului „mulţumesc”

Nici în limbile vorbite de popoarele limitrofe poporului român, nici în celelalte
limbi latine, nici în cele ale naţionalităţilor conlocuitoare din România, nici în cele
îndepărtate de aceasta, nu există cuvinte cu semnificanţi similari (cuvinte similare din
punct de vedere formal) pentru cuvântul „mulţumesc” 4, însă recunoştinţa este exprimată
de-a lungul întregii lumi. Acest fapt demonstrează că nevoia de exprimare a gratitudinii
este una general umană, indiferent de cultura de apartenenţă, de gradul de civilizaţie sau
de diverse situarea geografică a vorbitorului, dar că etimologia expresiei a variat,
cuvântul derivând fie de la o urare, fie de la o binecuvântare, de la o convenţie
lingvistică, fie constituie un simbol, o etichetă socială sau o recunoaştere a limitării
condiţiei umane.

Prezenţa cuvântului „mulţumesc” şi a derivatelor sale în literatura paremiologică

Reflecţiile asupra mulţumirii sunt numeroase şi prezente în toate culturile lumii,
uneori afirmând „adevăruri” antagoniste5.

1
https://dexonline.ro/intrare/mul%C8%9Bumire/69849
2
În acest sens, vezi Povestea lui „mulţumesc” (https://www.literparc.ro/povestea-lui-multumesc/)
3
https://dexonline.ro/intrare/mul%C8%9Bumire/69849
4
În rusă: Спасибо; în bulgară: Благодаря; în sârbă: Хвала; În ucraineană: Дякую; în maghiară: köszönöm; În
italiană: Grazie; în spaniolă: Gracias; în portugheză: obrigado/ obrigada; în franceză: Merci; în greacă:
ευχαριστώ; în turcă: Teşekkürler; în tătară: Saobol/рәхмәт etc.
5
Spre exemplu, proverbul estonian „Cine nu mulţumeşte pentru puţin, nu va mulţumi nici pentru mult.”
(http://proverbe.citatepedia.ro/despre.php?s=mul%FEumire) se află în antinomie faţă de proverbul african „Unul
care-ţi mulţumeşte des pentru un fleac, te lasă sarac.”
(http://proverbe.citatepedia.ro/despre.php?p=2&s=mul%FEumire). La fel, „Persoana care se mulţumeşte cu
127
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Și în paremiologia culturii române, apar foarte multe reflecţii ale geniului

popular: „Mulţumeşte-te cu ce ai!/ Fii mulţumit cu ce ai!”; „Nemulţumitului i se ia darul”;
„Să cinsteşti pe cei bătrâni şi de sfat să le mulţumeşti!”; „Ferice de cel ce se mulţumeşte
cu puţinul ce-l are.”; „Bogatul cât trăieşte, niciodată nu se mulţumeşte.”; „Fericit omul
care se mulţumeşte cu ceva mai puţin decât are.”; E greu sa-i mulţumeşti pe toţi.”; „Și cu
oile toate şi cu lupii prieten nu se poate.”; „La dar mic, mulţumire mică.”; „Unde omul se
mulţumeşte, acolo raiul îl găseşte.” 6; „Cel nemulţumit trăieşte nefericit.”; „Mai lesne
mortul va grăi decât nerecunoscătorul va mulţumi”; „Dacă nu poţi răsplăti binele ce ai
dobândit, fă măcar o mulţumire!”7.
Majoritatea covârşitoare a acestora se referă preponderent la mulţumirea
decurgând din recunoştinţă, extrem de rar din alte motive.

Semantica şi semnificaţiile utilizării cuvântului „Mulţumesc!”

Emiterea mulţumirilor se face în numeroase situaţii, cuvântul „Mulţumesc!” având
semnificaţii diverse, în funcţie de scopul avut în vedere. Astfel, identificăm:
1) „Mulţumesc”, ca expresie a recunoştinţei. În Dicţionarul explicativ al limbii
române, „Mulţumesc!” este un „Cuvânt cu care se exprimă cuiva recunoştinţa
pentru ceva sau ca răspuns la o urare, la un salut etc.” 8. Dr. David R. Hamilton
defineşte recunoştinţa drept „trăsătura de a fi recunoscător, de a fi pregătit să
aprecieze bunătatea şi să o întoarcă, acţiunea de a număra binecuvântări.” 9,
fiind „o practică foarte eficientă pentru îmbunătăţirea fericirii”. 10 Acelaşi
cercetător, în scopul îmbunătăţirii sănătăţii, recomandă: „Scrieţi o scrisoare
de mulţumire unei persoane care v-a influenţat viaţa, înmânaţi-o personal sau
chiar citiţi-o persoanei respective!” 11. Interesantă este şi concluzia la care
ajunge: „Bunătatea dă naştere recunoştinţei, iar recunoştinţa generează
bunătate. Este ca un cerc.”12 Și Edward de Bono arată că „Aprecierile şi
mulţumirile sunt parte a recunoaşterii” 13, iar Dr. John F. Demartini consideră
că „Iubirea şi recunoştinţa sunt cei mai mari vindecători.”14
Date fiind aceste opinii autorizate, dar şi multe altele similare, se cuvine să le mulţumim
cu recunoştinţă părinţilor, tutorilor, mentorilor, semenilor care ne-au ajutat, divinităţii,
dar şi anumitor fiinţe necuvântătoare (de exemplu, câinelui sau delfinului salvator),
precum şi altor aspecte naturale (peşterii care a oferit adăpost, pomilor care au dat

bucurii mărunte nu va atinge niciodată fericirea înaltă.”

(http://proverbe.citatepedia.ro/despre.php?p=3&s=mul%FEumire) vs. „Cine nu se mulţumeşte cu puţin nu va
avea parte niciodată de mai mult.” (id)
6
https://www.portal-info.ro/proverbe/proverbe-despre-multumire.html
7
http://www.intelepciune.ro/despre/multumire/proverbe
8
https://dexonline.ro/definitie/mul%C8%9Bumesc
9
Dr. David R. Hamilton, Cele cinci efecte ale bunătăţii, trad. Luciana Sabina Tcaciuc, Ed. Niculescu, Bucureşti,
2017, p. 47
10
ibidem, p. 50
11
ibidem, p. 110
12
ibidem, p. 136
13
Edward de Bono, Șase medalii ale valorii, trad. Oana Maria Popescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008, p.
45
14
Dr. John F. Demartini, Cele şapte comori lăuntrice, trad. Carmen Terţiu, Ed. For You, Bucureşti, 2014, p. 53
128
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

roade bogate – uneori în lipsa oricărei îngrijiri -; izvorului cu apă cristalină şi potabilă
etc.). Putem fi recunoscători pentru un dar primit, pentru o încurajare, pentru că cineva
şi-a exprimat încrederea în noi, pentru o informaţie pe care am primit-o, pentru o urare,
pentru o idee care ne inspiră/ne ajută să depăşim o provocare, pentru un serviciu,
pentru un gest de susţinere/suport moral) etc.
Despre valenţele recunoştinţei s-a scris foarte mult în ultimele decenii, începând de la
studii ale unor autori motivaţionali paradigmatici (de exemplu, Dalai Lama) şi până la
studii bazate pe solide cercetări ştiinţifice, toţii autorii acestor lucrări (empirice sau
ştiinţifice) recomandând exprimarea cât mai frecventă a recunoştinţei, atât în scopul
echilibrării interioare a individului uman, cât şi al menţinerii/ redobândirii sănătăţii, şi
chiar în scopul experimentării fericirii.
2) „Mulţumesc anticipat”. Deşi este frecvent pronunţată, această utilizare a
mulţumirii este uneori criticată şi considerată a nu fi de bonton, întrucât
obligă persoana căreia i se mulţumeşte (anticipat) să acţioneze într-un anumit
mod convenabil emitentului. Mulţumirea anticipată se poate confunda cu
mulţumirea pentru o promisiune. Astfel, în povestea chinezească De ce se
socotesc anii după animale, pe când „până şi şobolanul şi pisica păreau frate şi
soră”15, pisica îi cere şobolanului să o trezească într-o zi mai devreme, pentru
a ajunge la o ceremonie la care îi invitase împăratul. Plin de solicitudine,
acesta îi răspunse: „ – Nu-ţi face griji, surioară pisică! Te trezesc negreşit,
dormi liniştită! […]16”. Pisica, la rându-i, îi spune „Mulţumesc”17. Aşa cum se va
dovedi, aceasta este strict o mulţumire pentru promisiune!
3) „Mulţumesc”, pronunțat în cadrul unor practici spirituale. Emoto Masaru
arăta că apa se cristalizează/structurează în mod plăcut în prezenţa
cuvântului „Mulţumesc!”18. Joe Vitale, în etapa a treia a Cursului despre trezire,
prezintă „povestea despre Ho’oponopono” şi arată în ce constă această
tehnică: rostirea repetată a patru propoziţii - „Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă.
Mulţumesc. Te iubesc.” [s.n.]
4) „Mulţumesc”, ca răspuns al interesului arătat de cineva faţă de propria
persoană („Ce mai faci?” ; „Mulţumesc, bine!”)
5) „Mulţumesc!” formal. Un exemplu de utilizare a mulţumirilor formale poate fi
reprezentat de situaţia în care se primeşte o reclamaţie sau o sesizare chiar de
către cel care îl realizează/furnizează, cu privire la neajunsurile sau slaba
calitate a unui produs sau a unor servicii. Acesta mulţumeşte pentru că i s-a
adus la cunoştinţă respectiva problemă.
6) „Mulţumesc!” pentru feedbackul primit. Douglas Stone şi Sheila Heen arată că
a da feedback nu este tocmai un lucru uşor şi, dat fiind faptul că feedbackul
oferă informaţii asupra propriei persoane (a receptorului), fiind bun precum
exerciţiile şi brocoli, se cuvine să mulţumim pentru acest lucru. Autorii

15
*** Cele mai îndrăgite poveşti cu animale, trad. din lb. rusă Bogdan Budeş, Ed. Roossa, f.a., p. 125
16
idem
17
idem
18
Emoto Masaru, Mesajele ascunse din apă, trad. Laura-Corina Miron, Ed. Adevăr Divin, Braşov, 2006
129
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

sesizează şi un paradox: „When we give feedback, we notice that the receiver

isn't good at receiving it. When we receive feedback, we notice that the giver
isn't good at giving it.”19 [„Când oferim feedback, observăm că cel căruia i-am
oferit nu se pricepe să-l primească. Când primim feedback, observăm că cel
care ni l-a oferit nu se pricepe să-l ofere”].
Necesitatea la feedback şi a consecinţelor acestuia este surprinsă şi în literatura de loisir.
Astfel, în articolul Cum ar fi bine să răspunzi la banalul mulţumesc, se arată: „În funcţie de
răspunsul pe care-l dai ca feedback poţi crea următoarele situaţii în ceea ce priveşte
energia: o blochezi; o accepţi, o accepţi şi o reflectezi” 20. Mai mult, dintre posibilele
răspunsuri automate la mulţumesc identificate de autori (cu plăcere; nu ai pentru ce;
pentru nimic; cu drag; şi eu îţi mulţumesc!), acceptabile sunt doar sintagmele „Cu drag/Cu
plăcere” (implicând acceptarea energiei primite) sau „Și eu îţi mulţumesc!” (care ar
înmulţi energia vibraţională prin acceptarea energiei şi închiderea buclei).
7) „Mulţumesc!”, pentru fidelizarea clientului/beneficiarului. De regulă, când
călătorim cu avionul, ni se mulţumeşte pentru că am optat pentru respectiva
companie aeriană de zbor. La fel, în anumite magazine, auzim adesea
mulţumiri pentru alegerea făcută. Și numeroase ambalaje şi chiar garanţii ale
unor obiecte conţin mulţumiri în acelaşi scop.
8) „Mulţumesc!”, prin antifrază, sarcastic, în chip ironic şi/sau de reproş. Spre
exemplu, atunci când nu este îndeplinită o cerere/rugăminte, în locul altor
comentarii (de prisos sau care pot afecta bunele relaţii), sunt persoane care
preferă să mulţumească. „Mulţumesc!” este folosit ca reproş pentru un fapt
indezirabil venit din partea cuiva („Mulţumesc pentru că mi-ai răsplătit
bunătatea printr-o reclamaţie!”) sau ca o ironie faţă de ceva ce s-ar fi cuvenit
să se întâmple şi nu s-a întâmplat („Mulţumesc că m-ai informat despre
schimbarea orarului! Am ajuns exact când se terminase programul!”) sau la
constatarea absenţei mulţumirilor, de regulă, din partea unui copil
(„Mulţumesc, parcă, se spunea, aşa-i?...”).
9) „Mulţumesc!”, pentru a edulcora un refuz, fie că acesta exprimă declinarea
unei propuneri/oferte indezirabile („Mulţumesc, însă a da curs propunerii
acesteia ar însemna să-mi depăşesc atribuţiile profesionale/ să nu mai fac faţă
îndatoririlor actuale”), fie în cazul deţinerii deja a ceea ce se oferă
(„Mulţumesc, dar deja am cartea respectivă!”).
10)„Mulţumesc!” în rugăciune. Adepţii fiecărei religii recunoscută legal spun
rugăciuni de mulţumire pentru ceea ce au, pentru ce sunt, pentru ajutorul dat,
pentru roadele pământului/pentru recoltă, pentru fenomenele naturii menite
să ajute culturilor, pentru pavăza divină etc. În Sfânta Evanghelie după Marcu
(11:24) din Biblie, se recomandă: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că
le-aţi primit şi le veţi avea” 21, ceea ce, în opinia exegeţilor și metafizicienilor,

19
Douglas Stone & Sheila Heen, Thanks for feedback. The science and art of receiving feedback well, Penguin
Random House, UK, 2014, p. 4
20
https://www.avantaje.ro/articol/cum-raspunzi-la-banalul-multumesc
21
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=11&id=53 (accesat: 24.02.2021)
130
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ar echivala cu să mulţumească pentru un aspect dorit să se manifeste în viaţa

lor.
11)„Mulţumesc!”, pentru scurtarea explicaţiilor/discursului. Atunci când o
explicaţie este prea stufoasă (abundă în detalii, adesea nesemnificative sau
necerute) sau când un discurs depăşeşte timpul alocat sau chiar este
inoportun, emitentul este întrerupt cu un „Mulţumesc!” prompt, adesea
repetat.
12)„Mulţumesc!”, de complezenţă. Se mulțumește astfel chiar și pentru un
răspuns care nu este cel dezirabil celui care îi așteaptă. La fel, organizatorul
unui eveniment cu intrare liberă simte nevoia să mulţumească de
complezenţă, fiind tributar unui comportament imitativ (ritualic), sau având
în vedere timpul împărtăşit de către participanţi, disponibilitatea acestora,
sau evitarea timpilor morţi, stânjenitori de dinaintea deschiderii propriu-zise
a evenimentului, sau dând răgaz participanţilor să intre în atmosferă (de
exemplu, pentru prezenţa participanţilor la o prezentare promoţională,
lansarea unui produs, la un eveniment cultural etc.). Chiar şi mulţumirile
pentru atenţia cu care am fost ascultaţi (presupusă, aparentă sau autentică)
pot fi încadrate aici!
13) „Mulţumesc!”, pentru înţelegere. Mai cu seamă într-o comunicare ce se vrea
asertivă, atunci când exprimăm amânarea unui fapt sau chiar refuzul faţă de
solicitarea cuiva, mulţumim „pentru înţelegere”, mizând pe empatia
receptorului, după ce au fost prezentate motivele care au condus la acea
conduită;
14)„Mulţumesc!”, în chip de manipulare. Maeştrii disimulării, indiferent de
mediul de provenienţă sau de profesia exercitată, ştiu că simulând
mulţumirile sincere pentru un fapt care nu a avut loc, sunt şanse mari ca el să
se realizeze. Astfel, o doamnă îi transmite mulţumirile sale cordiale şefului
unei echipe care i-a lucrat în curte, exact când aceştia se pregăteau să plece,
pentru că i s-a spus că au lăsat totul foarte curat în urma lor, ceea ce încântă şi
o va determina să le recomande serviciile întregului ei cerc de cunoştinţe!... În
acelaşi scop, o bunică i-a mulţumit nepoţelului său în vârstă de trei ani pentru
faptul că a renunţat la scutece. În ambele situaţii, mulţumirile manipulatorii
au dat rezultatele scontate.
15)„Mulţumesc!”, din/în suferinţă. Fără să discutăm despre cazuri patologice (de
exemplu, de masochişti), există persoane, tributare sistemului de credinţe
asumat, care emit mulţumiri pentru suferinţa lor. Unele cred că îşi ispăşesc
astfel păcatele/karma, altele că suferinţa lor vine în iubirea lui Dumnezeu,
altele, în mediul rural conservator, cred că faptul că iubitul le face să sufere
demonstrează dragostea lui faţă de ele! Și toate acestea mulţumesc pentru
suferinţele îndurate.
Diferită de aceste cazuri, există însă şi o mulţumire slobozită dintr-o relativă relaxare a
suferinţei, aşa cum este cea a protagonistului operei O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (de

131
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Aleksandr Soljeniţîn), care, după ce îndură atrocităţile gulagului, după minuscule

„izbânzi”, la sfârşitul zilei, are sentimentul mulţumirii: „Șuhov adoarme, pe deplin
mulţumit. Astăzi a avut o zi cu multe noroace: nu l-a trimis la carceră, echipa a scăpat de
Soţgorodok, la prânz a ciupit o porţie de caşă în plus, şeful de echipă a dus-o bine din
condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, pânza de ferăstrău nu i-au găsit-o la
percheziţie, a dobândit ceva de la Cezar, şi-a cumpărat tutun. Și n-a căzut bolnav la pat, a
scăpat. / A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită.” 22
16)„Mulţumesc!”, pentru existenţa cuiva. Mulţumirile faţă de o persoană pentru
că există pot echivala adesea cu o declaraţie de dragoste sau măcar de
prietenie şi, rar, ca dovadă a recunoştinţei.
17)„Mulţumesc!”, într-o citare. Independent de voinţa noastră, atunci când
reproducem un text (prin declamaţie, pentru o argumentaţie, pentru o
demonstraţie etc.) pronunţăm „Mulţumesc!” (dacă apare în respectivul text și
ne folosește argumentaţiei/analizei).
Deşi tânjim la iluzia întocmirii unui studiu exhaustiv, avem conştiinţa atât a
imposibilităţii acestuia, cât şi a oferirii unei imagini ample asupra subiectului investigat.
La cele „10 avantaje ale utilizării cuvântului «Mulţumesc!» 23 - respect; stare de bine;
gratitudine; încredere; simpatie; exemplu; apreciere; încurajare; satisfacţie; interes -,
majoritatea covârşitoare a acestora fiind, în fapt, consecinţele acestei utilizări, se pot
adăuga cele care derivă din situaţiile mai sus enumerate şi prezentate.

Bibliografie

De Bono, Edward, Șase medalii ale valorii, trad. Oana Maria Popescu, Curtea Veche Publishing,
Bucureşti, 2008
Demartini, Dr. John F., Cele şapte comori lăuntrice, trad. Carmen Terţiu, Ed. For You, Bucureşti,
2014
Emoto, Masaru, Mesajele ascunse din apă, trad. Laura-Corina Miron, Ed. Adevăr Divin, Braşov,
2006
Hamilton, Dr. David R., Cele cinci efecte ale bunătăţii, trad. Luciana Sabina Tcaciuc, Ed. Niculescu,
Bucureşti, 2017
Soljeniţîn, Aleksandr, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, trad. Nina Grigorescu, Ed. Humanitas
Fiction, Bucureşti, 2018,
Stone, Douglas; Heen, Sheila, Thanks for feedback. The science and art of receiving feedback well,
Penguin Random House, UK, 2014
Vitale, Joe, Curs despre trezire, trad. de Eugen Damian, Meteor Press, Bucureşti, 2011
*** Cele mai îndrăgite poveşti cu animale, trad. din lb. rusă Bogdan Budeş, Ed. Roossa, f.a.,

Surse Web
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=11&id=53 (accesat: 24.02.2021)

22
Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, trad. Nina Grigorescu, Ed. Humanitas Fiction,
Bucureşti, 2018, p. 161
23
https://andreeadanciulescu.wordpress.com/2014/03/03/10-avantaje-ale-utilizarii-cuvantului-multumesc/
132
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

http://proverbe.citatepedia.ro/despre.php?p=3&s=mul%FEumire (accesat: 21.02.2021)

https://www.portal-info.ro/proverbe/proverbe-despre-multumire.html (accesat: 21.02.2021)
http://www.intelepciune.ro/despre/multumire/proverbe (accesat: 21.02.2021)
https://andreeadanciulescu.wordpress.com/2014/03/03/10-avantaje-ale-utilizarii-cuvantului-
multumesc/ (accesat: 11.02.2021)
https://www.avantaje.ro/articol/cum-raspunzi-la-banalul-multumesc (accesat: 15.02.2021)
https://www.literparc.ro/povestea-lui-multumesc/ (accesat: 11.02.2021)
https://dexonline.ro/definitie/mul%C8%9Bumesc (accesat: 5.02.2021)
https://dexonline.ro/intrare/mul%C8%9Bumire/69849 (accesat: 11.02.2021)

133
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

MALENTENDUS GÉNÉRIQUES ET RÉCEPTION DE L’ŒUVRE LITTÉRAIRE

Mihaela CHAPELAN
Assoc. Prof. PhD, University of Bucarest

Abstract : Misunderstandings concerning the perception by readers of constitutive literary genres

and sub-genres run through the history of literature. Taking into account some of the most well-
known cases (such as Diderot’s La Religieuse, Rousseau’s La Nouvelle Héloise or, closer to our times,
Laura Albert’s The Heart is Deceitful above all Things), our paper sets out to connect this dimension
– which otherwise could appear as merely anecdotical – to a broader theory of literary genres. We
will lay a particular emphasis on the pragmatic approach: thus, we hope to highlight a series of
notions related to the concept of literary genre, such as the status of fictional speech acts and
macro-acts or the inevitable question of referentiality. But, regardless of the type of theoretical
approach we choose, misunderstandings - whether they are deliberately planned by the author or
appear as a consequence of the receiver’s subjective understanding - play a central role in the
orientation of the act of reading.
Keywords: literary genre, pragmatic approach, fictional speech acts, referentiality, act of reading

1. Multiplicité des approches du genre

À partir de la Poétique d’Aristote jusqu’à nos jours, les tentatives de définition des
genres littéraires ne manquent pas, on pourrait même légitimement affirmer que les
débats autour de cette question ont toujours été au cœur de la théorie littéraire. Qu’on
les appelle traditionnellement « genres littéraires» ou bien « architextes » (comme
proposait Gérard Genette), « stéréotypes littéraires » (Jean-Louis Dufays), « conventions
discursives » (Jean-Marie Schaeffer, Antoine Compagnon), qu’on les envisage en tant que
traits ou structures invariants des textes (Propp, Todorov) ou dans leur historicité et
dans leur interaction avec l’horizon d’attente des lecteurs (Hans Robert Jauss et les
tenants de la théorie de la lecture, qui donnent à ce vieux débat une nouvelle tournure,
centrée sur les compétences du lecteur), un constat semble faire l’unanimité : le
rattachement d’un texte à un genre, que pratique consciemment ou inconsciemment
tout lecteur, a un rôle primordial dans l’orientation de la réception.
La perspective pragmatique sur le discours littéraire ne pouvait pas ignorer cette
problématique des genres, car elle se reliait autant à la conception de l’œuvre comme
dispositif communicatif entre un auteur et une série illimitée de lecteurs qu’à la théorie
des actes de langage. Le statut illocutoire des actes de langage fictionnels ont préoccupé
Austin, Searle, Genette, Maingueneau, chacun venant avec sa propre interprétation.
Préoccupé plutôt par la cohérence de sa théorie, Austin les évacue sous la désignation
d’énonciations non-sérieuses. Pour Searle, l’acte fictionnel est une assertion feinte, tandis
que pour Genette il appartient à la catégorie des actes illocutoires déclaratifs à fonction
instauratrice. À son tour, Dominique Maingueneau s’intéresse à la nature de l’acte de
langage fictionnel et propose de reporter cette discussion dans le cadre de la
pragmatique textuelle, qui a comme particularité le fait de travailler sur des séquences
134
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

plus longues d’actes de langage, ce qui permet d’établir à un niveau supérieur une
valeur illocutoire globale, celle du macro-acte de langage.
Cette notion, introduite par Van Dyk en 1977 et reprise par F. Nef en 1980 a été
conçue justement pour tenter de dépasser la théorie standard des actes de langages
correspondant en général à des micro-énoncés isolés et permettre de situer l’analyse au
niveau du texte ou du discours. Comme le soulignait également L. Apostel 1, il faut retenir
que la valeur d’un macro-acte ne se limite pas à une addition linéaire de toutes les
valeurs des actes isolés qui forment un texte. Cela ne veut pas dire pourtant que les
valeurs des micro-actes sont ignorées, car elles sont importantes pour l’établissement de
la cohérence pragmatique d’un texte ou d’un discours, qui se mesure à la possibilité de
comprendre la valeur d’un macro-acte soit de manière progressive (au fur et à mesure
que divers micro-actes implicites ou explicites apparaissent), soit de manière régressive
(la véritable compréhension est enclenchée à partir du dernier acte exprimé, qui fait
revenir l’interprétant sur la valeur des actes antérieurs). La valeur d’un macro-acte de
langage n’est pas une valeur unique, mais une valeur unifiée.
Il est évident que l’analyse des actes de langage dans les textes littéraires ne peut
se réduire à travailler avec des actes de langage élémentaires du type : ordonner,
promettre, déclarer, prier, menacer etc., le niveau du macro-acte étant particulièrement
important dans la construction de la signification d’ensemble. Selon Maingueneau, la
notion de macro-acte est à relier à la problématique des genres, car « si le destinataire
comprend à quel genre (un toast en fin de banquet, un sermon dominical, un pamphlet
politique, une fable, etc.) appartient un ensemble d’énoncés, il en a une interprétation
adéquate, qui ne résulte pas de la simple somme des actes de langage élémentaires ».2
L’identification du genre auquel un texte appartient est donc essentielle pour la
conduite interprétative de son récepteur, qui en fonction de cette appartenance va
mobiliser des rituels spécifiques. On ne lit pas de la même manière une description de la
lune dans une revue scientifique ou dans le Voyage dans la Lune de Cyrano de Bergerac.
Pour prendre un autre exemple, lorsqu’on lit le récit du narrateur de Rabelais qui
se réfugie dans la gorge de Pantagruel pour fuir un orage et y reste plusieurs moi, en
visitant « plus de vingt-cinq royaumes habités, sans compter les déserts et un gros bras
de mer », nous « suspendons notre incrédulité » et nous nous réjouissons de toutes ses
inventions sans penser à faire des reproches d’invraisemblance à l’auteur tout
simplement parce qu’on a correctement identifié l’appartenance de ce texte au genre de
la fiction fantaisiste et non pas à une fiction réaliste ou bien à une page d’un livre
d’anatomie.

2. Malentendus génériques
Lorsqu’il y a erreur d’identification générique l’interprétation s’en trouve
grièvement troublée, car en fonction de son appartenance un texte entre dans des

1
Voir son article « Communication et action », in H. Parret, Le langage en contexte, Amsterdam, J. Benjamin,
1980
2
Dominique Maingueneau, Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Bordas, 1990, p. 12
135
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

circuits de légitimation distincts et l’effet perlocutoire de son macro-acte de langage

peut être faussé. À des limites extrêmes, les écrivains sont amenés à rendre compte non
seulement devant leurs lecteurs mais aussi devant la justice.
Sur le mode facétieux et fantaisiste qui est le sien, et qui n’exclut pourtant pas le
bien-fondé de ses observations, Cyrano de Bergerac mettait en scène un tel procès. Ainsi,
son personnage Dyrcona (un anagramme), héros qu’on retrouve dans les deux textes
en miroir de Cyrano (Voyage dans la Lune et Histoire des États et Empires du Soleil), de
retour en France après son voyage lunaire, fait publier le récit de ses aventures, ce qui
lui vaut des accusations de sorcellerie et la peine d’emprisonnement. Il s’en échappe
grâce à une machine mise en route par l’action de la lumière, qui le conduit sur le Soleil,
astre habité par des colonies d’oiseaux qui ont développé une organisation politique
idéale, où le rôle de monarque n’est donné qu’à titre de punition. Même si le procès
imaginé par Cyrano de Bergerac constitue un artifice utile au relancement de l’histoire,
ayant donc une fonction narrative, cela ne l’empêche pas d’avoir également une fonction
méta-discursive, de mise en abyme d’une possible réception faussée, inappropriée à
toute œuvre de fiction.
Sur le mode sérieux, bien réel cette fois-ci, le célèbre procès intenté plus de deux
siècles plus tard à Flaubert, au sujet de Madame Bovary, provient non seulement de
l’intransigeance morale de ses accusateurs, mais aussi d’une confusion esthétique qui
débouche sur l’incapacité de faire la distinction entre les écrits à caractère ouvertement
moralisateur et un roman qui invente un nouveau style, celui de l’écriture
impersonnelle, objective, et dont la morale ne peut être que de l’ordre de l’implicite.
Parfois ces malentendus génériques semblent favoriser la diffusion de l’œuvre,
comme ce fut le cas du premier best-seller de la littérature française, à savoir la Nouvelle
Héloïse de Rousseau. On connaît que le succès immense dont ce roman jouit à sa
parution (en 1761), notamment auprès du public féminin, est dû en partie au fait qu’on
le prend pour une autobiographie déguisée en roman. Selon ses propres aveux, mitigés
entre l’orgueil de la réussite et un certain agacement, Rousseau se voit obligé de se
cacher à la campagne, dans la maison d’une amie, pour échapper aux trop nombreuses
visites de lectrices sensibles, désireuses de connaître celui qui était paré à leurs yeux
non seulement des prestiges de l’auteur mais surtout de ceux d’avoir été l’amant de Julie.
Cette illusion référentielle est d’ailleurs savamment programmée par Rousseau lui-
même, tout d’abord par le pacte de lecture émotionnelle, fusionnelle, que son texte
propose aux lecteurs, ensuite par les préfaces assez ambigües, qui d’un côté attestent de
la réalité des lettres de Julie et de Saint-Preux, lettres trouvées par hasard par l’auteur et
publiées pour l’édification du public, et de l’autre jettent le doute sur ces mêmes
affirmations, par le biais de détours énonciatifs concessifs ou questionnements
rhétoriques stratégiquement ambigus, qui laissent indécidable la question de la nature
de cette correspondance : est-elle un objet du monde réel, ou bien un objet fictionnel,
construit par un auteur :

136
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Quoique je ne porte ici que le titre d’éditeur, j’ai travaillé moi-même à ce livre et je ne m’en
cache pas. Ai-je fait le tout, et la correspondance entière est-elle une fiction ? Gens du
monde, que vous importe. C’est sûrement une fiction pour vous. (Préface de 1761)

En jouant adroitement sur la fausse exclusion de toute une catégorie sociale de possibles
destinataires de son ouvrage (« les gens du monde », qui constituaient pourtant la
catégorie la plus importante du public lecteur de l’époque), Rousseau réussit un
véritable tour de force : il les inclut en les excluant, et pallie à leur incrédulité
(n’oublions pas que la convention esthétique des lettres ou mémoires trouvés était déjà
assez éculée dans la deuxième moitié du siècle) en formulant une accusation de
sécheresse émotionnelle et imaginative à l’adresse de ces lecteurs désinvoltes, qui se
permettraient de se soustraire à la grille de lecture promue par l’auteur et resteraient
lucides et critiques.
Ce besoin profondément inscrit dans l’âme de toute une catégorie de lecteurs de
superposer la fiction à la réalité a permis à certains auteurs de mettre en place de
véritables mystifications littéraires. On connaît le cas de La Religieuse, roman qui fut
conçu initialement comme une plaisanterie destinée à faire revenir le marquis de
Croismare auprès de ses amis, à Paris. Pour le déterminer à quitter sa retraite
normande, Diderot invente une série de lettres signées du nom de Suzanne Simonin,
religieuse échappée du couvent où elle avait été internée sans son consentement, et qui
lui demandait protection pour ne plus vivre dans la clandestinité. À ses lettres s’ajoutent
celles de Madame Madin, sa prétendue gouvernante, personnage d’ailleurs bien réel
dont Diderot s’était acquis les services, et qui, dans une dernière lettre raconte la mort
de la religieuse. La Correspondance littéraire de Grimm raconte que le marquis de
Croismare crut à ce canular pendant huit ans et dans le numéro de mai 1770 publie les
lettres réelles écrites par le marquis en réponse aux lettres fictives du personnage de
Diderot.
Plus près de notre époque, les exemples ne manquent pas non plus et cela malgré
toutes les mises en garde théoriques contre ce type de lecture naïve, friande d’émotions
vécues pour de vrai. Rappelons le scandale provoqué par la découverte de la
mystification orchestrée par l’écrivaine Laura Albert et son éditeur lors de la publication
des deux volumes intitulés Sarah et Le Livre de Jérémie (en 2001). Présenté au public
comme une autobiographie faisant suite aux récits du premier volume, Le Livre de
Jérémie complexifie la mystification et ne se contente plus de faire passer pour réels des
personnages imaginaires, mais étend la tromperie à l’identité même de l’écrivain. Il est
ainsi inventé de toutes pièces un jeune auteur nommé J. T. Leroy, pourvu d’une
biographie trouble et troublante, pleine de violences et de sévices, identique à celle de
son malheureux héros Jeremy. Une véritable machinerie médiatique le transforme
rapidement en jeune prodige de la nouvelle génération de romanciers américains. Il
jouit des appréciations de personnalités du monde littéraire et artistique telles que :
Chuck Palahniuk, Mary Gaitskill, Dennis Cooper, Gus Van Sant - avec lequel il écrit le
scénario pour le film Elephant), Garbage, Lou Reed, ou bien Asia Argento qui, en 2004,
adapte au cinéma Le livre de Jérémie. Dans l’imaginaire du public, il devient le porte-
137
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

drapeau d’une Amérique des créatures déchues, vivant l’enfer de l’alcool, de la drogue,
de la prostitution, de la violence et des dérèglements de toutes sortes au quotidien. Les
mystificateurs n’hésitent pas à faire appel à une jeune femme d’allure masculine (la belle
sœur de l’écrivaine réelle) qui, affublée toujours de grosses lunettes noires et portant
une longue perruque blonde, jouera le rôle du mystérieux Leroy devant les journalistes
quémandeurs d’interviews sulfureuses. Pendant cinq ans un blog personnel a été
entretenu. Mais tout prend fin en 2005, lorsqu’une enquête menée par New-York Times
découvre la vérité. Après le scandale provoqué par la révélation (une maison de
production qui avait acquis les droits d’adaptation à l’écran intente procès), Laura Albert
tente de s’en sortir en expliquant que son roman a réellement un caractère
autobiographique, mais qu’elle n’avait pas eu la force de faire son témoignage en nom
propre et qu’elle s’était inventé un alter ego masculin. Mais ses détours
psychanalytiques ne semblent pas trop convaincantes et les louanges et l’intérêt du
public baisse considérablement, au point que son livre suivant paraît presque dans
l’anonymat.
En 2008, une autre mystification est mise en place par deux écrivains français,
Xavier Maumé et Johan Eliot, qui écrivent un roman intitulé Bloodsilver, présenté comme
la traduction du roman de l’écrivain américain Wayne Barrow. Et si dans ces deux
derniers cas il s’agit d’écrivains inconnus, qui souhaitent peut-être faire parler de leurs
créations, et surtout les faire vendre, il ne faut pas oublier qu’il existe des auteurs très
connus qui ont recouru à des mystifications de ce type : par exemple Romain Gary, qui se
décide d’écrire une série de livres sous le nom d’Emile Ajar, ou bien Louis Borges et Bioy
Casares, qui publient plusieurs récits écrits conjointement sous le nom imaginaire de
Honorio Bustos Domecq, sans que personne ne le devine.

3. L’inévitable question de la référence

Ces histoires qui agrémentent la vie littéraire à des époques diverses, pourraient
paraître anecdotiques si elles ne convergeaient pas vers une question qui a depuis
toujours préoccupé les théoriciens littéraires, à savoir celle des rapports entre la fiction
et la réalité. Les théories concernant le statut illocutoire des actes de fiction ne
pouvaient pas non plus l’éviter, mais à la lumière du nouvel appareil linguistique
conceptuel le débat ne sera plus porté autour de la mimesis mais autour de la référence.
Cette notion désigne la propriété du signe linguistique de renvoyer à une réalité, tandis
que le référent désigne l’objet ou l’aspect de la réalité qui est pointé par la référence. On
pourrait affirmer que, d’une certaine façon, l’évolution des théories sur le signe
linguistique sont étroitement liées aux notions de référence et de référent. Ainsi, dans
l’approche empirique traditionnelle, le « mot » désigne de manière directe et
transparente « l’objet » (c’est-à-dire le référent) qui constitue son sens.
Dans la théorie structuraliste de Saussure, le signe est toujours binaire, mais le
référent est exclu et remplacé par une autre notion, celle de « signifié » (« sens »). Le
« mot » traditionnel est ainsi composé d’un signifiant (l’enveloppe acoustique) et d’un
signifié, l’objet de la réalité désignée n’ayant aucun rôle à tenir. « Tout se passe entre

138
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

l’image auditive et le concept, dans les limites du mot, considéré comme un domaine
fermé existant pour lui-même », affirmait avec conviction Saussure. Pourtant, les
sémioticiens élaboreront une théorie ternaire sur le signe et réintroduiront le référent
dans l’équation. Il ne s’agira pas pour autant d’un retour à l’empirisme des premières
approches et, dans le fameux triangle sémiotique (signifiant – signifié – référent), le
signifiant ne renvoie plus de manière directe au référent, mais biaisée, par
l’intermédiaire du signifié. Le signifiant symbolise le signifié, qui à son tour se rapporte à
un référent.
Pour les pragmaticiens, la référence deviendra une notion fondamentale, autour
de laquelle ils articuleront la relation complexe qui lie le langage avec le monde, mais
aussi avec ses utilisateurs. Si Austin ne semble pas trop s’intéresser à cette notion,
Searle, encore une fois, en saisit toute l’importance et lui accorde une attention
particulière, faisant d’elle, comme nous l’avons déjà vu, l’un des critères de classification
des actes de langage, à savoir celui de « l’adéquation entre les signes et le monde ». En ce
qui concerne la typologie des expressions référentielles, Searle distingue quatre grandes
catégories : les expressions référentielles définies uniques (« le chat »), indéfinies
uniques (« un chat »), définies multiples (« les chats ») et indéfinies multiples
(« quelques chats »), ce qui correspond aux catégories traditionnelles d’article défini
singulier et pluriel, ou d’indéfini singulier et pluriel. Mais Searle les envisage en tant
qu’actes de langage et non pas comme éléments grammaticaux. Pour lui, l’expression
référentielle est un acte d’identification d’une entité extra-linguistique, ce qui n’est pas
toujours le cas pour la description d’un groupe nominal à article défini. En envisageant,
par exemple, les énoncés suivants : « Un chien se promène librement dans la rue » et
« Milou est un chien » on se rend facilement compte que dans le premier on a affaire à un
acte de référence qui vise à identifier une entité du monde, tandis que dans le deuxième,
le syntagme « un chien » ne sert pas à identifier un chien quelconque mais à prédiquer
quelque chose sur « Milou », le véritable élément référentiel étant ce dernier. Par la mise
en garde ferme contre cette confusion entre deux opérations distinctes, celle de
« prédiquer » (attribuer une propriété) et celle de « faire référence », Searle critique la
théorie de Frege, même si par ailleurs il la reprend et la développe.
À ce même sujet, il serait intéressant de faire une connexion avec les travaux de J.
C. Milner3, dont les concepts de « référence virtuelle » et de « référence actuelle »
pourraient expliquer de manière satisfaisante les valeurs différentes d’une même
expression référentielle. Un terme (expression) peut donc posséder une référence
virtuelle, mais ce n’est que l’usage effectué lors d’une énonciation particulière qui lui
donne sa « référence actuelle ».
Searle s’attaque aussi à la théorie des descriptions de Russel, qui affirmait qu’un
énoncé asserte toujours l’existence d’un objet. L’axiome d’existence (« tout ce à quoi on
réfère doit exister ») lui semble inacceptable, car elle nie l’essence même de la
pragmatique et ramène la perspective linguistique dans le cadre des théories

3
Il s’agit surtourt des ouvrages De la syntaxe à l’interprétation (1978) et Introduction à une science du
langage (1989)
139
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

traditionnelles du signe, où la référence est indissociable du référent et l’un ne va pas

sans l’autre. Or la pragmatique montre justement que l’acte de langage n’est pas
indissociablement lié au monde sensible déjà existant, pouvant par lui-même instituer
une réalité.
En d’autres termes, il n’est pas indiqué de confondre « référence » et « référent »
et d’oublier que l’acte de référer peut créer son propre référent (c’est l’essence même
des performatifs). Cette remarque est particulièrement importante pour notre
discussion sur le statut de la fiction car le reproche le plus important qui lui est fait
constamment touche à son absence de référent, d’où pour certains, l’idée qu’en fait
l’acte de « référer » dans une œuvre littéraire tourne en vide, l’énonciation n’est donc
pas sérieuse. De nombreux théoriciens, critiques littéraires ou philosophes du langage
ont buté dans l’élaboration de leurs systèmes explicatifs sur cette particularité du
discours fictionnel. Nous avons déjà cité Frege qui, partant du constat que l’énoncé de
fiction ne renvoie pas à un objet du monde préalable, se demandait quel était ce
mécanisme qui lui permettait quand même de fonctionner sémantiquement et d’avoir
un sens par lequel il devenait lisible.
Pour pouvoir répondre à cette question, Frege insiste sur la nécessité de
distinguer entre « sens » et « dénotation ». Selon lui, les énoncés fictionnels ne possèdent
pas de dénotation mais ont bien un sens. Pour démontrer sa théorie il prend comme
exemple cette proposition de l’Odyssée : « Ulysse fut déposé sur le sol d’Ithaque dans un
profond sommeil. ». Il est évident qu’elle possède un sens, mais le nom d’Ulysse qui y
figure n’a pas de dénotation et d’ailleurs la proposition entière n’en a pas une. « Il est
certain toutefois – affirme Frege – que si l’on prend sérieusement cette proposition pour
une proposition vraie ou fausse on attribue, ce faisant, une dénotation au nom d’Ulysse,
en plus du sens. Car le prédicat est affirmé ou nié à partir de la dénotation de ce nom. Si
l’on n’accorde pas de dénotation on ne peut pas non plus lui attribuer ou dénier un
prédicat. »4
C’est pourtant une démarche naturelle et légitime de ne pas vouloir se contenter
du sens d’un énoncé et d’en chercher en outre la dénotation. La pensée et le sens ne nous
suffisent pas, surtout lorsque la valeur de vérité a de l’importance. Mais tel n’est pas
toujours le cas, la fiction s’inscrivant justement dans cette faille vériconditionnelle :

Si l’on écoute une épopée, outre les belles sonorités de la langue, seul le sens des
propositions et les représentations ou sentiments que ce sens éveille tiennent l’attention
captive. À vouloir en chercher la vérité, on délaisserait le plaisir artistique pour l’examen
scientifique. De là vient qu’il importe peu de savoir si le nom d’Ulysse, par exemple, a une
dénotation, aussi longtemps que nous recevons le poème comme une œuvre d’art.5

4
Frege, Écrits logiques et philosophiques, trad. et prés. de Claude Imbert, Paris, Seuil, 1971, p. 108 (l’article sur
le sens et la dénotation étant publié initialement en 1892 dans le Zeitschrift für Philosophie und philosophiesche
Kritik, no. 100
5
Idem., p.109
140
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Par cette dernière remarque, Frege anticipe en fait des concepts qui, plus d’un
demi-siècle plus tard, deviendront monnaie courante dans la théorie littéraire, à savoir
le pacte de lecture et l’inscription générique.
D’ailleurs, sa théorie sur l’absence de dénotation de l’énonciation fictionnelle sera
reprise avec des modulations plus ou moins prononcées presque à chaque fois qu’un
théoricien s’attaquera à ce qui reste, malgré tout, le noyau dur à casser du statut de la
fiction. Ainsi le philosophe Nelson Goodman, dans son ouvrage majeur Manières de faire
des mondes, développe un point de vue relativiste et conteste l’existence d’un donné
stable, considérant que l’être humain est constamment en train d’accomplir une
opération qu’il appelle worldmaking (construction de mondes), les faits les plus objectifs
à première vue étant en réalité fabriqués, construits, dans un mouvement qui implique
les facultés de compréhension mais aussi de création. Selon Goodman, il existe une
pluralité de versions du monde, dont certaines s’avéreront correctes et d’autres
incorrectes. Donc l’univers consiste non pas dans un préalable, mais dans les manières
correctes de le décrire.
Dans ce système mis en place par Goodman, les fictions littéraires trouvent leur
place en tant que versions du monde et par conséquent elles ont également une fonction
épistémologique. Même si habituellement l’attention des épistémologues se concentre
sur les versions qui sont littérales et dénotationnelles (c’est le cas des constructions
scientifiques), Goodman s’intéressera en priorité aux manières artistiques de faire des
mondes, sa thèse la plus importante sur ce sujet étant que «non moins sérieusement que
les sciences, les arts doivent être considérés comme des modes de découverte, de
création et d’élargissement de la connaissance au sens large d’avancement de la
compréhension, et que la philosophie de l’art devrait alors être conçue comme partie
intégrante de la métaphysique et de l’épistémologie »6.
Si pour le début Goodman semble embrasser la théorie de Frege sur l’absence de
dénotation, en signalant que les portraits peints ou écrits de Don Quichotte, par exemple,
ne dénotent pas Don Quichotte pour la simple raison que Don Quichotte « n’est pas là pour
être dénoté », le rôle éminent qu’il accorde aux mondes hérités des romanciers,
dramaturges ou peintres, l’amène à se poser une question essentielle : « Comment des
versions de rien peuvent-elles participer à la construction des mondes réels ? »7 Dans la
tentative de répondre à cette question il accorde en fait un autre statut aux énoncés de
fiction, qu’il dote cette fois-ci d’une capacité de dénotation figurée. De cette façon la fiction
se voit accordée une capacité référentielle qui fonctionne selon la logique des figures de
style : elle développe au sujet du monde une vérité qui est d’un ordre métaphorique et
dont le fonctionnement n’est pas essentiellement différent de celui des énoncés non-
fictifs:

Qu’elle soit écrite, peinte ou agie, la fiction ne s’applique alors véritablement ni à rien, ni à
des mondes possible diaphanes, mais aux mondes réels, quoique métaphoriquement. Un peu

6
Nelson Goodman, Manières de faire des mondes, Editions Jacqueline Chambon, 1992, p. 133
7
Ibid., p. 134
141
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

comme j’ai soutenu ailleurs que le simplement possible […] réside à l’intérieur du réel, ainsi
nous pourrions dire ici à nouveau, dans un contexte différent, que les mondes de fiction
appelés possibles résident à l’intérieur des mondes réels. La fiction opère dans les mondes
réels à peu près de la même façon que la non-fiction. Cervantès, Bosch et Goya pas moins
que Boswell, Newton et Darwin, prennent, défont et refont nos mondes familiers, en les
refondant de manières remarquables et parfois obscures, mais finalement reconnaissables
– c’est-à-dire « re-connaissables »8.

4. Les îlots référentiels

Pour revenir à Searle, sa définition des actes de fiction comme assertions feintes,
qui ne se développent donc pas selon la logique verticale des énoncés référentiels (c’est-
à-dire en respectant les règles de l’ajustement entre les mots et le monde), implique
également l’idée que ce type d’énoncés sont coupés de la dynamique référentielle.
Pourtant, il reconnaît qu’on ne peut faire cette affirmation qu’en parlant d’une manière
globale, et que la plupart des œuvres littéraires contiennent également des éléments qui
réussissent à récupérer une certaine capacité référentielle :

[…] à côté de références feintes à Sherlock Holmes et à Watson, il y a chez Conan Doyle des
références réelles à Londres, à Baker Street et à la gare Paddington. Dans « Guerre et Paix »
l’histoire de Pierre et de Natacha est un récit de fiction, mais la Russie de « Guerre et Paix »
est la Russie réelle, et la guerre contre Napoléon est la vraie guerre contre le vrai
Napoléon.9

Searle, et après lui Gérard Genette, seront préoccupés par l’identification de ces
« îlots » référentiels. En synthétisant, on peut remarquer l’existence de quatre grandes
catégories d’éléments référentiels qui apparaissent fréquemment dans les œuvres
fictionnelles :
a) des toponymes (par ex. : Paris, dans les romans de Balzac ; Rouen, chez
Flaubert ; Londres, dans les romans de Dickens ou de Jane Austin ; la Russie, chez
Tolstoi ; l’Inde, chez Salman Rushdie etc.)
b) des noms propres (le cardinal Richelieu, dans les romans d’Alexandre Dumas ;
Napoléon, chez Tolstoi ou Stendhal ; le dictateur Trujillo, dans le roman La Fête au bouc
de Mario Vargas Llosa ; Zelda et Scott Fitzgerald, dans le roman Alabama Song de Gilles
Leroy etc.)
c) des noms d’événements réels, historiques ou non (ex. : la bataille de Waterloo,
chez Stendhal ou chez Thackeray, dans son roman La Foire aux vanités ; l’assassinat de
Trujillo dans le roman déjà cité de Mario Vargas Llossa, ou bien le tremblement de terre
de Lisbonne, dans le roman Jacques le Fataliste et son maître de Diderot etc.)
d) certains énoncés gnomiques (maximes, vérités scientifiques, ou opinions
personnelles de l’auteur émises en toute sincérité)

8
Ibid., p. 136
9
Searle, Op. cit., p. 116
142
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

La quantité plus ou moins grande d’éléments référentiels inclus dans une œuvre
d’art est intimement liée à son inscription générique et au crédo esthétique de l’auteur.
Il est évident qu’un roman réaliste présentera plus d’éléments référentiels qu’un conte
de fées ou qu’un roman de science-fiction. Jusqu’ici, Gérard Genette embrasse la théorie
de Searle et considère lui-aussi que le texte de fiction n’est pas tel de part en part, en
réalité il est un véritable « patchwork, ou un amalgame plus ou moins homogénéisé
d’éléments hétéroclites empruntés pour la plupart à la réalité. »10
Mais à partir de ce constat commun, les opinions de Genette sur le rôle de ces
éléments empruntés à la réalité diffèrent fondamentalement de celles de Searle. Pour ce-
dernier les éléments à valeur référentielle introduisent une cassure dans le régime
fictionnel de l’œuvre, au point qu’il ne les considère plus comme des énonciations
feintes, mais de véritables assertions. Ainsi serait par exemple le début du roman Anna
Karénine, où Tolstoi fait part au lecteur, en toute sincérité, de ses réflexions sur la
ressemblance de toutes les familles heureuses, tandis que les familles malheureuses se
distinguent par leur manière de vivre leur infortune. À cause de ce type d’exemples,
Searle se sent obligé d’opérer une distinction entre l’œuvre de fiction et le discours de
fiction, ce qui le conduit à constater qu’une œuvre ne doit pas être nécessairement
ramenée au seul discours de fiction, une série d’éléments présents dans l’œuvre sont à
exclure du discours de fiction.
Pour Genette par contre, tous ces éléments hétéroclites empruntés à la réalité
n’empiètent pas fondamentalement sur le caractère fictionnel de l’œuvre et il ne voit
aucune raison pour laquelle un auteur ne pourrait émettre, pour les besoins de sa cause
fictionnelle, des maximes ad-hoc aussi peu sincères que ses autres énoncés narratifs ou
descriptifs. Comme l’avait également mis en évidence Käte Hamburger 11 dans son
ouvrage La Logique des genres littéraires, les éléments empruntés à la réalité sont, une
fois introduits dans l’oeuvre, soumis à un travail de « fictionnalisation », chaque texte
littéraire étant truffé d’indices ou de traces de cette fictionnalisation. La conclusion de
Genette est claire, le texte littéraire reste malgré tout intransitif même si « le tout y est
plus fictif que chacune de ses parties » :

Le texte de fiction ne conduit à aucune réalité extratextuelle, chaque emprunt qu’il fait
(constamment) à la réalité (« Sherlock Holmes habitait 212 B Baker Street » ; « Gilberte
Swann avait les yeux noirs », etc.) se transforme en élément de fiction, comme Napoléon
dans « Guerre et Paix » ou Rouen dans « Madame Bovary ». Il est donc intransitif à sa
manière, non parce que ses énoncés sont perçus comme intangibles, mais parce que les
êtres auxquels ils s’appliquent n’ont d’existence en dehors d’eux et nous y renvoient dans
une circularité infinie. 12

10
Gérard Genette, Op. cit. p. 59
11
Il faut mentionner pourtant que malgré des remarques très pertinentes sur le sujet, Käte Hamburger réduit
beaucoup trop le champ de la fiction, en excluant par exemple le roman à la première personne
12
Ibid.
143
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Malgré tous ces éclaircissements théoriques, le statut du texte littéraire reste

foncièrement ambigu et le rôle des éléments référentiels n’est pas entièrement
décidable. Depuis Aristote et jusqu’à la poétique postmoderne, en usant d’outils
conceptuels différents, on n’arrête pourtant pas de reprendre en discussion cette
question, sans qu’on puisse y apporter de réponse définitive. D’un point de vue
diachronique, il faut encore davantage relativiser ces conclusions, car les esthétiques
promues par les courants ou les écoles littéraires successives ont accordé une
importance plus ou moins grande aux problèmes de la référence des ouvres littéraires,
d’où des attitudes parfois complètement différentes d’une époque à l’autre.
Pour des raisons qui tenaient partiellement aux contexte historique (un régime
monarchique absolu qui entendait se défendre contre toute hérésie, fût-elle imaginaire,
et qui est allé jusqu'à émettre un décret interdisant la publication des romans), et
partiellement à des préjugés esthétiques (reproches de mauvais style, de superficialité,
etc.), la plupart des romanciers français du XVIIIe siècle faisaient précéder les textes de
leurs romans par des « Préfaces », « Avis » ou « Avertissements aux lecteurs » ayant le
rôle de persuader ces derniers qu’ils ne se trouvaient pas devant une œuvre de fiction,
mais devant des documents authentiques, donc référentiels : des mémoires ou des
échanges épistoliers arrivés par le jeu du hasard en la possession d’un « rédacteur » ou
d’un « éditeur » qui se faisait un devoir de les rendre publiques, pour qu’une plus large
catégorie de lecteurs puissent bénéficier des précieux enseignements dégagés de ces
expériences de vie bien réelles.
Contrairement à cette esthétique « du vrai », continuée et portée au pinacle par le
réalisme du XIXe siècle, les écrivains ainsi que les théoriciens de la Modernité vont
promouvoir une position contraire, revendiquant la condition d’artéfact comme attribut
essentiel de l’œuvre littéraire.
Mais justement au moment où cette appréhension de l’œuvre semble s’imposer,
les écrivains postmodernes troublent de nouveau les eaux profondes de la référence
littéraire, se positionnant dans une ambiguïté recherchée. La fameuse double postulation
de l’esthétique postmoderne, c’est-à-dire, d’un côté l’adoption d’une série de techniques
mimétiques, allant jusqu’à l’emprunt de documents authentiques, ou bien à de véritables
mystifications, difficiles à déceler par les spécialistes eux-mêmes (comme celle que nous
avons présentée précédemment) et, de l’autre, la subversion presque simultanée de
cette illusion référentielle par des stratégies qui, cette fois-ci, exhibent l’acte de mise en
écriture, nous rappelle encore une fois que la question de la référence n’a pas fini
d’agiter les esprits et d’instaurer des lignes de partage et de différentiation au sein de la
production littéraire. De manière sérieuse ou bien ludique, on revient périodiquement à
la référence comme repère inévitable pour la prise en discussion des rapports
complexes et changeants de la littérature et du monde. Et malgré les mises en gardes
répétées d’une partie de la critique actuelle contre l’inefficacité de la notion de genres
littéraires, notamment lorsqu’il s’agit de textes modernes et postmodernes, par
définition hybrides ou transgressifs par rapport aux conventions de toutes sortes, il ne
faut pas s’empresser d’annoncer sa mort, sous peine de se rendre ridicules et de la voir

144
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

nous contredire en ressuscitant comme ce fut également le cas pour la notion d’auteur.
Les phénomènes bien réels d’éclatement des genres littéraires, de l’intergénéricité, de
transgression des contrats de lecture proposés ou des attentes implicites des lecteurs,
loin d’être un constat d’étiolement et de disparition peuvent au contraire être considérés
comme une preuve de leur dynamisme et de leur capacité d’adaptation aux mutations
du champ littéraire.

Bibliographie :

COMPAGNON, Antoine, La Notion de genre, 2001, http://www.fabula.org

DION, Robert, FORTIER, Frances et HAGHEBAERT, Elisabeth, Enjeux des genres dans les écritures
contemporaines, Québec, Editions Nota bene, 2001
DUFAYS, Jean-Louis, Stéréotype et lecture. Essai sur la réception littéraire, Bruxelles, Peter Lang,
2011
GENETTE, Gérard, Introduction à l’architexte, Paris, Seuil, 1979
GENETTE, Gérard, Fiction et diction, Paris, Seuil, 1991
MAINGUENEAU, Dominique, Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Bordas, 1990
SCHAEFFER, Jean-Marie, Qu’est-ce que le genre ?, Paris, Seuil, 1994

THE CHRISTIANITY IN BRITAIN

Constantin Claudiu COTAN

Assoc. Prof. PhD., University „Ovidius” of Constanţa

Abstract: Christianity reached Britannia during the Roman occupation, the Christian tradition even
mentioning some characters supposed to have evangelised the island. Christian tradition mentions
the martyrdom of Saint Alban. Saint Patrick spread Christianity in Ireland. After the Roman
retreat, the evangelisation continued through the clergy remained on the island. The Brittan
Ninian started preaching in Scotland. The Picts and Scots were Christianised by Columba, also
called the “Apostle of Scotland”. Saint August of Canterbury and his disciple Paulinus preached the
Gospel amid the Anglo – Saxons. The organisation of the English Church was due both to
archbishop Theodor of Canterbury and to the councils held in his time for keeping the unity of faith
and cult with the Church of Rome. All these events were mentioned by Beda the Venerable in the
Ecclesiastic History of the English People (Historiam ecclesiasticam gentis Anglorum). I present, in
this study, some of the most important historical events which contributed to spreading
Christianity and organising the Church of Britannia, till the Normans conquered the island in 1066.

Keywords: Christianity, church, monastery, monks, bishops, evangelisation

Creştinismul a prins rădăcini în Britania înainte de secolul al IV-lea, pătrunzând

în nord până aproape de Scoţia. Conform tradiţiei, pe insulă ar fi ajuns Simon Zelotul,
care ar fi fost aici răsignit, Sfântul Aristobul, unul dintre cei 70 de ucenici ai
Mântuitorului Iisus Hristos şi chiar Iosif din Arimatea. Tertulian pomeneşte de
pătrunderea creşinismului între britoni în lucrarea sa Adversus judaeos. În secolul al II-
lea este pomenită convertirea la creştinism a unui oarecare Lucius, despre care istoricii
spun că a fost un rege al Britaniei, botezat de preoţii trimişi de episcopul Eleutherius din

145
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Galia. De altfel, şi Beda Venerabilul ne prezintă în Historiam ecclesiasticam gentis

Anglorum martiriul îndurat de Sfântul Alban, probabil pe la începutul secolului al III-lea.
În Irlanda, unde creştinismul a pătruns mai timpuriu, la 431 episcopul Celestin I al
Romei a trimis în calitate de episcop pe Palladius, un diacon roman hirotonit episcop 13.
Opoziţia irlandezilor faţă de creştinism l-a obligat pe Palladius să părăsească Irlanda și
să se îndrepte spre nordul Britaniei, unde s-a și stabilit. Meritul definitiv al încreşinării
Irlandei i-a revenit Sfântului Patrick, un britan. Tatăl său era diaconul unei mici
comunități, în care propovăduise Evanghelia Sfântul Ninian. Patrick a fost răpit de piraţii
irlandezi şi a trăit în robie şase ani, pentru ca, după revenirea în Briania, să ceară dreptul
de evanghelizare printre irlandezi. Deşi a murit în 449 fără a avea succesul scontat,
Sfântul Parick este considerat apostolul Irlandei.
În Scoţia a început să predice britanul Ninian, un apropiat al lui Martin de Tours.
Martin din Tours (316-397), s-a născut în Panonia, a slujit ca soldat roman, primind mai
apoi botezul creştin. Pentru o perioadă a fost ucenic al Sfântului Ilarie de Poitiers,
preferând însă viaţa eremitică pe care a dus-o în aspră nevoinţă. Ca apreciere pentru
trăirea sa aleasă a fost numit episcop în oraşul Tours. Întemeietor de mănăstiri şi vestit
pentru sfinţenia sa, Sfântul Martin de Tours a contribuit la convertirea Galiei, fiind unul
dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi apuseni. Printre ucenicii săi a fost şi Sfântul Ninian (†432),
de neam britan. Acesta a dus cuvântul Evangheliei la triburile picţilor şi a reuşit să ridice
câteva mănăstiri în nordul Britaniei, dintre care una a închinat-o chiar Sfântului Martin,
învăţătorul său. În secolul al XII-lea, Aelred, conducătorul abației de la Rievaux, a
redactat o biografie a sfântului Ninian, intitulată Vita Sancti Niniani. Meritul cel mare al
convertirii picţilor şi scoţilor l-a avut însă abatele irlandez Columba (521-597),
supranumit și „apostolul Scoției”. Lucrarea sa cea mai importantă este, fără îndoială,
ctitorirea Mănăstirii Iona, unde a stabilit un program intens de rugăciune şi slujire. Până
în anul 849 moaştele sale au rămas la Iona, fiind apoi mutate la Dunkeld, din cauza
atacurilor vikingilor. Legaţi de tradiţia irlandeză au fost şi Sfinţii Columban (543-615) şi
Gall (550-645), călugări la Mănăstirea Bangor, unde s-au desăvârşi în sfinţenie14. Cu
îngăduinţa stareţului mănăstirii, Columban şi alţi doisprezece călugări au mers în Galia,
unde au întemeiat Mănăstirea de la Luxeuil. Fiind o fire aspră şi cu o atitudine critică la
adresa episcopilor franci, Columban a fost nevoit să se refugieze la Roma, întemeind
Mănăstirea de la Bobbio, devenită repede un mare centru duhovnicesc al Italiei de nord,
care urma regulile monahismului irlandez caracterizat de câteva principii precum
ascultarea, tăcerea, postirea, sărăcia, umilința, castitatea, cântarea, discreția,
mortificarea și perfecționarea. În acest timp, Sfântul Gall a ajuns în Elveţia,
propovăduind în rândul păgânilor de acolo, fiind cunoscut astăzi ca apostol al Elveţiei.
În secolul al VI-lea monahismul apusean a cunoscut o dinamică specială prin
osteneala Sfântul Benedict din Nursia (480-543), părintele călugărilor din Apus. Născut
în regiunea Umbria, în apropiere de Roma, Benedict a mers în rugăciunea eremitică de

13
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, edited by Bertram Colgrave and R.A.B. Mynros, Oxford
at The Clarendon Press, Oxford University Press, 1969, p. 47.
14
Peter Brown, Întemeierea creştinismului occidental. Triumf şi diversitate, 200-1000 d. Cr., trad. Hans
Neumann, Polirom, Iaşi , 2002 .
146
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

tânăr. El este ctitorul marii mănăstiri de pe Muntele Cassino (Montecassino), unde şi-a
trăit restul vieţii, fiind cinstit ca sfânt. Benedict a scris, urmând tradiţia răsăriteană a
Sfinţilor Vasile cel Mare, Pahomie şi Ioan Casian, rânduiala monahală care apoi s-a
răspândit în toată Europa occidentală. La baza regulii sale stau fecioria, sărăcia şi
ascultarea, adică cunoscutele principii vasiliene ale vieţuirii monastice.
În mod cert, creştinismul a pătruns în Britania cu forţă după Edictul de la Milan.
La Sinodul de la Arles au participat şi episcopi din Britania15. Prezenţa lor a fost
consemnată şi la Sinodul de la Sardica. Este sigur că sub ameninţarea invadatorilor
anglo-saxoni, o parte din populaţia de pe insulă s-a retras pe continent, stabilindu-se în
peninsula Armorica (ulterior Bretania). Numai britanii din părţile muntoase ale apusului
au putut să-şi menţină independenţa şi credinţa creştină: „Pe când britanii erau toți
creștini de mult și se punea deja la cale convertirea irlandezilor, legiunile romane au
trebuit, în anul 410, a se întoarce din Britannia, pentru a apăra patria lor; din această
cauză, Biserica britanică, precum și cea irlandeză, fondată mai apoi (de la 432),
rămăseseră treptat izolate de Biserica romană și de celelalte biserici de pe continent.
Afară de aceasta, peste Britania veniră curând vremuri grele [...] anglo-saxonii erau
păgâni și plini de fanatism contra creștinilor. Britanii creștini au fost siliți a se refugia în
munții despre apus ai insulei, ca să-și salveze libertatea lor națională și religia [...]
britanii nutreau ură contra anglo-saxonilor [...] nici nu încercau a predica anglo-
saxonilor creștinismul, ceea ce de altfel făcuseră la alți vecini, precum picții, în 412, prin
episcopul Ninian [...] ”16.
Pe lângă cele patru regate anglo-saxone apărute în secolul al V-lea, Kent, înfiinţat
de iuţi, Sussex controlat de saxoni, Wessex, condus de saxonii de vest și Anglia de Est,
condusă de angli, în urma disputelor militare din veacurilor V-VI, au fost organizate alte
trei regate anglo-saxone: Essex, în estul insulei, condus de saxoni, Mercia și
Northumberland în nordul Britaniei.
Când trupele romane s-au retras, Britania a căzut sub ameninţarea picţilor şi
scoţilor, locuitorii din Scoţia şi Irlanda. Dar, chiar şi după retragerea romanilor,
legăturile cu Imperiul au continuat, iar clerul a păstrat contactele cu Roma şi creşinismul
continental. Prin anii 429 și 435, când prezenţa anglo-saxonă era o realiate clară în
Britania, episcopul Germanus de Auxerre a făcut două vizite pastorale pentru a combate
pelagianismul. La sfârșitul veacului al IV-lea și începutul celui de-al V-lea, s-a ivit erezia
pelagianistă, al cărei inițiator, Pelagius (354-cca. 418) era de originine britană. Unul
dintre susținătorii înfocați ai ereziei, în Britania, a fost Agricola, fiul episcopului pelagian
Severianus. Sfântul Germanus, ajutat de episcopul Lupus de Troyes, a fost nevoit să
întreprindă o misiune împotriva ereticilor din Britania. Confruntarea cu susținătorii
ereziei pelagianiste s-a desfășurat în mod public. Beda Venerabilul consemna în istoria

15
S. N. Miller, „The British Bishops at the Council of Arles (314)”, in The English Historical Review, vol. 42,
no. 165, Jan., 1927, p. 79; William A. Chaney, „Paganism to Christianity in Anglo-Saxon England”, in The
Harvard Theological Review, vol. 53, no. 3, pp. 200-201.
16
Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, trad. Atanasie Mironescu, cartea I
(De la întemeierea Bisericii până la dezbinarea dintre partea ei de răsărit și cea de Apus), ediția a II-a, Tipografia
Cărților Bisericești, Cernica, 1926, pp. 31-33.
147
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

sa: „Autorii doctrinelor eronate au stat în umbră și, ca duhurile rele, s-au întristat pentru
pierderea oamenilor care au fost salvați de la ei. În cele din urmă, după ce s-au consultat,
au căpătat îndrăzneala de a intra într-o dispută publică, strălucind în îmbrăcăminte și
sprijiniți de mulți; alegând mai degrabă să pericliteze lupta, decât să se supună umilinței
printre oameni de a fi tăcuți. O mulțime imensă de bărbați a fost adunată împreună cu
soțiile și copiii lor. Oamenii s-au prezentat drept spectatori și judecători; dar părțile
prezente s-au deosebit mult în aparență; pe de o parte, era credința divină, pe cealaltă
gândirea umană; pe de o parte pietatea, pe cealaltă mândria; pe de o parte Pelagius, pe
cealaltă Hristos. Sfinții preoți, Germanus și Lupus, le-au permis adversarilor să
vorbească mai întâi, ocupând inutil timpul și umplând urechile cu cuvinte goale. Apoi
venerabilii prelați au turnat din torentul elocvenței lor apostolice și evanghelice.
Discursul lor a fost intercalat cu propoziții scripturistice, susținând afirmațiile, prin
citirea mărturiilor scrise ale unor scriitori celebri. Vanitatea era demonstrată și
necredința dezaprobată; astfel încât, la orice obiecție făcută împotriva lor, fără să poată
răspunde, ei și-au mărturisit erorile. Oamenii, care erau judecători, s-au abținut de la
violență, dar au însemnat judecata lor prin aclamații 17”.
În 446, locuitorii Britaniei cereau ajutorul episcopului Aetius, care activa în
nordul Galiei18. Pentru a se apăra în faţa picţilor şi scoţilor au apăru în Britania formaţini
politice ca cea condusă de regele Vortingern19. Acesta a cerut ajutor triburilor germanice
ale anglilor şi saxonilor de pe continent, care după intervenţia lor au devenit treptat
stăpâni. Invadatorii au distrus multe dintre edificiile de cult. Despre evenimente nota şi
Beda Venerabilul: „… edificiile publice și particulare au fost doborâte, preoții uciși în fața
altarelor [...] dintre aceia care au putut fugi, unii au fost prinşi în munți și masacrați; alții,
înfometați, s-au predat și dacă nu erau omorâți pe loc, deveneau sclavi. Iar alții, cu inima
îndurerată, au fugit peste mări. Ultimii rămași au dus o viață nenorocită printre stânci și
munți. Cea mai mare parte dintre celți se refugiaseră în regiunile muntoase din vest,
unde se găsesc și astăzi. Se opriră aici, la malul mării, cățărându-se pe stânci. Dincolo
începea o altă lume. Rămaseră pe mal, așteptând barca podarului [...] saxonii dădură
acestor refugiați numele de gali, Wels, adică străini”20. Cu toate că fusese separată de
lumea creștină, Britania „și-a păstrat credința curată a primelor sinoade ecumenice [...]
dacă a putut fi distrusă o civilizație celto-romană, evident, în parte, în sensul degradării
monumentelor, nu a fost, însă, alterată inima acestei civilizații și noul suflet celto-roman,
cel creștin [...] creștinismul pătrunsese adânc în sufletul celților, mistici din fire, încât în
țările celtice: Irlanda, Țara Galilor, Scoția se formase o biserică independentă, care se
străduia să practice o viață creștină ca în primele secole ale trăirii Evangheliei lui Hristos

17
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, pp. 58-59.
18
Ian Wood, „The Fall of the Western Empire and the End of Roman Britain”, in Britannia, 18, 1987, pp. 252-
262.
19
Al. F. Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan P. Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Edit.
Polirom, Iași, 2010, p. 72.
20
Petre I. David, „Coincidențe și relații generale (indirecte) între Anglia și Dacoromania (sec. III-XIII)” (partea a
II-a, împletire istorică), în Biserica Ortodoxă Română, anul XCIII (1975), nr. 5-6, pp. 746-781.
148
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

și ale existenței Bisericii creștine, ca o nouă instituție religioasă în lume, întemeiată la

Pogorârea Sfântului Duh”21.
Sfântul Illtyd (†535) a ridicat Mănăstirea Llantwit, în apropiere de Llancarvan,
unde s-au forma Sfântul Samson (490-565), episcop de Dol, în Galia şi Sfântul Gildas
(516-570), de la care ni s-a păstrat o interesantă istorie a căderii Britaniei romano-celte
sub ocupaţia anglo-saxonă. Deşi sistemul religios anglo-saxon a fost unul politeist,
călugărul Gildas afirmă că o parte din populaţie a păstrat creştinismul ca religie după
retragerea romană. Beda Venerabilul consideră că anglo-saxonii s-au dovedit a fi mai
buni creștini după convertirea lor în masă, la începutul secolului al VII-lea, decât britanii,
fiind astfel justificată cucerirea Britaniei, deoarece s-au întors la adevărata credință,
primind botezul creştin, fiind dispuși să împărtășească noua credinţă până la jertfă, chiar
imitându-i pe apostoli. Ei au mărturisit creşinismul inclusiv în rândul irlandezilor şi
picţilor. Sunt pomeniţi şi o serie de sfinţi precum Sfântul Petrock († 4 iunie 564), creștin
de o deosebită pietate şi Sfântul Kentiger patronul spiritual și ocrotitorul orașului
Glasgow, hirotonit episcop în jurul anului 540. Printre cei care au cunoscut viaţa
monahală de la Llantwit a fost Sfântul David (†600), cinstit astăzi ca ocrotitorul al Ţării
Galilor.
Sub ameninţarea cuceritorilor, dar dorind şi păstrarea unor tradiţii, clerul
britanic s-a izolat de cel anglo-saxon: „… clerul forma o clasă ce se numea clasa
servitorilor sau a oamenilor lui Dumnezeu, Kuldei (Kelide), de aici și vechea Biserică a
Britanilor, Irlandezilor și Scoțienilor se numea Biserica Kuldeilor. Kuldeii, adică
eclesiasticii britani, irlandezi și scoțieni mult timp nu voiră a sta în comuniune cu clerul
anglo-saxon, adică cu misionarii romani și cu succesorii lor; căci Kuldeii, pe lângă ura
veche națională contra anglo-saxonilor, aveau încă vechi uzuri creștine, ce nu se
potriveau cu cele romane de atunci”22. Izolarea faţă de continent a făcu ca în creştinismul
britanic să se păstreze elemene vechi şi chiar practica episcopatului căsătorit.
Către sfîrşitul secolului al Vl-lea misiunile creştine îşi reîncep activitatea printre
anglo-saxoni. Un rol important în cadrul misionarismului occidental l-a avut papa
Grigorie cel Mare unul dintre cei mai de seamă pontifi pe care i-a avut Biserica
Apuseană23. Om de o profundă spiritualitate, Grigorie a fost o personalitate carismatică,
dar şi prefect al Romei și fost secretar al papei Pelagius al II-lea24. Prin Grigorie cel Mare
și următorii papi, „Biserica de la Roma a ieșit din catacombe și a căpătat drepturi
cetățenești [...], statul devine treptat creștin [...], iar episcopul Romei, fără a dori explicit
aceasta, capătă o dimensiune cetățenească. La sosirea barbarilor, autoritatea sa o
înlocuise pe cea a împăratului și papa este defensor urbis. Biserica dobândește, în acest
fel, o dimensiune universală”25. Papa Grigorie dorea trimiterea de misionari în Briania

21
Petre I. David, „Coincidențe și relații generale (indirecte) între Anglia și Dacoromania (sec. III-XIII)”, p. 760.
22
Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, pp. 32-33.
23
Paul Hayward, „Gregory the Great as „Apostle of the English” in Post-Conquest Canterbury”, in The Journal
of Ecclesiastical History, vol. 55, nr. 1 / 2004, pp. 19-57.
24
Jacques Le Goff, Evul Mediu și nașterea Europei, Edit. Polirom, București, 2005.
25
Claudio Rendina, Papii. Istorie și secrete, trad. R. Gâdei, Edit. Bic All, București, 2002 pp. 7-8.
149
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

chiar înaine de a ajunge pontif roman26. În anul 596, papa Grigore cel Mare (590-604) l-a
trimis în Britania pe călugărul benedictin Augustin, starețul Mănăstirii „Sfântul Andrei”
din Roma, însoțit de un grup de patruzeci de ucenici ca misionari. Regele Æthelberht din
Kent şi soţia sa Bertha, o principesă francă, au primit pe misionari, îngăduindu-le să
predice. Curând regele şi majoritatea poporului au primit Taina Botezului. Convertirea
regelui a determinat şi convertirea în masă a supuşilor. Episcopul Augustin şi călugării
misionari îi îndemnau pe cei convertiți să se supună episcopului Romei 27. Acest lucru
este deovedit şi de rapida încreştinare a anglo-saxonilor. Augustin şi-a stabilit centrul
episcopal la Canterbury.
Trepat creştinismul a pătruns şi în alte regate anglo-saxone, chiar în Essex şi
Northumbria. Se pare că răspândirea creştinismului printre anglo-saxoni s-a datorat şi
unor elemene religiose asemănătoare prezente în politeismul saxon care îl avea în
centrul zeităţilor pe Woden, asimilat acum în Iisus Hristos 28. Creştinismul a pătruns în
ţinuturile anglo-saxone treptat, misionarii fiind priviţi cu suspiciune de regi şi nobili.
Astfel, papa Grigorie cel Mare căuta permanent, prin daruri şi scrisori de laudă, să
câştige bunăvoinţa regelui Æthelberht pe care l-a numit Rex Anglorum. Corespondența
purtată de papa Grigorie cu regele Æthelberht și regina Bertha este de un interes
deosebit. Astfel, scrisoarea trimisă de papă în 601 o asemăna pe regina Bertha cu
împărăteasa Elena prin contribuţia adusă de ea la încreştinarea anglo-saxonilor. Papa s-
a adresat şi regelui Æthelberht: „Celui mai glorios Domn și celui mai de seamă fiu al său,
Æthelberht, regele englezilor, din partea episcopului Grigorie. Dumnezeu atotțiitorul
rânduiește pe oamenii cei buni pentru a fi conducători ai popoarelor, pentru ca prin
intermediul lor să ofere darurile milei Sale, peste cei pe care i-a rânduit. Acest lucru știm
că s-a întâmplat și în cazul poporului englez, peste care gloria ta a fost rânduită, ca prin
darurile care ți-au fost oferite, cerești daruri să aibă și cei pe care tu îi stăpânești. Prin
urmare, ilustrul meu fiu, să păstrezi cu grijă slava pe care ai primit-o de la Dumnezeu,
grăbindu-te să ajuți la propovăduirea credinței creștine, pe care ai îmbrățișat-o, în
rândul celor de sub stăpânirea ta; înmulțește zelul, muncind pentru convertirea lor;
oprește cultul zeilor; distruge structurile templelor; sfătuiește pe cei de sub stăpânirea
ta să aibă o viață mult mai curată, îndemnându-i, înspăimântându-i, liniștindu-i,
îndreptându-i, dându-le ca exemplu de lucruri bune, pentru care îți vei găsi răsplata în
Rai, al cărui nume și cunoaștere ar trebui să o răspândești pe pământ (...). În același fel și
Constantin, împăratul nostru smerit, recuperând Imperiul Roman de la închinarea la
idoli, și-a încredințat viața Atotțiitorului Dumnezeu și Domn Iisus Hristos, convertindu-
se și el, și cei de sub stăpânirea sa” 29. Misiunea lui Augustin în regatul Kent a fost o
reușită. De un real ajutor în misiunea desfășurată în Britania i-au fost și sfaturile date de
papa Grigorie cel Mare. Acesta l-a îndemnat pe viitorul arhiepiscop de Canterbury să îi
26
Spiridon Cândea, „Biserica Anglicană – scurtă privire asupra istoriei și doctrinei acestei Biserici”, în
Mitropolia Ardealului, anul XII (1967), ianuarie-martie, nr. 1-3, pp. 98-113.
27
Cairns E. Earle, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, Edit. Cartea Creștină,
Oradea, 2007, p. 152.
28
Marilyn Dunn, The Christianization of the Anglo-Saxons c. 597-c.700. Discourses of Life, Death and Afterlife,
Continuum, New York, 2009, p. 64.
29
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, pp. 111-115.
150
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

lase pe oameni să își păstreze vechile obiceiuri, dar să lucreze pentru încreștinarea lor.
De pildă, festivalul închinat de saxoni zeiței Eostra, desfășurat în timpul primăverii, a
fost treptat încreștinat, fiind asimilat sărbătorii Învierii Domnului, el devenind ceea ce
astăzi este cunoscut drept „Easter” - Paști. În anul 619 Æthelberht şi-a căsătorit fiica,
Ethelburga, cu principele Edwin al Northumbriei care s-a botezat abia în anul 627. În
Northumbria, episcopul Paulinus, ucenicul lui Augustin, a predicat Evanghelia începând
cu anul 625. Prin activitatea sa s-a înfiinţat scaunului episcopal de York.
După moartea lui Edwin al Northumbriei creştinismul din regiune a intrat într-o
perioadă de decădere. Eadbald, urmaşul său, a revigora păgânismul, dar în final s-a
botezat. Earconbert, fiul său a poruncit ca toţi idolii să fie distruşi, iar Postul Paştelui de
patruzeci de zile să fie respectat. Cel care a reînviat creştinismul în Northumbria a fost
regele Oswald, care şi-a petrecut copilăria ca refugiat la Mănăstirea Iona, înfiinţată de
călugării irlandezi. Exilat printre irlandezi a primit botezul, revenind apoi în
Northumbria. Oswald, prin viaţa sa eroică şi plină de evlavie creştină, a fost văzu ca un
model de rege creştin30. În ajutorul evlaviosului rege a venit stareţul Aidan (†651) din
Mănăstirea Iona, centrul unui ansamblu de mănăstiri din sudul Irlandei, unde fusese
botezat şi educat Oswald. Activitatea sa misionară s-a concretizat prin construirea de
biserici și mănăstiri în întreaga Northumbrie. În Lindisfarne, locul său de rezidență, a
fondat o mănăstire (635) şi o școală frecventată de doisprezece elevi, după numărul
apostolilor. În sărbătorirea Paştelui, episcopul Aidan a urma tradiţia irlandeză, pentru o
periadă existând două date de sărbătorire a Paştelui, irlandeză şi romană, fără a fi
provocate dispute teologice aprinse. Totuşi existau diferenţe din punct de vedere
administrativ-bisericesc și liturgic între călugării celţi şi cei ai episcopului Paulinus. Un
rol important în viaţa religioasă din Britania l-a avut Sfânta Hilda (614-680), una dintre
cele mai cinstite sfinte engleze. Nepoată a regelui Edwin, Hilda a fost botezată de Sfântul
Paulinus de York, după care s-a călugărit în Galia. La revenirea în Northumbria, Hilda a
întemeiat Mănăstirea Whitby, care a ajuns un centru spiritual important. Ucenic al lui
Aidan a fost Sfântul Chad (†673 d. Hr.), fratele lui Cedd, care a petrecut mai mult timp în
mănăstirile din Irlanda. La întoarcerea în Anglia, Chad a fost hirotonit, împotriva voinţei
sale, episcop de York. Cel mai important reprezentant al vieţii monahale din Mănăstirea
Lindisfarne, după Aidan, a fost Cuthbert, călugăr, stareț și episcop în această mănăstire.
Sub influenţa mănăstirilor din Galia, mai cu seamă a celor din zona Parisului, multe
dintre mănăstirile din Britania erau mănăstiri duble, de bărbaţi şi de femei, fapt
condamnat de arhiepiscopul Theodor de Canterbury, dar acceptat ca făcând parte din
tradiţia creştină a insulei.
Apostolatul lui Aidan în Northumbria a fost continuat în a doua jumătate a
secolului al VII-lea de către urmaşii săi: Finan, Colman și Tuda, toţi episcopi celţi. În anul
664, episcop al Northumbriei a fost numit Wilfrid, primul ierarh format la Canterbury,
care a intrat în conflict cu arhiepiscopul Theodor de Canterbury, cel care dorea
înfiinţarea de noi episcopii în Northumbria. În Episcopia de Lindisfarne a ajuns acum

30
Macarie Drăgoi, „Regele Oswald (634-642) şi creştinismul anglo-saxon”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai
Theologia Orthodoxa, Anul LI, 2006, pp. 189-194.
151
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Cuthbert (634-687) „făcătorul de minuni al Angliei”, care îmbrăţişase de tânăr viața

monahală la Mănăstirea Melrose, sub îndrumarea starețului Eata, care a ajuns episcop
de Lindisfarne.
Episcopul Wilfrid de York, s-a născut în anul 634, la câteva luni după înfrângerea
și moartea regelui Edwin. A fost educat la Mănăstirea Lindisfarne, unde s-a distins încă
de tânăr prin interesul pentru studiu. A mers la Roma pentru a cunoaşte viaţa
bisericească de acolo, fiind însoțit în această călătorie de prietenul său, Benedict Biscop.
La întoarcere a poposit în Galia, unde a fost influențat de anumite practici monahale din
mănăstirile fondate de Columban. Wilfrid este socotit ca fiind cel care a introdus regula
monahală benedictină în nordul Britaniei, fiind chemat la demnitatea arhierească în
scaunul episcopal de York, unde activase Paulinus, cu treizeci de ani înainte. În urma
conflicului cu arhiepiscopul Theodor de Canterbury a plecat la Roma, poposind pentru o
perioadă în Frisia, unde a botezat câteva mii de păgâni, deschizând drumul
evanghelizării lui Wilbrord. La Roma şi-a apărat cauza în 679, iar în acelaşi sinod,
prezidat de papa Agathon, Wilfrid a fost invitat să își mărturisească dreapta credință față
de ereziei monotelită, condamnată şi de Biserica Răsăriteană la Sinodul al VI-lea
ecumenic31. Întors în Britania a fost criticat pentru acţiunea sa, fiind nevoit să
părăsească Northumbria și să se retragă în regatul Sussex, care era încă păgân în acea
perioadă, contribuind la creştinarea regiunii. În urma împăcării cu arhiepiscopul
Theodor de Canterbury a revenit la York. Din păcate, sinodul de la Austerfield l-a
deposedat de toate funcțiile și treptele clericale. Pentru aceasta a făcut un nou drum la
Roma, fiind repus în drepturi. În 706, după Sinodul de la Nidd, i-a fost permis să revină
în Northumbria, dar nu ca episcop de York, ci ca episcop de Hexham, o episcopie nou
înfiinţată. A murit în 710, fiind îngropat în biserica mănăstitrii fondată de el, la Ripon,
osemintele sale fiind reînhumate la Canterbury, în secolul al X-lea. Biserica îl consideră
sfânt pentru viaţa sa austeră.
Sub regii Oswald (634-642), Oswiu (642-671) şi Egfrith (671-685), Northumbria
a ajuns să deţinea controlul asupra unui ţinut vast. Northumbia, în secolele VII-VIII a
cunoscut o perioadă de puternică înflorire culturală, care i-a ajutat pe misionarii
irlandezi şi romani să răspândească creştinismul în toate regatele saxone. În
Northumbria s-au întâlnit, provocând unele dispute, tradiţia creştină adusă de Paulinus,
legat de Roma şi tradiţia celtă culivată de episcopul Aidan şi călugării irlandezi.
Conflictul cel mai important se datora datei prăznuirii Paştelui. Dacă Sinodul I ecumenic
făcea precizările necesare, călugării irlandezi păstrau tradiţia mai veche a sărbătorii
iudaice a Paştelui32. Acest lucru producea şi anumite neconcordanţe legate de Postul
Mare. Astfel, în timp ce unii sărbătoreau Paştele, ceilalţi erau încă în perioada de post.
Augustin, iar apoi Paulinus au ţinut tradiţia romană a prăznuirii Paştelui. Arhiepiscopul
Laurențiu, succesorul lui Augustin, a reușit să impună această tradiţie britanilor şi
scoţilor. Venirea misionarilor creștini celți a adus însă practici diferite față de cultul
oficial de la Roma.

31
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, pp. 385-387.
32
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 201.
152
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

O altă problemă care a iscat dispute a fost cea a practicării de către preoţii celţi a
Botezului prinr-o singură afundare. În tradiţia Bisericii Romei și, implicit, în sudul
Britaniei, Botezul se săvârșea prin întreită afundare, în numele Sfintei Treimi, după cum
era practica în întreaga Biserică.
Pe lângă aceste deosebiri cultice mai erau cele legate de tunsoarea celtică şi
obiceiul ca episcopul unei provincii să se supunea administrativ unei mănăstiri. Relevant
este cazul Mănăstirii Lindisfarne, din Northumbria, căreia îi era subordonat scaunul
episcopal al provinciei. Spre desebire, în Kent, în eparhiile conduse de ucenicii lui
Augustin, a fost confirmată autoritatea arhiepiscopului de la Canterbury. Aici toate
mănăstirile erau supuse episcopului locului, după cum era tradiţia şi pe continent.
Probabil că aceste tradiţii s-au datorat izolării Bisericii celto-romane de restul
creștinismului, odată cu ameninţările barbarilor anglo-saxoni33.
De aceea, în 663, regele Oswiu al Northumbriei a convocat Sinodul de la Whitby.
Sinodul s-a ţinut probabil în anul următor, imediat după moartea arhiepiscopului
Deusdedit de Canterbury în urma epidemiei de ciumă care l-a ucis şi pe episcopul Cedd.
Sinodul s-a ţinut în Abația Streaneshealch, lângă Whitby, în ținutul Yorkshire,
Northumbria, ridicată de Sfânta Hilda, fiica regelui Oswiu, care a fost înmormântat aici
împreună cu o parte din familia sa34. Abaţia a fost distrusă şi refăcută mai târziu de
regele William I Cuceritorul (1027-1087). Regele Oswiu a prezidat sinodul. Episcopul
celt Colman al Northumbriei a susţinut tradiţia irlandeză, iar tânărul stareț Wilfrid
împreună cu preotul Agathon au apărat tradiţia Bisericii Romei35.
În urma discuţiilor a fost adoptată tradiţia romană, mai cu seamă că prin canonul
1 al Sinodului de la Orleans (541), se preciza că, dacă se iveau îndoieli cu privire la data
serbării Paștilor, mitropoliții trebuiau să ceară hotărârea Scaunului Apostolic 36. În
cadrul sinodului de la Whitby s-a hotărât ca Taina Sfântului Botez să fie săvârșită
potrivit rânduielii practicate la Roma şi sabilită de papa Grigorie cel Mare, prin întreita
afundare în numele Sfintei Treimi. Tot aici s-a hotărât renunţarea la tunsoarea celtică. În
urma sinodului, episcopul Colman și clerul celt care l-a însoțit s-au retras în Scoția.
Vedem astfel că, în Britania, practicile cultice romane le-au eliminat pe cele celice37. Ca
rezultat al acestui sinod a fost şi hirotonia la Roma de către papa Vitalian a lui Theodor
de Tars, noul arhiepiscop de Canterbury38.
În 24 septembrie 672, la Hertford, arhiepiscopul Theodor de Canterbury a
convocat un sinod, socotit primul sinod național al Bisericii engleze. Despre acest sinod
ne vorbeşte Beda Venerabilul. Sinodul a luat câteva hotrărâri: prăznuirea Paștilor
conform practicii de la Roma, niciunui episcop nu îi era permisă călcarea jurisdicţiei
altui episcop, episcopii nu aveau dreptul de a-şi însuşi bunurile unei mănăstiri, iar

33
Alexandru Bulgaru, Încreştinarea Brianiei anglo-saxone, teză de doctorat, Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea Bucureşti, 2020, p. 153.
34
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 293.
35
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 299.
36
Zenovie Pâclişanu, Istoria creștinismului antic, Oradea, 1937, p. 172.
37
Richard Abels, „The Council of Whitby: a study in early anglo-saxon politics”, in Journal of British Studies,
vol. 23, no 1, 1983, pp. 1-25.
38
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 331.
153
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

călugărilor li se cerea să nu meargă de la o mănăstire la alta fără îngăduinţa sareţului. De

asemenea, clericilor le era interzis să se plimbe sau să slujească în altă eparhie fără
aprobarea propriului episcop. Episcopii au fixată regula ca un sinod să se întrunească de
două ori pe an pentru a evalua situaţia bisericească şi pentru a discuta problemele
adminisraive. Dacă sinodul nu se putea întruni de două ori pe an, se impunea ca totuşi să
aibe o întrunire pe an, la 1 august, în locul numit Clovesho. S-a stabilit acum şi un fel de
diptice local al episcopilor în funcţie de data hirotoniei lor ca ierarhi39.
La 17 septembrie 680, Theodor de Canterbury a convocat un sinod la Hatfield. La
sinod a participat şi un delegat al papei Agathon, însoţit de sareţul Biscop de la
Mănăstirea Wearmouth din Northumbria. Motivul convocării sinodului l-a constituit
combaterea ereziei monotelite care era condamnată şi de Sinodul VI ecumenic de la
Constantinopol.
Sinodul de la Baccancelde (694), în Kent, este pomenit de Cronica anglo-saxonă,
fiind convocat în timpul arhiepiscopului Brethwald de Canterbury. Nu se cunosc detalii
despre contextul care a condus la întrunirea acestui sinod local, dar s-a hotărât ca nicio
persoană laică să nu deţină bunuri bisericeşti şi să nu intervină în alegerea personalului
clerical. În cadrul lucrărilor, sinodul a recunoscut rudenia spirituală creată prin botez 40.
Sinodul de la Berghamsted (697), s-a ţinut la curtea regală din Mercia. Sinodul a
emis 28 de canoane, denumite simbolic „Canoanele regelui Wihtred”, cel care a convocat
sinodul şi a elaborat canoanele. Prin aceste canoane Biserica era scutită de taxe,
autoritatea epsicopului era recunoscută, era interzis concubinajul, se cerea respectarea
duminicilor şi sărbătorilor prin odihnă chiar şi pentru sclavi, se impunea respecarea
postului, se interziceau închinările la idoli care se pedepseau cu confiscarea averii, era
admis jurământul înaintea sfântului altar cu martori şi era condamnat furtul pentru care
se putea primi pedeapsa cu moartea 41.
De la jumătatea secolului al VII-lea, Kentul a fost un regat eminamente creştin, cu
un scaun arhiepiscopal înființat la Canterbury. După moartea arhiepiscopului Augustin
de Canterbury, au urmat ca întâistătători Laurențiu (604-619), Mellitus (619-624),
Iustus (624-627), Honorius (627-653) şi Deusdedit (655-664) de origine anglo-saxonă.
La dezvoltarea vieţii bisericeşti a contribuit semnificativ arhiepiscopul Theodor
de Canterbury (602-690), original din Tarsul Ciliciei, bun cunscător al teologiei greceşti
şi latine. A îmbrățișat viața monahală la Roma, intrând în atenția papei Vitalian (657-
672). Misiunea sa în Britania a început în 668 când a fost numit arhiepiscop de
Canterbury, fiind hirotonit la Roma. Una dintre reformele sale a vizat înfiinţarea de noi
eparhii odată cu creşterea numărului creştinilor. De asemenea a încercat o armonizare a
doctrinei şi cultului liturgic cu cel de pe continent 42. Beda amintește de cel puțin două
sinoade convocate de arhiepiscopul Teodor. Este vorba despre sinoadele de la Hertford

39
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, pp. 351-353.
40
Alexandru Bulgaru, Încreştinarea Brianiei anglo-saxone, pp. 163-165.
41
Alexandru Bulgaru, Încreştinarea Brianiei anglo-saxone, pp. 165-167.
42
Michael Lapidge (ed.), Archbishop Theodore. Commemorative studies on his life and influence, Cambridge
University Press, Cambridge, 1995.
154
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

și Hatfield. Arhiepiscopul Theodor de Canterbury (668-690) a fost unul dintre cei mai
importanţi ierarhi reformatori ai Bisericii anglo-saxone.
Sigeberht al II-lea „cel Bun”, regele Essex-ului, a primit botezul creștin, în anul
653, permiţând pătrunderea misinarilor creşini în regaul său. Episcopul Felix a înfiinţat
o episcopie la Dommoc. Încă din 604, prin efortul episcopului Mellitus, s-a organizat un
centru episcopal la Londra. Sfântul Cedd (†664), englez din Northumbria, fostul ucenic al
Sfântului Aidan a realizat încreşinarea Essex-ului. Trimis iniţial în Mercia, Cedd a ajuns
de acolo în Essex, regatul saxonilor de răsări. În anul 655 a fost hirotonit episcop al
acelui regat, fiind cunoscut ca „apostol al Essexului”.
Wulfhere sau Wulfar (658-675) a fost primul rege creștin al Merciei. În Mercia,
creștinismul a pătruns în jurul anilor 660, prin misiunea episcopului Finan. Episcopul
Chad, din încuvinţarea arhiepiscopului Teodor de Canterbury, a condus între anii 669-
672 clerul şi credincioşii din Mercia. Teodor de Canterbury a avut autoritate şi peste
Mercia, fapt care dovedeşe că treptat Arhiepiscopia de Canterbury a reuşit să controleze
toate episcopiile din Britania.
Singura sursă care oferă informații cu privire la provincia Wessex după
retragerea trupelor romane este lucrarea De Excidio et Conquestu Britanniae, semnată de
Gildas. Câteva date despre viața și organizarea bisericească în Wessex ne sunt oferite şi
de Beda Venerabilul în Istoria bisericească. Aici a activat episcopul Birinius († 649),
urmat de episcopul Agilbert, care s-a retras în Franţa ca episcop al Parisului. Eleutherius,
nepotul lui Agilbert, a fost hirotonit în 670 pentru scaunul episcopal de Winchester în
Wessex, fiind urmat de episcopul Hedda († 705, cinstit ca sfânt) care a fost hirotonit de
arhiepiscopul Theodor de Canterbury, în Londra. Cædwalla (685-689), regele
Wessexului, a cucerit Sussexul și Kentul şi, deşi era păgân, a obligat populaţia păgână să
primească botezul creştin. Chiar şi el a primit botezul la Roma, unde a murit.
Regele Æthelwealh de Sussex (660-685) s-a botezat deşi poporul a rămas păgân,
fiind un caz aparte în istoria încreştinării Britaniei. Încreștinarea Sussexului a început în
anul 681 prin episcopul Wilfrid, care fusese expulzat din Episcopia de York în urma
disputei cu Theodor de Canterbury43.
În secolul al VIII-lea a strălucit figura marelui cărturar Beda Venerabilul, care s-a
bucurat de un renume deosebit în rândul clericilor şi oamenilor de cultură chiar şi în
Evul Mediu târziu. Beda este considerat unul din principalii reprezentanți ai culturii
medievale timpurii44. Şi-a petrecut aproape toată viaţa în Mănăstirea Wearmouth din
Northumbria. Fondatorul acestei mănăstiri, ca şi a celei de la Jarrow, a fost nobilul
englez Benedict Biscop, născut în Northumbria, care, în timp regelui Oswiu, fusese
înproprietărit cu o avere potrivită rangului său de sfătuitor personal al regelui. În timpul
serviciului său la curtea regelui Oswiu, Benedict Biscop a învățat unele practici creștine
scoțiene. Când a împlinit vârsta de 25 de ani, Benedict a hotărât să intre în monahism,
plecând într-un pelerinaj la Roma45. În următorii cincisprezece ani, Benedict a făcut nu

43
John Moorman, A History of the Church in England, Adam and Charles Black, London, 1954.
44
Ovidiu Drimba, Istoria Culturii și Civilizației, vol. III, Edit. Științifică, București, 1990, p. 34.
45
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 389.
155
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

mai puțin de cinci vizite la Roma. Mănăstirile Wearmouth și Jarrow construite în timpul
stăreţiei lui Biscop se bucurau de relații strânse cu Roma, cum nu mai cunoscuseră alte
mănăstiri de pe vremea lui Augustin, întemeietorul mănăstirii de la Canterbury.
Mănăstirea de la Wearmouth a fost construită de Benedict pe pământul dăruit de
regele Egfrith al Northumbriei în anul 674. Benedict a început prin a-și asigura ajutorul
unui confrate nobil din Northumbria, Ceolfrith, care s-a retras din lume și a devenit
călugăr încă din tinerețe. Născut în 624, Ceolfrith va muri în drum spre Roma, la 75 de
ani, după ce a fost stareț al Mănăstirii Wearmouth. E posibil ca el și nu Benedict Biscop
să fi avut cea mai mare influență în viața lui Beda46.
Cea mai veche informație pentru începuturile mănăstirii de la Wearmouth este
prezentată în lucrarea Viața lui Ceolfrith. Această afirmație a fost repetată şi de Beda în
propria sa Istorie a stareților47. La această mănăstire, după cea de-a cincea călătorie
făcută la Roma de Benedict a venit Ioan, protopsaltul bisericii Sfântul Petru din Roma și
stareț al mănăstirii romane Sfinții Martin și Petru48. Starețul Ioan a fost trimis de papa
Agathon (678-681) în Anglia cu un dublu scop: să-i învețe pe călugării de la Wearmouth
metoda cântării care era folsită la Roma și să examineze situația creștinismului din
Anglia. În vederea analizei creștinismului local, Ioan a adus cu el o copie a decretelor
Conciliului din Lateran din 649, pe care le-a prezentat unui sinod al Bisericii engleze
convocat la Hatfield, de arhiepiscopul Theodor. Hotărârile sinodului, care a constatat că
practica religioasă nu includea erezii, au fost înmânate starețului Ioan, pentru ca
documentul să ajungă la Roma. Acesta a murit pe drum, fiind înmormântat în Galia, în
Mănăstirea Sfântul Martin din Tours, faţă de care Ioan avea o mare evlavie49. Scrisoarea
episcopilor englezi a fost dusă la Roma de însoţitorii săi. Acest călugăr învăţat a introdus
cântarea religioasă care decăzuse şi probabil scrierea de mână cu majusculă. Mănăstirea
Wearmouth a devenit astfel un centru religios în care călugări din alte mănăstiri veneau
să se instruiască într-ale muzicii bisericești şi caligrafiei. Şi cea de-a patra călătorie pe
continent făcută de Benedict Biscop, însoțit de Ceolfrith, a fost de o importanță majoră
datorită achiziționării mai multor cărți, sfinte moaște şi icoane pentru biserica mănăsirii
care fusese construită de puţin timp. Acum a adus Benedict și o scrisoare papală prin
care Mănăstirea Wearmouth era scoasă de sub autoritatea episcopului local și a
regalității, fiind pusă sub jurisdicţia Romei.
Zelul afișat de Benedict Biscop și succesul clar al mănăstirii sale de la Wearmouth
l-au încurajat pe regele Ecgfrith să contribuie la ridicarea celei de-a doua mănăstiri. În
acest scop i-a oferit lui Benedict un loc aflat la câteva mile de Wearmouth, la Jarrow,
unde a ridicat în 681 o nouă mănăstire. Aici s-a așezat la început un grup de călugări în
frunte cu Ceolfrith ca stareț. În primii ani ai existenței lor comune, cele două mănăstiri
erau autonome una față de cealaltă, cu Benedict Biscop stareț al Mănăstirii Sfântul Petru

46
Dancu Alexandru, Beda Venerabilul în contextul istoric, cultural şi misionar al secolelor VII-VIII, teză de
doctorat, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa, Constanţa, 2020.
47
Douglas Samuel Boutflower, The Life of Ceolfrid: Abbot of the Monastery at Wearmouth and Jarrow,
Llanerch Press, Sunderland 1991, pp. 93- 94.
48
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 389.
49
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 391.
156
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

de la Wearmouth şi Ceolfrith stareț al Mănăstirii Sfântul Pavel de la Jarrow. În 688,

Ceolfrith a fost numit stareț al ambelor mănăstiri. Benedict Biscop a murit la 12 ianuarie
689, iar Beda și-a onorat primul învățător și stareț, prin compunerea unei omilii care
avea să fie citită în ziua în care era comemorat. E singura, dintre cele cincizeci de omilii
pe care Beda le-a scris, dedicată unui contemporan și nu unei sărbători bisericești
majore. Beda vorbește cu mult respect și mare admirație despre Benedict Biscop: „Acum
suntem copiii lui, pentru că, în calitate de ocrotitor cucernic, ne-a adus în această casă
monahală. Noi suntem copiii lui, odată ce a reușit să ne adune spiritual într-o singură
familie de formare sfântă, deși din punct de vedere antropologic, noi am fost născuți
trupește din părinți diferiți. Noi suntem copiii săi dacă reușim prin imitarea sa să
mergem pe calea virtuților sale, dacă nu ne lăsăm atrași de pe calea îngustă a regulii pe
care ne-a predat-o”50. Spre sfârșitul omiliei sale, arată că membri comunității
Wearmouth-Jarrow îi sunt datori lui Benedict Biscop pentru că „a lucrat atât de zelos
încât suntem sloboziți de necesitatea de a lucra asemeni lui; el a călătorit de atâtea ori în
locuri dincolo de mare pe care noi, abundând în toate resursele cunoașterii spirituale,
putem avea, în consecință, pace în biserica mănăstirii, cu siguranța libertății de a-I sluji
lui Hristos”51. Benedict Biscop, fondatorul celor două mănăstiri, a fost un om de o cultură
și viziune extraordinară, dar și de o evlavie deosebită. El a fost primul care a adus
arhitecți și geamgii pe insulă, având nevoie de serviciile lor în lucrările minunate ale
mănăstirilor pe care le-a ridicat. A călătorit de cinci ori la Roma, devenind un apropriat
al papei Agathon. La Roma, a fost captivat de liturghia Bisericii Romane și de modul de
cântare. Până atunci liturghia galică sau liturghia mozarabică erau folosite atât în
Britania, cât și în Irlanda, după cum menționează Augustin de Canterbury în întrebările
sale către papa Grigorie cel Mare52. Prin Benedict Biscop, Northumbria a devenit prin
cult şi administraţie tot mai apropiată de Roma.
Regele Aldfrith care i-a urmat lui Ecgfrith, mort în lupta împotriva picţilor, a avut
un rol însemnat în dezvoltarea ulterioară a zonei și mai ales a mănăstirilor Wearmouth
și Jarrow, deoarece pentru următoarele două decenii (685-705), călugării s-au putut
bucura de protecția și patronajul unui rege erudit ale cărui cunoștințe nu fuseseră
dobândite în Galia sau Italia, ci sub îndrumarea cărturarilor scoți și irlandezi.
Ceolfrith a fost stareţ peste cele două mănăstiri timp de două decenii (688-716).
Când Ceolfrith a decis, în 716, să meargă la Roma, a lăsat în cele două mânăstiri un mare
număr de călugări şi moşii întinse. Ceolfrith a murit în 716, în drum spre Roma. Nu știm
cu exactitate când un grup de călugări din Mănăstirile Wearmouth-Jarrow a plecat spre
Roma sau când s-a întors, dar ştim că au fost cu siguranță la Roma, în anul 701. Printre ei
s-a numărat și Hwætberht, care a devenit în 716 stareț, ca succesor al lui Ceolfrith,
activând în aceasă funcţie şi la zece ani după moartea lui Beda. Hwætberht a rămas în
Roma pentru o perioadă lungă de timp, profitând de posibilitatea de a studia, și mai ales
de a copia lucrări pe care le considera importante de adus la mănăstire. Fără îndoială, în

50
Bede the Venerable, „Homilies on the Gospels / Book I - Advent to Lent”, trad. Lawrence T. Martin și David
Hurst, in Cistercian Studies, Brepols Publications, Kalamazoo, 1991, p. 131.
51
Benedicta Ward, „The Venerable Bede”, in Cistercian Studies, Brepols Publications, Harrisburg, 1990, pp. 6-10.
52
William Bright, Chapters of early English church history, Clarendon Press, Oxford, 1897, p. 64.
157
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

timpul petrecut la Roma a deprins meșteșugul scrisului, cântatului, cititului și

predatului, lucruri menționate de Beda mai târziu. De la punerea fundației (anul 673) și
până la finalizarea construcţiei (anul 745), mânăstirea lui Beda a fost condusă de doar
trei stareți (Benedict Biscop, Ceolfrith și Hwætberht), experimentați din punct de
vedere administrativ și duhovnicesc. Toți trei au călătorit la Roma și s-au inspirat de
acolo și din centrele bisericești prin care au trecut.
Viața lui Ceolfrith și Istoria Stareților, principalele surse de informație despre
istoria timpurie a celor două mânăstiri, se ocupă de evenimente majore, de succesiunea
stareților, de utilarea bisericilor și a bibliotecilor, de relațiile cu Roma, cu bisericile picte
și columbane. Cele două mănăstiri au fost în legătură cu alte centre monahale
northumbriene, mai ales cu trei dintre ele: Whitby, Lindisfarne şi Hexham. Putem să
presupunem că a existat un contact strâns între Jarrow și Lindisfarne, o relație care,
probabil a inclus și un schimb de cărți. După moartea lui Wilfrid, Episcopia de Hexham a
fost condusă de Acca, cel căruia Beda i-a dedicat mai multe lucrări în semn de apreciere.
Acca a continuat munca extinzând biserica, împodobind-o cu obiecte din aur, argint și
pietre prețioase. A adus din regatul Kent un cântăreț talentat, care a rămas în Hexham
pentru doisprezece ani, instruind călugării de aici în cântarea bisericească. Acca era și un
om al cărții și al studiului, iar Beda menționează că acesta a înfiinţat o bibliotecă
splendidă, bogată în cărți și în lucrări de o mare importanță culturală și istorică.
Realizarea unei biblioteci în secolul al VIII-lea implica lungi călătorii pentru strângerea
cărților necesare, cum a făcut de altfel şi Benedict Biscop pentru biblioteca de la
Wearmouth-Jarrow.
Operă a maturității, Istoria bisericească a poporului englez (Historiam
ecclesiasticam gentis Anglorum), a fost finalizată de Beda în anul 73153. Lucrarea sa a
fost inspirată de Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea şi de Decem libri
historiarum - Istoria Francilor a lui Grigore de Tours. În 725, când a scris Cronica maiora
nu avea date exacte privind timpul misiunii Sfântului Augustin în Britania. Pe acestea le
află doar după ce un preot englez (Nothelm) a mers la Roma, câțiva ani mai târziu,
pentru a căuta în registrul papal documentele referitoare la misiune acestuia. El nota:
„Eu, Beda, slujitor al Domnului și preot al mânăstirii Sfinții Petru și Pavel, care se află la
Wearmouth-Jarrow, am realizat, cu ajutorul lui Dumnezeu și cât de bine m-am priceput,
această lucrare a istoriei Bisericii Britanice și al englezilor în particular, culeasă fie din
documente străvechi, din tradiție sau din cunoștințele mele. M-am născut pe teritoriile
acestei mânăstiri. La vârsta de șapte ani am fost pus, din grija rudelor mele, în
oblăduirea prea cucernicului stareț Benedict, iar mai apoi a lui Ceolfrith, spre a fi educat.
De atunci, mi-am petrecut întreaga viață în această mănăstire, devotându-mă întru totul
studiului scripturilor și, printre acestea am căutat respectarea Regulii (benedictine) și a
sarcinii zilnice de a cânta în biserică, fiind întotdeauna plăcerea mea să învăț, să predau
sau să scriu. La vârsta de nouăsprezece ani, am fost hirotonit diacon, iar la vârsta de
treizeci de ani, preot, ambele cazuri realizându-se prin slujirea episcopului Ioan, sub

53
Nechita Runcan, „Contribuția lui Beda Venerabilul la dezvoltarea istoriografiei bisericești universale”, în
Studii de Teologie istorică și Patristică, vol. I, Editura Performantica, Iași, 2005, pp. 295-326.
158
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

oblăduirea starețului Ceolfrith. Din momentul în care am devenit preot pâna la cel de-al
cincizeci și nouălea an al vieții mele, am făcut ca scop, spre folosul meu, cât și al fraților
mei, să fac scurte comentarii din lucrările venerabilor părinți asupra Sfintelor Scripturi
și de asemenea, adăugând și contribuția mea la formulările lor de înțelegere și
interpretare”54. Eroul principal al încreștinării englezilor în viziunea lui Beda, nu este
Augustin, ci papa Grigorie cel Mare, pe care îl numește apostolul anglilor55.
Beda s-a născut pe teritoriul care ulterior va aparținea mănăstirilor gemene ale
Sfinților Apostoli Petru și Pavel, de la Wearmouth și Jarrow. S-a născut în jurul anului
673, în cel de-al treilea an al domniei lui Egfrid, fiul lui Oswiu, primul dintre regii
Northumbriei, după unirea provinciilor Deira și Bernicia într-o singură monarhie. În
privinţa părinților săi nu avem nicio mențiune. El ne spune că la vârsta de șapte ani a
fost încredințat starețului Benedict de la Mănăstirea Wearmouth 56. În studiul teologiei și
al Sfintei Scripturi, el a primit, așa cum însuși ne istorisește, instrucțiunile lui Trumbert,
un călugăr, care fusese educat de Sfântul Cedda al Merciei, episcop de Lichfield. Arta
cântatului, așa cum a fost practicată la Roma, i-a fost predată de Ioan, protopsaltul
bisericii Sfântului Petru din Roma. Acest renumit cântăreţ a atras mulțimi de oameni din
ținuturile învecinate Mănăstirii Wearmouth. Beda a primit instrucțiuni de la John de
Beverley, ucenicul arhiepiscopului Theodor57. John a fost episcop de Hexham, în
regiunea Northumbriei, iar mănăstirile Wearmouth și Jarrow se aflau în eparhia sa. John
de Beverley este menționat cu mare cinste de Beda în Istoria bisericească. Şi stareţul
Hwætberht a fost o astfel de persoană, căruia Beda i-a dedica lucrările De temporum
ratione și Comentariul la Apocalipsă. Hwætberht a ajuns ulterior stareț al Mănăstirii
Wearmouth, ocupând această funcție în momentul trecerii la cele veșnice a cuviosului
Beda. Ştim că Beda i-a dedica lui Cuthbert lucrarea poetică De Arte Metrica. Nothelm a
fost elevul lui Beda şi a ajuns preot la Londra şi asistent al arhiepiscopului Albinus, iar
mai apoi arhiepiscop de Canterbury. Acestuia i-a dedicat lucrarea In Regum librum
quaestiones XXX (Treizeci de întrebări privind cartea Regilor). Lucrarea De VIII
Quaestionibus i-a fost dedicată probabil tot lui Nothelm. Arhiepiscopul Nothelm de
Canterbury a păstrat o corespondenţă cu Beda şi Bonifaciu, marele misionar printre
păgânii germani. La sfârşitul Istoriei bisericeşti este prezentă ca un supliment şi
Scrisoarea lui Cuthbert la moartea lui Beda58.
Beda a avut direct sau indirect o serie de ucenici. Ecgbert a fost un cleric din
secolul al VIII-lea care a înființat arhidieceza din York în 735. În 737, fratele său
Eadberht a devenit rege al Northumbriei (737-758), iar cei doi frați au lucrat împreună
la rezolvarea problemele bisericești. Ecgbert a fost hirotonit diacon la Roma în timpul
unei vizite pe care a făcut-o împreună cu un alt frate de al său. A fost numit arhiepiscop

54
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 567.
55
Paul Hayward, „Gregory the Great as ‘Apostle of the English’ in Post-Conquest Canterbury”, în The Journal
of Ecclesiastical History, vol. 55, nr. 1/2004, pp. 19- 57.
56
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, p. 567.
57
Arthur West Haddan, William Stubbs, Councils and ecclesiastical documents relating to Great Britain and
Ireland, vol. III, Clarendon Press, Oxford, 1871, pp. 219 - 220.
58
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, edited by Bertram Colgrave and R.A.B. Mynros, Oxford
at The Clarendon Press, Oxford University Press, 1969.
159
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

de York, în 732. Școala fondată de Ecgbert la York a avut renumele ca fiind egala
faimoasei şcoli de la Mănăstirea Wearmouth-Jarrow59. Această școală nu era destinată
doar clerului, ci și copiilor laici. Asemeni lui Hwætberht, Cuthbert şi Nothelm, Ecgbert a
corespondat atât cu Beda cât și cu Sfântul Bonifaciu. Alcuin de York (735-804) deși s-a
născut când Beda trecea la cele veșnice, mereu s-a considerat ucenicul lui Beda, având ca
sursă culturală scrierile realizate de acesta. Alcuin de York a fost un pilon principal al
reformei carolingiene.
În secolele VII-VIII, călugării anglo-saxoni au devenit, din convertiți, misionari,
unii dintre ei contribuind la revitalizarea Bisericii din Galia, dar și la răspândirea
Evangheliei în teritoriul de astăzi al Germaniei. La răspândirea creştinismului în Europa
au contribuit sfinţii anglo-saxoni Clement (658-739) şi Bonifaciu (675-754). Sfântul
Clement s-a născut în nordul Angliei, iar după un popas duhovnicesc în Irlanda, a început
evangheliarea Frisiei (Olanda), în care locuia un popor înrudit cu englezii. A fost
hirotonit episcop de Utrecht, continuând cu succes misiunea evenghelică, fiind socotit
asăzi „apostolul Frisiei”. Sfântul Bonifaciu era fiul unui englez şi al unei mame celte,
născut în Anglia, la Devon. Şi-a început misiunea venind în ajutorul Sfântului Clement. În
scurt timp a ajuns să propovăduiască Evanghelia în rândul popoarelor germanice. Acesta
s-a evidenţiat ca misionar, reformator şi organizator. De primul succes s-a învrednicit
între anii 721-722, în Hessa superioară. De mai mare succes s-a învrednicit Bonifaciu
după a doua călătorie făcută la Roma în 722, unde a fost hirotonit episcop de către papa
Grigorie al II-lea (715-731). Cu ajutorul regelui franc Carol Martel s-a îndreptat spre
Hessa inferioară şi Turingia, unde a tăiat stejarul de la Geismar, închinat zeului Thor
(zeul tunetului) şi a reuşi botezarea unui mare număr de păgâni. În 732 papa Grigorie al
III-lea (731-741), l-a ridicat la treapta de arhiepiscop, făcând cea de-a treia călătorie
făcută la Roma (737-738). Bonifaciu a organizat eparhiile din Büraburg, Erfurt,
Würzburg şi a început o nouă acţiune misinară în Frisia. Iarna anului 753-754 a
petrecut-o la Utrecht, de unde apoi a început misiunea sa. Din păcate la 5 iunie 754,
Bonifaciu şi ucenicii care îl însoţeau au fost ucişi de o ceată de păgâni. Trupul Sfântului
Bonifaciu a fost transportat şi înmormântat la Mănăstirea Fulda, centrul activităţii sale 60.
Beda nu a călătorit, fiind legat de mănăstirea sa. De asemenea, a avut o relație
bună cu regele său, Ceolwulf al Northumbriei. Se pare că Istoria a fost scrisă la îndemnul
acestuia. Având o astfel de prietenie este foarte posibil ca Beda să fi vizitat curtea regală.
Acest rege era preocupat de cultura timpului dar şi de vieţuirea evanghelică, plăcută lui
Dumnezeu. Ceolwulf al Northumbriei avea o înclinație spre viața spirituală, care l-a făcut
ca la aproximativ trei ani de la moartea lui Beda, să renunțe la tron și să îmbrace haina
monahală la Lindisfarne, ajungând mai târziu să fie canonizat.
Majoritatea cercetătorilor cred că Beda a murit în anul 735. Beda Venerabilul este
considerat cel mai mare istoric european al vremii sale și chiar al multor secole de după
el61. Din scrisorile lui Grigorie cel Mare către Augustin de Canterbury, păstrate de Beda,

59
Peter Hunter Blair, The World of Bede, Edit. Cambridge University Press, Cambridge, 1990, p. 225.
60
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Edit. Universiăţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p. 100.
61
Diarmaid MacCulloch, Istoria creștinismului – Primii 300 de ani, trad. de Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu
Chirilă, Edit. Polirom, Iași, 2011, pp. 314-317.
160
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

aflăm de greutățile întâmpinate de misionarii romani în ținutul britanic şi de tradiţiile

creştine întâlnite printre creştinii evanghelizaţi de misionarii celţi62.
Beda ne apare ca un om înclinat spre ştiinţă şi mânat de dorinţa arzătoare a
cunoaşterii. Între preocupările sale s-a numărat şi cronologia. Desigur meritul cel mai
mare în acest domeniu l-a avut Dionisie Exigul, dar mențiunea legată de anii
evenimentelor dinainte și de după Hristos o face Beda în Istoria bisericească. Astfel, Beda
este autorul lucrărilor De temporum ratione, Chronica maiora (Despre calcularea
timplului, Marea carte despre cronologie).
Beda a fost autorul unui număr impresionant de lucrări pe care le prezintă la
sfârşitul Istoriei sale63. Acestea sunt lucrări istorice, de exegeză biblică, aghigrafice,
poetice şi scrisori. O altă lucrare importantă care îl are ca autor pe Beda este Historia
abbatum - Istoria stareților mănăstirii Wearmouth-Jarrow, în care descrie viețile și
activitățile primilor stareți ai mănăstirilor Sfinților Apostoli Petru și Pavel din
Wearmouth – Jarrow, sub ascultarea cărora a fost Beda. O contribuție deosebită în
cunoașterea întregii opere scrise de Beda Venerabilul, o are J. P. Migne care în colecția
„Patrologia Latina” cuprinde toate scrierile, Istoria bisericească aflându-se în volumul 95.
Epistola ad Ecgbertum (Scrisoare către Egbert), a fost redactată de Beda în timp
ce lucra la Istoria sa și trimisă în 734 ca o avertizare fostul său discipol, care urma să
devină arhiepiscop de York în anul următor. În această scrisoare, Beda are atitudinea cea
mai aspră față de Biserică și Stat, dar este și cea mai concretă în propunerile sale pentru
redresarea vieţii religioase. El îi blamează pe episcopi pentru că prin viața lor de huzur
sunt exemple rele și nu pot să răspundă nevoilor credincioşilor din ţinuturile izolate.
Beda îi oferă câteva indicații clare: „Și pentru că locurile din eparhia care se găsește sub
autoritatea dumneavoastră sunt atât de departe încât vă va lua mai mult decât întregul
an pentru a putea trece prin toate acestea de unul singur și pentru a predica Cuvântul lui
Dumnezeu în fiecare sat și așezare, este clar că trebuie neapărat să numiți pe alții să vă
ajute în lucrarea dumneavoastră sfântă; astfel ar trebui să hirotoniți și să catehizați
preoți pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu și a săvârși slujbele sfinte în fiecare
sat mic și, mai presus de toate, să îndeplinească ritualurile sfinte ale botezului ori de câte
ori apare ocazia”64.
Beda este şi autorul unui Martyrologium (Martirologiu). Precupările sale în
studiul biblic au dus la lucrările: Expositio Apocalypseos (Comentariu asupra cărții
Apocalipsa), Expositio Actuum Apostolorum (Comentariu asupra cărții Faptele
Apostolilor), In epistolas catholicas (Despre epistolele soborniceşti), In Lucam (Despre
Sfânta Evanghelie după Luca), In Marcum (Despre Sfânta Evanghelie după Marcu), In
Genesim (Despre Facere), In Proverbia (Despre cartea Proverbelor), In Ezram et

62
Sarah Foot, Monastic Life in Anglo-Saxon England, c.600 – 900, Cambridge University Press, Cambridge,
2006.
63
Hamilton A. Thompson, Bede: His Life, Times and Writings: Essays in Commemoration of the Twelfth
Century of his Death, Oxford, Oxford University Press, 1969.
64
Bede, „The Ecclesiastical History of the English People/The Greater Chronicle/Bede's Letter to Egbert”, ed.
by Judith McClure and Roger Collins, in Oxford World's Classics, Oxford University Press, Oxford, 1999, p.
345; Dancu Alexandru, Beda Venerabilul în contextul istoric, cultural şi misionar al secolelor VII-VIII, p. 331.
161
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Neemiam (Despre Ezdra și Neemia) şi In librum beati Tobiae (Despre cartea Tobit)65. În
ultimelor luni din stăreția lui Ceolfrith, Beda a alcătuit lucrarea Comentariul la Samuel. O
temă mereu prezentă în scrierile lui Beda este aceea că cei credincioşi sunt chemaţi să
dedice un timp substanțial citirii, ascultării sau reflecției asupra textelor sacre, în special
asupra Sfintei Scripturi, atât pentru binele lor, cât şi pentru a ajuta Biserica să
răspândească credinţa în lumea largă.
În seclul al VIII-lea au începu atacurile vikingilor care au lovit regatele anglo-
saxone. În 793 a fost ruinată Mănăstirea Lindisfarne, în 806 Mănăstirea Iona, iar în 824
Mănăstirea Bangor. Cei mai mulţi dintre călugării acestor mănăstiri au fost ucişi în
raidurile de pradă. Cu timpul, atacurile vikingilor au început să fie tot mai numerase, cel
mai cunoscut fiind raidul vikingilor din 865, când o mare armată daneză a lovit coasta
răsăriteană a Angliei. Din păcate tânărul rege englez Edmund Mucenicul (841-869) a fost
ucis. Rezistenţa anglo-saxonilor a devenit evidentă în timpul domniei lui Alfred cel Mare
al Wessex-ului (871-899), cel care a repurtat primele victorii clare împotriva vikingilor.
La cerinţa sa s-a început Cronică anglo-saxonă, în care erau consemne principalele
evenimente istorice, el însuşi fiind un iubitor şi apărător al culturii. Opera sa a fost
continuată de fiul său Eduard cel Bătrân, dar şi de nepotul său Edmund I al Angliei, în
timpul căruia a renăscut viaţa monahală.
În aceeaşi perioadă, Sfântul Swithin din Winchester (†862), hirotonit episcop al
oraşului Winchester, a fost povăţuitorul regelui Alfred. Atacurile vikinge i-au determinat
pe regii anglo-saxoni să se unească. Astfel, Anglia a devenit o putere în timpul Sfântului
Edgar cel Paşnic (†975), considerat „cel dintâi rege al întregii Anglii”. Sub domnia lui,
Biserica a cunoscut o perioadă de prosperitate având în frunte pe Sfântul Dunstan (909-
988), arhiepiscopul de Canterbury. Cu sprijinul regelui Edgar, care i-a fost ucenic, Sfântul
Dunstan a luptat pentru reîntemeierea vieţii monahale engleze, care era aproape
distrusă de năvălirile vikinge. Sfântul Dunstan a fost ajutat de doi mari episcopi, Sfântul
Ethelwold de Winchester (912-984) şi Sfântul Oswald de Worcester (†992). La moartea
regelui Edgar, tronul Angliei a fost preluat de Sfântul Edward Martirul (†978), ucenic al
Sfântului Dunstan66. Din păcate, tânărul rege a căzut victimă complotului nobililor şi
mamei sale vitrege. Mulţi dintre vrednicii urmaşi ai lui Dunstan au ajuns mucenici.
Printre aceştia a fost şi Sfântul Alphege (953-1012), cel de-al treizecilea arhiepiscop de
Canterbury, care a intrat de tânăr în monahism. Hirotonit episcop de Winchester de
către Sfântul Dunstan, Sfântul Alphege a păstorit cu success, fiind ales în 1005 ca
arhiepiscop de Canterbury. Danezii au pustiit Anglia în 1011, fiind ucis şi Alphege de
Canterbury după ce oraşul fusese jefuit.
Vikingii au dorit nu numai prădarea unor regiuni, ci treptat au căutat şi
dobândirea unor posesiuni în care să se poată aşeza. Astfel, vikingii conduşi de Rollo au
primi din partea regelui Carol al III-lea cel Simplu dreptul de a se aşeza pe coasta
Franciei, în regiunea Rouen, cu condiţia recunoaşterii autorităţii regelui franc şi a

65
Dancu Alexandru, Beda Venerabilul în contextul istoric, cultural şi misionar al secolelor VII-VIII, pp. 171-
173.
66
Vlad Benea, Viețile sfinților ortodocși din apus/Sfinții insulelor britanice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca,
2006.
162
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

primirii botezului. Treptata s-a format Ducatul Normandiei, care a căpătat caracteristici
culturale diferite de Francia. Dorinţa de integrare i-a determinat pe nobilii normanzii să
împrumute multe dintre obiceiurile, cutumele, şi tradiţiile europene. Unii dintre
normanzi au preferat să fie angajaţi ca mercenari în conflictele dintre bizantini, arabi şi
longobarzii din Italia. În cele din urmă, normanzii au pus săpânire pe Italia de sud şi
Sicilia, unde i-au alungat pe arabi, creându-şi propriul regat. William I, ducele
Normandiei, un strănepot al lui Rollo, a cucerit Anglia în 1066, având binecuvântarea
papei Alexandru al II-lea, dar şi sprijinul viitorului papă Hildebrand (Grigorie al VII-lea).
Stăpânirea normandă din Anglia s-a dovedit a fi chiar mai dură decât cea a vikingilor,
fiind ucişi mulţi nobili englezi, iar dintre cei care au scăpat, unii s-au refugiat în Europa.
În locul nobilimii engleze s-a instalat nobilimea normandă, astfel încât pentru trei
veacuri la curtea regală din Londra s-a vorbit limba franceză.

Bibliography:

Abels, Richard, „The Council of Whitby: a study in early anglo-saxon politics”, ]n Journal of British
Studies, vol. 23, no 1, 1983, pp. 1-25.
Bede’s Ecclesiastical History of the English People, edited by Bertram Colgrave and R.A.B. Mynros,
Oxford at The Clarendon Press, Oxford University Press, 1969.
Bede the Venerable, „Homilies on the Gospels / Book I - Advent to Lent”, trad. Lawrence T.
Martin and David Hurst, in Cistercian Studies, Brepols Publications, Kalamazoo, 1991.
Bede, „The Ecclesiastical History of the English People/The Greater Chronicle/Bede's Letter to
Egbert”, ed. by Judith McClure și Roger Collins, in Oxford World's Classics, Oxford University
Press, Oxford, 1999.
Benea, Vlad, Viețile sfinților ortodocși din apus/Sfinții insulelor britanice, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2006.
Bright, William, Chapters of early English church history, Clarendon Press, Oxford, 1897
Brown, Peter, Întemeierea creştinismului occidental. Triumf şi diversitate, 200-1000 d. Cr., trad.
Hans Neumann, Polirom, Iaşi , 2002 .
Bulgaru, Alexandru, Încreştinarea Brianiei anglo-saxone, teză de doctorat, Facultatea de Teologie
Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, 2020.
Cândea, Spiridon, „Biserica Anglicană – scurtă privire asupra istoriei și doctrinei acestei
Biserici”, în Mitropolia Ardealului, anul XII (1967), ianuarie-martie, nr. 1-3, pp. 98-113.
Chaney, A. William, „Paganism to Christianity in Anglo-Saxon England”, in The Harvard
Theological Review, vol. 53, no. 3, pp. 200-201.
Chifăr, Nicolae, Istoria creştinismului, Edit. Universiăţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.
Dancu, Alexandru, Beda Venerabilul în contextul istoric, cultural şi misionar al secolelor VII-VIII,
teză de doctorat, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa, Constanţa, 2020.
David I. Petre, „Coincidențe și relații generale (indirecte) între Anglia și Dacoromania (sec. III-
XIII)” (partea a II-a, împletire istorică), în Biserica Ortodoxă Română, anul XCIII (1975), nr. 5-6,
pp. 746-781.
Drăgoi, Macarie, „Regele Oswald (634-642) şi creştinismul anglo-saxon”, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai Theologia Orthodoxa, Anul LI, 2006, pp. 189-194.
Drimba, Ovidiu, Istoria Culturii și Civilizației, vol. III, Edit. Științifică, București, 1990.

163
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Douglas, Samuel Boutflower, The Life of Ceolfrid: Abbot of the Monastery at Wearmouth and
Jarrow, Llanerch Press, Sunderland 1991
Dunn, Marilyn, The Christianization of the Anglo-Saxons c. 597-c.700. Discourses of Life, Death and
Afterlife, Continuum, New York, 2009.
Earle, E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, Edit. Cartea
Creștină, Oradea, 2007.
Foot, Sarah, Monastic Life in Anglo-Saxon England, c.600/900, Cambridge University Press,
Cambridge, 2006.
Hayward, Paul, „Gregory the Great as „Apostle of the English” in Post-Conquest Canterbury”, in
The Journal of Ecclesiastical History, vol. 55, nr. 1 / 2004, pp. 19-57.
Hunter Blair, Peter, The World of Bede, Edit. Cambridge University Press, Cambridge, 1990.
Lapidge, Michael (ed.), Archbishop Theodore. Commemorative studies on his life and influence,
Cambridge University Press, Cambridge, 1995.
Le Goff, Jacques , Evul Mediu și nașterea Europei, Edit. Polirom, București, 2005.
MacCulloch, Diarmaid, Istoria creștinismului – Primii 300 de ani, trad. de Cornelia Dumitru și
Mihai-Silviu Chirilă, Edit. Polirom, Iași, 2011.
Miller, S. N., „The British Bishops at the Council of Arles (314)”, in The English Historical Review,
vol. 42, no. 165, Jan., 1927.
Moorman, John, A History of the Church in England, Adam and Charles Black, London, 1954.
Pâclişanu, Zenovie, Istoria creștinismului antic, Oradea, 1937.
Platon, Al. F., Laurențiu Rădvan, Bogdan P. Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Edit.
Polirom, Iași, 2010.
Popovici, Eusebiu, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, trad. Atanasie
Mironescu, cartea I (De la întemeierea Bisericii până la dezbinarea dintre partea ei de răsărit și
cea de Apus), ediția a II-a, Tipografia Cărților Bisericești, Cernica, 1926
Rendina, Claudio, Papii. Istorie și secrete, trad. R. Gâdei, Edit. Bic All, București, 2002.
Runcan, Nechita, „Contribuția lui Beda Venerabilul la dezvoltarea istoriografiei bisericești
universale”, în Studii de Teologie istorică și Patristică, vol. I, Editura Performantica, Iași, 2005, pp.
295-326.
Thompson, A. Hamilton, Bede: His Life, Times and Writings: Essays in Commemoration of the
Twelfth Century of his Death, Oxford, Oxford University Press, 1969.
Ward, Benedicta , „The Venerable Bede”, in Cistercian Studies, Brepols Publications, Harrisburg,
1990, pp. 6-10.
West Haddan, Arthur, Stubbs, William, Councils and ecclesiastical documents relating to Great
Britain and Ireland, vol. III, Clarendon Press, Oxford, 1871.
Wood, Ian, „The Fall of the Western Empire and the End of Roman Britain”, in Britannia, 18,
1987, pp. 252-262.

164
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

“SHUGGIE BAIN” OR BACK TO REALISM

Anca BĂDULESCU
Assoc. Prof. PhD, „Transilvania” University of Brașov

Abstract: “Shuggie Bain” by the Scottish-American writer Douglas Stuart, a semi-autobiographical

novel which was awarded the Booker Prize for Fiction in 2020, strikes the reader by the realistic
approach to the appalling life conditions in the outskirts of Glasgow in the 1980s and early 1990s.
The plot of the novel, the setting, the characters orbiting around Agnes Bain and Shuggie, the
protagonists, the language used by the author, but also the omniscient point of view speak in favor
of a new, contemporary realism. On this note, Stuart is the creator of a tale of love, addiction and
otherness which resonates powerfully with the contemporary reader. The aim of the article is to
demonstrate that the literature of the 2020s witnesses a return to a simple, clear, empathetic way
of writing.

Keywords: Sighthill, Pithead, lager, wean, wee

In an interview for “Irish Times”, when asked about the writing of “Shuggie Bain”,
Douglas Stuart confessed: “It was a difficult process; it felt very necessary when I started
to write it, it flew through me. And I felt like I had something by the tail, and didn’t want
to put it back on the leash I just wanted to let it out.” The act of creating art from life
became unbeknownst an effort to overwhelm the drama: “When you grow up as a child
of trauma, you have no control over that. Especially when it’s a parent suffering from
addiction, it’s really a black hole, and you’re just whipped around it, trying to cope. So, if
you can take that trauma and turn it into art, and take control over it as fiction, it’s and
incredibly powerful place to be.” These are Stuart’s words uttered during the very same
interview, and this is exactly what he succeeded in doing in his debut novel “Shuggie
Bain”.
Although not entirely autobiographic, Stuart’s novel was without any doubt
inspired by his own childhood and teenage experiences. Stuart started writing it in 2008
with no intention of publication. It took him ten years to finish this wide scope chronicle
which was rejected repeatedly by publishers. Then, in 2020 it received the Booker Prize
for Fiction.
This article aims at demonstrating that beyond being a reflection of the author’s
hurtful childhood and teenage, “Shuggie Bain” is a faithful depiction of the difficulties
and dire poverty of the Scottish working class between 1981 and 1992: “I do think for
the longest time regional voices and working-class narratives have been overlooked, and
people don’t quite know how to amplify that towards an audience.” These again are
Stuart’s own words when asked about the topic of his novel.
The 1980s and early 1990s were plagued by high unemployment, violence,
poverty, drugs and prostitution as a consequence of Mrs. Thatcher’s politics which had
put husbands and sons out of work. The closing of the ship building yards and of the
mines in Glasgow brought about significant changes in the lives and behavior of

165
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Glaswegians living in the outskirts. Men became idle and violent; women were forced to
beg for social benefits in order to sustain their families. From this angle “Shuggie Bain” is
a deeply socio-political novel focusing on the impact of Thatcherism on Glaswegian
society, which became a place of “men rotting into the settee for want of decent work.”
(Stuart 2020, 39)
Narrowing down, the more specific target of this article is to point out the re-
emergence or rather the emergence of a new kind of meaningful and sympathetic
realism which can be traced back in contemporary authors’ works, like for instance
Frank McCourt’s “Angela’s Ashes”, Elif Shafak’s “Honour” or Bernardine Evaristo’s “Girl,
Woman, Other”, to mention only a few. While the subjects of the above-mentioned
novels are different, they nevertheless encapsulate socio-economic and psychological
issues contemporary societies are confronted with: dire poverty and aloneness in Frank
McCourt’s Dublin of the 1970’s and 80s, the tragedy of immigrants’ loneliness and
inadaptability in the adopted country in Shafak’s novel or the isolation and unequal
treatment of LGBTQ adherents in Evaristo’s “Girl, Woman, Other” or “Mr. Loverman”.
Rather than resorting to modern techniques like stream of consciousness,
foreshadowing, allusions, metaphors, symbols or to postmodern means of
deconstructing the categories of the novel, more and more contemporary novelists favor
straightforward, simple but vivid ways of telling a story, describing the setting and
creating flesh and blood, living characters. Thus, Stuart’s heartrending narrative is a tale
of poverty, addiction and sexuality told in a linear, logical, easy to trace back way; his
characters – mainly Agnes/ and Shuggie Bain – are definitely alive and depicted with
deep human compassion. Even though the poor neighborhood of Glasgow he paints is
sordid and grim, reminding the reader of Dickens’ grey, wet, bleak settings or Frank
McCourt’s Limerick drowned in mud and sadness, Stuart’s descriptions are heartfelt, a
declaration of the author’s love for his hometown: “I’m always looking for my way back
home”, he admitted when asked about his future plans.
The novel, a frame story like many famous classics – the best known of which is
perhaps “Wuthering Heights” - opens in 1992 with the sixteen year old Hugh aka
‘Shuggie’ Bain struggling to survive on his own in Mrs. Bakhsh’s dark bedsit, dreaming of
going to hairdressing college while he has to work long hours in a grimy grocery shop,
and ends the same year with the teenage boy comforting Leanne whose mother is an
alcoholic, thus reminding him of his own distressing experiences.
The leap of eleven years brings the reader to Sighthill, where the five-year-old
Hugh lives with his grandparents, parents, Shug and Agnes Bain, and siblings, his elder
half-sister Catherine and half-brother Leek. The growing tension and resentment in the
relationship between Shuggie’s father, a philandering taxi driver who works at night and
has numerous dubious love affairs, and the unstable Agnes brings about her growing
dependence on alcohol: ”Agnes sank to the edge of the bed. Shuggie could feel her can of
lager spill on to the mattress and start to soak through his socks. Burying her face in his
hair, she sobbed her dry, frustrated tears; her breath was clammy against his neck…As

166
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

she gripped him, he could see her face was lopsided, the paint on her eyes was blurred
and running away.” (Stuart 2020, 54)
After Big Shug, Shuggie’s father abandons his wife and son at Pithead, a miners’
housing scheme at the edge of the town, Agnes skirmishes with her addiction, starts
even going to AA meetings, but only succeeds to be sober for brief spans. The family
gradually collapses when the elder children go their own ways, leaving Shuggie to take
care of his alcoholic mother who sinks deeper and deeper into her addiction. In addition,
Shuggie has to fight with bullying and his own burgeoning homosexuality.
In an effort to start anew, Agnes and Shuggie move to the city in a small flat: “No
more drinking for me. I’m not saying it’ll be easy, but that’s the best thing about the city.
No one will know us from Adam…We can be brand new.” (Stuart 2020, 369)
Nevertheless, this does not happen, and Shuggie’s burden becomes more unbearable
and ultimately useless, as Agnes at the lowest stage in her dependence on alcohol chokes
on her own vomit and dies in her early fifties.
The storyline unfolds smoothly, in equal chapters and subchapters, in a
chronological order, outlining Agnes’ downfall and Shuggie’s growing up, both physically
and spiritually. Confronted with his mother’s addiction, his father’s abandonment, his
siblings’ desertion, utter shortage of food and parental love, and constantly exposed to
harassment at school - which he could attend only sporadically - he is pushed into
maturity at the early age of sixteen. Douglas Stuart acknowledged that in the
aforementioned interview: “I didn’t know my father, I was orphaned at 16, I had to put
myself through high school…I’m proud of how I’ve risen in the world.” On the one hand,
the novel is a Bildungsroman showcasing Shuggie’s path from childhood and innocence
to adolescence and early maturity, and on the other, it contains significant elements of a
memoir, reminiscent of Frank McCourt’s childhood and early teenage in a poverty-
stricken Northern Ireland. All through the book facts are clearly and realistically told,
there is nothing mysterious, illusive or ambiguous about the story. There is no room for
doubt or misinterpretation, the reader faces and digests the crude reality.
This very reality is described in a harsh, realistic way which points to the
appalling life conditions of the working-class men and women in the outskirts of
Glasgow. Thus, the description of the city instantly reminds us of Dickens’ dreary
portrayal of Victorian London: “He [Big Shug] liked the drive from Sighthill, it was like a
descent into the heart of the Victorian darkness…It was down near the river that the
skinny, nervous-faced women sold themselves to men in polished estate cars, and
sometimes it was here that the polis would later find chopped up bits of them in black
bin bags.” (Stuart 2020, 38) Likewise, the rainy Glaswegian weather is strongly
reminiscent of the opening pages of “Bleak House” in which rain, dampness, fog and
darkness are minutely described: “Rain was the natural state of Glasgow. It kept the
grass green and the people pale and bronchial…It [the weather] was a problem because
it was mostly inescapable and the constant dampness was pervasive…(Stuart 2020, 39)
Shuggie’s half-brother, Leek takes refuge from his mother’s alcoholic binges
hiding in a pallet fort vividly depicted: “Leek had covered the floor and the walls in old

167
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

bits of discarded carpet and flattened cardboard boxes. Through the narrow hole in the
top he had dragged old bits of furniture and broken kitchen chairs.” (Stuart 2020, 64)
But maybe the most gruesome description is that of the miserable, muddy coal-
mining area, Pithead, where Agnes and her children are left to fend with scarcity of
money and food, a cold, filthy dwelling, the neighboring women’s hatred and alcoholism:
“The black slag hills stretched for miles like the waves of a petrified sea. The coke dust
left a thin grey coating across Leek’s face…He looked out over the scene, past the pipe-
cleaner trees and the carpet of dead marsh. The Glasgow to Edinburgh train seemed like
a toy in the distance as it charged through the wasteland that separated the miners from
the world.” (Stuart 202, 146)
Descriptive passages, although brief, are an important part in the depiction of
Agnes and Shuggie’s grim, grey, utterly unwelcoming world. Notwithstanding, the
setting does not define the characters but quite the opposite: protagonists are able to
change their environment. Thus, Agnes keeps a clean cozy home in a sea of dirt and
promiscuity, and she stubbornly continues to wear her grand purple coat and high heels
while the other women have given up cleanliness and pride a long time ago.
The small fiendish world is inhabited by flesh and blood characters the reader
can easily relate to: unemployed idle men who cheat on their wives, lazy untidy
housewives who take to drinking, dirty skinny children who are neglected by their
parents. From among them Shuggie and his mother reign supreme.
“Shuggie Bain” is as much about a lonely boy named Hugh or Shuggie as about
Agnes and her attempts to be a wife and a mother amid most difficult times in 1980s and
90s Glasgow.
Agnes Bain is both Shuggie’s guiding light and a woman who falls apart, who walks
a wayward path, and thus fails her three children and her husband. She dreams of a clean
welcoming house with its own front door, but spends the social aid money, which should
feed the whole family, on extra strong lager hidden in plastic bags and poured in tea mugs.
Agnes Bain increasingly finds solace in drink, while trying to keep up appearances by
wearing glamorous clothes, elaborate make-up, pearly-white false teeth, and by carefully
doing her hair. She takes pride in looking like a Glaswegian Elizabeth Taylor, only to reach
the lowest point of human existence when getting drunk. Fighting her demons proves to
be a failure, and so is her attempt to get rid of the addiction by attending AA meetings:
“She [Agnes] stoated around the empty house, tipping out all the hiding places that might
hold a forgotten drink…On her knees, she pulled all the empty grocery bags out from
underneath the kitchen sink till she knelt waist-deep in a cumulus of blue and white
plastic.” (Stuart 2020, 128) Although her behavior is often monstrous, she is not a
monster, but rather drawn with extraordinary sympathy and compassion. She is a
troubled, lovable, vulnerable but resilient woman with ambitions for her children and a
supportive mother to Shuggie.
Shuggie, in his turn, learns to read the signs and to predict the state of his mother’s
drunkenness, and takes care of her. Despite everything he loves and protects Agnes, and
when Catherine and Leek decide to start a new life elsewhere, he is the only one who

168
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

stands by her, worries about her health. He is in thrall to a charismatic but addicted
mother. In addition, he struggles to come to terms with his own sexuality, his need to
become ‘normal’, and be accepted by his peers. From early on he hides a secret everyone
but Shuggie himself knows about: “He felt something was wrong. Something inside him
felt put together incorrectly. It was like they could see it, but he was the only one who
could not say what it was. It was just different, and so it was just wrong.” (Stuart 2020,
161)
Stuart’s characters act in real life situations and speak the Glaswegian working
class speech which make them come alive and brings them closer to the reader.
Conversations are colorful, often humorous and full of slang or taboo words: “’Gies
peace’” she shushed. ”’It’s just a wee bit of my winning.”’(Stuart 2020, 44); or ‘“Who the
fuck do ye think ye are, Ann Marie? I’m tryin’ to make a livin’, and ye call me across the
city like I wis a dog that pissed on yer carpet.”’ (Stuart 2020, 45) or ‘“Listen tae that
voice!...Ere, posh boy. Whaur did ye get that fuckin’ accent? Are ye a wee ballet dancer,
or whit?”’ (Stuart 2020, 378). In contradistinction to their working-class neighbors or
school mates, Agnes and Shuggie take pride in speaking a correct and refined language
which brings about resentment and hateful gossip.
Consequently, the linear plot, the faithfully painted settings, the living characters
into whose shoes the readers can step, the author’s omniscient voice, the vulgar
language we also use sometimes are all contributing to a faithful picture of the world we
live in, one we know so well. If we were to compare Stuart’s novel to a painting, that
would be one by Breughel, full of detail, striving people, and movement. The novelist
has, therefore, fulfilled the mission of a realist writer in the tradition of the nineteenth
century with a difference. The narrative voice is not an indifferent, entirely objective or
ironical one but a call for compassion and understanding. Douglas Stuart does not
condemn or despise Agnes for her addiction, for her repeated and disastrous yielding to
alcohol, but treats her with affection, even when she debases herself. Why? Because he
would always be “inspired by gentle souls surviving in hard places”, and because this is
how we should behave and feel especially in hard times like these we are living these
days.
By writing these few pages and by trying to make my point I have, sadly, sinned
against Douglas Stuart and against literature, as I have ‘forced’ “Shuggie Bain” into a
‘box’, one which I named ‘contemporary realist’ literature. But literature, like life itself, is
a complex living organism and can’t be limited to theoretical patterns. The proof is
Douglas Stuart’s novel itself and his own statement: “I don’t want to be defined as a
Scottish writer or a working-class writer or a queer writer, because I’m all those things.
And then I’m also American as well. We’re always looking to categorize things, when the
truth is that life can be many things at once.” Maybe the only right statement about
“Shuggie Bain” is that it is a remarkable, pulsating slice of life.

Bibliography:

169
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Stuart, Douglas (2020): Shuggie Bain, Picador

Wheeler, Michael (1994): English Fiction of the Victorian Fiction, Longman
irishtimes.com/culture/books/douglas-stuart-on-writing-shuggie-bain-it-was-a-difficult-process
1.441703

170
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

RELEVANT ASPECTS REGARDING THE EVOLUTION OF ROMANIA'S

EXTERNAL DEBT IN THE PERIOD 2010-2020

Anișoara BĂBĂLĂU
Assoc. Prof. PhD, University of Craiova

Abstract: The emergence of public debt was determined by several causes, such as changing the
political regime, financing public works, supporting social investments, financing budget deficits,
balance of payments crises, etc. Thus, the current problems caused by the management and
administration of public debt in Romania have their origin in the change of political regime after
the events of 1989. In the early 1990s, Romania no longer had to pay external debts, due to the
considerable sacrifices borne by the people (especially between 1980-1989). As is well known, at
the beginning of the transition years, the Romanian state was forced to apply for external loans to
support the balance of payments, whose size has increased from year to year. We can see a sharp
increase in external debt over the last decade, the only period that tried to keep a minimum of
balance was between 2014-2016.

Keywords:public debt; budget deficit; social investments; public finances;external financing.

1.Aspecte generale privind datoria externă

Creșterea permanentă a nivelului datoriei externe a marii majorități a ţărilor din
întreaga lume este una din problemele relevante care frământă economia mondială. De
asemenea, acest fenomen a devenit un factor de vulnerabilitate pentru soliditatea pe
termen lung a finanțelor publice, contribuind la adâncirea crizei economice actuale. Dacă
în urmă cu câteva decenii, problema datoriilor externe era, în principal, una a statelor în
curs de dezvoltare sau a celor sărace, azi aceasta a devenit o problemă a tuturor
economiilor.
Datoria publică este efectul direct al deficitelor bugetare acumulate în
perioadele anterioare ce trebuie finanţate prin împrumuturi atât interne, dar și externe 1.
Aceasta ar trebui să contribuie la îmbunătățirea nivelului de trai al populației,
împrumuturile externe urmând să fie utilizate pentru a refinanțarea deficitelor
temporare ale balanței de plăți, oferind o alternativă la reducerea consumului intern.
Finanțarea externă oferă acces la mai multe instrumente de creanță, ceea ce
permite o gestionare mai eficientă a riscului și a costului datoriei, care poate fi astfel mai
ieftin decât finanțarea internă.
În literatura de specialitate au fost analizate mai multe cauze care au determinat
creșterea datoriei externe: finanțarea confƖicteƖor militare, adoptarea unor politici de
stimulare a cererii în raport cu oferta, finanțarea politiciƖor sociaƖe aƖe statuƖui
providență, creşterea deficiteƖor bugetare etc.
Creşterea economică este un deziderat urmărit de toate economiile lumii,
deoarece aceasta contribuie la rezolvarea multor probleme sociale, la dezvoltarea pe
ansamblu a economiei atât mondiale, cât și naţionale, şi, în final, la progresul economic.

1
Nicolae Hoanță , Economie șii finanţe Publice, Editura Junimea, Iaşi, 2003, p. 250.
171
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Pentru o țară aflată în curs de dezvoltare, trecerea de la o economie centralizată

la una de piață, bazată pe o economie concurențială, se poate realiza, în cea mai mare
parte, doar prin recurgerea la finanţare externă, generatoare de datorie externă.
Împrumuturile externe permit unei ţări să investească şi să consume peste
posibilităţile sale curente interne şi, de fapt, să finanţeze formarea capitalului nu numai
prin mobilizarea resurselor financiare interne ci şi prin folosirea fondurilor bănești ale
ţărilor cu surplus de capital.
Astfel, împrumuturile externe pot fi analizate eficient doar prin raportare la
contextul economic al fiecărei ţări.
În țara noastră au fost înființate mai multe organisme și comisii cu rol important
în gestonarea datoriei publice, cum ar fi: Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite
de Comerţ Exterior şi Comisia de Autorizare a Împrumuturilor Locale.
Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior reprezintă
organismul care examinează şi avizează emiterea de garanţii de stat pentru
împrumuturile contractate de persoane juridice, precum şi subîmprumuturile acordate
de către Ministerul Finanţelor Publice2.
Comisia de Autorizare a Împrumuturilor Locale este comisia care examinează şi
avizează contractarea de împrumuturi şi emiterea de garanţii de către autorităţile
administraţiei publice locale, a cărei componenţă şi competenţe se aprobă prin hotărâre
a Guvernului.
Cadrul instituţional privind administrarea datoriei publice cuprinde:
- la nivel central - Ministerul Finanţelor Publice, care are ca obiectiv asigurarea
necesităţilor de finanţare guvernamentală, în condiţiile minimizării costurilor pe termen
lung şi limitării riscurilor implicate;
- la nivel local - Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
care pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe pe
termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local,
precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale.
Ministerul Finanţelor Publice este singurul contractant şi administrator al
datoriei publice guvernamentale, directe şi garantate, şi are, pentru îndeplinirea acestui
scop, autoritatea de a întreprinde următoarele3:
a) estimează necesarul de lichiditate pentru realizarea cheltuielilor sectorului
bugetar;
b) contractează direct, în numele statului, administrează şi rambursează
împrumuturile de stat, inclusiv costurile aferente. Împrumuturile de stat sunt utilizate în
conformitate cu dispoziţiile legale în domeniu,iar Guvernul reprezintă autoritatea
autorizată să contracteze împrumuturi de stat interne şi externe numai prin Ministerul
Finanţelor Publice;
c) emite scrisori de garanţie pentru împrumuturi;

2
Art.2 al O.G nr.64/2007 privind datoria publică.
3
https://lege5.ro/ordonanta-de-urgenta-nr-64-2007-privind-datoria-publica.
172
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

d) elaborează proiectul legii anuale privind plafonul de îndatorare publică şi alte

acte normative;
e) stabileşte, în condiţiile pieţei, termenii pentru finanţarea şi refinanţarea
datoriei publice şi se asigură că noile împrumuturi se încadrează în plafonul anual de
îndatorare publică;
f) efectuează operaţiuni în scopul administrării riscurilor asociate portofoliului
datoriei publice guvernamentale;
g) coordonează relaţiile cu agenţiile internaţionale de rating în scopul evaluării
riscului de ţară;
h) prezintă, semestrial, Guvernului şi Parlamentului, situaţia împrumuturilor
contractate direct de stat şi a celor garantate de stat;
i) elaborează anual contul general al datoriei publice, anexă la contul general
anual de execuţie a bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor Publice poate utiliza fondurile în valută contractate pentru
finanţarea şi refinanţarea datoriei publice guvernamentale, pentru plata serviciului
datoriei publice guvernamentale în valută.
Plata serviciului datoriei publice guvernamentale contractate de Ministerul
Finanţelor Publice, în numele statului, în altă monedă decât moneda naţională se poate
efectua prin Banca Naţională a României, pe bază de convenţie.
Utilizarea fondurilor în valută ale Ministerului Finanţelor Publice pot fi convertite
în monedă naţională, în momentul considerat oportun de către Ministerul Finanţelor
Publice, prin Banca Naţională a României, la cursul valutar valabil în ziua respectivă.
Opţional, din considerente strategice, pentru plata serviciului datoriei publice
guvernamentale în valută, Ministerul Finanţelor Publice poate utiliza valuta existentă în
conturile sale sau poate cumpăra de la Banca Naţională a României valuta necesară
plăţilor, la cursul valutar comunicat de Banca Naţională a României valabil în ziua
respectivă şi să plătească contravaloarea în lei a acesteia în aceeaşi zi.
Banca Naţională a României sau altă instituţie financiară poate exercita funcţia de
agent de înregistrare a datoriei publice interne sau a unor componente ale acesteia,
precum şi activităţile privind organizarea licitaţiilor de titluri de stat pe piaţa internă.
Ministerul Finanţelor Publice ţine registre în care sunt înscrise date privind
datoria publică a României. Registrele vor cuprinde date privind împrumuturile
contractate direct şi garanţiile acordate, inclusiv valoarea acestora, nivelul ratelor
dobânzilor, comisioanelor etc.
Serviciul datoriei publice locale nu reprezintă obligaţii sau răspunderi ale
Ministerul Finanţelor Publice sau ale Guvernului, ci este în sarcina autorităţilor
administraţiei publice locale (Consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al
Municipiului Bucureşti), plata fiind asigurată din bugetele locale şi din împrumuturi
pentru refinanţarea datoriei publice locale.

2. Aspecte relevante privind creșterea datoriei externe a României în

ultimul deceniu

173
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

După evenimentele din decembrie 1989, este recunoscut faptul că România nu

mai avea datorii externe, cum se numeau la acea vreme. În prezent, balanţa externă a
ţării este cu mult pe minus.
Situația de îndatorare externă a României a cunoscut o deteriorare semnificativă
în perioada post-aderare, punând în pericol chiar stabilitatea financiară a țării.
De menționat este faptul că datoria externă a cunoscut o creștere accentuată,
determinată de condițiile efectelor dramatice asupra economiei românești provocate de
criza globală, de asistența financiară de urgență venită din partea Fondului Monetar
Internațional și a Uniunii Europene, având în vedere contextul riscurilor majore privind
balanța plăților externe care au apărut în primăvara anului 2009.
După cum este bine cunoscut, la începutul anilor de tranziție, statul român a fost
nevoit să solicite împrumuturi externe pentru sprijinirea balanței de plăți, a căror
dimensiune a crescut de la an la an.
Începând cu anul 2010, după o perioadă de aspră criză financiară, activitatea
economică mondială a continuat să se amelioreze.
Soldul datoriei externe la 31 decembrie 2010 era de 92.460 milioane euro, având
o creștere cu 13.9 % față de sfârșitul anului 2009.
Datoria externă pe termen mediu și lung a totalizat 72.909,5 milioane euro la
finele anului 2010, cu 11.1 % mai mult față de 31 decembrie 2009, ca urmare a intrărilor
nete de 6.152,2 milioane euro, a influențelor din variația cursului de schimb EUR/USD
(1.461 milioane euro) și a unor conversii de datorie în investiții directe (320.1 milioane
euro)4.
La finele anului 2010 soldul datoriei externe pe termen scurt era mai mare cu
25.4 % față de anul precedent, datoria externă pe termen scurt totalizând 19. 550,6
milioane euro și reprezentând 21.1 % din totalul datoriei externe brute la 31 decembrie
2010.
Serviciul datoriei externe în anul 2010 a însumat 43.801,4 milioane euro, din care
40.783,3 milioane euro au reprezentat rate de capital și 3.018,1 milioane euro dobânzi și
comisioane. Structura pe scadențe a serviciului datoriei externe ne arată că ponderea
serviciului datoriei externe pe termen scurt a scăzut de la 75.0 % în anul 2009 la 66.5 %
în anul 2010, concomitent cu creșterea ponderii serviciului datoriei externe pe termen
mediu și lung de la 25.0 % la 33.5 %5.
Ponderea datoriei externe în PIB s-a majorat la 75.8 %, o creștere cu 7.1 puncte
procentuale față de decembrie 2009, iar raportul dintre datoria externă și exporturile de
bunuri și servicii a fost de 210.6 %.
Începând cu anul 2011 s-a înregistrat o creştere a intrărilor de capital de natura
datoriei externe şi a investiţiilor străine în România, dar de o valoare mai mică decât în
anii precedenţi.

4
Vezi, in acest sens, Banca Națională a României-Balanța de plăți și poziția investițională internațională a
României, Raport anual 2010, p. 30.
5
Idem, p.31.
174
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Principala activitate economică ce a beneficiat de investiţii străine a fost

industria prelucrătoare, cu o pondere de 31.5 % în soldul acestei poziţii.
Soldul datoriei externe la 31 decembrie 2011 era de 98.723 milioane euro,
indicând o creștere cu 6.8 % față de anul 2010, în urma intrărilor nete de capital( care au
fost de 4.133 milioane euro).
Datoria externă pe termen mediu şi lung a totalizat 75.928 milioane euro la finele
anului 2011, cu 4.1% mai mult faţă de 31 decembrie 2010, ca urmare a intrărilor nete în
sumă de 2.162 milioane euro, a influenţelor din variaţia cursului de schimb EUR/USD
(1.046 milioane euro) şi a unor conversii de datorie în investiţii directe (190.1 milioane
euro)6.
Referitor la datoria externă pe termen scurt, soldul acesteia de-a lungul anului
2011 s-a majorat cu 16.6 % ajungând la 22.794 milioane euro, fiind 23.1 % din totalul
datoriei externe brute la sfârșitul anului 2011.
Serviciul datoriei externe în anul 2011 a însumat 46.232 milioane euro, din care
42.630 milioane euro au reprezentat rate de capital şi 3.601 milioane euro dobânzi şi
comisioane.
De asemenea, structura pe scadenţe a serviciului datoriei externe relevă
creşterea ponderii serviciului datoriei externe pe termen scurt de la 66.5 % în anul 2010
la 67.3 la sută în anul 2011, concomitent cu scăderea ponderii serviciului datoriei
externe pe termen mediu şi lung de la 33.5 la sută la 32.7 %.7 .
Ponderea datoriei externe în PIB s-a majorat la 75.2 la sută, în creştere cu 0.9
puncte procentuale faţă de 31 decembrie 2010, iar raportul dintre datoria externă şi
exporturile de bunuri şi servicii a fost de 187.9 %.
Ponderea dobânzilor în total exporturi de bunuri şi servicii s-a menţinut la 6,9 la
sută în cursul anului 2011.
Astfel, la 1 ianuarie 2012 datoria externă a României era de 98.723 milioane euro,
iar la data de 31 decembrie 2013, soldul datoriei externe totaliza 99.681 milioane euro,
cu o creștere de 1 % faţă de anul precedent, pe fondul tranzacţiilor nete de capital.
În perioada anilor 2014-2016, s-a remarcat o tendință de reducere a datoriei
externe brute, determinată de rambursările scadente de rate de capital, în principal în
contul datoriei externe pe termen lung.
În anul 2015 s-a realizat o diminuare a datoriei externe de 4,5 % față de anul
2014, soldul datoriei fiind 90.434 milioane euro; cu precizarea că în anul 2014, datoria
avea o valoare de 94.744 milioane euro( o scădere cu 3.4 % față de anul 2013)8. Prin
urmare, se observă o scădere de 4.310 milioane euro a dimensiunii datoriei externe.
La sfârșitul anului 2016, soldul datoriei externe brute era 92.910 milioane euro,
cu o creștere ușuoară de 0,9% față de finele anului precedent, datorită diminuării

6
Vezi în acest sens Banca Națională a României-Balanța de plăți și poziția investițională internațională a
României, Raport anual 2011,p. 33.
7
Idem,p.34.
8
Vezi în acest sens B.N.R. Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual
2015, p.35.
175
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

soldului datoriei pe termen lung cu 2,5 %, în contrapondere cu creșterea accentuată a

soldului datoriei pe termen scurt (12,7 %) 9.
Începând cu 2017, s-a observat o schimbare de tendință în evoluția datoriei
externe, determinată de creșterea accentuată a componentei pe termen scurt, pe fondul
majorării soldului instrumentelor financiare de natura investiției directe (credite intra-
grup) și al creditelor comerciale.
La finele anului 2017, soldul datoriei externe brute a totalizat 97.361 milioane
euro, în creștere cu 4.8 % față de finele anului precedent, în principal pe seama soldului
datoriei externe pe termen scurt10.
În ceea ce privește anul 2018, datoria externă a însumat 99.841 milioane euro,
rezultând o creștere cu 2.5 % față de sfârșitul anului precedent 11.
Această creștere a fost influențată de datoria externă pe termen scurt. La această
majorarea au contribuit tranzacțiile nete, în sumă de 2.9 miliarde euro, și diferențele din
reevaluare, în sumă de 0.7 miliarde euro.
O contribuție deosebită, care a avut un impact puternic din punct de vedere
negativ asupra datoriei în anul 2018, a fost consemnată de influența variației cursurilor
de schimb ale valutelor și a prețurilor titlurilor de valoare, totalizând suma de 1.2
miliarde euro.
În perioada ianuarie - decembrie 2019, datoria externă totală a crescut cu 6.159
milioane euro. Astfel, datoria externă a înregistrat suma de 109.783 milioane euro, în
creștere cu 10% față de anul 2018, în principal datorită majorării soldului datoriei
externe pe termen scurt 12.
În perioada ianuarie- martie 2020, datoria externă a României a crescut cu 350 de
milioane de euro; datoria externă pe termen scurt era de 74.867 milioane de euro și
reprezenta 70,5 % din totalul datoriei externe( în creștere cu 1,7% față de finalul anului
2019), iar datoria externă pe termen scurt, care reprezintă 29,5% din totalul datoriei
extern,e era de 31 355 milioane de euro, în scădere cu 2,7% față de 31 decembrie
201913.
In concluzie, apariția datoriei publice a fost determinată de mai multe
cauze,cum ar fi schimbarea regimului politic, finanțarea unor lucrări publice, susținerea
unor investiții sociale, finanțarea deficitelor bugetare, crize ale balanței de plăți etc.
Astfel că, problemele actuale determinate de gestionarea și administrarea datoriei
publice în România îşi au originea în schimbarea regimului politic după evenimentele
din 1989. La începutul anilor ’90, România nu mai avea de achitat datorii externe,
datorită sacrificiilor considerabile suportate de popor( mai ales între anii 1980-1989).

9
Vezi în acest sens B.N.R. Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual
2016,p.34-35.
10
Vezi în acest sens B.N.R. Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual
2017, p.37.
11
Vezi în acest sens B.N.R. Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual
2018, p. 43 și urm.
12
Vezi în acest sens B.N.R. Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual
2019, p. 41.
13
https://www.bnr.ro/page.aspx
176
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Din analiza de mai sus, putem observa o creștere accentuată a datoriei externe în
decursul ultimului deceniu, singura perioadă care a încercat să păstreze un minim de
echilibru a fost cea cuprinsă între anii 2014-2016.

Bibliografie

Nicolae Hoanță , Economie și finanţe Publice, Editura Junimea, Iaşi, 2003;

Banca Națională a României-Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României,
Raport anual 2010;
Banca Națională a României-Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României,
Raport anual 2011;
B.N.R.- Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual 2015;
B.N.R.- Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual 2016;
B.N.R.- Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual 2017;
B.N.R.- Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual 2018;
B.N.R - Balanța de plăți și poziția investițională internațională a României- Raport anual 2019;
https://www.bnr.ro/page.aspx
https://lege5.ro/ordonanta-de-urgenta-nr-64-2007-privind-datoria-publica

177
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE CREATION OF GRIGORE VIERU IN ORPHEUS’S MIRROR

Victoria FONARI
Assoc. Prof. PhD, Moldova State University

Abstract: In the creation of Grigore Vieru (February 14, 1935 - January 18, 2009) the poet-harmony
relationship is revealed by the symbols of the Orpheus myth, through the biblical meanings, by a
reflection to see oneself in ontological circles, either in the mother's eyes, or the spring, or the sky -
all these are the rigors of beauty. Grigore Vieru's poetry was studied from different perspectives.
Our research aims to investigate the sources of the recognizable ancient myths in the Vierean
creation and how their transformation is related to the time and space where Grigore Vieru lived
and activated. In the work of the writer I noticed that two myths from classical literature
predominate: Orpheus and that of the mirror, which is associated with the myth of Narcissus. In the
interpretive context, the problem of self-knowledge is approached. The mythical aura appears in
the Vierean text through the symbols taken from the myth of Orpheus, Geea, Narcissus. This
existential unity has been overtaken by his poetic perception which preserves the imprints of his
artistic creed.

Keywords: the hermeneutics of myth, Orpheus, Narcissus, the mirror of interpretation, the creation
of Grigore Vieru.

În creaţia lui Grigore Vieru (14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009) este
valorificată armonia în amploarea sa prin simbolurile mitului Orfeu, prin semnificaţiile
biblice, printr-o reflecţie de a se vedea în cercurile ontologice fie ochii mamei, fie izvorul,
fie cerul – toate acestea sunt rigorile frumosului. Poezia lui Grigore Vieru a fost studiată
din cele mai diferite perspective. Cercetarea noastră are drept scop să investigheze
sursele din miturile antice recognoscibile în creaţia viereană şi cum are lor
transformarea acestora raportate la timpul şi spaţiul unde a trăit şi a activat Grigore
Vieru. În traseul stipulat de cercetarea hermeneuticii mitului antic în opera scriitorului
am sesizat că predomină două mituri din literatura clasică: Orfeu şi cel al oglinzii, care se
asociază cu mitul lui Narcis. În contextul interpretativ este abordată problema
cunoaşterii de sine.
Incluse în segmentele frumosului şi simpleţei, versurile lui Grigore Vieru îşi
amplifică forţa interpretativă în ani. Criticul literar Adrian Dinu Rachieru purcede de la
conceptul vierean spre acele adâncimi de sens ale imaginilor sale: „A fi zilnic frumos şi
simplu – iată ce-şi dorea Grigore Vieru, un nume drag, aflat pe buzele tuturor. La prima
vedere, avem de-a face cu un poet al locurilor comune; dar tocmai acolo – se ştie – roiesc
marile întrebări, temele fundamentale mustind de sens. Nu atât experienţele estetizante,
cât trăirile obsesive, întorcându-ne spre arhetipuri, definesc acest lirism de adâncime şi
limpezime, turnat în tipar poporan şi îmbătat de misionarism poetic, afişând o aură
mitică” (Rachieru, 2009, p. 23). Aura mitică apare în textul vierean prin simbolurile
preluate din mitul lui Orfeu, Geea, Narcis. Este evident că acestea sunt procesate în
paradigma timpului în care a crescut, a creat şi a plecat în lumea celor drepţi. Această

178
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

unitate existenţială a fost depăşită de percepţia sa poetică care păstrează amprentele

crezului său artistic.
Studiile despre Orfeu – orfism şi discipolii lui se interferează cu valoarea artei, cu
terapia muzicală, cu abstinenţa (vezi: Jasques Brosse, George Lateş). Analizată minuţios
în creaţia eminesciană, imaginea lui Orfeu se lasă întrevăzută de critica literară şi din
perspectiva aprecierii lui Grigore Vieru „poet cu lira-n lacrimi” (Eugen Simion), trecând
prin estimarea lui Marin Sorescu: „Grigore Vieru – un discipol al lui Orfeu”, idee
argumentată prin textele sale în care inserează simbolic harpa, lira, strunele etc. Poetul
Nicolae Dabija vine să coaguleze mitul Meşterului Manole cu viziunea cântării femeii
făcută de Orfeu. În acest context, sacrificiul are o conotaţie volitivă ce inserează forţa
destinului poetului legată de sensul artei veşnice.

1. Orfeu şi orfismul
Mitul lui Orfeu este unic prin accepţia eroicului ce i se desemnează unui artist.
Excepţionalitatea acestui mit constituie şi geneza eroului din palmaresul eroilor
miturilor Greciei Antice, ce este de origine tracă. În Dicţionarul de Mitologie Generală,
Victor Kernbach menţionează că este „fiul Muzei Calliope şi al regelui trac Oiagros”
(Kernbach, 1995, p. 470), George Lăzărescu precizează: „fiul muzei Caliope şi al lui
Eagru, regele Traciei” (Lăzărescu, 1992, p. 224). Într-o altă sursă, este fiul zeului trac
(vezi: Мифы народов мира, 1992, p. 262). Prin această investigare succintă, sesizăm că,
pe linia maternă, este fiul muzei Caliope, iar pe linia paternă, deşi păstrează acelaşi
nume, are origine tracică, iar funcţia socială fiind diferită – de la un rege muritor până la
o zeitate. Orfeu este perceput ca aspiraţia primilor creştini de a trăi în pace. Conceptul
orfic promovează armonia totală dintre om şi natură, bazându-se pe forţa frumosului
artistic.
Scriitorul Ştefan Augustin Doinaş, care a abordat miturile nu doar în plan creativ,
ci şi în cel interpretativ, inclusiv prin traducerile realizate, evidenţia cu privire la Orfeu:
„...tot ce Verbul izbuteşte să păstreze din ea (Euridice) este doar sentimentul, plin de
îndoială, că realul îl urmărează pe poet” (Doinaș, 1971, p. 74). Evident că majuscula de la
cuvântul Verb ne duce la versurile, presupuse ale lui Orfeu, din Testamente: „Zeiescul
Verb cu drag priveşte-l, în preajmă stând, cu el să-ţi umpli / Ulciorul inimii şi-al minţii;
păşeşte drept pe cale bună / Şi veşnic aţinteşte-ţi ochii spre singurul stăpân al firii!”
(Orfeu, 1987, p. 179). Imaginea din acest fragment concentrează forţa spirituală în
raport cu existenţa. Atitudinea faţă de concordanţa semantică este una ce anunţă
descoperirea misterului lumii. Lumea interioară se suprapune cu cosmosul. Deşi
versurile sunt extrase dintr-o altă cultură, din alt timp, ele amintesc totuşi de versetele
din Evanghelia după Ioan, scrise în varianta limbii latine: „In princio erat Verbum” (Ioan
1:1). Verbul din poemul lui Orfeu apare cu sensul de cuvânt care are forţa de a energiza,
are puterea acţiunii, a realizării. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt –
univers. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul
inimii şi-al minţii” determină împăcarea senzaţiilor cu raţiunea. Emoţia şi gândul nu
devin antitetice, ci sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoaşterea firii ontologice.

179
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Cercetătorul George Lateş, abordând sfera orfică, îşi concentrează studiul pe

opoziţia dintre conceptul de cunoaştere, la Orfeu, şi perspectiva homerică, prima fiind
elitară, cealaltă – populistă (vezi: Lateş, 2002, p. 24). Orfeu designează artistul ce
promovează pacea, liniştea, cunoaşterea prin artă, viziunea introvertă în cunoaşterea
lumii exterioare prin intermediul lumii proprii. Homer valorifică eroul extrovert, omul
activ, care nu acceptă contemplarea drept o ipostază a cunoaşterii. Se bazează pe
empirism. Etica lui Homer este una de luptă, de experimentare, mimează altruismul, dar,
în cele mai dese cazuri, este expoziţia egoismului cunoaşterii. Orfeu este suveranul
cunoaşterii profunde, bazată pe intuiţie şi reflecţie; Homer relevă cunoaşterea empirică
ce tinde spre cantitate, asemenea personajului său Odiseu. Ambii ating coardele morţii
în favoarea cunoaşterii. Drumul spre lumea lui Hades condiţionează experienţele lor
vitale: Orfeu se coboară pentru a-şi aduce iubita; la Homer – Odiseu pleacă în spaţiul
morţilor spre a cunoaşte traseul ce trebuie urmat pentru a reveni acasă.
În mai multe lucrări întâlnim percepţia creştină asupra lumii modelată după
viziunea mirifică a lui Orfeu (vezi: Boulanger, 1992), prin promovarea abstinenţei, prin
hrana vegetală şi un mod de viaţă reţinut, fiind în armonie cu natura, determinat de etica
păcii, de liniştea interioară. Distanţa dintre Orfeu şi Iisus e mare, din perspectiva
timpului. După legende, Orfeu aparţine perioadei prehomerice, dar idealul existenţial în
a schimba lumea prin muzică, prin artă este similar lui Iisus Hristos, ce schimbă lumea
prin propovăduire, prin cuvânt. Minunile ce îi însoţesc sunt înălţătoare, în favoarea
vieţii, a păcii, a credinţei, a dragostei. În mit, Orfeu se opune bacantelor, în paradigma
creştinismului, Iisus se împotriveşte păcatului: „A inspirat anumiţi poeţi creştini din
primele secole ale creştinismului, care vedeau în el pe cel ce-a biruit forţele brutale ale
naturii (pe Dionysos), asemenea lui Iisus care l-a biruit pe Satan” (Chevalier, Gheerbrant,
1995, p. 384). Blândeţea şi spiritul pacific al lui Orfeu au determinat şi imaginea Bunului
Păstor (vezi: Brosse, 1992).
În lumea legendelor olimpice, Orfeu apare ca eroul idealurilor măreţe, care nu se
înalţă prin arme, glorie militară sau vitejie. Este eroul ce aparţine artei, ce cunoaşte forţa
mirifică a sunetului, ştie cum să îmblânzească, cum să apropie, cum să deschidă sufletul
pentru a trezi sunetele vieţii. Este purtătorul unei viziuni complexe pe care se va baza
mai târziu şi filosofia lui Pitagora, ce argumenta relaţiile directe dintre muzică – cifre –
univers. Platon a preluat mitul genezei lumii din oul primordial – din poemele orfice. În
următoarele subcapitole, vom specifica în ce mod s-a proiectat conceptul orfic în creaţia
lui Grigore Vieru, cum a modelat Nicolae Dabija imaginea Euridicei în zidirea Anei,
empatizarea lirică a Leonidei Lari cu artistul Orfeu în cele patru imnuri.

2. Orfismul vierean în perceperea frumosului

Coordonata mitică a orfismului este condiţionată atât de elementele-cheie din
versurile lui Grigore Vieru, cât şi de referinţele critice ce îi vizează opera. Imaginea lui
Orfeu se întrevede prin harpă, poet, cântec, frumos. Poezia sa tinde spre acea unitate a
armoniei care era, probabil, resimţită la artistul-erou, cel care avea forţă să facă lumea

180
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

mai bună, care avea forţa transformării din război în pace, să oprească violenţa şi să
îmbuneze până şi stăpânii din tărâmul morţilor.
Totuşi, până a argumenta în favoarea acestei coordonate, anunţată în subtemă,
consider oportun să citez avertizările lui Paul Gorban care s-a referit şi la Grigore Vieru –
Om mitologic, sintagmă apărută chiar în primele pagini ale monografiei sale: „Criticii şi
oamenii de litere din zilele noastre caută să desluşească dimensiunile posibile ale
mitului, formula care deschide calea înţelegerii şi preţuirii unei valori, fie de natură
spirituală sau de natură materială. Este cunoscut faptul că Grigore Vieru, personalitate
publică şi literară a românismului de pretutindeni, a beneficiat încă din timpul vieţii de
condiţia de Om mitologic, lucru văzut de multe ori şi cu scepticism, în special din partea
acelora care zidesc în spirit babilonian catedrala postmodernismului, locaş în altarul
căruia sunt demolate miturile şi valorile” (Gorban, 2011, p. 11). Selectând referinţele
critice cu privire la mit, am fost magnetizată de această sintagmă. Rigorile lucrării nu ne
permit să abordăm biograficul, or, axa centrală persistă în interpretarea creaţiei vierene.
În această sintagmă există o abordare a Mitului Vieru, care nu este exclus vreo dată să
constituie o cercetare aparte. În cazul nostru, vom ţine cont de dimensiunea şi
transformarea mitului în versurile lui Vieru care se află sub semnul unui Orfeu Cristic.
Un Orfeu, care se întoarce spre începuturi, spre un paradis al copilăriei, pășește privind
spre edenul constituit din casa de duminică sau din Duminica cuvintelor (după titlul
volumului scriitorului, apărut în 1969). Vectorul acesta îl percepe exegetul Theodor
Codreanu astfel: „Dacă ne gândim bine, dacă Euridice nu e mama, atunci cu siguranță,
trebuie să fie Limba Română, căci numai ea a fost ucisă prin otrăvire și aruncată în
Infern” (Codreanu, 2003, p. 313).
Elementul orfic este întregit în cartea sa indiferent cui îi este adresat – cititorului
matur sau micului cititor. Pentru Grigore Vieru nu există această diferenţiere – totul este
scris cu suflet, ceea ce contribuie ca în acest destin de poet să se regăsească şi destinul
cititorului, fiecare cu tiparele vieţii sale.
Criticul literar Eugen Simion, analizând poezia lui Grigore Vieru, şi-a intitulat
articolul semnificativ Un poet cu lira-n lacrimi. La început, pare un titlu generalizat
pentru un poet, în timpurile noastre lira devine mai mult siglă, şablon. Poetul Grigore
Vieru păstrează simbolul nu ca pe un ecuson. Strunele-i sunt ferecate în sânge.
Cercetătorul Eugen Simion va semnala anume melodia ce vine din poezia populară,
argumentând că în versurile vierene se reciteşte: „O jale de popor îmbătrânit în suferinţă,
o respiraţie uşoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul,
busuiocul... toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă”
(Simion, 1998, p. 189). O altă carte ce s-a apelat asupra orficului în literatură este
Eternul Orfeu, elaborată de Margareta Curtescu. Deşi cercetează minuţios Universul
mitului, există un singur segment în care abordează subiectul raportat la creaţia
viereană – Euridice, spaţiu al operei (Grigore Vieru), unde este interpretată (vezi:
Curtescu, 2005, p. 183-184) o singură poezie: Pădure verde, pădure. Nu ne vom referi la
această poezie pentru că „iniţierea prin intermediul absenţei iubitei” nu constituie unica

181
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

modalitate de a interpreta mitul antic în creaţia acestui poet. Investigarea noastră se va

axa nu pe generalizarea conotativă, ci pe mai multe texte în care lucrează orfismul.
Instrumentul lui Orfeu este cel cu strune, cât priveşte cele de suflat – acestea sunt
în posesia lui Pan. În unele legende, Orfeu însuşi creează lira, deşi sunt variante în care
invenţia aparţine lui Apollo sau Hermes. Instrumentul muzical cu coarde se deosebeşte
de cel de suflat, pentru că nu este făcut în totalitate din element vegetativ, strunele fiind
obţinute din intestine de miei, bine prelucrate. Instrumentul cu strune este de origine
nordică, are o funcţie magică – de a depăşi natura fizică prin perceperea celei celeste,
prin muzică.
Instrumentul muzical persistă în poezia Harpa. Eul liric, similar unui creator,
enumeră drept material pentru strune: părul mamei, viţa-de-vie şi şerpii. Lira,
reprezentată grafic, are trei coarde. Spectrul utilizat este deosebit de cel al unui
instrument veritabil. Harpa poetică include atitudini (încrederea, admiraţia şi dragostea,
echivalentă în text cu sacralitatea). Explicăm prin textul vierean: „Să cânte pot, credeam,
şi şerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Şi sfântul fir de
păr al mamei”. Sunt trei elemente concentrate în simbolism. Se cunoaşte predilecţia lui
Grigore Vieru pentru fondul folcloric, menţionat minuţios de criticul literar Mihai
Cimpoi, şerpii au o conotaţie dublă: de la îngerul ocrotitor al casei – simbol al toiagului
ciobanului – până la întruchiparea răului. În poezie se resimte speranţa cathartică a artei
de a îmbuna răul absolut. Materia respectivă vine parcă din predilecţia pentru contrast,
pentru evoluţia schimbării pozitiviste. Elementul romantic nu trece în decadenţă, dar,
prin structura extrem de concentrată, reia emblema avangardei de a inunda totul prin
expresia unei singure imagini, ce ar fi una dominantă, celelalte fiind înghiţite de această
forţă a sugestiei. Prerogativa se remarcă prin enunţurile: „Ei blând cântau”; „Au prins a
şuiera sălbatic, / Săreau să-mi muşte mâna, faţa, / Să-i sugă cântecului viaţa”. Poezia
Harpa conţine mai multe tonuri muzicale: siguranţă, mimare, durere, pericol, distrugere.
Din selecţia pe care o face poetul este unica materie ce se exprimă la plural.
Apărută în volumul din 1968, această poezie deţine crezul său artistic. Tema
creaţiei este abordată la nivel sincopat, în care se îmbină originea genului liric – de a fi
rostit şi cântat. Poetul trăieşte arta arhetipal. La nivel ritualic, este percepută viaţa
construită pe fresca pământului – poama fiind viţa-de-vie, nicidecum roadele vreunei
altei plante – trăsătura unui pământ roditor, mirific, în alianţa muncii şi a gustului de
viaţă. Sacralitatea se află în „sfântul fir de păr al mamei” – arhetipul relevă maternitatea
– o conexiune dintre neant şi naştere, mama va semnifica încontinuu viaţa în lupta cu
moartea. Cuvântul fir va tezauriza firul de iarbă, firul de nisip, firul de rază, firul vieţii.
Este acel element care leagă şi dezleagă eul liric în cunoaşterea artistică. Dezlegarea
apare ca o reacţie, după teoria hermeneutică a lui Dilthey, care se include în cea de a
doua categorie din expresiile vieţii. „Într-un „gând” al său, Grigore Vieru va vorbi despre
faptul că «cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume
este o mamă ». Principiul mitopo(i)etic esenţial este conceperea Lumii ca Text al
maternităţii, este principiul matern al universului care urmează să fie textualizat liric”
(Cimpoi, 2009, p. 55).

182
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Şerpii – duşmanii, angoasele, incertitudinile, cenzura editorială, maleficul absolut

– conotaţiile pot fi multiple. În aceste două coerenţe antitetice prevalează frumosul
artistic în sensul sacrului matern. Acţiunile şerpilor catalizează frumosul etern,
concretizat într-un vampirism energetic „Să-i sugă cântecului viaţa”. Drumul pe care îl
parcurge eul liric în „neagra noapte, trecând prin codru, singuratic” aminteşte de
poemul dedicaţie Divina tragedie al lui Daniel Corbu, care a simţit versul lui Grigore
Vieru şi prin itinerarul biografic al scriitorului, elucidat în cartea Taina care mă apără
(vezi: Corbu, 2008, p. 16-26). Traseul în lumea lui Hades coincide cu lumea infernului.
Singurătatea artistului în lume este inevitabilă întru creaţie, şi după tipologia propusă de
George Meniuc în nuvela Marea Neagră. Singurătatea constă şi în asumarea
responsabilităţii cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui.
De aceea, în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăieşte şi reacţia
propriilor acţiuni. După opinia poetului, efectele coardelor cu venin îşi păstrează unica
menire – de a otrăvi. Hidosul, oribilul – nu contribuie la înseninare. Împărtăşirea
sacrului cu răul nu are efect de sincopă (de oprire a maleficului) malefică, ci apare
descoperirea-sinteză a eului liric: „Văzui c-o strună-ncărunţise”. Suferinţa este proprie
celor sensibili, compătimirea, admiraţia – nu sunt trăsături comune. Poetul descoperă
latura comprehensiunii versului său, a vieţii sale, a cuvântului rostit. Este polemica
dintre inspiraţie şi scriere, dintre gând şi perceperea lui de alţii. Încărunţirea strunei
determină consecinţele drumului parcurs. Dacă Dante ajunge, din Infern, prin
Purgatoriu, în Paradis, atunci eul liric traversează parcursul lui Orfeu, care nu poate trăi
exact, pe aceeaşi notă melodică, după ce îşi pierde, a doua oară, iubita. În cazul lui Vieru,
frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărţire. Arta are funcţia de a
crea, nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu.
Valorificarea creaţiei vierene prin instrumentarul mitului este proprie exegetului
Mihai Cimpoi. Am argumentat aceasta în alte capitole, dar nu referindu-ne la versurile
lui Grigore Vieru. Criticul literar lucrează cu conceptele, respectiv, zeii nu sunt personaje
din fabule / istorisire / povestire (după Aristotel), dar concentrează viziuni / convingeri.
Acestea sunt lucidate prin monada poetică Dionysos-Apolo: „Dionysos, acest aţâţător
sublim al simţurilor ce nu-ţi impune măsura şi controlul, poate să-ţi inspire şi un discurs
despletit, plin de sinuozităţi (din cauza că debordează din albia predestinată) şi aducând
mai degrabă un vid sonor. Or, poetul nostru, râvnind plinătatea muzicală a lumii,
cântecul ei esenţial, simte nevoia impetuoasă a măsurii, a tăcerii vorbitoare, a
echilibrului, şi se înfrăţeşte acum cu Apollo. Schimbarea de accent şi chiar de stare lirică
generală vine ca o consecinţă logică a pătrunderii de imperativul categoric al Poeziei:
scrie aşa, ca versurile să-ţi fie lege pentru tine însuţi, scop şi nu mijloc, risipă şi bogăţie,
sacrificiu şi biruinţă” (Cimpoi, 2009, p. 119-120).
Orfeu este iniţiat şi în apolonic, şi în dionisiac. Acad. Mihai Cimpoi racordează
mitul cu ritualul scrierii, pe care îl explică încadrat în viziunile teoriei literare şi
demonstrează că imaginea cântăreţului trac în poezie viereană devine „Omul-Poezie”:
„Starea de poezie este, eminamente, o stare de excepţie şi pe tărâmul lui Apollo nu poţi
păşi oricum: de aceea, de la bun început, poetul nostru cultivă un mers ritualic spre a nu

183
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

tulbura rânduiala firii. […] Dintr-o asemenea modelare a fiinţei Omului-Poezie, […],
reţinem un moment aplicabil numai la felul de a fi al poetului nostru: „Acoperit de
verbe” (Poetul)” (Cimpoi, 2009, p. 120). Se atrage atenţia asupra faptului că nu doar
scriitorul influenţează poezia, dar şi cuvintele contribuie la o construcţie a eului liric
prin tăcere şi dăruire. Astfel, fiinţa Omul-Poezie scris cu majusculă este temelia
construirii mitului Grigore Vieru.
După parametri lexicului mitologic Veronica Postolachi îşi realizează propriile
structuri interpretative în ceea ce priveşte imaginea lui Orfeu: „Gr. Vieru a sesizat, de la
început, sacralitatea poeziei care a devenit, pentru el, „cântec şi har”. Poetul se plasează
între două predestinări. Prima e cea de „un nou Orfeu” (Mihai Cimpoi), instalat, ca un
„duh al vieţii” în sânul naturii, printre iarbă, flori, arbori, „cu degete ce-i sânger”, pe-o
„arfă / cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase” (Poetul). … A
doua predestinare – harul – îi dăruieşte putere demiurgică” (Postolache, 2017, p. 81).
Puterea de a se implica în destine îi este proprie şi lui Orfeu, anume el este cel care
depăşeşte cântecul sirenelor în călătoria argonauţilor şi astfel învinge forţa distructivă.
În poezia selectată este percepută atât puterea apolonică (raza dimineţii), cât şi forţa
dionisiacă (prin verbul „sânger”) – concesie pe care nu a putut-o să o realizeze Orfeu în
viaţă, pentru ce în unele variante ale mitului antic se consideră pedepsit de zei.
Dedicaţia artei până la autosacrificare, ce ajunge la evlavie şi pace deplină de
mulţi cercetători a fost considerată premergătoare viziunilor creştine. Toleranţa – un
principiu impropriu lumii antice – răvăşeşte moartea lui Orfeu. Orfeu este un erou atipic,
cel care în loc de armă are măiestria cântului, scopul său nu este unul al gloriei prin
luptă, dar învingerea timpului prin crezul artistic determinat de armonie, iubire, nobleţe.
O conexiune a viziunilor, dintre mitul orfic şi conceptul creştin, fixează poezia
Între Orfeu şi Hristos, dedicată lui Ştefan Andronic. Continuă ideea descoperirii morţii:
„Pentru că a văzut, / Ochiul meu a murit”. Ochii – oglinda sufletului. Perceperea vizuală
are efecte melodice, senzitivul devine perceput şi prin atingere: „Lacrima: piatră
funerară / Pe mormântul ochiului meu”. Scurgerea lacrimii simbolizează durerea la
limita autosacrificării. Versurile adună repetiţia imaginii de „oculus mundi”, ochiul
universal, care se resimte şi în versurile lui Nichita Stănescu ce fluidizează „Poezia este
ochiul care plânge. / Ea este umărul care plânge, / ochiul umărului care plânge” (Poezia).
Orfeu este cel care cunoaşte moartea iubitei, dar nu şi moartea iubirii. De aici
apare sensul sentimentului ce înveşniceşte. Eul liric trăieşte ipostazele omului, cu
iubirea telurică şi cu cea de artist, dar adună în emoţiile sale iubire pentru oameni,
pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern.
Creaţia sa se fundamentează pe Biblie – prin spusele Sf. Apostol Pavel: „Dragostea nu
piere niciodată. Prorocirile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit” (1
Corinteni 13: 8, p. 205) – este iubirea întru Hristos, şi prin această iubire, poetul îşi
asumă: „În altă lume se va deschide / Ochiul meu, dând piatra la o parte” (Între Orfeu şi
Hristos). Piatra, frontiera ce închide şi deschide, nu se supune timpului, dar se lasă dată
la o parte prin credinţa învierii.

184
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Această deschidere o analizează şi criticul literar Tudor Palladi într-un articolul

întitulat semnificativ Duminica sau strigătul cuvintelor între Orfeu şi Christos.
Cercetătorul alege calea metaforei în a explica viziunea orfico-christică în creaţia lui
Grigore Vieru: „Între sublim şi divin, între ideal şi necesar, între matern şi patern, între
modern şi etern arborele poeziei vierene freamătă de tumultul trăirii adânci din toţi
ramii şi din toate foile lui, precum firele de iarbă ale câmpiei îşi leagănă: cu ochii în
lacrimi de bucuria înnoirii zorile dintr-o nesfârşită rotire a verdelui în calea soarelui”
(Palladi, 2017, p. 150). În această arhitectură cosmică a frumosului, unde întrevedem şi
criteriile acesteia distingem şi trăsăturile estetice ale cântecului orfic vierean. Criteriile
au variat de la veac la veac, totuşi considerăm necesar să specificăm ce implică
„termenul kosmos are, pe lângă sensul obişnuit în filosofia pythagoreică, acela dar de
„armonie cosmică”, şi înţelesul de „podoabă”, ceea ce e tot una cu a spune că „frumosul
este podoaba universului armonic alcătuit” (Șuștea, 1994, p. 134). În această viziune
frumosul se sincronizează cu binele. Am apelat la viziunea pithagoreică pentru că baza
armoniei supreme o constituie cifra şi muzica.
Arta, în conotaţia frumosului, are darul împlinirii, de aceea poetul exclamă, în
Despre fericire: „Sunt fericit / C-aud cum sună-n faţă, / Prea tainic şi integru, / Un cântec
drag, / Atât de cunoscut, / Şi că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia...”. Eul
liric trăieşte momentul inspiraţiei determinat de estetica artei în care crede, e o ipostază
a Euridicei de a plana după melosul orfic înspre lumină, care se opune spaţiului păzit de
Cerber. Fericirea constă în eliberare, în perceperea sublimului, în a crea din esenţele
lumii primordiale, ce îmbina cuvântul, fapta şi gândul, unde materia foloseşte spiritului.
În această poezie, precum şi în Cosite, florile de dor, dedicate Doinei şi lui Ion Aldea-
Teodorovici, întâlnim disecarea problemei receptării: „Nu-i o ruşine să nu cânţi, / Ruşine
e să nu-i asculţi”. Înţelegerea devine similară cu apropierea, acceptarea, coparticiparea.
În text lucrează antiteza susţinută prin mimarea negaţiei „să nu cânţi”, „să nu asculţi”
prin acolada cuvântului ruşine. Deducem că, pentru Grigore Vieru este importantă
îmbinarea eticii cu estetica. Perspectiva orfică se proiectează în cunoaşterea durerii, care
schimbă tranşant viziunea asupra propriilor sentimente şi interacţiunea memoriei cu
prezentul: „Am cunoscut durerea, / Nu am ce mai cunoaşte” (E-o linişte iubirea?).
Durerea devine un punct cardinal cu izomorfismele: compătimire, singurătate, milă,
distanţare, izolare, tristeţe.
În acest context, relevăm selecţia pentru titlul cărţii: Făgăduindu-mă iubirii; în
italiană, translatoarea Olga Irimciuc îl transformă în: Orfeo renasce nell’amore (Orfeu
renaşte din iubire). În Introducere (cu titlul sugestiv: Un orfico dialogo tra l’Amore e la
Morta = Un dialog orfic între Dragoste şi Moarte) traducătoarea explică de ce a realizat
această variantă: pune accent pe spiritul poeziei, Orfeu cântă Iubirea şi Viaţa, sfidând
monstruozitatea morţii (vezi: Irimciuc: 2010, p. 10), versurile din Litanii pentru orgă
argumentează alegerea făcută.
În poezia Ah, tot mai liniştit mi-e verbul… (include perspectivă orfică de la apusul
vieţii: „Ah, tot mai liniştit mi-e verbul / Şi dragostea, şi-a mea viaţă”. În această
atmosferă de reverie avem acces la textul oniric: „Arată-mi-se-n vis un cântec, / Îl cânt

185
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

cum cântă dorul: „Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi, / Ia apa, dar să-mi laşi izvorul”.
Dezicerea de personal este în favoarea a ceea ce este arhetipal: ochii semnifică veghea,
izvorul – ontologicul. Cântecul, în care se dezgoleşte eul liric de propriile sentimente
cooptându-le pe cele universale, devine o echivalenţă a unui areal infinit ce încape în
cuvântul dor.
Poetul Grigore Vieru preferă să utilizeze dialogul şi în acest text se creează
impresia de parcă i-ar auzi vocea lui Euridice: „Eşti trist, te pregăteşti de iarnă! / Iubita
parcă mă întreabă. / Iar eu, senin, răspunsu-i parcă: „Mă pregătesc de flori de iarbă”. De
ce am considerat că în acest dialog ar putea fi reminiscenţe la mitul lui Orfeu? Pentru că
iubita nu are vârstă, vocea ei pare să vină din neant, iar întrebarea denotă că numai eul
liric se supune timpului. Anotimpul în cazul dat ne duce la poezia lui George Meniuc
Toamna lui Orfeu. Liniştea, seninătatea face să existe un liant cu imaginea lui Orfeu şi
viziunea creştină faţă de moarte, ceea ce se observă şi din titlul volumului Hristos nu are
nici o vină de unde am selectat poezia. Deşi cartea apare în 1991, eul liric îşi pregăteşte
sufletul spre o plecare în lumea hristică, ceea ce denotă şi criticul literar Mihai Cimpoi:
„Întreaga sa poezie din ultimii ani de viaţă se axează pe un dialog cu Dumnezeu şi cu
Mântuitorul, care e, în esenţă, un dialog despre vină, dar şi despre destin, căci condiţia
umană e pusă sub semnul morţii […]. Dumnezeu e Ziditorul frumuseţilor sclipitoare pe
care le cântă poetul; e zămislitorul sublimului joc al copiilor; El este cel care ne pune în
faţa realităţii Morţii, în faţa iminenţei ei existenţiale” (Cimpoi, 2009, p. 36).
De la eul liric să restituim încă o cale a mântuirii pe care o valorifică criticul
literar Theodor Codreanu. În valorificarea maternităţii, pe undele miticului antic,
exegetul va face un liant dintre credinţele antice la conceptul creştin: „Dulceaţa” limbii
române (fagurele de miere eminescian) este la Grigore Vieru, maternă. […] Încă de la cei
mai vechi mama este pământul, Glia, matricea. Geia, Gaia, Glia, termeni mitici sinonimi,
constituie arhetipul feminin al pământului, divinitatea primordială care a dat naştere lui
Uranos (cerul) şi lui Pontos (marea). Din împreunarea ei cu cerul (Tatăl) s-a născut
Cronos (timpul). Mama, în viziunea lui Grigore Vieru, simbol central al fiinţei româneşti
(dar şi universale), ea e speranţa şi mântuirea, „rădăcina de foc” a tuturor cărţilor sale”
(Codreanu, 2003, p. 216). Şirul ar putea fi continuat – de la Cronos se atinge durerea
frumuseţii (Afrodita). Conexiunea dintre glie şi grai prin firul arhetipal al maternităţii
este revendicată în întreaga-i creaţie.
Cu valoare testamentară apare cuvântul: „În hramul graiului mă rog / Duminica şi
lunea / […] / Aud al toamnei veşted glas / Şi vine bătrâneţea / Copiii mei, în ea vă las /
Păziţi-i frumuseţea. / Păziţi al limbii sfânt poem, / A ei mărgăritare, / Căci mai de preţ,
averi n-avem / Nici altă apărare” (Comoara). Apărarea face aluzie la cetate, la zid. Dacă
să ne referim la corespondenţa antică: în Iliada zidurile Troiei sunt construite de Apolo,
zeul soare, ocrotitorul artelor. De aceea nu poate fi dărâmat decât de locuitorii cetăţii. În
această conexiune ni se restituie şi nouă adevăruri: cât ne vorbim limba inimii, mai
suntem un neam.
Acad. Mihail Dolgan valorifica liantul dintre adevăr, frumos cu conotaţia dorului,
propunând chiar o definire a creaţiei vierene: „E poetul Dorului însetat de alte doruri

186
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

arzătoare: dor de limba română statornicită pentru totdeauna, dor de neam românesc
întregit, dor de baştină şi de patrie prosperă, dor de naţionalitate mioritică în
ascensiune, dor de etos popular în cristalizările-i de vârf – toate acestea învăluite într-o
copleşitoare muzicalitate nostalgică pe care o poate genera doar frumos neatins în
atingere: frumosul de suflet şi de cuget, frumosul de pământ şi de cer, frumosul de viaţă
şi de cealaltă parte a vieţii” (Dolgan, 2008, p. 356).
Sacrul, frumosul, eternul – cuvântul apare la Grigore Vieru în veşmintele
rugăciunii, devine timpul şi spaţiul în care omul are acces la creaţie prin creaţie. Această
smerenie, pioşenie constituie şi putere. În cazul dat în cuvântul din perspectiva orfică se
includ valorile creştine: credinţă (în forţa cuvântului), speranţă (de a dăinui în neam),
dragoste (în unitate).
Momentul orfic persistă şi în pacea pe care o emană versul vierean. Parcursul
orfic se oglindeşte în itinerarul liricii vierene prin „harpă”, „strune”, „lacrimă”, „plânge de
dor”. Momentul orfic persistă şi în pacea pe care o emană versul vierean. Poetul tinde să
se conecteze la Sacralitate – aşa cum spune legenda, la auzul cântecului lui Orfeu leii se
linişteau, războaiele încetau, natura se îmblânzea. Cercetătorul George Lateş în studiul
său Punctul genezic, valorifică relaţia Orfeu – Orfic – Orfism, precizând: „Funcţia
catalizatoare a orfismului devine perceptibilă în momentul în care prezenţa, uneori
mascată, alteori evidentă, în momentele când umanitatea îşi prospectează viitorul.
Atunci spiritul elitist, reformator şi estetic al fenomenului orfic iese din evidenţă, căci,
dincolo de cuvânt se percep valorile duale ale acestuia: pe de-o parte, sintetizează
spiritul veacurilor trecute, iar, pe de alta, priveşte cutezător spre viitor. Orfismul are,
aşadar, o vocaţie renascentistă, de aceea e perceptibil în fenomenul antic „Renaşterea
mediteraneeană”, apoi în Renaşterea italiană, şi, evident, în Renaşterea modernă” (Lateș,
2002, p. 125). În cazul lui Grigore Vieru, continuăm ideea exegetului în mit – cu
Renaşterea naţională. Cartea care a adunat articole critice, dedicaţii poetice, interviuri –
un omagiu pentru creaţia lui Grigore Vieru la 70 de ani – se numeşte sugestiv Un discipol
al lui Orfeu, conţine o secvenţă din aprecierea oferită de Marin Sorescu: „este Grigore
Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a
privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din
viaţă?” (Sorescu, 2005, coperta 4).
Ce înseamnă pentru poetul Grigore Vieru întoarcerea privirii? Urma poetului este
copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ţine coroana mâinii mamei, numai privind în urmă
poetul poetizează despărţirea de satul natal, de mamă. Tristeţea, nostalgia, regretul sunt
prezente şi în poezia de dragoste. Privirea poetului ţine de profunzimea percepţiei în
care nu acceptă moartea, urâtul, indiferenţa.

3. Cântecul din oglinda apelor

Reflecţia imaginii este percepută ca un ecou al mitului lui Narcis. Dar aceste
perspective, care valorifică dragostea de sine, au alte conotaţii în creaţia viereană.
Dragostea de sine, venită din blestemul unei dragoste refuzate, a dus la distrugerea
personajului în mitologie, iar iubirea la Vieru vine ca un dar meditând după dictonul

187
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

biblic: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Opera lui Grigore Vieru are criteriul nu atât a
dragostei narcisiste, cât a cunoaşterii de sine prin ochii mamei, a izvorului, a casei.
Aceasta îşi găseşte apropierea cu dăruirea de sine, echivalenţă în înţelegere, evlavie.
Această reflecţie la Grigore Vieru apare ca o cunoaştere din optica vieţii.
Conotaţiile pe care le include Rudolf Steiner atunci când explică sintagma Cuvânt al vieţii
se pretează pentru creaţia lui Grigore Vieru: „Ceea ce s-a întâmplat de la început, ceea ce
nu putem auzi şi vedea: aceasta trebuie s-o trăim spiritual drept Cuvânt al vieţii” (Steiner,
1993, p. 164). Perspectiva ludică şi dialogică a lui Grigore Vieru, iniţiată din viziunea
copilului căruia îi este proprie percepţia concretă, i-a permis şi să audă, şi să vadă.
Probabil de aceea poezia lui Grigore Vieru şi rămâne una din cele mai înţelese, dar în
care se pot dezvălui noi perspective ale unei cunoaşteri prin intermediul emoţiei –
dragoste de mamă, dragoste de fiu. Raportul atât de vehiculat în iconografia creştină.
Experienţa biografică a poetului creează un raport unic între eul liric şi cuvânt ca o
mediere dintre emoţie şi timp, dintre universul intim şi marele cosmos.
Una din cele mai evidente în acest sens este poezia pentru copii: Băieţaşul din
ochii mamei. Faptul de a percepe contururile eului liric în ochii mamei („Ai, în ochii
mamei mele / E un băieţaş pitic! / Tare seamănă cu mine, / Numai că e foarte mic!”)
apare ca o comunicare cu imaginea proprie ce este continuu cu mama, ceea ce
simbolizează ocrotire, certitudine, o apropiere la nivel sufletesc: „E târziu şi băieţaşul /
La culcare e poftit. / Cu pleoapa ei şi geana / Strâns măicuţa l-a-nvelit”. Pleoapa maternă
dezvăluie acea imensitate cosmică similar cu aceea din poezia Puişorii, unde verbul a
înveli este racordat la „aripioare”: „– Pui golaşi cum staţi în cuiburi / Fără plăpumioare?
/ – Ne învelim cu ale mamei / Calde aripioare”.
În aceste poezii este conştientizarea menirii de fiu, generată de a creşte mare, de
a o ajuta, de a o şti pe mama alături. Este comunicarea într-un prezent concret ce vizează
importanţa mamei în viaţa copilului, dar şi importanţa copilului în îndeplinirea rolului
de mamă. Această poezie sigilează amprenta copilului de a se vedea prin ochii mamei.
Imaginea, deşi micşorată în oglinda irisului, va desemna profunzimea conturului de copil
în sufletul matern. Această descoperire de imagini a coordonat o altă faţetă a reflecţiei. O
reflecţie a timpului care poate fi disociat în perspectiva unităţii de măsură care într-o
clipă include veşnicia: „Copilăria este, la Grigore Vieru, însăşi copilăria universului, clădit
pe maternitate, natura respiră aerul pur al genezei şi e pătrunsă de irizările blagienei
luminii dintâi, ale luminii din lumină” (Cimpoi, 2009, p. 17).
Criticul literar Theodor Codreanu analizează perspectiva mitului lui Narcis în
raport cu cea a lui Eco, mitul este transpus ca un mijloc interpretativ în scopul de a
analiza care dominantă este prezentă în textul vierean: cea vizuală sau cea auditivă:
„Narcis este ființa percepției vizuale prin excelență, prizonieră, însă a spațiului
tridimensional, căci a fost blestemat de zei să nu mai audă strigătele iubitei sale Echo,
ființă temporale-auditivă, care, desigur, e a patra dimensiune a spațiului. […] Există un
Narcis vierean care-și descoperă propria oglindă, dar una neobișnuită, în care poetul nu-
și mai caută chipul fascinant, ci ecourile durerii” (Codreanu, 2004, p. 303). Metoda
mitologică îl face pe criticul literar să identifice criteriile oglinzii perfecte: „… oglinda

188
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ideală este lacrima. Or, aceasta este intuiția excepțională a lui Grigore Vieru. Lacrima
este oglinda sferică, boaba de rouă eminesciană care adună în sine tot universul”
(Codreanu, 2004, p. 304). Coordonata mitului îl determină să îi distingă eului liric o
reflecție ce se aude, a unei dureri care străbate în ecouri versurile poetului. Exegetul face
o paralelă pentru a evidenția individualitatea viziunii poetului: „Narcisul mitic suferă
numai în clipa tulburării apei, a oglinzii, când vrea să-și cuprindă trupul de dincolo.
Narcisul vierean suferă chiar în limpezimea pură a lacrimii și în ea vrea să moară”
(Codreanu, 2004, p. 306). Conceptele expuse sunt expuse prin poeziile Oglinda și
Biblioteca de rouă.
Reflecţia oculară, în lacrimă şi în Prut (cum ar fi în poezia Chipul în ape răsfrânt)
include o sensibilitate de apropiere a eului liric cu toţi care interacţionează. Reflecţia
este stoarsă de egoism, aceasta devine o cale a cunoaşterii: „Că în ochii ei cei uzi / Chipul
Lui de pe icoană / Se arată şi-L auzi” (Autobiografică). Credinţa apare cu o conotaţie de
evlavie, reflecţia din ochii mamei constituie drumul de a recepta ceea ce formează lumea
ei interioară. Axiologic versurile empatizează cu valenţele spirituale pe care le acceptă şi
le trece prin sine eul liric: „Şi eu ţin atât la mama, / Că nicicând nu îndrăznesc /
Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-L mâzgălesc”. Viziunea maternităţii iconografice
sunt mai multe poezii, una din cele mai reprezentative este Făptura mamei, în acest
scenariu poetic eul liric îmbină perspectiva contemplativă cu cea de apărare a valorilor
credinţei. Negaţia dezaprobă dogma majorităţii în anii ’60, când se distruge clopotniţa,
când lăcaşurile sfinte îşi schimbă menirea socială devenind peste noapte cluburi,
grajduri, depozite etc. Dacă în aceste poezii se întrevede eul liric copilul, atunci în Ochii
mamei sunt treptele de percepere a universului: „Iar ochii mamei, / Copil, să-i vezi
oricând / În râu, în ram, în toate”. Enumeraţia denotă certitudinea unui eu liric ce în
toate vede valoare, vede începutul. Mama este liantul cu lumea, ceea ce oferă
certitudinea în bine, în frumos. Această optică nu este dătătoare numai de comoditate,
dar şi de un vizionarism de a dezvălui un mister: „Ah, cine vede – albeşte. / Şi eu ce alb
mai sunt”.
O poezie a reflecţiei prin structuri paralele Cad pe ape legate prin similitudini de
analogie cosmicitatea şi intimitatea. Căderea semnifică o axă verticală. De data aceasta
căderea este susţinută semantic de prin lexemele „a picat”, „lunecă” relevă apropierea.
Pe treptele versurilor se produce un miracol de a portretiza iubita prin secvenţele
naturii. Toate substantivele sunt articulate. Articolul hotărât îi dă nuanţa de
omniscienţă: soarele, frunzele, stelele, florile. În această percepţie apare corespondenţa
până la comuniune: „Cad pe ape flori de tei. / Florile, florile, / Ca chipul meu în ochii tăi,
/ Florile, florile”. Perspectiva de reflecţie ne duce cu gândul la mitul Narcis, dar este
dezvăluită esenţa de a se bucura de această cunoaştere totală în marea taină a iubirii.
Oglindirea căderii va echivala cu zborul, apa nuanţează, pe alocuri grandifică, transformă
cromatic. Găsirea proprii imagini în ochii iubitei va semnifica sinceritatea, puritatea
acestui sentiment şi dezvăluirea propriului eu într-un al spaţiu – al sufletului.
În acest discurs poetic reflecţia poate fi inserată nu doar în apropiere şi
despărţire. Apare dintr-o dimensiune filosofică: „De ce sunt numai cuvânt / Cu paşi

189
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

tipăriţi / În zăpada de sare / Căzută pe inima noastră?!” (De dor). În aceste versuri se
citeşte urmele pe care le lăsa creaţia sa artistică. Dorinţa sa de a ieşi din predestinare
extinde greutăţile eului liric. Sarea din textul biblic valorifică aleşii. Prin această
metaforă poetul se distinge din planul terestru, perseverând spre drumul trasat de
spirit. Nu de fiecare dată unul al mulţumirii, dar şi unul care explică dificultăţile
mântuirii. Inima apare simbolic propulsată prin pronumele „noastră”. Deşi iniţial eul
liric se identifică prin versul „sunt”, prin acest posesiv apare neamul ca o valoare
identitară, prin care anunţă importanţa verticalităţii de a ne menţine în credinţă, neam,
limbă. Or, şi cuvântul din titlul poeziei este selectat din acelaşi considerent din percepţia
etnică.
În viziunea lui Grigore Vieru reflecţia de dragul reflecţiei este stearpă, este o
reflecţie în nimic. Şi iată că apare ironicul din Mica baladă: „Atâtea femei aşteaptă să le
vină din oglindă norocul şi fericirea!” (Vieru, 2019).
Fiind preocupaţi în acest studiu de reflecţie şi de cunoaştere a sinelui, elucidăm
un fragment din Hermeneutica Subiectului de Michel Foucault cu privire la experienţa
umană implicată în cunoaştere: „De-acum, mi se pare că preocuparea de sine nu numai
că traversează, comandă, susţine de la un capăt la altul întreaga artă de a trăi – nu numai
că, pentru a şti să exişti, trebuie să ştii să te preocupi de tine însuţi –, dar întreaga tekhnê
tou biou (întreaga tehnică de viaţă) ajunge să se înscrie în cadrul devenit de-acum
autonom al preocupărilor de sine. [Ce anume] decurge din ideea că viaţa trebuie să fie
trăită ca o încercare? Ei bine, tocmai de a forma sinele. Trebuie să ne trăim viaţa în aşa
fel, încât clipă de clipă să ne îngrijim de noi înşine şi astfel încât ceea ce vom afla la
capătul, absolut enigmatic de altfel, al vieţii – bătrâneţe, moarte, nemurire: contează pre
puţin –, lucrul pe care, în orice caz, trebuie să-l obţinem prin intermediul întregii tekhnê
pe care o aplicăm de-a lungul întregii vieţi, să fie tocmai un anumit raport de sine însuşi
cu sine, raport ce reprezintă încununarea şi răsplata unei întregi vieţi trăite ca încercare”
(Foucault, 2004, p. 427).
Acest citat de la tehnică prin încercare spre eternitate se pliază cu creaţia
viereană, dar în loc de tehnică abordăm cuvântul concept, pe care l-am explicat în
analiza poeziilor cu motive orfice. Noţiunea de eternitate este proiectată pe textura
vitală: „Doamne, eu ştiu că / Îţi vine cu mult mai uşor / Să ne iubeşti ca iarbă. / Murind,
înmulţim iarba / Şi-o împrospătăm. Dragostea Ta pentru noi / O înnoim murind. / Ne
simţim fericiţi / Şi pentru atât” (Atâta iarbă, Doamne!). Perspectiva mântuirii într-un
circuit al existenţei. Viaţa este o parte componentă pentru viaţă, moartea este un
mediator care are funcţia de a o menţine. Cuvântul fericire scoate frontiera dintre viaţă
şi moarte. Devine o stare ce uneşte trecerea timpului cu etenitatea.
Revenind la citatul lui Michel Foucault, acesta are forţă să dialogheze cu poezia lui
Grigore Vieru, a cărui eul liric are capacitatea să se zidească, să monteze lucruri
arhicunoscute, obiecte uzuale în constelaţia valorică general umană. Pentru Grigore
Vieru viaţa nu este atât o încercare, cât o descoperire, iar raportul dintre sine se
oglindeşte în cel dintre ochii materni şi lume, respective el devine un liant dintre arhetip
şi continuitate, început şi viaţă cu toate nuanţele sale: de admiraţie şi dezamăgire, de

190
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

dragoste şi luptă. Nu înseamnă că poeziile sale nu explică anumite încercări pe care le-a
avut, dar accentul cade pe cuvânt care mai degrabă este un instrumentar de a depăşi
încercările din „ocna cuvintelor”.
Imaginea trecerii în eternitate din ciclul Litanii pentru orgă denotă pierderea
reflecţiei propriu-zise în ochii mamei. Reflecţia se păstrează pe retina amintirii, a
înveşnicirii, de aici şi tristeţea apocaliptică: „A căzut cerul din ochii tăi / Şi s-a fărâmiţat.
/ A căzut de pe faţa ta soarele / Şi-a îngheţat”. Este o antiteză emotivă a versurilor
„Soarele e unu / Mama una este”. Unicitatea nu dispare, dar această trecere din lumea
reală în lumea unei amintiri de poezii, cadre distinse altă dată cu atâta dăruire în care se
revăd generaţii de copii, în versurile de mai sus apar într-o singurătate distrugătoare:
„Doamne, atât de singur, / Atât de singur / N-am fost niciodată!”. Eul liric înţelege
hotarul de a fi în amintiri a propriei copilării cu mama vie şi a unei amintiri care reflecţia
ce trece în nefiinţă. Ochii în care s-a reflectat nu mai sunt, ochii în care se reflecta o lume
s-au închis. Constatarea îi oferă o altă lecţie de viaţă – cea a morţii. Dar în acest dialog cu
moartea, tot viaţa are prerogativă. Grigore Vieru este poetul care în Lumina de Taină
valorifică viaţa.

Concluzii:
1. Poezia lui Grigore Vieru se pretează în interpretare şi pe filonul mitului antic,
acest fenomen interpretativ se observă la mai mulţi critici literari. La unii este mai mult
resimţită într-o evocare generalizată (Adrian Dinu Rachieru, Tudor Palladi, Paul
Gorban), la alţii o investigare sistematică unde mitul relevă individualitatea scriitorului
pliată pe universalitate (Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Eugen Simion, Mihail Dolgan).
2. Analizând semnificaţiile mitului despre Orfeu am putut să relevăm
transformările la care a recurs în creaţia sa Grigore Vieru pentru a actualiza problema
creaţiei, care este în concordanţă cu maternitatea, glia, limba, neamul. Prin perspectiva
hermeneutică a mitului antic am perceput predilecția lui Grigore Vieru pentru un Orfeu
Cristic, raportul dintre apolinic și dionisiac. Am selectat din critica literară secvențele ce
țin anume de acest vector, unde s-au dezvăluit atât orficul, cât și viziunea de Euridice
care oscilează la Grigore Vieru de la poezie, spre mamă, limba română (după Th.
Codreanu). Imaginea lui Orfeu a fost valorificată individual. Critica literară a perceput
imaginile legate de Orfeu în creaţia lui Grigore Vieru. Optica investigativă oferă
racursiuri noi de a percepe tragismul timpului în care a activat. Cercetarea noastră
dezvăluie componentele conceptului artistic vierean în substanţa poeziilor analizate,
găsind antiteze, dar şi conexiuni cu alte concepte ce se află în afara mitologiei antice.
3. În creaţia lui Grigore Vieru, perceperea morţii este raportată la două viziuni: la
cea orfică şi la cea creştină. Poetul le îmbină, elucidând importanţa păstrării sacrului
arhetipal şi a dragostei creştine prin intermediul cuvântului.
4. În perioada Renaşterii naţionale cuvântul devine cetatea în care neamul îşi
revendică identitatea. De aici avem perspectiva testamentară a cuvântului. Cuvântul care
valorifică armonia, frumuseţea, dragostea. Cuvântul are corespondenţe cu verbul din
imnurile orfice ce are forţa vieţii.

191
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

5. În opera poetului Gr. Vieru, dragostea îşi ia aripile din cântecul pentru femeia-
mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. Poetul trăieşte acut
sentimentul de autosacrificare în numele poeziei.
6. Reflecţia determină reminiscenţele din mitul lui Narcis, dar esenţa constituie
într-o reflecţie a apei primordiale, acea anunţată de acad. Mihai Cimpoi cu privire la
creaţia eminesciană. În cazul poeziei lui Grigore Vieru, reflecţia eului liric se realizează în
privirea mamei, arhetipul maternităţii îi oferă conotaţia ontologicului, respectiv,
incorporează pământul, memoria neamului, limba, credinţa. Respectiv, devine o
coordonată cosmică.

Bibliography

Boulanger, André. Orfeu – legături între orfism şi creştinism. Bucureşti: Meta, 1992.
Brosse, Jacques. Maeştrii spirituali. Bucureşti: Albatros, 1992, p. 147.
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain. Dicţionar de simboluri. Coord.: Micaela Slăvescu, Laurenţiu
Zoicaş. Vol. 2. Bucureşti: Artemis, 1995.
Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru, poetul arhetipurilor. Iaşi: Princeps Edit, 2009.
Codreanu, Theodor. Basarabia sau Drama sfâşierii. Galaţi: Scorpion, 2003.
Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. / ediţie realizată de
Grigore Vieru şi Daniel Corbu. Iaşi: Princeps, 2008.
Curtescu, Margareta. Eternul Orfeu. Chişinău: Ştiinţa, 2005.
Doinaş, Ştefan Augustin. Orfeu şi tentaţia realului. Bucureşti: Eminescu, 1971.
Dolgan, Mihail. Eminesciene, Druţiene, Vierene. Chişinău: CEP USM, 2008.
Foucault, Michel. Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982). Trad. din l.
fran. de Bogdan Ghiu. Iaşi: Polirom, 2004.
Gorban, Paul. Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru. Iaşi: Princeps Edit, 2011.
Irimciuc, Olga. Un orfico dialogo tral’Amore e la Morte. În: Grigore Vieru. Orfeo rinasce nell’amore
 Făgăduindu-mă iubirii. Traduzione di Olga Irimciuc. Milano: Ed. Graphe.it., 2010.
Lateş, George. Punctul genezic. Iaşi: Junimea, 2002.
Lăzărescu, George. Dicţionar de Mitologie. Bucureşti: Casa Editorială Odeon, 1992.
Orfeu. Fragmente din poeme orfice. În: Hesiod – Orfeu. Poeme./ trad. de Ion Ascan. Bucureşti:
Minerva, 1987.
Palladi, Tudor. Metafora între cuvânt şi dramă: Condiţia poeziei. Chişinău: Lumina, 2017.
Postolache, Veronica. Ecouri mitologice în lirica din Basarabia. Lexic mitologic. Chişinău: Pontos,
2017.
Kernbach, Victor. Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti: Albatros, 1995.
Rachieru, Adrian Dinu. Vieru exista ca o legendă vie. În: Limba română, 2009, nr. 1-4.
Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. Bucureşti. Chişinău: David • Litera, 1998.
Sorescu, Marin. În: Discipol al lui Orfeu. Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. Chişinău: Prut
Internaţional, 2005.
Steiner, Rudolf. Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii. Traducere de P. Moga.
Bucureşti: Humanitas, 1993.
Şuştea, Adrian. Sphaera Mundi. Paradigma filosofică a cosmogoniei poporane româneşti.
Bucureşti: Meta, 1994.
Vieru, Grigore. Cerul alege (aforisme). Chişinău: Cartier, 2019

192
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Vieru, Grigore. Lumina de taină. Chişinău: Cadran, 2010.

Мифы народов мира. Энциклопедия. Toм 2. Москва: Советская Энциклопедия, 1992.

193
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

VASILE ALECSANDRI, 2021 – AN APOCRYPHAL BICENTENARY

Ioan DĂNILĂ
Assoc. Prof. PhD, „Vasile Alecsandri” University of Bacău

Abstract: A first rank personality of the political and cultural life in Romania, dating back to its
starting modernization, Vasile Alecsandri was a subject to controversies about his biographical
details among which the ones dealing with his birth place and date are the most significant. Some
literary historians stated that his birth date might have been July, 21st, 1821, during his family
refuge journey from Bacău to Târgu-Ocna, being afraid of the attacks of the revolutionaries lead by
Tudor Vladimirescu. Further research in the archives demonstrated that his real date of birth is
June 14th, 1818 and his birth place is the city of Bacău.
This paper deals with this approach bringing to light revealing documents reactivated in 2018,
when the real bicentenary of Vasile Alecsandri’s anniversary was celebrated.

Keywords: apocryphal bicentenary, controversial biography, archives research, revealing

documents, true bicentenary

Nu este singurul caz de incertitudine biografică a unui scriitor român (dacă ar fi

să-l numim pe Ion Creangă – 1837 sau 1839? – pare de ajuns), dar în anul când calculele
aniversative duc spre un centenar sau un bicentenar, chestiunea se impune a fi
resuscitată. O mult solicitată lucrare de informare bibliografică – Dicţionarul cronologic
din 1979, coordonat de I. C. Chiţimia şi Al. Dima – consemnează lapidar: „1821, iul. 21. Se
naşte Vasile Alecsandri, fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. Data nu
este atestată prin acte oficiale; a fost declarată şi susţinută de scriitorul însuşi şi de
membrii familiei. S-au mai propus, pe baza unor atestări documentare, anii 1818 şi 1819
(m. 1890)”1). Se deduce că, deşi lipsesc înscrisurile autorităţilor, declaraţia celui în cauză
şi a rudelor de gradul I este decisivă2).
Cercetătorii vieţii şi operei lui Vasile Alecsandri de la începutul secolului XX
mărturiseau că au „întâmpinat dificultăţi serioase din cauza lipsei atât a unei ediţii
critice, cât şi a unei biografii precise şi circumstanţiate a lui Alecsandri” 3). La polul opus
se află realizatorii ediţiei academice „Opere” din anul 2019, în colecţia „Opere
fundamentale”, coordonată de Eugen Simion. Pentru a nu fi acuzat de discurs pro domo
(este larg cunoscută campania de salvare a Casei „Vasile Alecsandri” din Bacău, pe care
am deschis-o în 1990 – la centenarul trecerii în eternitate a scriitorului – şi am încheiat-
o, cu succes, în 2018), voi reproduce, in extenso, secvenţa din tabelul cronologic care
prefaţează volumul I şi care este realizat de istoricul literar Victor Durnea, cercetător
ştiinţific cu o vastă experienţă la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” Iaşi:
„1818 iunie 14 – Se naşte, la Bacău, conform unei «mărturii mitricale» (Actul, emis
de Mitropolia Moldovei în 1835 iulie 12, a fost descoperit şi publicat de Gheorghe
Ungureanu; vezi şi «Gazeta literară», nr. 37, din 6 septembrie 1965, p. 9 – nota de subsol),
cel de-al doilea copil al medelnicerului Vasilie Alecsandri şi al soţiei sale, copil care
primeşte la botez prenumele tatălui. În mai sus citatul text memorialistic («Suvenire din
194
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

viaţa mea», 1865, n. n.) însă, scriitorul declara: «Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna
iuli, în timpul revoluţiei greceşti ce au izbucnit mai întâi în Moldova sub comanda
prinţului Ipsilanti. Ţara fiind pe atunci în prada eteriştilor greci şi a ienicerilor, părinţii
mei fiind nevoiţi a se adăposti în codri, cu copiii lor şi cu câţiva servitori credincioşi.
Naşul meu au fost fratele maicei mele, Mihai Cozoni, om viteaz, vânător vestit în Munţii
Ocnei, carele, intrând ca sutaş, muri cu arma în mână la Drăgăşani, în Valahia (vezi
balada Andrii Popa)». (Cum se observă lesne, informaţia din urmă, referitoare la naş, o
dezminte pe cea dintâi, privitoare la data naşterii, căci lupta de la Drăgăşani are loc în
iunie – subl. ed., V. D. – 1821, aşa cum o dezminte şi pe aceea despre originea italiană a
mamei!)
Aceeaşi dată de naştere (iulie 1821) este înscrisă pe actul de căsătorie din 1876
(pe baza declaraţiilor unor martori) şi de asemenea într-un album al Societăţii Junimea.
Însă, în registre ale Universităţii Sorbona din 1835 şi din 1837, Pompiliu Eliade
descoperea declarată (şi nu dovedită cu acte) o altă dată de naştere – 21 iulie 1819.
(După unii, şcolarul moldovean ar fi furnizat această dată falsă întrucât legislaţia
franceză cerea candidaţilor la bacalaureat să fi împlinit vârsta de 16 ani!)
După Vasile, în familia medelnicerului Alecsandri se mai nasc alte trei fete –
Profira, Smaranda şi Theodosia –, care au murit nevârstnice, şi un băiat – Ion (Iancu) –,
născut la 30 decembrie 1826”4).
Să urmărim informaţiile cuprinse în articolul „Câteva date inedite despre familia
şi vieaţa poetului Vasile Alecsandri”, publicat în revista ieşeană „Cetatea Moldovei” în
1943 de Gheorghe Ungureanu, redutabil cercetător şi director, decenii la rând, al
Arhivelor Statului din Iaşi. Pentru început, acesta îşi exprimă nemulţumirea faţă de
calitatea studiilor axate pe tematica respectivă: „Cercetătorii de până acum ai vieţii
poetului de la Mirceşti n-au făcut prea multă lumină în ceea ce priveşte trecutul familiei
Alecsandri; din această cauză mai sunt încă în circulaţie afirmaţiile fanteziste sau de-a
dreptul calomniatoare lansate de unii şi alţii fie din neştiinţă, fie din răutate” 5). După ce
stabileşte adevărata genealogie a familiei şi relaţia exactă între antroponimele
Alecsandru şi Alecsandri, arhivistul se întreabă: „Când s-a născut poetul Vasile
Alecsandri?”6), recunoscând că „chestiunea a fost discutată mult” şi fixând un criteriu
eminamente administrativ: „Nu s-a putut stabili o dată precisă în lipsa unui act de
naştere”7). Până atunci erau vehiculaţi doi ani: 1819 şi 1821, dar în 1943, o mărturie de
mitrică emisă de Mitropolia Moldovei oferă data reală: 14 iunie 1818. Cum se întâmplă
nu o dată în procesul de prelucrare a documentelor arhivistice, actul a fost găsit de
acribul cercetător „printre hârtiile răzleţe depuse spre păstrare la Arhivele Statului” 8).
Iată conţinutul acestui document cu valoare de istorie literară:

„Mărturie de mitrică
Prin care se face ştiut duhovniceasca Decasterie a Mitropoliei Moldovii că după
încredinţarea ce s’au luat prin sprafcă, s’au aflat pentru dumnealui Vasile Alexandri că la
anul 1818 luna Iunie 14 s’au născut în târgul Bacăului, din pravoslavnicii legiuiţii săi
părinţi, dumnealui spatarul Vasile Alecsandri cu soţia sa Elena născută Cozoni, căruia

195
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

atunci prunc, lucrările sfântului botez în drept slăvitoarea noastră credinţă, după
aşezământurile sfintei şi marea biserică a răsăritului, i s’au săvârşit de preotul Ioan dela
Biserica Precista din arătatul târg, la 22 a aceleiaşi luni Iunie, iar naşi i-au fost moşul său,
dumnealui Mihalachi Cozoni. Drept aceea, spre încredinţarea naşterii şi a botezului în
pravoslavie a numitului Vasilie Alecsandri, fiind mai sus pomeniţilor săi părinţi, i s’au dat
această mitrică deasupra cu iscălitura Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit al Moldovii şi
cavaler I. I. Veniamin, iar gios adeverită cu punerea peceţii şi cu iscăliturile cilenurilor
acestii Dicasterii. 1835. Iulie 12, No. 333” 9).

Gheorghe Ungureanu notează ca un autentic detectiv istoric: „Pe dosul acestei

hârtii este scris de tatăl său:

«Vasilică este născut la 14 Iunie 1818 în târgul Bacăului, botezat în lege

pravoslavnică de preotul Ioan dela biserica numită Precista din Bacău; iar nănaş i-au fost
moşul său Mihalache Cozoni. Părinţi: Spatarul Vasile Alecsandri, mama spătăreasa Elenco
Alecsandri, născută Cozoni»”10).

Un caz similar vine să întărească credibilitatea documentului: „La 12 iulie 1836

Grigore Cuza scoate pentru nepotul său Neculai Docan o asemenea «mărturie de
mitrică», «spre a-i sluji la eczamenul ci ari a i să face întru primirea la Academia din
Paris unde se află dus spre câştigarea învăţăturii»” 11). Un lanţ de întrebări pune în final
Gheorghe Ungureanu: „Actul de mai sus i-a servit tânărului Vasilică Alecsandri la Paris în
1835. De ce acolo s-a înregistrat 1819? Nu cumva este o greşală? Sau o modificare făcută
cu vreun interes?”12). Cu autoritatea specializării pe care o practica şi cu experienţa
cercetării nemijlocite a fondurilor arhivistice ieşene, directorul instituţiei conchide:
„Susţinem data de 14 Iunie 1818, pe care ne-o arată acest act eliberat de Mitropolia
Moldovii «după încredinţarea ce s-au luat din sprafcă» şi credem mai mult în ştiinţa
tatălui său despre naşterea copilului Vasilică decât martorii care au servit la facerea unui
act la 1873 la Tribunalul Bacău, care arată data naşterii 1821” 13). Cât priveşte
corectitudinea alcătuirii unor acte în contexte identice, Gheorghe Ungureanu
avertizează: „Acei care vor să se convingă de nesinceritatea actelor de naştere făcute cu
martori, la căsătorii, să cerceteze dosarele de căsătorii şi vor constata că atât mirii şi mai
ales miresele îşi micşorează vrâsta. De altfel legiuitorul a avut în vedere aceasta[,] şi
actele de acest fel, menite a facilita căsătoria, nu mai sunt bune «decât a servi numai în
caz de căsătorie»”14).
În condiţiile în care singura informaţie acreditată de un înscris oficial este aceea
referitoare la data de 14 iunie 1818, iar bardul de la Mirceşti ştia mai bine decât oricine
valabilitatea unui document (poetul a deţinut funcţia de director al Arhivelor Statului
din Iaşi15)), iniţiativa de a celebra bicentenarul naşterii la 21 iulie 2021 are doar valoarea
unui gest encomiastic, pe care l-am putea construi în fiecare clipă, date fiind
personalitatea covârşitoare a lui Vasile Alecsandri şi larga apreciere a temelor prezente
în opera sa.

196
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

197
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

198
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Note bibliografice

1) [Mircea Anghelescu], în Literatura română. Dicţionar cronologic (coordonatori, I. C. Chiţimia, Al.

Dima), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, s.v.
2) O oarecare rezervă transpare din prezenţa semiadvebului „mai”, în compania verbului

prezumtiv „a propune”, ambele proiectând asupra ansamblului informativ efectul de îndoială,

dar şi de libertate a opţiunilor. Adecvată ar fi fost, poate, aplicarea procedurilor din dicţionarele
lingvistice: când un lexem dispune de o variantă, aceasta este înregistrată la locul ei, alfabetic. În
cazul nostru, Dicţionarul cronologic ar fi trebuit să menţioneze în dreptul anilor 1818 şi 1819
„probabilitatea” naşterii lui Vasile Alecsandri, cu trimitere la anul 1821. (Lucrarea lexicografică
discutată aici este girată de o editură în a cărei denumire regăsim atributul „Ştiinţifică”.) Aceeaşi
observaţie, pentru anul 1890 (responsabilii secţiunii din Dicţionar: Emil Manu şi Nicolae Mecu):
„aug. 22. Moare la Mirceşti Vasile Alecsandri (n. 1821)”. În paranteză, trebuiau înscrişi şi ceilalţi
doi ani, ca variante.
3) Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1924.

Lucrarea înmănunchează articole apărute în „Viaţa Românească” între 1911 şi 1914.

4) Victor Durnea, Tabel cronologic la „Opere. Poezii”, de Vasile Alecsandri, vol. I-II, Bucureşti,

Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan – Al. Rosetti”, colecţia „Opere fundamentale”; coordonatorul colecţiei, acad. Eugen
Simion; studiu introductiv de Eugen Simion; volum apărut în anul 2019, cu sprijinul financiar al
Consiliului Judeţean Bacău (preşedinte, Sorin Braşoveanu), pp. CXLII-CXLIII.
5) Gh. Ungureanu, „Câteva date inedite despre familia şi vieaţa poetului Vasile Alecsandri”, în

„Cetatea Moldovei”, Iaşi, anul IV, vol. IX, nr. 5, mai 1943, p. 254.
6) Ibidem, p. 261.

7) Ibidem.

8) Ibidem.

9) Ibidem, p. 262. Localizarea: „Arhivele Statului Iaşi, mapa familiei Alecsandri” (notă de subsol).

10) Ibidem.

11) Ibidem.

12) Ibidem.

13) Ibidem, pp. 263-264.

14) Ibidem, p. 264.

15) Ibidem.

16) Cf. ibidem: „O curioasă coincidenţă: Mihalache Alecsandri a fost «camaraş de izvoade» la [«]Sf.

Spiridon[»], fiul său Vasile Alecsandri în 1849[,] «Arhivist al Statului»[,] iar fiul acestuia, poetul
Vasile Alecsandri, arhivist al Statului în 1850; trei generaţii de arhivişti” (p. 258).

199
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

TERRORISM AND THE NECESSITY OF ESTABLISHING AN

INTERNATIONAL COUNTER-TERRORISM COURT

Oana Elena GĂLĂȚEANU

Assoc. Prof. PhD, “Dunărea de Jos” University of Galați
member of the Research Centre of Juridical, Administrative, Social and
Political Sciences of “Dunărea de Jos” University of Galați

Abstract: At present, terrorism is an atrocious crime with various causes, becoming widely spread
worldwide. The causes of terrorism and its correct identification and knowledge are particularly
important aspects for the elaboration of those methods of fighting against this extremely serious
phenomenon and for reducing the number of its negative effects such as number of victims,
negative consequences at social, economic or political level. In what concerns the fight against
terrorism, it also takes place at the international level and includes warfare information
technology, media, psychological, cultural, etc. elements. This fight against terrorism must be
continuous, all over the world and approached from several perspectives such as: diplomatic,
military, political, psychological and informational. Concerned with the fulfillment of the general
objective of the war against terrorism of the international community, which is given by ensuring
that climate of security at national and international level for the states that form it and their
populations and of protection against this scourge, the Romanian diplomatic representatives
advanced in 2015 the international community’s proposal to create an International Counter-
Terrorism Court, as an international judicial body capable of making a real contribution to this
necessary fight.
This study presents the issues related to the concern of the international community to combat
terrorism and the possible establishment of an international judicial body with competence in
sanctioning terrorism crimes, starting from the proposals made in this regard by Romania and
Spain.

Keywords: terrorism, international community, war, international counter-terrorism court

I. Definition of terrorism & its effects

At present, there is no unitary definition at world level given to terrorism. Alex
Schmid, the Dutch specialist in terrorism, has analyzed the contents of 109 definitions
given to the phenomenon, identifying on this occasion among the basic elements of
defining it the political reasons, the usage of violence, force and threat, the fighting and
tactical methods, the psychological consequences and anticipated reactions, the
discrepancies between victims and objectives1. It was considered that the impediment to
finding a unitary definition of this serious phenomenon is given by the extremely
different positions of persons, organizations or its interpretations, as well as by its
complexity.2 For example, within the League of Nations, the terrorism was defined as
being represented by all criminal actions oriented against a state or planed or achieved

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism
2
Idem
200
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

in order to produce a state of terror in the mind of certain persons, of a group of persons
or of the general public3.
In the US Federal Code, the terrorism is defined as the illegal use of force and
violence against persons or property in order to intimidate or punish a government, the
civilian population, or a segment of the population, made in order to achieve political or
social objectives 4.
In the Great Britain, The Terrorism Act enacted in 2001 defines this phenomenon
as including any use of violence and threats to achieve certain political, ideological or
religious objectives, as well as destabilization or serious intrusion into the functioning of
an electronic system, as well as threat to use firearms or explosives that do not aim at
influencing the government or forming a state of terror5.
All of these definitions have been criticized, as some are flawed, others are
erroneously based only on certain ways of manifestation, or they allow governments to
manifest possible abuses.
At EU level, there is also a definition for the phenomenon we are referring to, in
Directive no. 2017/541 on Combating Terrorism. According to the legal provisions of
this Directive, terrorism offenses are those acts committed for the purpose of: seriously
intimidating a population, or illegally forcing a government or an international
organization to carry out or refrain from carrying out an act or to seriously destabilize
or destroy the fundamental political, constitutional, economic or social structures of a
country or an international organization6.
By analyzing the causes of terrorism, we identified as the most common the
following: obtaining pecuniary benefits and not only, the intention to spread certain
messages (“redeeming” terrorism), religious fanaticism, the fight for emancipation and
peace, undermining the authority of the state. The causes of terrorism and their correct
identification and knowledge are particularly important aspects for the elaboration of
those methods of fighting against this extremely serious phenomenon and for reducing
the number of its negative effects such as the number of victims, the negative
consequences in social, economic or political plan.
As for the consequences of terrorism, it is proven that the first victims are the
people, the citizens. They may suffer, as the case may be, from the terrorist act itself or
from the response of the authorities and state bodies to it, or from the secondary
economic consequences.
It was concluded7 that the effects of terrorism can be represented by:
- total fulfillment of political goals,
- partial fulfillment of political goals
- continuation of the period of violence
- starting a war

3
Idem.
4
Idem
5
The Terrorism Act of Great Britain, 2000
6
Directive (EU) 2017/541 on Combating Terrorism
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism
201
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

- limiting individual freedoms or installing a dictatorship

- secondary economic consequences

The Serbian professor Vajim Dimitrevič said that “some origins of terrorism can
be deplorable - racism, colonialism, human rights’ violation - if we take into account the
fact that terrorists as a whole come from frustrated minorities” 8.
The substantive analysis of terrorism has led to the highlighting of several
possible causes, determined by the current stage of evolution of human society, such as:
various social differences outlined in various states and arising from internal
circumstances related to political, economic, religious, nationalist, racist, xenophobe,
separatist aspects, political and military disputes in various parts of the world, and
especially in connection with the struggle for power sustained even by criminal or
terrorist organizations and the growing and continuous spread of Islamic conservatism 9.
Other favoring causes of terrorism are: the power void or the incomplete
organization of institutions with a role in preventing and fighting against serious crime;
the scale of the organized crime phenomenon and its increasing overlap with terrorist
acts; the lack of coordination at global, regional or zonal level of the ways to fight
terrorism; political issues such as interference in the internal affairs of states, increased
activities of extremist, fascist and neo-fascist organizations, poverty and all kinds of
frustrations, bureaucracy, corruption, arms smuggling, radioactive and explosive
materials and drug trafficking, as well as high unemployment in some states 10.
Last but not least, an important factor favoring terrorism is the development of
new technology which, among other real benefits for humanity, also supports good
communication, collaboration and organization of terrorists11.

II. The fight at international community level against terrorism

The war on terror has started after September 2001 and includes information
technology, media, psychological, cultural etc. warfare elements. This fight against
terrorism must be continuous, all over the world and approached from several
perspectives such as: diplomatic, military, political, psychological and informational. We
believe that the cooperation of the states that make up the international community, as
well as the effective involvement of the international institutions and bodies that have
competences for this purpose, is necessary for the development of an antiterrorism war
with real effects, in order to combat and fight against the present dangers caused by the
spread of terrorism.

8
Vajim Dimitrevič, Rescue de politique internationale, m.886, Paris,1987, p.20
9
Mirela Atanasiu, Lucian Stăncilă, Terorismul - răul din urmă a începutului de secol / Terrorism – the last evil
of the beginning of the century, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare Carol I / Publishing House of the
National Defense University, Carol I, 2014, p.46
10
Idem, p.48
11
According to the National Strategy for the Prevention and Countering of Terrorism, Romanian Intelligence
Service, Bucharest 2002, p.2
202
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

In order to make the international fight against terrorism more effective, the
entire international community must be involved and adopt fair resolutions, which can
be put into practice even by coercion when necessary.
It was appreciated that it is necessary to find several solutions, some direct and
radical - even violent, which will remove the evil entirely, and others indirect -
represented by strategies to reduce the differences and disharmony between social and
international relations and thus to improve of the population status12.
The fight of states against terrorism is manifested both domestically - nationally
and internationally. At the national level, several states, confused by the extreme force
and by the spread of terrorist attacks, have adopted laws defining such extremely
serious crimes and banning some organizations. Such laws also restricted civil rights
and guarantees of fundamental human rights. The first states to adopt such legislation
were the United States, Great Britain and France. They have taken legal measures to
combat terrorist attacks and defend the population and institutions. For example, the US
law named “Patriot Act” has given special powers to the Police and Intelligence Service,
allowing searches without prior warrant, checking correspondence and wiretapping,
arresting, isolating and deporting suspects. Subsequently to this piece of legislation, it
was agreed to take fingerprints and to photograph all foreigners visiting the US by
another legal provision passed in 2004 - when the U.S. Visit program came into force.
Great Britain has passed an anti-terrorism law admitting the detention without
indictment or trial of any foreigner suspected of posing a threat to state sovereignty.
However, terrorism has proven to be a danger that cannot be qualified as internal
or external, as it has an international character, given that terrorist groups can have in
their structure both foreign and local citizens, who carry out activities in various periods
of time and, as the case may be, on the territory of a state or outside it.
At the international level, it has been concluded that terrorism is currently a
disaster that, through its effects, endangers both people's lives and the security of states,
the global security, generating profound and long-term effects on the ideals of today’s
human society. As a result of these conclusions, it is estimated that, globally, terrorism is
a danger to which we must respond in a continuous solidarity both nationally and
internationally. This solidarity must be manifested through common, well-thought-out
and inflexible actions to combat and fight against this serious phenomenon13.
It was appreciated that for the success of the international fight against terrorism,
three conditions must be met: international solidarity, political commitment and
firmness of action14.

12
Mirela Atanasiu, Lucian Stăncilă, Terorismul - răul din urmă a începutului de secol / Terrorism – the last evil
of the beginning of the century, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare Carol I / Publishing House of the
National Defense University, Carol I, 2014, p.98
13
Mankind is at a crossroads in terms of its future: either we cooperate in the fight against terrorism, or the
future will be bleak, and this threat will persist throughout the 21st century and perhaps beyond, Argumenti
Fackti, Moscow, 14th March 2002.
14
Lucian Stăncilă, Dimensiunea militară a operaţiei antiteroriste / The military dimension of the antiterrorist
operation, Ed. Universităţii de Apărare Carol I / Publishing House of the National Defense University, Carol I,
Bucharest 2006, p.18
203
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

During this war, it was appreciated that the states that make up the international
community must bring their contribution differently - some may come with diplomatic
support, while others may contribute financially, and others may bring military and
logistical support15.
The international community has a virulent reaction to the spread of the
consequences of terrorism, addressing a dynamic offensive tactic to prevent global and
regional terrorism. Thus, it is desired to achieve the politico-military objectives of the
antiterrorism war, which is given by stopping any terrorist attacks against the citizens
and the interests of the states, simultaneously with the creation of a much safer
international environment.
At international level, the procedure for combating terrorism aims at carrying out
multilateral actions in four directions: 1. dismantling terrorist organizations and groups
as a whole by attacking their sanctuaries and headquarters; 2. banning their funding, in
various ways, by some organizations and states; 3. reducing or even eliminating those
factors favoring the emergence and development of terrorism (such as poverty,
corruption, drug trafficking, arms smuggling, organized crime etc.); 4. intensifying
measures to defend the states and the citizens in any way 16.
The objectives for achieving these goals were decided to be 17 represented by: 1.
Detecting terrorists, the organizations from which they come and the activities of those
organizations, 2. The total defeat of terrorism at world level, by carrying out activities at
diplomatic, political, informational, military, economic-financial level etc. 3. Prohibition
of financial and logistical support for terrorists and their hosting, 4. Maintaining an
increased degree of responsibility in the fight against terrorism - obligation established
by UN Security Council Resolution no. 1373 for all the states of the world. This objective
can be achieved through methods such as: banning the financing of terrorist actions by
compatriots, restricting terrorists’ access to funds, not allowing the hosting of terrorist
organizations on the territory of states. 5. International support for the fight against
terrorism by forming a global alliance of powerful states.

III. Proposal to create an International Counter-Terrorism Court

The general purpose of the war of the international community against terrorism
is to ensure a climate of security at national and international level for the states and
populations that establish it and to protect it against this scourge; this purpose is
achieved by capturing or / or annihilating all those persons who are members of
criminal organizations or groups carrying out terrorist acts.

15
Visarion Neagoe, Adriana Crăciunescu, Forţa militară în războiul împotriva terorismului internaţional, în
Lumea 2005 (Studii strategice şi de securitate) / The military force in the war against international terrorism, in
the World 2005 (Strategic and security studies), Ed. Centrului Tehnico-Editorial al Armatei / Publishing House
of the Technical-Editorial Center of the Army, Bucharest 2005, p.202
16
Mirela Atanasiu, Lucian Stăncilă, Terorismul - răul din urmă a începutului de secol / Terrorism – the last evil
of the beginning of the century, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare Carol I / Publishing House of the
National Defense University, Carol I, 2014, p.105
17
Idem
204
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

We believe that, just being concerned with the fulfillment of this objective, the
Romanian diplomatic representatives submitted in 2015 to the international community
the proposal to create an International Counter-Terrorism Court18. The head of the
Romanian diplomacy underlined that this initiative is based on two important ideas,
namely: on one hand, the terrorism must be prevented by law, and on the other hand,
the response the international society must have to the actions and forms of terrorism
must be clear and categorical. Highlighting these aspects, his Lordship also stressed that
Romania submits this proposal with the purpose of creating an international criminal
court with a preventive, intimidating role and for replacing, if necessary, the role of
national authorities in cases where they are overcome by the situation or they lack the
will to investigate and prosecute terrorist acts. Through this court, it is hoped that, using
the best possible methods of international law, the prevention of terrorism acts will be
succeeded19.
This initiative is a Romanian-Spanish one, which was submitted to the UN
member states of the Security Council and to the states in the southern neighborhood.
With regard to the jurisdiction and functioning of this Court, it is intended to have
a subsidiary or complementary jurisdiction to national courts, following to judge only
those cases which the State or States with competence in judging the perpetrators of a
terrorist crime will not or cannot perform actions to solve such crimes. It is hoped that
such an International Court will be an international body with jurisdiction over acts of
terrorism, to prevent them, to discourage attempts at such acts and to punish those
terrorist crimes.
Romania’s proposal has received support from important personalities at the
international level, who have realized that this Court, once established, could really
contribute to the efficiency of the fight against terrorism. Thus, the head of the
International Law Division of the Ministry of Foreign Affairs of Spain stressed that, in the
opinion of this state, the establishment of such a Court is realistic and legally practicable.
Jordan has shown its full support for this initiative20. The Coalition for the
International Criminal Court including 2,500 civil society organizations from more than
150 states, through the voice of the Regional Coordinator for Europe, has shown its
support for Romania’s initiative, one of the reasons being that currently the
International Criminal Court does not have jurisdiction in the field of terrorism crimes
and that the current International Criminal Court must strengthen its jurisdiction in the
field of war crimes and of the war those against humanity and genocide21.
The support enjoyed by Romania’s initiative to create an International Counter-
Terrorism Court was also based on the realities that: terrorism is an extensive
manifestation with a very rapid development, which requires urgent and concrete
reactions at the international level; the means used by states to combat this
phenomenon are insufficient at present, as are the forms of international cooperation in

18
On the date of 9th February 2015, during the work session on “Terrorism instigation”; caleaeuropeana.ro
19
caleaeuropeana.ro, curtea-internationala-pentru-combaterea-terorismului-; 3.09.2015
20
Idem
21
Idem
205
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

this field; at present, there is no international way to act against a state that does not
intend to cooperate internationally with other states to fight terrorism, and at the
national level it does not create that institutional apparatus capable of this fight; new
ideas and instruments are imposed at both national and international level and are
correlated with the stage of evolution of society; it is necessary to find a means based on
the norms of international criminal law to fill the gap that exists between the national
plan of activity of states - based on domestic criminal norms - and that of international
cooperation, which also has its limitations; at present, the crime of terrorism does not
fall within the competence of any international criminal court.
At international level, it is appreciated that this Court, if established, will have the
capacity to complement the efforts made in the fight against terrorism22.

Conclusions
It is proven that terrorism is at present an atrocious crime that has become
widespread throughout the world. In the first months of 2016 alone, 256 acts of
terrorism had been registered globally23. In 2019, 436 people were arrested on
suspicion of committing crimes related to jihadist terrorism. The arrests took place in 15
countries. Most were recorded in France (202), followed by Spain, Austria and Germany
(between 32 and 56), Italy, Denmark and the Netherlands (between 18 and 27 arrests).
This figure is lower than in the previous year, when a total of 511 people were
arrested24. For this reason, it is absolutely necessary to show a real reaction of the entire
international society against this scourge, which will protect the lives of citizens, the
freedom and state sovereignty.
The proposal of Romania and Spain to establish an International Counter-
Terrorism Court is intended to support and facilitate the fight of the international
community against any form of terrorism, by the fact that this international court would
become the judicial body through which the perpetrators of such crimes could be
sanctioned. It is hoped that through the instruments for the establishment of this Court,
a global definition to this international crime – the terrorism –will be given successfully.
We believe that this proposal is welcome, given that a judicial body with
competence in solving and sanctioning acts of terrorism is not established at present. At
the same time, we believe that it can be perceived as a response to the request
addressed to all states, in the Madrid Declaration of 28 th July 2015, in the Ministerial
Conference following the special meeting of the Counter-Terrorism Committee of the UN
Security Council. This called on states to propose creative ideas and new approaches to
the development of the legal instruments to further counter terrorism, in accordance
with international law25.

22
mediafax.ro/politic/romania-si-spania-reiau-discutiile-privind-infiintarea-curtii-internationale-impotriva-
terorismului-16700918/21.08.2017
23
contributors.ro/dreptul-de-a-nu-ne-teme-si-curtea-internationala-impotriva-terorismului, 15.04.2016
24
https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/security/20180703STO07125/terorismul-in-ue-atacuri-
teroriste-decese-si-arestari-in-2019
25
Idem
206
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Although the proposal of Romania and Spain, to which we referred in the present
study, is extremely good and it was well received by the representatives of the
international community, we still find that even six years after its launch, no further
steps have been taken to create an International Counter-Terrorism Court. This was not
done, although the proposal was accompanied by issues related to the organization and
jurisdiction that could be attributed to such a Court26. Thus, this Court was expected to
adjudicate only in those cases where the State or States competent in the trial of the
perpetrators of a terrorist crime would not or could not take measures to sanction the
crimes committed. The Court could also have become competent when a State, on its
own initiative, wished to refer a case of terrorism to it, or when several States would
have jurisdiction to prosecute and trial the perpetrators of a terrorist act, in which case
the referral by those States to the Court would avoid the negative effects of this conflict
of national competences. At the same time, as in the case of the International Criminal
Court, it was appreciated as beneficial for the UN Security Council to send cases of
terrorism to the Court. In the proposed view, the jurisdiction of the Court would be
complementary or subsidiary to the jurisdiction of the current International Criminal
Court, should a terrorist act have the constitutive elements of a crime already under the
jurisdiction of the International Criminal Court.
With regard to the Court’s subject-matter jurisdiction, it was proposed to include
the crime of terrorism defined under international law - both common law and
international jurisprudence - based on the definitions given in the 19 UN conventions
already adopted in this field, which regulates issues specific to terrorism in sectors such
as aviation security, maritime security, terrorist financing, the use of certain types of
weapons, the protection of certain categories of persons.
In what concerns the ratione personae competence, similarly to other
international criminal jurisdictions, it would apply to natural persons who have attained
the age of 18 at the time of perpetrating the act, regardless of their political, military or
any other position they hold.
The ratione temporis competence would be limited to acts committed after the
creation of the Court, so it would be non-retroactive, as in the case of the International
Criminal Court.
As for the ratione loci competence, it would be desired to be, ideally, universal, as
terrorism is not limited to one place. For this reason, we rightly believe that it is
necessary to create such a Court with global jurisdiction. The universal character of the
Court would not allow the emergence of safe havens for terrorist acts.
As a way of establishing this Court, a multilateral treaty such as the Statute of the
Court, negotiated and concluded by as many states as possible, was considered to be the
most appropriate in terms of legitimacy, and a proposal was adopted for a UN Security
Council resolution.
Regarding the organization chart of the future Court, it was proposed to include a
number of 11 or 15 judges chosen from persons with high moral probity, known for

26
https://www.contributors.ro/dreptul-de-a-nu-ne-teme-%C8%99i-curtea-internationala-impotriva-terorismului/
207
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

their impartiality and integrity, and with recognized competence in the field of
international law or criminal law, taking into account the principles of equal
geographical representation, representation of the world’s major legal systems and
equal representation of men and women27. It would also be desired to include a
Prosecutor’s Office, and, as far as possible, a Defense Office (based on the model of
special criminal courts for Sierra Leone and Lebanon), a Court’s Registry Service, and, as
an innovation, a “multinational police or security force” within the Prosecutor’s Office, to
act as a complementary instrument in the situation where a state could not or would not
want to cooperate on the evidence and information related to the accused28.
We would like to believe that this lack of fulfilment of the proposed establishment
of an international judicial body capable of supporting the fight against horrific forms of
terrorist crime is not due to indifference on the part of the international community’s
competent representatives or, moreover, due to an ignorance of the danger to which the
entire human society worldwide is exposed every day, but, in the absence of logical
justifications for these delays, unfortunately, anyone can interpret anything ...

Bibliographical references:

Mirela Atanasiu, Lucian Stăncilă, Terorismul - răul din urmă a începutului de secol / / Terrorism
– the last evil of the beginning of the century, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare Carol I /
Publishing House of the National Defense University, Carol I, 2014
Vajim Dimitrevič, Rescue de politique internationale, m.886, Paris,1987
Lucian Stăncilă, Dimensiunea militară a operaţiei antiteroriste / The military dimension of the
antiterrorist operation, Ed. Universităţii de Apărare Carol I / Publishing House of the National
Defense University, Carol I, Bucharest, 2006
Visarion Neagoe, Adriana Crăciunescu, Forţa militară în războiul împotriva terorismului
internaţional, în Lumea 2005 (Studii strategice şi de securitate) / The military force in the war
against international terrorism, in the World 2005 (Strategic and security studies), Ed. Centrului
Tehnico-Editorial al Armatei / Publishing House of the Technical-Editorial Center of the Army,
Bucharest, 2005

Other sources:

Directive (UE) 2017/541 on Combating Terrorism

According to the National Strategy for the Prevention and Countering of Terrorism, Romanian
Intelligence Service, Bucharest 2002
https://ro.wikipedia.org/wiki/Terorism
https://www.contributors.ro/dreptul-de-a-nu-ne-teme-%C8%99i-curtea-internationala-
impotriva-terorismului/
mediafax.ro/politic/romania-si-spania-reiau-discutiile-privind-infiintarea-curtii-internationale-
impotriva-terorismului-16700918/21.08.2017

27
Idem
28
Idem
208
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

contributors.ro/dreptul-de-a-nu-ne-teme-si-curtea-internationala-impotriva-terorismului,
15.04.2016
https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/security/20180703STO07125/terorismu
l-in-ue-atacuri-teroriste-decese-si-arestari-in-2019
caleaeuropeana.ro, curtea-internationala-pentru-combaterea-terorismului-; 3.09.2015

209
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

“DREAM” BY MIHAI EMINESCU – BETWEEN DREAM AND REVELATION

Diana-Eugenia PANAIT-IONCICĂ
Assoc. Prof. PhD, Bucharest University of Economic Studies

Abstract: This paper starts from the premise that Eminescu's 1876 poem, called "Dream", is in fact
a transcription of a "real" dream or, as George Călinescu says, "the notion of a dream must be taken
in a broad sense, as an analogy. There is a waking perception of the universe, a logical kind of
knowledge. Oneiric and irrational perception is inconsistent and symbolic. It places the spirit
directly in the middle of the elementary process, without taking a reflexive pause. Whether this
perception is found in vision, myth or poetry, the thing does not imply a difference of essence. […]
Oneiric poetry is distinguished by the fact that the poet's subjectivity, which is basically an
intelligible factor, is absorbed by the objective symbolism of the dream, surpassing any artistic
initiative. The dreamer is simply a tool in the hands of the dream”. (Călinescu, 1970, p.204. My
translation) However, we will detach ourselves from Călinescu’s interpretation, which sees poetry
as an example of autoscopy ("that is, to see yourself objectively as reflected in a mirror”). The
interpretation will be a Jungian one, based largely on information obtained from Carl Gustav Jung's
book - "The Image of Man and the Image of God".

Keywords: dream, Jungian analysis, Romanian poetry, symbolism, spirituality

VIS

de Mihai Eminescu

Ce vis ciudat avui, dar visuri

Sunt ale somnului făpturi:
A nopţii minte le scorneşte,
Le spun a nopţii negre guri.

Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave

Fantastic trec din val în val,
În urmă-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal.

Căci pe-o insulă în farmec

Se nalţă negre, sfinte bolţi
Şi luna murii lungi albeşte,
Cu umbră împle orice colţ.

Mă urc pe scări, intru-n lăuntru,

Tăcere-adâncă l-al meu pas.
Prin întuneric văd înalte
Chipuri de sfinţi p-iconostas.

210
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Sub bolta mare doar străluce

Un singur sâmbure de foc;
În dreptul lui s-arat-o cruce
Şi-ntunecime-n orice loc.

Acum de sus din chor apasă

Un cântec trist pe murii reci
Ca o cerşire tânguioasă
Pentru repaosul de veci.

Prin tristul zgomot se arată,

Încet, sub văl, un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna-i slabă –
În albă mantie de Domn.

Şi ochii mei în cap îngheaţă

Şi spaima-mi sacă glasul meu.
Eu îi rup vălul de pe faţă…
Tresar – încremenesc – sunt eu.
……………………………………

De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua

Şi uit ce spun adeseori ;
Şoptesc cuvinte nenţelese
Şi parc-aştept ceva – să mor ?
1876

Introducere
Lucrarea de faţă porneşte de la premiza că poezia din 1876 a lui Eminescu,
denumită “Vis”, este în fapt o transcriere a unui vis “real” sau, după cum spune George
Călinescu, “noţiunea de vis trebuie luată în sens larg, analogic. Există o percepţie a
universului în stare de trezie, o cunoaştere logică. Percepţia onirică e iraţională,
inconsistentă şi simbolică. Ea pune direct spiritul în mijlocul proceselor elementare, fără
popas reflexiv. Că această percepţie se constată în vis, mit ori poezie, lucrul nu implică o
diferenţă de esenţă. […] Poezia de tip oniric se distinge prin aceea că subiectivitatea
poetului, care în fond e un factor inteligibil, e absorbită de simbolistica obiectivă a
visului, depăşind orice iniţiativă artisică. Visătorul e un simplu instrument automat în
mâinile visului”1. Ne vom desprinde însă de interpretarea călinesciană, ce vede poezia ca
pe un exemplu de autoscopie (“faptul adică de a te vedea obiectiv ca şi reflectat într-o
oglindă”, “o varietate a dedublării”).2 Interpretarea va fi una jungiană, bazată în mare

1
George Călinescu –“Opera lui Mihai Eminescu”, vol. 2, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, pag.204, cap.
“Cadrul psihic”, “Visul”.
2
Idem 1, pag. 156, cap. “Teme romantice”, “Dublul”.
211
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

parte pe informaţii obţinute din cartea lui Carl Gustav Jung –“Imaginea omului şi
imaginea lui Dumnezeu”.3
Pornind de la constatarea că: “personalitatea umană constă din două lucruri
diferite: mai întâi din conştient, şi tot ce acesta cuprinde, iar în al doilea rând dintr-un
imens hinterland de psyche inconştientă” 4, vom împărţi poezia în două părţi distincte:
prima parte (alcătuită din prima şi ultima strofă) este cea care reprezintă manifestarea
“conştientă”, iar cea de a doua conţine visul propriu-zis, izvorât din inconştient, ca un
produs spontan al acestuia. Relaţia dintre cele două părţi ale poeziei este semnificativă,
în sensul că partea “conştientă” se constituie într-un comentariu nefavorabil la vis, la
partea “inconştientă”.Visul este calificat de poet ca fiind “ciudat” şi se insistă asupra
lipsei lui de credibilitate, asupra caracterului său de născocire, de făptură înşelătoare a
somnului şi a nopţii. Această atitudine este expresia prejudecăţii generale împotriva
visurilor, caracteristică omului modern. “Există un fel de teroare primitivă privind
conţinuturile posibile ale inconştientului. E o teroare secretă în faţa acelor “perils of the
soul”, pericole ale sufletului.”5 “Spiritul modern a uitat acele vechi adevăruri care
vorbesc despre moartea vechiului Adam, despre crearea unui om nou, despre renaşterea
spirituală. Atitudinea noastră modernă aruncă o privire trufaşă îndărăt, către negura
superstiţiilor şi a credulităţii medievale sau primitive, şi uită complet că purtăm în
permanenţă cu noi tot trecutul, la etajele inferioare ale zgârie-norului conştientului
nostru raţional. Fără aceste straturi inferioare, spiritul nostru rămâne suspendat în
văzduh. Adevărata istorie a spiritului nu e consemnată în cărţi savante, ci în organismul
psihic viu al fiecăruia.”6
Comentariul final la vis (ultima strofă) are un înţeles ce va fi pus în lumină tocmai
prin interpretarea visului.

Visul și psihicul
Visurile oglindesc procesele subterane ale psihicului. De regulă, un vis face parte
dintr-o serie. “Aşa cum în conştient există o continuitate, abstracţie făcând de faptul că
ea e regulat întreruptă de somn, tot aşa există probabil o continuitate a proceselor
inconştiente. Visurile sunt elementele vizibile ale unui lanţ de evenimente
inconştiente.”7 Asupra acestui aspect – de includere a visului într-o serie mai largă de
visuri ce ar trata un subiect religios – nu vom insista, întrucât depăşeşte cadrul acestei
lucrări. Amintim, totuşi, existenţa unui vis consemnat de George Călinescu8, vis în care
simbolistica religioasă nu e explicită, dar există totuşi crucea, încăperea pătrată, numărul
trei, e.t.c. De asemenea, poezia (tot din 1876) “Eu nu cred nici în Iehova” poate fi privită
ca o manifestare a conştientului care respinge problema religioasă (existentă în

3
Carl Gustav Jung –“Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”, Editura Teora, Bucureşti, 1997 –titlu original
“Menschenbild und Gottesbild”.
4
Idem 3, cap. “Psihologie şi religie”, “Dogma şi simbolurile naturale”, pag.46.
5
Idem 4, “Autonomia inconştientului”, pag.20.
6
Idem 4, pag. 41-42.
7
Idem 4, pag.40.
8
George Călinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, vol.1, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pag.235-
237, cap. “Descrierea operei”, “Visul din 11-12 februarie 1876”.
212
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

inconştient sub forma – repudiată – a visurilor) : “Eu nu cred nici în Iehova / Nici în
Buddha-Sakya-Muni/ Nici în viaţă, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii.”
După cum avertizează Jung, nu ne putem aştepta ca visurile să vorbească explicit
despre religie. O interpretare psihologică în acest sens este o întreprindere extrem de
delicată şi riscantă. Nu e vorba despre chestiunea credinţei, ci despre o experienţă
religioasă, subiectivă şi de aceea expusă unor erori nelimitate.

Elemente de simbolism
Semnalăm, pentru început, existenţa în poezie a unor elemente cu valoare
simbolică, ce trimit neîndoielnic către o interpretare religioasă: domul, pe care Călinescu
îl interpretează ca “biserică” 9, icoanele (“chipuri de sfinţi p-iconostas”), crucea. Acestora
li se adaugă altele, a căror valoare religioasă o vom argumenta ulterior: apa (râul),
insula, bolta, focul (“un singur sâmbure de foc”), vocile (“chorul”) şi, în sfârşit, imaginea
misterioasă ce conţine cheia visului, ascunsă sub “văl”, “în albă mantie de Domn”.

Elemente de construcție
Din punct de vedere al formei, vom remarca două aspecte semnificative: timpul
verbal oscilează între prezentul etern (folosit pentru observaţiile generale din prima
strofă), imperfect (folosit pentru introducerea în starea de vis: “Pluteam pe-un râu”) şi
prezent (în tot restul visului, subliniind caracterul său de experienţă nemijlocită). În al
doilea rând, strofa care conţine simbolul central al visului (îl vom denumi tehnic
“mandala”) ocupă un loc central în poezie:
“Sub bolta mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc;
În dreptul lui s-arat-o cruce
Şi-ntunecime-n orice loc.”
Imaginea formată aici reuneşte cercul (bolta), focul şi crucea (care implică
simbolul numărului patru, al cuaternităţii).
Construcţia concentrică a poeziei (două strofe “exterioare” – la început şi la
sfârşit, strofele din interior convergând spre acea imagine centrală) e dublată de o
dispunere concentrică a simbolurilor (insulă – dom – boltă – centru ). Aceasta conduce
spre ideea de interiorizare, de pătrundere gradată, din ce în ce mai adânc, în inconştient.
Visurile de acest tip sunt constituite în mare măsură din material colectiv – din
arhetipuri, adică “forme sau imagini de natură colectivă care apar aproape pe tot
pământul, ca elemente constitutive ale miturilor, şi în acelaşi timp ca produse autohtone
individuale de origine inconştientă. Motivele arhetipale provin probabil din acele tipare
ale spiritului uman care nu se transmit numai prin tradiţie, ci şi prin ereditate.”10
În descifrarea simbolurilor amintite, discuţia dintre savanţi şi filosofi ai naturii
de acum trei sute de ani pe tema cvadraturii cercului se va dovedi utilă. După Steebus,
cercul semnifică divinitatea: “Din toate figurile, cea rotundă este cea mai simplă şi

9
Idem 1, pag.185.
10
Idem 4, pag. 57.
213
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

perfectă, care se odihneşte într-un punct.”11 Ideea acestor vechi filosofi era că Dumnezeu
s-a manifestat întâi în crearea celor patru elemente. Ele erau simbolizate prin cele patru
sectoare ale cercului (monada): “El însuşi este cel care locuieşte în monadă”.( Codex
Brucianus).Monada este o scânteie de lumină (spinther), un atom al divinităţii. Patrul
simbolizează părţile, calităţile şi aspectele lui Unu. Astfel, relaţia dintre “cruce” şi “boltă”,
pe care o împarte în patru, dobândeşte semnificaţie religioasă. La aceasta se adaugă
“sâmburele de foc”.Focul “de nestins” este un atribut binecunoscut al divinităţii, nu
numai în Vechiul Testament, ci şi, ca alegorie a lui Christos, într-un text necanonic
(menţionat de Origenes în “Omilii”): “Caci Mântuitorul i-a spus: oricine e aproape de
mine e aproape de foc; oricine e departe de mine e departe de împărăţie.” 12 De la
Heraclit, viaţa a fost simbolizată ca un “pyr aei zoon”, un foc veşnic viu, şi cum Christos
însuşi se autodefineşte ca “Viaţa”, textul necanonic devine comprehensibil.
În acest vis, cuaternitatea apare ca exponentul cel mai semnificativ al cultului
religios creat de inconştient. Patrul apare în iconologia creştină mai ales în persoana
celor patru evanghelişti, cu simbolurile lor ( îngerul, vulturul, boul şi leul ). Menţionăm şi
speculaţiile asupra crucii: crucea a fost făcută – se spune – din soiurile a patru arbori.
(Bernardus, “Vitis Mystica”). Crucea are şi semnificaţia unei pietre de hotar între cer şi
infern, fiind înălţată în mijlocul cosmosului.( J. Kroll – “Gott und Holle”). O poziţie
cosmică asemănătoare are şi mandala tibetană.
Deşi numărul patru e un simbol străvechi care e mereu în relaţie cu ideea unei
divinităţi creatoare de lume, el e, totuşi, rar înţeles astfel de oamenii la care apare.
Simbolul produs spontan în visurile oamenilor moderni semnifică altceva, ceva analog:
un Dumnezeu interior.
În vreme ce simbolul central creştin e Trinitatea, formele inconştiente reprezintă
o cuaternitate. Trinităţii îi lipseşte aspectul dogmatic al principiului rău. “Cu
reprezentarea lui Iehova, ideea unui diavol puternic este incompatibilă. Dar nu şi cu o
reprezentare trinitară, care face posibilă şi ideea unui diavol personal, juxtapus şi opus
lui Dumnezeu.”13
Cuaternitatea e complet absentă din dogmă, deşi ea apare în simbolistica
ecleziastică timpurie (crucea cu patru braţe egale, înscrisă într-un cerc).
Mandala are rangul unui simbol unificator. În măsura în care uniunea lui
Dumnezeu cu omul e exprimată în simbolul lui Christos, sau al crucii, ne-am putea
aştepta ca şi acest simbol să aibă o semnificaţie unificatoare similară. Din pricina
analogiilor istorice, ne-am aştepta ca centrul mandalei să fie ocupat de o divinitate. Ce
găsim însă aici e un simbol cu o semnificaţie foarte diferită :
“Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna-i slabă –
În albă mantie de Domn.”

11
Idem 4, pag. 59.
12
Idem 4, pag. 43.
13
Idem 4, pag. 64.
214
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Acea realitate psihologică, spune Jung, care posedă cea mai mare putere în om
acţionează ca Dumnezeu. Ceea ce predomină într-un psihic devine Dumnezeu, un
Dumnezeu spiritual. Omul nu are libertatea să-şi “producă” sau nu un zeu. Fiecare are o
anumită dispoziţie psihică, care-i face libertatea iluzorie. Definiţia lui Dumnezeu e o
imagine; starea de fapt necunoscută desemnată prin ea nu e înălţată în sfera
comprehensibilului. El (Dumnezeu) acţionează ca mărime indiscernabilă în adâncul
sufletului.
Întrebarea care se naşte este de ce acest “Domn”, a cărui imagine am echivalat-o
cu aceea a unui Dumnezeu personal, interior, pare mort, şi de ce gestul revelaţiei,
ruperea vălului, aduce cu sine atâta spaimă. O posibilă explicaţie ar fi următoarea: se
poate întâmpla ca entitatea vie aleasă şi desemnată prin definiţie să scape din cadrul
imaginii construite. Atunci am avea dreptul să spunem, cu Nietzsche, “Dumnezeu a
murit”. Ar fi mai corect: “El a lepădat imaginea noastră şi unde îl vom regăsi ?”14
Pentru a răspunde la această întrebare e necesară o scurtă “istorie a religiilor”.
“La început , zeii trăiau, cu o putere şi o frumuseţe supraomenească, pe vârfurile
munţilor acoperiţi de zăpadă sau în tenebrele cavernelor, codrilor şi mărilor.”( Paralela
în poezie ar fi “noaptea de dumbrave” lăsată în urmă, părăsită în favoarea “domului”,
bisericii).“Mai târziu, zeii s-au unit într-un singur Dumnezeu, iar apoi acest Dumnezeu a
devenit om. Dar în epoca noastră chiar omul-Dumnezeu pare să coboare de pe tronul
său şi să se dizolve în omul de zi-cu-zi. Fără îndoială, de aceea locul lui e gol. Şi, ca
urmare, omul modern suferă de un hybris al conştiinţei, aproape patologic.”15 Profeţia
lui Nietzsche sună la fel ca anticul: “Marele Pan a murit”, care constata sfârşitul zeilor
naturii.( Plutarh, “De defectu oraculorum”)
Dacă procesul istoric al despiritualizării universului continuă, atunci tot ce are în
exterior caracter divin sau demonic, se întoarce în suflet, în interiorul omului
necunoscut, de unde se pare că a ieşit.

Concluzii
Vechii filosofi ai naturii au spus clar că substanţa miraculoasă, a cărei esenţă o
exprimau prin cercul cu patru sectoare, e omul însuşi. În “Aenigmata Philosophorum” se
vorbeşte despre “homo albus”, omul alb, care se naşte în recipientul ermetic (aici, omul e
“în albă mantie”). Experienţa formulată în mandala modernă e tipică pentru oamenii
care nu mai pot proiecta imaginea divină. Ca urmare a retragerii şi introiecţiei imaginii,
ei se află în pericol de disoluţie a personalităţii. Incinta rotundă (domul) are menirea de
a produce ziduri protectoare ca să împiedice o explozie sau o prăbuşire. Astfel mandala
desemnează şi susţine o concentrare exclusivă asupra centrului, alias Sinele.
Cercul protejează un conţinut interior, care nu trebuie să se amestece cu
exteriorul. Omul însuşi sau sufletul său cel mai intim e “prizonierul” mandalei. Cum
mandalele moderne sunt paralele uimitor de apropiate ale vechilor cercuri magice, în
centrul cărora găsim de obicei divinitatea, este evident că, în mandala modernă, omul nu

14
Idem 3, cap. “Istoria şi psihologia unui simbol natural”, pag. 91.
15
Idem 14, pag. 87.
215
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

a înlocuit divinitatea, ci a simbolizat-o. Inconştientul creează deci ideea unui om deificat

sau divin, reprezentat printr-un simbol.
Christos este tipul de Dumnezeu care moare şi se metamorfozează. Revenind la
întrebarea de la care am pornit – de ce simbolul central al visului e funebru, iar
identificarea “sunt eu” provoacă spaimă – putem spune că situaţia psihologică
corespunde acelui “De ce îl căutaţi pe cel viu printre morţi ? El nu e aici!” ( Luca 24,5).
Aspectul funebru se datorează faptului că ne aflăm într-o epocă a morţii şi dispariţiei lui
Dumnezeu. Mitul spune: el nu mai e găsit acolo unde a fost depus corpul lui. “Corpul”
corespunde formei exterioare a valorii supreme. Mitul spune acum mai departe că
valoarea renaşte în mod miraculos, dar transformată. Ea pare pierdută, irecuperabilă.
Cele trei zile de moarte descriu cufundarea valorii dispărute în inconştient, de unde se
va înălţa în înaltul cerului, adică până la claritatea supremă a conştientului. 16
“Visul” descrie, după cum am văzut, aventura spirituală a omului modern –
găsirea unui Dumnezeu personal, în interiorul propriului suflet, găsirea adică a unei
valori supreme, care să dea sens existenţei. Paralela arhetipală cu viaţa lui Christos
dezvăluie că “moartea” valorii e doar aparentă. Întrebarea finală ar trebui, prin urmare,
să fie nu “să mor ?”, ci “să renasc ?” 17

Bibliografie

Călinescu, George. (1970). “Opera lui Mihai Eminescu”, vol. 2. Bucureşti: Editura Minerva
Călinescu, George. (1969). “Opera lui Mihai Eminescu”, vol.1. Bucureşti: Editura pentru
Literatură, pag.235-237, cap. “Descrierea operei”, “Visul din 11-12 februarie 1876”
Jung, Carl Gustav. (1997). “Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”– titlul original
“Menschenbild und Gottesbild”. București: Editura Teora
Eminescu, Mihai. (1876). “Vis”, în Eminescu, Mihai. (1999). “Opera poetica”. Bucureşti: Polirom
Eminescu, Mihai. (1883). “Odă (în metru antic)”, în Eminescu, Mihai. (1999). “Opera poetica”.
Bucureşti: Polirom
Eminescu, Mihai. (1876). “Eu nu cred nici în Iehova”, în Eminescu, Mihai. (1999). “Opera
poetica”. Bucureşti: Polirom

16
Idem 14, pag. 93.
17
Această întrebare e pusă, de fapt, sub altă formă în poezia lui Eminescu din 1883 “Odă (în metru antic)”: “Pot
să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix ?”
216
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

TEACHING ABOUT STANDARD FORMS OF WRITING: DOCUMENTATION

NEEDED IN HEALTHCARE SETTINGS

Laura Ioana LEON

Assoc. Prof. PhD, University of Medicine and Pharmacy "Grigore T. Popa",
Iași

Abstract: It seems that in the context of teaching Academic Skills for medical students, ESP teachers
have the tendency to overlook one important aspect of teaching writing skills. Though teaching
about Academic Writing in the traditional way (starting from applications and application forms
all the way down to longer essays and dissertations) is necessary training for medical students, few
teachers think about other forms of writing documentations in healthcare settings that are equally
important for the medical students’ general training. These types of documentation that is mainly
found in hospitals, when doctors may refer their patients to other healthcare professionals or when
we simply talk about the amount of research that is equally carried out in hospitals, may be
overlooked mainly because, up to a certain extent, these documents may be standardized
(especially when we talk about medical certificates, case reports or letters of referral). Nonetheless,
they become of the utmost importance when they are looked at from the perspective of dealing
with them in a different cultural context. All these documents, used in English speaking
environments, may be particularly challenging for non-native speakers, therefore we believe it is
important to bring into discussion these types of documents as our students may find it useful to get
familiarized with the terminology and the way in which they should approach them. The aim of this
paper is to present some ways in which ESP teachers may deal with such topics in their classes.
Most of the references will be in the context of ESP classes for Dental students at the “Grigore T.
Popa” University of Medicine and Pharmacy, Iasi.

Keywords: teaching writing skills, medical documentation, research, medical terminology.

Teaching Academic Writing Skills for Medical students is a consistent part of the
ESP (English for Specific Purposes) training. During their English courses and seminars,
students get a thorough knowledge of how to write all sorts of application forms up to
the more sophisticated forms of writing such as longer essays or dissertations.
Nonetheless we have come to realize that it is equally important for our students to
become familiarized with other forms of writing documentation that is needed in
healthcare settings. These types of documentation are usually overlooked when we
teach writing skills. One reason for that may be the very fact that they are somehow
standardized forms of writing that are found mainly in hospitals (prescriptions, medical
certificates, discharge letters, letters of referral etc.), therefore we may say they do not
necessarily represent an ESP teacher’s main interest. However, if we consider things
more carefully, we will discover that, when dealing with these documents in English
speaking environments, they may become very challenging for the non-native speakers
mainly because of the terminology used. Therefore, we consider it important to spend
some time on some activities that would enable our students to get familiarized with
this type of hospital documentation and with the terminology they use (mainly
abbreviations). However, this is not the only direction that may be overlooked when it
217
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

comes to teaching writing skills. Academic research is not carried out only in
universities, but also in hospitals. We have got used to the idea of teaching the
traditional forms of Academic Writing, overlooking the kind of research that is carried
out in hospitals, by healthcare professionals that choose to work in research as part of
the pre-clinical topics. In this respect we can talk about a significant number of writing
documentation (research papers, article and book reviews) that has to be produced by
the academics: “It is essential that research findings are disseminated to the end users –
dentists and patients, and, accordingly, the writing of research abstracts (for
presentation at research meetings) and papers is central to the role of the dental
academic. S/He may also choose to write review articles or books, usually on a subject
on which s/he has particular expertise, as this is also a valuable method for
dissemination of information” (Burke 11). Indeed, these are also important pieces of
writing that could be useful in the context of a future dentist’s training. Moreover, with
the teaching of these forms of writing, we do not limit ourselves only to some standard
hospital research documents, as these research papers may help the future dentist in
others academic areas as well.
Thus, one important chapter that we will have to deal with would be the so-called
case notes or case records, those medical certificates that refer to patients. The
terminology and abbreviations that one may find in such documents is quite challenging
and, in order to perform adequately in English-speaking environments, our students
have to become familiarized with them: „The ‚case notes’ or ‚case records’, are the record
of the patient’s care, and these may be recorded and stored in handwritten or electronic
form. Keeping accurate case records is an essential aspect of medicine, especially when a
range of different doctors and other healthcare professionals may be involved in a
particular patient’s care” (Washer 26). There are all sorts of forms of documentations
needed when doctors take the patients’ medical history (patient clerking): “When you
assess the patient […] and include a record of the medical history you have taken, the
examination you have carried out, your findings, a list of what you think the diagnosis or
the diagnoses could be, and what you propose as a management plan” (Washer 27). One
idea to first approach these topics is to get the students become familiar with the
terminology and abbreviations doctors may use under such circumstances. Thus they
could check a thorough list of such abbreviations used in case notes in Peter Washer’s
book Clinical Communication Skills that presents the most commonly used abbreviations
in taking the medical history (PC – presenting complaint; HPC – history of presenting
complaint; PMH – past medical history; DH – drug history; SH – social history; FH –
family history), medical prescriptions (od – once daily, bd – twice daily; tds – three times
a day; qds – four times a day; nocte – at night; mane – in the morning; prn – as required),
abbreviations used in general examination (O/E or OE – on examination, T –
temperature, P – pulse; bpm – beats per minute; R – respiratory rate; rpm – respirations
per minute; BP – blood pressure), abbreviations used in the systems examinations (CVS –
cardiovascular system; CVP – central venous pressure; HS – hear sounds; RS –
respiratory system; BS – breath sounds; AE – air entry; exp – thoracic expansion on

218
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

inspiration; GI or GIS – gastrointestinal system; LKKS – liver, kidney and spleen), PR –

per rectum; NR – neurological system, CNS – central nervous system; PERLA – pupils
equal and reactive to light and accommodation) or other common abbreviations they may
come across (AXR – abdominal X-ray, CXR – chest X-ray, EMU – early morning specimen
of urine, FBC – full blood count, IP – inpatient, LFT – liver function test; OP – outpatient)
(Washer 30-1). Peter Washer’s book is an excellent material that can be used in ESP
classes to teach students about this topic as the editor further explains and exemplifies
other forms of medical communication. Students could see a referral and discharge
letter: “Apart from the patients’ records, one of the most common forms of written
medical communication is letters written between healthcare professionals, for example
referring a patient from a GP to a hospital, and vice versa when an inpatient is
discharged” (Washer 32). The author’s suggestion is that, in such cases, in order to avoid
misunderstandings, abbreviations should be avoided. Also, in the context of discussing
about such letters, the author draws attention upon the controversy related to the fact
that patients have access to this information (most of the times they receive copies of
such documents) and, because of the medical terminology, they may have problems in
understanding the information. Thus, it is important that doctors clarify, beforehand,
any misunderstanding that may arise because of the above-mentioned access of the
patient to this medical information. The discharge letter is needed when a hospital
inpatient or outpatient go back into the care of their GP, “outlining what has happened to
this person and what should happen next” (Washer 33). The author also mentions a
good technique to keep in mind the kind of information that should be included in such
documents. Students may easily remember the acronym DOCTOR that would stand for
Diagnosis and treatment, Options regarding treatment, Care plan and timescale to follow
up, Told – what has the patient/family been told, Other agencies involved/referred to,
Review – who where, when (Washer 33). Medical certificates – those documents
containing medical information that doctors are asked to provide in medical reports
(Washer 34-5) – are also worth being studied as students will learn about the
circumstances when such documents are released (confirming the patient’s incapacity
to work, when claiming welfare benefits etc.) and being aware that all this information
about the patient is confidential, including the fact that they have been ill, and so the
patient must consent to its release (British Medical Association).
Obviously, this kind of activities should not be limited to the mere information of
students at the level of understanding what these documents are about and trying to
find their way among specialized terminology. ESP teachers should try to find time to
put all these ideas into practice, that is they should involve students in activities that
would require them to produce such documents in writing. Students may be asked to
write case reports starting from a list of questions that were asked upon the examination
of the patient. Likewise, combining elements of grammar with these specific forma or
medical written documentation, students may be asked to produce a letter of referral,
practicing Present Perfect Tense and Past Tense in order to describe what has happened
to the patient or what the patient experienced in the past. Practicing the new learned

219
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

terminology is undoubtedly a must. A good book that can be used for such activities in
Sam McCarter’s Essential Skills for doctor-patient communication. The Student’s book
contains such examples writing activities, while the Teacher’s book may give some tips
to the teacher who may need help on how to approach such useful activities, writing
practice being designed in each unit “as consolidation and extension to the topic with
structured, meaningful writing tasks” (McCarter. Teacher 5). A good example on how to
deal with a case report can be found in McCarter’s Student’s Book where the author
suggests a filling in exercise, by completing the extract of a case report written by a
doctor after the consultation of a patient. By asking the student to insert the right forms
of the verbs in the text, students get to practice both grammar and the newly learned
written skills, by getting to read a doctor’s case report (McCarter. Student 11). Another
good exercise can be found in the chapter dealing with working in general practice,
when students may also read such a letter of referral. The writing exercise will later
require students to work in pairs by looking at the referral letter written by a GP to a
specialist hospital for one of the patients. Students are asked to tick the features or
points covered by the letter of referral (McCarter. Student 18). Students can also
practice around various terminology related to these contexts from Michael McCarthy
and Felicity O’Dell’s book of tests, Test Your English Vocabulary in Use (Advanced) that
provide students with exercises focused around important areas of discussion: word
formation (understanding the very principles of using abbreviations and acronyms), an
entire set of tests focusing on the idea of health (health and illness).
With the other forms of writing with which future doctors (dentists) may be
confronted with, as they begin their work in the hospitals, we indeed move closer to the
territory of Academic Writing as such, but, as many ESP teachers will notice, research
essays, book or article reviews, literature review or reports are frequently overlooked
when it comes to the topics we select to present to our students. All the above-
mentioned pieces of writing represent important parts of the research one may carry
out, showing progress. With the number of ESP classes for medical students, it will
probably be difficult to talk about such topic during seminars (it will be even more
difficult to ask students to produce such papers), but we can try to talk about all these
types of research papers or documents in one course that may offer students useful
hints on how to approach these topics. Research essays may be overlooked simply
because the ESP teacher may say that speaking about essays in general, and mentioning
several types of essays, is enough. However we believe that research essays, as part of
the research progress are important, as they could later on help the researcher build
new chapters in their longer dissertations or theses. With the understanding of the
research essays (that, up to a certain extent, may resemble argumentative essays),
students may more easily understand the very idea of developing an argument, a thing
which is fundamental in one’s progress with his or her research. Such discussions may
help the student understand how important is to have a position as you carry out your
research, and how you will define the sources that support your argument. Thus, getting
to learn how to write an effective research essays, students will be able to learn more

220
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

easily how to define important concepts and how to lay out a position. It is not so much
about the structure of an essay (because students already know how to organize an
essay), but about the understanding of the scope of such an essay in the context of
academic research.
Book and article reviews are still an important part of academic research. When
they are rightly done, if stored somewhere in a data base, they could constitute a real
help for other researchers that could use these resources to check what kind of
information they could use in their own research. In making such reviews, students
should know that they are not necessarily required to lay out their position regarding
the book or the article, especially in the beginning, or as part of their research, such
reviews should be an objective description of the useful information contained by the
book or the article. However, if they are invited to write such a review for a journal or
for a scientific event, they could state their own opinion, stressing upon the relevance of
that study in the context of the broader specialized literature. They should also
emphasize upon the usefulness of the articles or books in that field of research. House
officers or Senior House Officers will frequently be required to complete such reviews as
part of their academic research in the hospital. In order to get used to these reviews,
students may be required to write such reviews as part of their final assessment (if we
choose to discuss such topics as part of their ESP course training).
Literature review is equally important form of academic writing that needs to be
discussed. This will cover a significant stage in the research process of a PhD student.
But students may also regard this as part of their training for their future BSc thesis.
Literature review refers to the students’ attempts to read and review all the research
material in the field, once they have decided upon a research topic. What has been
written before, trying to define the most important concepts and themes, is a key stage
before starting to write on your own. Also, along the process, young researchers should
be able to identify the most important authors in the field, being ready to use their
works as a bibliographical material. When we speak about years of research in a specific
field, students should know that they could focus on the most recent materials, being
able to identify, though, who are the main important authors in the field. Students
should also know, at this point, that literature review will be a compulsory part of their
theses. Sometimes they will include literature review as part of the introduction, while
in case of PhD theses, literature review may represent a whole chapter (usually the
theoretical chapter) whose focus will be exactly on the theories that have been put
forward up to the moment of present-day research.
Likewise, reports may also be included in this type of academic texts. Students
will need to know that there are several types of reports and, depending upon the
context they are in or the needs of the research, they will have to discuss with their
supervisor about the way in which such a report should be structured and organized.
Most commonly, though, they will be asked to produce reports to show progress in their
research. If they apply for research scholarships or for all sort of fellowships (including
the postdoctoral ones), from time to time they will be invited to submit a report to

221
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

present their progress. These types of reports will include research essays, literature
review and reference to any kind of publications they managed to have up to the
moment of the presentation. Sometimes they will be asked to carry out some specific
tasks in the research program, that will need to be completed within some strict
deadlines. Therefore, their reports will be required to focus on the completion of these
tasks.
As we discuss about these forms of writing, it is important to make sure our
students understand something more about the complexities of researching and writing
for academic purposes. Though they may be challenged with these previously discussed
formats later on in their careers, it is important for them to understand that the entire
process of producing academic writing is made up of two stages: the first one is about
“generating ideas and the other one about composing these ideas into a written text that
meets the needs of a reader and efficiently communicates the author’s message” (Hamp-
Lyons 11). These types of writing definitely have to do with the first stage of the process.
Nonetheless, we recommend that they should be taught in class after teaching the forms
of academic writing that are part of the composing stage. They are like to better
understand the process of research after they learn about the various forms of academic
writing traditionally included as topics of discussion in ESP classes.
To conclude, we may emphasize the importance of the need to constantly adapt
and update our ESP courses and seminars in order to meet the needs of our students
who must be prepared for their future profession. There could always be details that
may be overlooked, though they might represent real challenges in our students’ future
careers. One of the reasons for which we have tried to bring these topics into discussion
is the fact that these forms of writing and documentation are rarely discussed in ESP
classes. Nonetheless, at a closer look, we can very clearly see that they are not easy to
deal with, unless guided or supervised, therefore their inclusion in the ESP curriculum
will surely bring benefits to medical students in their training for their future careers.

Bibliography

British Medical Association. Medical certificates and reports. London: British Medical Association,
2004.
Burke, F. J. & Ruth Freeman. Preparing for Dental Practice. Oxford: Oxford University Press,
2004.
McCarter, Sam. Oxford English for Careers (Medicine). Student’s Book. Oxford: Oxford University
Press, 2010.
McCarter, Sam. Oxford English for Careers (Medicine). Teacher’s Book. Oxford: Oxford University
Press, 2010.
Mc Carthy, Michael & Felicity O’Dell. Test your English vocabulary in use (Advanced). Cambridge:
Cambridge University Press, 2005.
Hamp-Lyons, Liz & Ben Heasley. Writing. A Course in writing skills for academic purposes.
Cambridge: Cambridge University Press, 2010.
Washer, Peter (ed.). Clinical Communication Skills. Oxford: Oxford University Press, 2009.

222
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

223
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THREE INTRODUCTIONS TO THE ETHNOGRAPHIC RESEARCH OF

MARAMUREȘ

Nicolae IUGA
Prof. PhD., Associate Researcher Gr. I „Constantin Rădulescu
Motru”Philosophy Institute, Romanian Academy

Abstract: Maramures is a particular ethnographic area of Romania. It is famous as the place

where the founders of the Romanian medieval state from the East of the Carpathians, the voivodes
Dragos and Bogdan, were famous, as well as the old wooden churches, the architecture of the old
wooden houses and the unaltered preservation of some old Romanian folk customs.
But in the last half century and Maramureş has undergone radical changes on all levels. The houses
are built quite differently from other materials, the popular port is missing only very rarely and on
festive occasions, the customs are also no longer practiced according to the ancestral calendar as a
direct experience, but are more imitated and performed with a detachment completely killing their
spirit. The problem we have to ask is: how can we get to the archetypal substrate of customs whose
meanings have been forgotten? And what would be the most appropriate methods that we should
use for this purpose?

Keywords: Maramureş, ethnology, hermeneutics, Tache Papahagi, Mihai Pop.

1. Cercetarea empirică – Tache Papahagi

Etnograful român Tache Papahagi (1892-1977) era machidon de origine, s-a
născut în Grecia de nord-vest, în Munții Pindului, a făcut școala primară, înainte de
Primul Război Mondial, la Ianina (în provincia grecească Epir) și liceul la Bitolia
(actualmente în Republica Macedonia). A urmat apoi Facultatea de Litere și Filosofie a
Universității din București, pe care o absolvă în anul 1916.
În raport cu Maramureșul, Tache Papahagi are o notorietate aparte, pentru că a
fost primul etnograf român care și-a susținut o Teză de doctorat la Universitatea din
București cu o cercetare de teren asupra Maramureșului, o lucrare cu atât mai meritorie
cu cât constituia un demers de pionerat în domeniu. Teza de doctorat cu titlul Graiul și
folklorul Maramureșului a fost elaborată sub îndrumarea lui Ovidiu Densușianu, iar din
Comisie au mai făcut parte, între alții, Ion Bianu și Ramiro Ortiz, adică tot ce avea atunci
mai măreț Filologia Universității din București.
Astfel, imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918, tânărul Tache Papahagi
călătorește în Maramureș, unde și locuiește intermitent între anii 1920-1925, în total
șase șederi de câte 2 – 5 săptămâni fiecare, repartizate în toate anotimpurile, în așa fel
încât să acopere toate obiceiurile agricole și pastorale, precum și sărbătorile de iarnă. A
umblat pe jos – pe frig, pe ploaie, pe zăpadă sau pe arșiță – în aproape toate satele din
Maramureș, ba și în afara lor pe la stânile din munți, cu caietul de notițe în geantă și cu
aparatul de fotografiat. A consemnat tot ce a văzut el cu ochii lui, dar avea ce să vadă în
Maramureș, a putut să vadă calitativ și altceva decât autohtonii cu privirea tocită de
felurite obișnuințe, pentru că machidonul nostru avea o retină ingenuă în raport cu

224
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

aceste locuri, el care venea aici în extremul Nord al românismului din extremitatea sa
sudică, din Munții Pindului și din capitala vechiului Regat Român.
Scopul cercetării lui Tache Papahagi era pentru el clar și autorul și l-a fomulat
conștient, chiar de la început, în Prefața lucrării: „Convins de însemnătatea cercetărilor
etno-lingvistice făcute la fața locului și întrucât speculațiunile științifice de biblioteci s-ar
simți cu timpul anemiate în urmărirea mai departe a diferitelor probleme, am crezut că
ar fi imperioasă îndrumarea studiilor în însuși domeniul viei realități dialectologice,
prezentând astfel, dacă nu și o interpretare satisfăcătoare, celor puțin materialul brut
care constituie baza acelor speculațiuni”1. Deci, să reluăm această frază programatică.
Etno-lingvistul Tache Papahagi s-a decis să-și îndrume studiile sale în însuși domeniul
vieții reale a Maramureșului, efectuând pentru aceasta singulare și laborioase cercetări
de teren în Maramureș. Ar fi putut să facă și „speculațiuni științifice” (atenție, pot exista
și speculații „științifice”, nu doar metafizice!) în biblioteci, dar ce ar fi putut găsi la acea
vreme, la început de veac XX, în biblioteci despre Maramareș? Poate că ar fi găsit
culegerile de folclor ale lui Alexandru Țiplea (Poezii populare din Maramureș, București,
1906) și cartea celebră a lui Ion Bârlea (Însemnări din bisericile Maramureșului,
București, 1909), câteva cuvinte pătrunzătoare despre Maramureș ale profesorului
Nicolae Iorga și lungile narațiuni anoste ale lui Tit Bud. Sigur, ar fi găsit și Diplomele
maramureșene, pentru publicarea cărora Ioan Mihalyi de Apșa a primit Premiul
Academiei Române, dar această din urmă carte nu erau ceva ce să reflecte Maramureșul
la zi. Și studiind cele aflate în biblioteci, sunt convins că nu ar fi putut scrie ceva nou și
viu despre Maramureș fără să vadă ținutul, ci ar fi rămas, cum o spune el însuși, la
„speculațiuni anemiate”. Așa că tânărul cercetător Tache Papahagi și-a făcut bagajele și a
început lungile sale călătorii documentare în Maramureș.
Inițiativa lui Tache Papahagi de a intreprinde cercetări de teren în Maramureș a
fost extraordinar de binevenită și salutară. Era vorba de a colecta în prealabil necesarul
material empiric. În definitiv, toate științele s-au constituit în fundamentele lor mai întâi
prin acumulare treptată de fapte brute, de regulă prezentate fără criterii esențiale și fără
o sistematizare logică. Studiul științific al naturii a debutat cu prezentarea în mod
rapsodic a tot felul de curiozități, cu „istorii naturale” de genul celor scrise în antichitate
de către Pliniu cel Bătrân, și abia mult mai târziu, în baza acumulării în timp a unui
imens material de observație, au fost posibile teoretizări, precum taxonomia lui Linné
sau evoluționismul lui Darwin. La fel și Istoria propriu-zisă, aceasta a început cu
descrierea nemijlocită de către Herodot a locurilor vizitate de el și a oamenilor cu care a
stat de vorbă și doar mai târziu, începând cu Polybios, s-a pus problema unor relații
cauzale între evenimentele istorice și a psihologiei personalităților istorice, adică a unei
istorii deterministe și științifice.
Lucrarea lui Tache Papahagi impresionează prin cuprindere și varietate. Aceasta
este structurată riguros pe patru capitole, după cum urmează: 1. Considerațiuni
generale; 2 Folklorul; 3. Graiul și 4. Etnografia istorică a Maramureșului. În interiorul
acestor capitole, lucrarea este exhaustivă, descrie satele, prezintă economia, situația

1
Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 5.
225
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

politică și etnografică, viața bisericească, țăranul maramureșean, portul și tipul (aici

fiind vorba de fapt inclusiv de antropotip), viața și caracterul. Apoi, la capitolul Folklor
sunt prezentate genurile folclorului literar, „creațiunea populară”, precum baladele și
descântecele, credințele populare, dar și o ocupație de nișă a țăranului maramureșean,
anume păstoritul. Graiul este abordat de către Tache Papahagi după structura științei
Lingvisticii, pe subcapitole cum ar fi: fonetică, morfololgie, sintaxă, lexic, încheind cu
relevarea particularităților care individualizează graiul maramureșean. Partea propriu-
zis științifică a acestei teze de doctorat este întregită de o antologie de texte din toate
domeniile, reprezentative pentru folclorul maramureșean: doine, strigături, bocete,
colinde, rugăciuni, descântece, ghicitori, jocuri de copii, legende, credințe și superstiții,
teme muzicale din Maramureș (ilustrate cu portative). La fel și fotografiile făcute de
către Papahagi, 49 la număr, care ne înfățișează viața din Maramureș așa cum era
aceasta în urmă cu aproape un secol, prezintă o valoare documentară deosebită. Și,
pentru ca această carte masivă, de 340 pagini, să fie impecabilă sub raport științific, ea
se încheie cu un indice real (denumiri de sate și toponimii), un indice onomastic și un
Glosar. Pentru vremea sa, Tache Papahagi a făcut tot ce se putea face în materie de
cercetare de teren și de structurare științifică a cercetării.
Dar o cercetare empirică de teren, pe model inductiv, nu este și nici nu poate fi
completă în sens științific niciodată, pentru simplul motiv că aici nu putem avea o
inducție completă, cu un număr restrâns de fapte, care să poată fi cunoscute în
totalitatea lor. Idealul unei cercetări empirice este acela al unei inducții complete, mai
exact acela al caracterului exhaustiv al examinării, dar care râmâne totuși un ideal, ce nu
poate fi atins. Cu toate acestea, starea etnografică a diferitelor provincii și zone folclorice
românești era în perioada interbelică încă o mare necunoscută, iar nevoia de cunoaștere
științifică a acestor zone era pe măsură. Așa a apărut o strălucită școală sociologică,
cunoscută după liderul său Dimitrie Gusti, ca promotoare a metodei monografice, o
metodă care a dominat cu autoritate epoca și care a constat în cercetarea
multidisciplinară a unor sate reprezentative, din zone etno-folclorice renumite prin
vitalitatea și originalitatea lor (Țara Făgărașului, Bucovina, Năsăudul, Muscelul etc.).
Cu toate rezultatele meritorii pe care le-a dat în perioada interbelică, metoda
monografică inițiată de către Dimitrie Gusti a fost abandonată din rațiuni politice în
timpul totalitarismului, pentru simplul fapt că rezultatele cercetărilor sociologice nu
concordau cu propaganda politică. A existat o singură încercare, notorie de altfel, a
profesorului Vasile Caramelea de la Universitatea din București, discipol al lui Dimitrie
Gusti și prieten apropiat al celebrului antropolog francez Claude-Lévi Strauss, care a
înființat pe la sfârșitul anilor ’60 o „stație – pilot” de cercetare în genul monografiei
sociologice la Berevoiești (Argeș), centru de cercetare desființat de către autorități după
scurtă vreme.
Apoi, după 1990 metoda lui Gusti nu a mai putut fi reînviată ca atare, deoarece
cercetările sociologice au căpătat alte valențe, orientări și dimensiuni în sincronizare cu
ceea ce se făcea în Occident, s-au dezvoltat cercetările sectoriale, sondajele de opinie
privind opțiunile politice și electorale, preferințele pentru consum și strategiile de

226
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

marketing etc. Din câte știm noi, formele de viață țărănească din Maramureș au mai fost
obiect de cercetare cu adevărat științifică doar pentru un singur mare sociolog,
regretatul prof. dr. Gheorghe Șișeștean (1954-2012)2. În rest, cercetarea etnologică a
devenit etnografie, adică simplă consemnare factuală ajunsă la saturație, fără vreo
relevanță cognitivă, fără fundament filosofic, fără arheololgie spirituală și fără viziune
proiectivă, descrieri rămase pe dinafara noilor paradigme din filosofia culturii, ilustrate
în Occident de către un Carl Gustav Jung sau la noi de către Lucian Blaga. Etnologia a
ajuns să fie înțeleasă mai mult ca „etnografie”, respectiv ca o sumă de descrieri cât mai
amănunțite și fidele a unor obiecte vechi (case, vase, unelte agricole, diverse alte
artefacte) sau a unor obiceiuri cu sensuri uitate, pigmentate cu mantra nevoii de a
„alunga duhurile rele”, un ceva care explică prea multe într-un mod prea simplu,
narațiuni exterioare constituite într-un discurs interminabil, diluat și somnolent, fără să
se realizeze faptul că simpla descriere în cuvinte a ceea ce se vede ori aude, fără un sens
transcendent, nu este încă știință.

2. Cercetarea hermeneutică – Mihai Pop

Etnologul Mihai Pop (1907-2000) s-a născut în satul Glod (Maramureș), ca fiu al
preotului Ștefan Pop, originar din Săliștea de Sus. Înainte de Primul Război Mondial, tatăl
lui Mihai Pop este promovat ca paroh într-o parohie mai mare, la Apșa de Jos și protopop
pentru parohiile românești din dreapta Tisei (azi Transcarpatia, Ucraina). După Primul
Război Mondial, Maramureșul din dreapta Tisei intră în componența Cehoslovaciei,
astfel că viitorul savant învață încă din copilărie limba cehă. Trecerea frontierei în
România nefiind atunci o problemă, tânărul Mihai Pop face naveta săptămânală la Sighet,
unde frecventează cursurile Liceului „Dragoș Vodă”, pe care îl absolvă în anul 1925 ca
șef de promoție. Urmează apoi Facultatea de Litere și Filosofie la București (1925-1929),
având ca îndrumător al lucrării de Licență pe Ovid Densușianu, la fel ca și Tache
Papahagi. Fiind cunoscător al limbii cehe, face studii postuniversitare de slavistică timp
de cinci ani (1929-1934) la universități renumite din Cehoslovacia și Polonia, la
Bratislava, Praga, Cracovia și Varșovia, unde îl are ca profesor, între alții, pe celebrul
Roman Jakobson. După aceea se stabilește la București, unde începe o îndelungată și
fructuoasă carieră didactică și de cercetare în domeniile folcloristicii, etnologiei și
antropologiei culturale.
Prin studiile postuniversitare pe care le-a făcut în străinătate, Mihai Pop a ajuns
să fie familiarizat cu cele mai importante curente europene de gândire în lingvistică și
filosofie. Formația de bază a lui Mihai Pop, aceea de lingvist, este pusă în joc în mod
evident atunci când sunt studiate obiceiurile tradiționale, ca o componentă majoră a
folclorului. După expresia sa, „obiceiurile încifrează înțelesuri profunde asupra relațiilor
interumane, asigură rânduiala în societate [...], sunt mecanisme prin care viața socială
funcționează, mecanisme creatoare și păstrătoare de ordine, creatoare de cultură” 3,
acestea contribuie decisiv la prezervarea sintaxei sociale care, în absența obiceiurilor și

2
Vezi Gheorghe Șișeștean, Formes de vie paysanne dans le Nord-Ouest de la Transylvanie, București, 2005.
3
Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, București, 1976, pag. 4.
227
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

supusă vicisitudinilor istorice, ar fi expusă tendințelor și riscurilor de dezagregare, de

descompunere morală.
Lingvistic vorbind, obiceiul este un act de comunicare socială cu un limbaj
propriu, combină mai multe modalități de expresie, comunicarea verbală se combină cu
cea muzicală, cu coregrafia, cu mimica etc., apoi se crează raporturi ierarhice între
limbaje în ansamblul obiceiului. Pentru ca efortul de cunoaștere a obiceiurilor să nu
rămână la suprafață, pentru a se ajunge în profunzime, acestea pot fi gândite și definite
în termenii lingvisticii, iar „descrierea unui obicei ar trebui să nu aibă altă menire decât
aceea de a prezenta suficiente date informaționale pentru a putea pătrunde până la
sens”4 [subl. Ns. N. I.]. Deci, după Mihai Pop, descrierea nu este un scop în sine, nu poate
fi proliferată la modul grafoman în marginea unor detalii nerelevante, nu își poate fi
suficentă sieși și nu se justifică dacă nu pătrunde până la un substrat hermeneutic și la
un sens care o transcende. Iar descifrarea faptelor etno-folclorice trebuie să urmeze
modelul și principiile, ba chiar și terminologia lingvisticii, pentru că lingvistica este –
după autorul nostru – o „știință-pilot” în rândul științelor umaniste. Expunerea
sintagmatică inspirată din lingvistică ar fi menită să ușureze sesizarea paradigmelor, să
ușureze înțelegerea fiecărui obicei luat ca un semn de sine stătător, precum și a
mutațiilor semantice produse în evoluția istorică a obiceiurilor.
Păstrând termenii de comparație ai autorului, observarea unui obicei poate fi
poate fi privită ca o „lectură” a acestuia. Obiceiurile păstrate prin tradiție se realizează
spontan și pot căpăta semnificații noi, în raport cu contextul în care apar, de fiecare dată
altul. Obiceiurile sunt, după cum spune etnologul nostru: „expresii active ale spiritului
uman, care dintotdeauna au transformat entropia în noi valori culturale, care au marcat
momentele importante ale vieții omului și care l-au ajutat să depășească situațiile-limită,
care nu dispar ca modalitate creatoare de cultură, ci doar se transformă și se
regenerează” 5. Apoi, potrivit lui Mihai Pop, cercetarea științifică a actelor de cultură
populară „nu se poate limita la simpla descriere a faptelor” [subl. ns. N. I.] și dintr-un alt
motiv, anume că este necesară „o sistematizare a unor concretizări variate”6. Este
necesară o analiză structurală, pentru stabilirea unor modele categoriale iar mai apoi,
prin compararea acestor modele, realizarea unei tipologii structurale. „Analiza
presupune un proces de gramaticalizare, de determinare a codurilor cu care operează
fiecare limbaj, prin care se realizează textele, elaborarea gramaticii fiecărui limbaj, a
sistemului lui de semne. Dar dincolo de analiză, de determinarea modelelor şi de
tipologia structurală, înţelegerea sensului necesită cunoaşterea planurilor contextuale,
determinarea funcţiilor textelor cercetate. Numai o astfel de cunoaştere totală ne poate
dezvălui sensul adevărat al obiceiurilor studiate” 7.
Tot Mihai Pop este cel care pune la modul peremptoriu problema schimbării de
perspectivă pe care o comportă plasarea observatorului fenomenului folcloric pe poziția

4
Idem, p. 5.
5
Ibidem, p. 6.
6
Ibidem, p. 13.
7
Ibidem, p. 14.
228
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

de insider sau de outsider8. Insiderul este cineva din interiorul comunității care
performează obiceiul în cauză, el s-a născut și a copilărit în acea comunitate, a învățat
din copilărie și în mod spontan secvențele ritualice și rolurile care îi revin lui personal și
pe care le îndeplinește în mod natural, autentic, ca pe un fel al său de a fi, fără să aibă
nevoie să reflecteze asupra acestora. Outsiderul este cel care vine din afara comunității,
el observă obiceiul din exterior cu reprezentări proprii și cu un aparat conceptual
propriu, poate să îl studieze așa-zicând la modul științific, ba chiar poate și să învețe să îl
performeze fragmentar și ocazional, de exemplu să execute un anumit dans etc., dar
acest lucru îl va face ca și cum ar juca un rol cu care nu se va identifica niciodată
nemijlocit, un rol de care nu a fost atașat de la începutul vieții sale și de care va fi în
permanență detașat. Felul de a se afla pe cele două poziții opuse, de insider și de
outsider, prezintă fiecare avantaje și limite proprii, de asemenea opuse. Insiderul va trăi
nemijlocit ritualul pe care îl performează, fără să aibă nevoie de explicații teoretice, lui îi
este suficient să știe că „așa trebuie să se facă” și că „așa e bine”, în timp ce outsiderul va
veni cu propria sa metodă de cunoaștere și de interprtetare, fără să-i fie necesar să
trăiască efectiv ritualul. Insiderul va avea de partea sa trăirea, dar poate rata teoria, iar
outsiderul va teoretiza, dar în schimb poate rata trăirea.
Între timp, după momentul la care Mihai Pop își redacta concluziile cercetărilor
sale, au putut fi publicate și alte constatări, puțin încurajatoare pentru ceea ce s-ar putea
numit avatarurile prin care a trecut folclorul românesc 9. Anume s-a spus că, în ultima
jumătate de veac, folclorul românesc a fost asasinat cu premeditare în vreo trei rânduri.
Postbelic, au fost mai întâi politica proletcultistă și colectivizarea agriculturii, care au
impus de sus în jos compunerea unui folclor nou, proletcultist, semi-cult și agramat
totdată, de inspirație sovietică, cum ar fi „Maramureșul răsună” al Angelei Buciu, un
folclor care nu era născut în chip spontan și autentic din țărani adevărați, ci era
(contra)făcut de către instructori culturali de la oraș, cu versificări făcute de către
aceștia, plătiți anume de către stat în acest scop. A fost apoi, prin anii ’80, așa-zisul
Festival Național „Cântarea României”, care a însemnat în fapt o generalizare metodică a
folclorului contrafăcut de pe poziții politice.
Și, în fine, după 1989 folclorul românesc – ce a mai rămas din el – a început să fie
asasinat încă o dată, a treia oară, dar de data asta într-un fel oarecum natural, pentru că
nu s-a făcut de sus în jos prin politizare, ci de jos în sus, prin manelizare. Nu prin
instituiri politice, cum au fost rusificarea instituțională și colectivizarea comunistă, pe
care poporul român le respingea organic, ci prin însuși mentalul nostru colectiv de azi,
care a achiesat cu o ușurință surprinzătoare la manelizare. Ultima asasinare a folclorului
nu s-a făcut împotriva voinței noastre, ci cu largul nostru concurs voluntar. Ne-am rupt
de bunăvoie de propriul nostru trecut. Prin manelizare noi, foștii insideri, am ajuns
outsideri în perimetrul propriei noastre insiderități. În consecință, nu ne-a mai rămas
decât o altă abordare metodologică, aceea de a încerca reconstituirea, ca substrat al
creațiilor folclorice mai vechi, a unor arhetipuri ale inconștientului colectiv, din câteva

8
Ibidem, p. 10.
9
Vezi și Nicolae Iuga, Ideea de a parodia folclorul literar, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 306/2015, p. 6.
229
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

puține fragmente autentice rămase, un fel de arheologie spirituală, în maniera în care

arheologul propriu-zis caută să reconstituie un vas întreg din câteva puține cioburi de
ceramică aflate după eforturi laborioase.

3. Spre o hermeneutică fenomenologică

Fenomenologia în sens filosofic nu este nicidecum ceea ce s-ar putea crede la
nivelul bunului simț, adică o studiere a fenomenelor pentru ele însele și eventual o
clasificare și ierarhizare a lor, ci este o modalitate de a studia conștiința subiectului
cunoscător, dar nu ca o conștiință a fenomenelor sau a faptelor, ci ca o conștiință în sine,
în măsura în care aceasta este structurată ca efect al experimentării fenomenelor 10. De
aceea, ce mai importantă lucrare de fenomenologie din toate timpurile, aparținând
filosofului G. W. F. Hegel nu se numește pur și simplu Fenomenologie, ci Fenomenologia
Spiritului, adică o știință a Spiritului, așa cum acesta se naște în calitate de conștiință de
la prima legătură nemijlocită cu fenomenele, de la cunoașterea senzorială și până la
epuizarea fenomenalității lumii, până la cunoașterea absolută.
Întemeietorul Fenomenologiei ca metodă de cunoaștere a cunoașterii în secolul
XX este filosoful german Edmund Husserl (1859-1938). Husserl are la bază o solidă
formație științifică, a studiat mai întâi științele naturii și matematicile la universitățile
din Leipzig și Berlin, după care a susținut un doctortat în matematici la Universitatea din
Viena. Abia la maturitate începe să se ocupe de filosofie, sub influența lui Fr. Paulsen.
În anul 1916 Husserl este numit profesor titular de Filosofie la Universitatea
din Freiburg. Este invitat să țină prelegeri și la Universitatea din Berlin, unde l-a avut
student pe Jean-Paul Sartre. Este profesorul și mentorul lui Martin Heidegger.
Edmund Husserl menționează că el ia termenul de „viață” nu doar în sens
biologic, fiziologic, ci pentru el „viață” înseamnă în primul rând scopuri care angajează
creații spirituale11. După Husserl, științele spiritului nu trebuie să cantoneze într-o
empirie mărginită de intuiție. Este adevărat că fiecare viață sufletească este fundată pe
corpul uman, dar asta nu înseamnă că științele spiritului trebuie să se reîntoarcă la
suportul corporal. Teoreticianul care nu poate depăși stadiul descriptiv al unei istorii a
spiritului rămâne înlănțuit în realități finite, de ordin intuitiv. Nu putem gândi o știință a
Spiritului ca pe un analogon al științei naturii, pentru că Spiritul are ceva propriu și
ireductibil, anume structurarea pe bază de intenții. Cercetătorul, indiferent de domeniu,
este ghidat de intenționalitate, mai mult sau mai puțin conștient. Acesta va porni la drum
înarmat, ca intenționalitate, cu un set de ipoteze de lucru, care pot fi întemeiate pe tot
atâtea „pre”-judecăți. Iar rostul unei metode fenomenologice este acela de a fundamenta
o știință a spiritului riguroasă, asemenea științelor matematice. Sensul metodei, al
gândirii critice, al filosofiei în general este acela de a ne reduce prejudecăție la un
minimum necesar.
Pe de cealaltă parte, este absurd să considerăm natura doar în ea însăși, străină
de spirit. Conceptul de „știință a naturii” și în genere orice știință desemnează de fapt o
10
Vezi Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. VII, Ed. ALL, București 2008, p. 173 și urm.
11
Edmund Husserl, Criza umanității europene și Filosofia, trad. rom. de Alexandru Boboc, Ed. Grinta, Cluj-
Napoca, 2009, p. 12.
230
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

activitatea spirituală, aceea a omului de știință, deci și științele naturii trebuie să fie
explicate prin știința spiritului12. Criza umanității europene a secolului XX constă – după
Husserl – într-un raționalism care și-a pierdut drumul adevărat, diferit de idealul din
perioada clasică a filosofiei grecești. Ne confruntăm cu o raționalitate unilaterală, care
poate deveni un rău. De la Renaștere încoace, evoluția cunoașterii a ajuns la un tip de
raționalism naiv și obiectivist. În obiectivismul naiv și unilateral, tot ce este spiritual
apare ca suprapus peste corporalitatea fizică. Or, este absurd să conferim spiritului o
realitate ca și cum el ar fi o anexă a corpurilor13. Naivitatea obiectivistă reține ceea ce ea
numește „lume obiectivă”, în care subiectivitatea creatoare nu își află locul. Criza
umanității europene este o criză a viziunii europene asupra lumii, dominată de un
materialism vulgar, iar știința fundamentală a spiritului este o psihologie cu pretenții de
exactitate naturalist-științifică. Ne scapă din vedere că adevărata natură, în sens
științific, este un produs al spiritului omului de știință care o cercetează, o construcție a
spiritului, care presupune deci o știință despre spirit. Numai dacă se reîntoarce la sine
din orientarea sa exterioară, naiv-obiectivistă, numai atunci spiritul poate să își fie
suficient sieși. Spiritul nu este spirit înăuntrul naturii sau alături de natură, pentru că
natura însăși se mișcă în sfera spiritului, conceptul însuși de „natură” este o plăsmuire
spirituală a științei.
Aplicată la domeniul creațiilor folclorice, metoda fenomenologică trebuie să
degajeze, în opinia noastră, succesivele determinații ale Spiritului, generate de contactul
nemijlocit cu aceste creații, până la aflarea arhetipurilor profunde și îngropate în uitare,
care au stat la baza manifestărilor folclorice actuale. Pentru cercetătorul empiric
etnograf și pentru omul de știință etnolog, natura cercetării sale, faptele de viață
spirituală ale popoarelor trebuie examinate cu o gândire călăuzită de intenția regresării
spre arhetipuri, prin „punerea între paranteze a lumii înșelătoare a fenomenelor”
(Husserl), arhetipuri în înțelesul pe care îl dă termenului C. G. Jung, acela de „imagini ale
unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, care se află
depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care influențează comportamentul
indivizilor la modul inconștient”14.

12
Idem, p. 16.
13
Idem, p. 45.
14
C. G. Jung, Opere complete 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv, trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Trei,
București, 2003, p. 53-55.
231
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ANCIENT RELIGIOUS TEXTS AND CHRISTIAN SCRIPTURE

Mihai HANDARIC
Assoc. Prof. PhD, "Aurel Vlaicu" University of Arad

Abstract: This article seeks to address issues related to the relationship between ancient religious
texts and the sacred text of Christianity. The question regarding the relationship between these two
categories of texts worries both those inside the Christian community and those outside it. Some of
them underline the priority in time of ancient texts. There are voices within Christianity that
question the extent to which the Divinity has been revealed in the religious writings of other
peoples? It is said that the first section of the biblical text: the Old Testament comes from a small
nation called Israel, compared to the ancient texts produced by large nations, who formed great
cultures and civilizations. Also, the holy book of the Jews - the Old Testament was written much
later, not earlier than the fifteenth century BC, unlike the ancient texts of the great empires of the
East: the Sumerians - (3rd millennium BC) and the Akkadians (mid-third millennium BC), Indians,
Egyptians, Babylonians, etc. The author highlights striking similarities in terms of themes
addressed by the text of the Old Testament and the religious texts of older peoples such as: The Epic
of Gilgamesh in Sumerian and Akkadian, and the Babylonian and Egyptian texts. Among the
common themes we mentioned: Divinity, Garden of Eden, Tree of Life, The Snake, Conflict between
God (gods) and man, the Man, the Woman, Fall, Flood, and others. One of the main criteria of the
acceptance or rejection of some narratives from older ancient texts was the official Judeo-Christian
tradition, which although it is open to new information, to elucidate new aspects of the historical
and religious experience of the community's past, it is constrained by the limits of the official
tradition – expressed by the canonical text that claims to be the revealed divine message.

Keywords: ancient religious texts, biblical text, common themes, official tradition.

Introducere
Perioada postmodernă pe care o traversăm ridică o serie de întrebări referitoare la relația
dintre textele religioase antice și textul sacru al Creștinismului. Întrebarea referitoare la
relaționarea între aceste două categorii de texte amintite, îi frământă atât pe cei din
interiorul comunității creștine, cât și pe cei din afara ei. Se pune problema originii acestor
texte, a posibilității unei surse comune, a unor teme comune, care pot fi urmărite atât în
textul biblic cât și în textele antice. Reprezentanții comunităților religioase din afara
spațiului iudeo-creștin vorbesc despre prioritatea în timp a textelor antice. Pe de altă
parte, din interiorul creștinismului există voci care se întreabă în ce măsură Dumnezeu s-a
descoperit și în scrierile religioase ale altor popoare?
Concepția despre lume și viață din zilele noastre pune un accent deosebit pe dialog
și conviețuire în armonie cu celelalte comunități religioase. Astfel că se solicită răspunsuri
la modul în care este descris Dumnezeu în alte texte religioase. Se aduc argumente
aparent convingătoare în sprijinul afirmației de mai sus. Cercetătorii încearcă să pună sub
semnul întrebării importanța pe care creștinii o dau textului lor sacru. Se afirmă că prima
secțiune a cărții sfinte: Vechiul Testament - Biblia Iudaismului, vine de la un popor mai

232
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

mic, numit Israel, în comparație cu textele antice ale altor popoare, care au format mari
culturi și civilizații.1
De asemenea, cartea sfântă a evreilor: Vechiul Testament a fost scrisă mult mai
târziu, cel mai devreme prin secolul XV î.H, spre deosebire de textele care înregistrează
tradițiile religioase ale imperiilor mari din Orient: sumerienii – (Mileniul III î.H.) si
akkadienii (mijlocul Mileniului III î.H.), indienii, egiptenii, babilonienii, etc
In plus, se pune întrebarea referitoare la cum ar trebui să ne raportăm la aceste
texte, ținând cont de faptul că exista asemănări izbitoare între textul Vechiului
Testament (1400 î.H.) și textele religioase ale popoarelor mai vechi amintite. Vom lua în
considerare aspecte legate de Epopeea lui Ghilgameș (2400-1800 î.H.), din sumeriană și
akkadiană, precum și textele babiloniene, egiptene, indiene, etc.?
În această lucrare ne propunem să analizăm această problemă, având în vedere
provocările menționate mai sus.

Elemente comune întâlnite în textele antice păgâne și în Scriptura creștină

Pentru început dorim să identificăm o serie de elemente comune textului biblic și
textelor amintite.Studiind scrierile religiilor antice din timpuri îndepărtate, vom vedea
că există asemănări izbitoare cu Scriptura iudeo-creștina, în ce privește anumite
informații legate de Dumnezeu, Cer și de relația omului cu divinitatea.
Printre aceste temele comune, la care ne vom referi în această lucrare vom
menționa următoarele: Dumnezeu, Grădina Eden, Pomul vieții, Șarpele, Conflictul dintre
Dumnezeu (dumnezei) și om, Bărbatul, Femeia, Căderea, Potopul, și altele.
În continuare vom arăta modul în care sunt interpretate unele din temele comune
religiei iudeo-creștine și religiilor antice păgâne. Vom discuta despre Epopeea lui
Ghilgameș, Potopul lui Noe, Crearea femeii, și vom face referire tangențial la personajul
mitic Lilith menționat și în Scriptură, și în tradiția iudaică târzie – Zochar și Cabala, și în
operele grecilor: Iliada și Odiseea. Vom face referire și la tradițiile religioase din folclorul
vechi de pe teritoriul românesc.
Părerile cercetătorilor sunt împărțite în legătură cu direcția urmată, din punct de
vedere geografic, în privința ordinii în care informațiile primordiale legate de Divinitate
și Creație au influențat tradițiiler religioase ale diferitelor popoare. În cazul influenței
miturilor sumeriene, babiloniene în relație cu datinile folclorului românesc, unii
cercetători susțin că aceste tradiții și motive religioase s-au transmis de la Nord la Sud.
M. Eliade susține că trebuie să vorbim de o influență de la Nord (tradițiile sumero-
akkadiene) la Sud (Asia – tradițiile șamanice – zona Siberiei Centrale și alte zone, etc). Pe
de altă parte Ioan Petru Culianu nu este de acord cu influența motivelor religioase de la
Nord spre Sud, ci invers. Și Andrei Oișteanu susține influența tradițiilor și motivelor
religioase de la Sud către Nord, aducând dovezi suplimentare în această direcție.2

1 Gideon Kotzé, Christian S. Locatell, and John A. Messarra, Ancient Texts and Modern Readers. Studies in
Ancient Hebrew Linguistics and Bible Translation Series, în Studia Semitica Neerlandica, Vol. 71, Leiden: Brill,
2017.
2 Vezi capitolul „Ascensiune” din cartea lui Ioan Petru Culianu, Cult, magie, erezii: articole din enciclopedii ale
religiilor, București: Editura Polirom, 2003. Oișteanu Andrei este de acord cu concepția lui Culianu, în cartea sa:
233
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Însă această discuție nu este esențială pentru noi. Ne interesează în primul rând
autenticitatea temelor abordate. Totuși, direcția de transmitere a acestor tradiții ne
ajută în a stabili locurile geografice în care au trăit primii oameni. Identificarea zonei
respective ar putea fi un argument în favoarea sursei de unde au pornit acele tradiții.
În continuare vom prezenta mai multe informații comune textului biblic și tradițiilor
vechi din civilizațiile antice. Vom discuta pentru început despre Epopeea lui Ghilgameș.

Epopeea lui Ghilgameș

Această epopee este povestea vieții lui Ghilgameș, un rege sumerian al Urukului. Este
considerată prima operă literară a lumii, păstrată până în zilele noastre. A fost scrisă pe
12 tăblițe de lut. Primele 11 tăblițe conțin epopeea propriu-zisă și ultima este o
traducere din akkadiană a epopeii - ce datează din secolul XII î.H.3
Lucrarea aparține mileniului trei î.H (aprox 2400 -1800 îC). S-a păstrat în
biblioteca regelui asirian Asurbanipal, de la Ninive. Primele tăblițe au fost descoperite în
anul 1853 d.H., de Hormuzd Rassam. Traducerea lor a fost realizată de George Smith.
Aceste tăblițe relatează informații despre Potop.
Epopeea este întâlnită la diferite popoare cu diferite titluri, ca: Ghigameș și taurul
ceresc, Ghilgameș Bilga, Enkidu și infernul, Potopul, Moartea lui Ghilgameș, etc. A fost greu
de tradus pentru că sunt scrise în patru limbi antice: babiloniană, acadiană, hurită și
hitită. Sumerologul S. Kranmer organizează lucrarea într-o formă coerentă, care pune
relatarea potopului ultima în ordinea stabilită. Orientalistul englez Andrew George
incearcă o interpretare a epopeii în cartea lui.4 Ulterior au fost traduse 100 de texte din
operă, și Stefan Maul a publicat o ediție critică în anul 2008.
Opera care a ajuns până la noi a fost scrisă în orașul Uruk, prin secolul al XII-lea,
fiind tradusă din limbile hitită, hurită și akkadiană. Se menționează o listă a zeilor, datată
de prin secolul XXVI î.H. Urukul a fost descoperit ca ruine sub localitatea actuală Warka.
Este menționat și numele autorului în biblioteca de la Niniveh. Este vorba despre Sin-
leqi-unininni.
Personajul principal pare să fi fost real. A fost apreciat ca lider dar și ca erou.
Ulterior a fost divinizat. Opera dezvoltă tema fundamentală a omului – frământarea cu
teama morții și a nemuriri.
Povestea se referă la plângerea supușilor lui Ghilgameș, adresată zeiței Iștar, pe
motivul că îi pune la munci grele.5 Zeița îl trimite pe Enkidu, un erou, un muritor, să îl
pedepsească pe Ghilgameș. Lupta a fost nedicisă, Enkidu recunoscându-i lui Ghilgameș
vitejia. În final cei doi s-au împrietenit.

Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Iași, București, Editura Polirom, 2004, 2013,
nota 128, care vorbește despre părerile contradictorii dintre Mircea Eliade și I.P. Culianu.
3 Historia „https://www.historia.ro/revista ” https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/epopeea-lui-
ghilgames-si-dorul-nemuririi. Accesat 6 aprilie 2020.
4 George, A.R., The Babylonian Gilgamesh Epic – Introduction, Critical Edition and Cuneiform Texts, Oxford,
2003.
5 Historia „https://www.historia.ro/revista ”
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/epopeea-lui-ghilgames-si-dorul-nemuririi. Accesat 6 aprilie 2020.
234
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Zeița Inanna – în Sumer (Iștar în Babilon) se îndrăgostește de Gilgameș, care

refuză să se căsătorească cu ea. De aceea ea trimite taurul ceresc să devasteze orașul
Uruk. În final Enkidu și Ghilgameș îl ucid. Mai târziu moare Enkidu, pe care Ghilgameș îl
plânge împreună cu natura.
Pentru a-l readuce la viață, Ghilgameș pleacă în căutarea secretului nemuririi, pe
care îl știa Utnapiștim ultimul rege din Șuruppak (echivalentul lui Noe din Biblie), care a
supraviețuit potopului împreună cu soția sa. Acesta îi povestește cum zeul Ea l-a sfătuit
să constuiască o corabie pentru a se proteja de furtunile provocate de zeul Enlil, care mai
apoi i-a dăruit lui Utnapiștim viață veșnică.
După insistențe, Ghilgameș primește secretul. Pleacă în căutarea unei buruieni
care oferă tinerețe veșnică. Deși o găsește, Șarpele i-o smulge și falimentează în aducerea
la viață a lui Enkidu.
Opera abordează subiecte ca moartea, nemurirea, prietenia, devenirea, cultura,
valori, etc. În final Ghilgameș trebuie să accepte efemeritatea vieții umane.
Se afirmă că epopeea a influențat narațiuni din Biblia evreiască precum și
scrierile lui Homer, Iliada și Odisea.6 Este vorba despre teme ca: Potopul, Hadesul,
Judecata Șarpelui, Crearea omului, Nemurirea, omorârea monstrului – a șarpelui, dorul
nemuririi, secretul descoperirii vieții veșnice, etc. Toate aceste subiecte le regăsim într-o
formă mai mult sau mai puțin asemănătoare și în textul biblic. De aceea în continuare
vom căuta să analizăm prin comparație anumite teme comune la care ne-am referit,
pentru a scoate în evidență asemănările, dar și diferențele.

Copacul cosmic – Hullupu

Pentru început ne vom referi la tema Pomului – a Copacului cosmic, pe care îl găsim atât
în Genesa 2:16-17, dar și în scrierile antice mai vechi. Epopeea lui Ghilgameș este
considerată cea mai veche scriere din legendele sumero-akkadiene,7 care în tăblița a 12-
a – în traducerea acadiană, vorbește despre un copac numit Hullupu de pe malurile
Eufratului8 (cf. Gen. 2:8-15), care a fost smuls de Vântul de Sud, și dus de ape. Zeița
Inanna (Iștar în Babilon) l-a luat și la sădit în grădina templului ei din Uruk.

Zeița Iștar - Șarpele, Lilith și Pasărea furtunii

Vom face referire în continuare la câteva personaje mitice întâlnite în literatura antică,
unele din ele, cum ar fi: Șarpele și femeia – care are un alt nume, diferit de Lilith, zeița
Iștar, ce sunt prezente și în textul biblic. Refenind la textele antice exterioare narațiunii
biblice, vom face cunoștință cu Zeița Inanna (Iștar în babiloniană), care a fost inițial o
zeitate locală a vegetației. Prin anii 2300 î.H., a ajuns să fie considerată cea mai
cunoscută zeiță în Mesopotamia.9 Era considerată protectoarea cetății Uruk, plasată

6 Historia „https://www.historia.ro/revista.” Accesat 6 aprilie 2020.

7 Alexander Heidel, The Ghilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, London: The University of
Chicago Press, 1949, p. 1-10.
8 Alexander Heidel, The Ghilgamesh Epic and Old Testament Parallels, p. 1-16.
9 David T. Sugimoto, Transformation of a Goddess: Ishtar, Astarte, Aphrodite, Academic Press Fribourg, 2014,
p. 1-14.
235
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

între zeii importanți: Anu, Enki și Enlil. Era considerată apărătoarea regilor. Sargon din
Akkad, menționat și în Vechiul Testament (Isaia 20:1), se ruga ei pentru biruință în
războaie.
Cercetătorii au susținut că există o relație între zeitățile grecești Demeter sau
Persefona (din Homer - Iliada și Odiseea), și Zeița Inanna sumero-babiloniană, în sensul
că și zeitatea greacă a început ca Zeiță rurală a fertilității. Ea favoriza cunoașterea și
cultura în Uruk. Îl solicită pe Ghilgameș să îndepărteze trei paraziți care s-au cuibărit în
copacul Huluppu. În mitologia greacă Inanna este asemănată și cu Afrodita, datorită
senzualității și a frumuseții sale.
Zeița Iștar este menționată în tradițiile canaanite ale mileniului doi î.H., și în
Vechiul Testament, unde este cunoscută sub numele de Astarteea (1Regi 11:5, 2Regi
23:4,7).

Toaca sau toba lui Noe

Personajul Noe este menționat în Biblie în mai multe cărți (Gen 5:29-9:29, Isaia 54:9,
Ezech 14:14 și 20, Matei 24:37-38, Luca 17:26-27, Evrei 11:7 și 2Petru 3:20). Există
asemănări între Noe al Bibliei, Ghilgameș din Epopeea lui Ghilgameș. Însă în textul
extrabiblic există informații suplimentare despre personajul care a supraviețuit
potopului, și anume toaca – un obiect construit de el.
Toaca este unul din obiectele despre care scrierile antice vechi susțin că are puteri
magice. Este o tradiție pe care nu o găsim în textul biblic. Există tradiții mai târzii care
vorbesc despre toaca lui Noe. Acest obiect este descris ca având conotații magice. Toaca
este menționată în Epopeea lui Ghilgameș, unde ni se spune că după ce zeița Inanna
(Iștar), își făurește un tron și un pat din Copacul mitic, își face din același lemn probabil și
o tobă și un ciocănel. Între timp Ghilgameș și prietenul lui Enkidu, fac o greșeală,
nerespectând tăcerea impusă, instrumentul cade sub pământ. Enkidu pleacă în căutarea
lui.10
După unii cercetători, toaca (pukku) și mikku (ciocănelul) reprezintă ritmul
călătoriei în infern. Dar Enkidu nu își mai amitește de toacă și nici de ciocănel. Ghilgameș
uită să îl întrebe de ele, și de soarta celor care se află în hades. Narațiunea referitoare la
această tobă creată de zeița Iștar lipsește din textul biblic dar este prezentă în tradiții
iudeo-creștine mai târzii, la care ne vom referi în continuare.

Motive religioase în alte tradiții și în folclorul românesc

În continuare vom aminti câteva din motivele religioase menționate mai sus dar și altele,
cum este motivul sacrificiului. Aceste motive le întâlnim în tradiții religioase iraniene, la
popoarele nord-europene și indiene. Vom face referire la folosirea acestor teme și în
folclorul românesc. Vom face referire la arborele vieții, Șarpele, toaca lui Noe, precum și
motivul sacrificiului.

10 Andrei Oișteanu, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, București: Editura
Minerva, 1989, p. 70.
236
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Arborele vieții
Așa cum deja am menționat tema Pomului sau Copacului vieții este întâlnită în textul
biblic dar și în alte tradiții antice.11 Acest copac are puteri magice. În tradițiile iraniene
avem Arborele vieții – Huapa,12 cu atribute cosmice, care crește în mijlocul lacului mitic –
considerat apa primordială. Imaginea descrisă în tradițiile iraniene ne reamintesc de apa
primordială descrisă în Genesa 1.2.
Aceeași imagine a arborelui vieții o întâlnim și în mitologia Nord -Europeană, cu
cele trei paliere cosmice. La rădăcină sălășuiește Balaurul care simbolizează principiul
haosului13 (Vezi și Geneza 1:1-6).
Înțelegem că printre ale teme comune, popoarele păstrează în memoria lor tema
Pomului vieții, ceea ce ne poate duce cu gândul la existența unei memorii comune cu
privire la acest pom.

Toba sau toaca lui Noe

Așa cum am afirmat deja, toba lui Noe din tradițiile religioase vechi nu este întâlnită în
textul biblic. Dar tema tobei este prezentă nu doar în tradițiile antice sumeriene,
akkadiene sau babiloniene, ci și în tradițiile șamanice. Toaca este menționată în tradițiile
șamanice, ca simbolizând ritmul: călăuză și vehicul în călătorie. Ea ne amintește de
timpul limitat în care își desfășoară omul existența, de condamnarea lui la moarte, și de
alungarea lui pe pământ, unde în final va muri. Șamanul călătorind spre muntele Lumii
din Centrul lumii, i se promite Copacul cosmic din care își va face o tobă. 14 Această
tradiție ne amintește despre Pomul vieții din Genesa 2:9, 3:17-24, Apoc. 2,7, Apoc.
22:2,14. Mitul tobei e întâlnit și în mitologia indiană, unde zeul Șiva crează lumea bătând
din tobă. În Sudan lumea este creată de zeu prin folosirea a opt tipuri de tobe.
În folclorul românesc se afirma că Noe a constuit corabia fără să lucreze efectiv ci
doar bătând toaca. Actul ascundea puteri magice. În felul acesta corabia se construiește
de la sine. În tradiția românească există o toacă în cer similară ca cea de pe pământ, dar
pe care o aud doar oamenii fără păcate, buni, sau oamenii năzdrăvani. Oișteanu vorbește
despre acest motiv în tradiția românească referindu-se la toaca lui Noe și toaca lui
Dumnezeu.

Motivul sacrificiului

11 Despre paralele între textul biblic și textele antice vezi J. David Pleins, J. David, When the Great Abyss
Opened: Classic and Contemporary Readings of Noah's Flood, Oxford: Oxford University Press, 2003, p.
96,112.
12 Andrei Oișteanu, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, p. 8-11. Balaurul
simbolizează principiul haosului ca similar cu monstrul Typhon din mitologia greacă.
13 R.K. Harrison, Introduction to the Old Testament, Grand Rapids: Eerdmans Publishing, 1979, p. 102-103. Și
Andrei Oișteanu, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, p. 13, 166-205.
14 Andrei Oișteanu, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, p. 8, 9, 84-94.
237
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

O secvență inedită întâlnită în motivele religioase ale folclorului românesc este că

Noe lucrând la corabie s-a tăiat și a curs sânge pe pământ, așa a crescut mălinul.15 În
acest context apare ideea sacrificiului.
Referitor la construirea unei corăbii, tradiția finlandeză vorbește despre dorința
unui erou mitic de a se duce să pețească o fecioară pe țărmul mitic. Construiește o barcă
din lemn de stejar până la urmă, eroul nu reușește să creeze barca. Acest lucru
dovedește neputința omului de a finaliza proiectul prin forțe proprii. La fel ca în Legenda
Meșterul Manole care realizează că trebuie să o jertfească pe soția lui Ana, pt construirea
Mănăstirii Putna,16 în vremea voievodului Moldovei Ștefan cel Mare.

Mitologia păgână și Biblia

Scopul pentru care am făcut aceste comparații este pentru a scoate în evidență
specificitatea metodei hermeneutice de abordare a textului biblic, prin contrast cu
metoda hermeneutică folosită pentru analizarea textelor antice amintite. Evaluând
modul de interpretare a textului biblic vom observa că cercetătorii folosesc o
hermeneutică specifică, chiar specială, în timp ce metoda de interpretarea a textelor
antice. Deși mai mulți cercetători propun ca Biblia să fie analizată ca orice altă carte,
totuși mesajul ei reclamă folosirea unei metode hermeneutice care să ia în considerare
intervenția divină în istoria comunității umane.
În sensul acesta Hans Frei scoate în evidență diferența de raportare a
personajelor biblice la Divinitate, spre deosebire de atitudinea personajelor din Iliada și
Odiseea față de zei. Dacă personajele din mitologia greacă își pot permite să comenteze
voința zeilor, personajele biblice nu pot refuza voința divină și să mențină relația cu
divinitatea.17
Ținând cont de diferențele observate între personajele din textele antice și textul
biblic, consiercăm că metoda de interpretare propusă de cercetarea actuală pentru
explicarea relației dintre Biblie și textele antice din mitologia păgână este
necorespunzătoare. Este nevoie să scoatem în evidență faptul că cercetarea religioasă
din prezent care propune interpretarea Bibliei la fel ca interpretarea altor texte literare,
inclusiv cele religioase antice amintite de noi în această lucrare folosește o serie de
presupoziții necorespunzătoare. Metoda actuală aplică criteriile de evaluare
corespunzătoare unui text literar obișnuit. Însă în presupozițiile religiei creștine,
Scriptura este un text neobișnuit. El nu poate fi explicat în totalitate printr-o metodă
hermeneutică pe care o aplicăm analizând orice document istoric. În privința textului
biblic, metoda criticii literare obișnuite are limitele ei.

15 Andrei Oișteanu, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, p. 68-83.

Oișteanu, Ordine și Haos, 2013.
16 Lucian Blaga, Legenda Meșterului Manole – Teatru, 1927, în
https://kupdf.net/download/lucian-blaga-mesterul-manolepdf_598dd1c3dc0d60c118300d18_pdf#. Accesat
20.02.2021.
17 Vezi discuția despre eclipsarea narațiunii biblice din cartea, Hans Frei, The Eclipse of Biblical Narrative,
(New Heaven and London: Yale University Press, 1974), 1-2, și Mihai Handaric, Tratat de istoria interpretării
Teologiei Vechiului Testament, Arad: Editura Universității Aurel Vlaicu, 2009, p. 388-9.
238
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Vom scoate în evidență originile acestei metode de interpretare în istorie. Pentru

aceasta trebuie să îl menționăm pe Baruch Spinoza (1632-1677), care influențat de
filosofia lui Descartes, propune metoda raționalistă de cercetare istorică, care exclude
din ecuație dimensiunea supranaturală a realității.18 De exemplu, această metodă nu
are potențialul explicării caracterului profetic al textului biblic. Astfel că pentru
interpretarea corectă a textului biblic avem nevoie de o hermeneutică specială.
Revenind la interpretarea relației dintre textul biblic și textele antice din
civilizațiile: sumeriană, babiloniană, egipteană, etc., hermeneutica creștină susține că
trebuie să evităm abordările care ignoră sau limitează dimensiunea supranaturală a
textului biblic. Cercetând metoda comparativă a criticii literare actuale asupra textelor,
putem observa câteva neajunsuri ale acestui demers, și anume:
1. Legea evoluției care se aplică și în explicarea dezvoltării sistemelor religioase
de la forme simple către forme complexe de manifestare. O asemenea abordare a fost
propusă și în teologia creștină. Ea este cunoscută sub numele de Metoda istoria religiei
(Religiongeschichte).
2. Interesele puterii din fiecare perioadă istorică: politice, sociale, de grup,
personale,etc., formatează în mod decisiv religia unei comunități, în sensul că pune
presiuni asupra prezentării narațiunii biblice care ia în considerare comunicarea omului
cu divinitatea, numită revelație.
3. Se consideră că trebuie să acordăm valoare egală tuturor textelor religioase
consultate în prezentarea adevărului religios. Acest lucru exclude antiteza: adevăr –
falsitate în interpretarea textului.
4. Cercetătorului care analizează datele, i se acordă credit total în evaluarea pe
care o face, pe baza argumentelor raționale. Însă trebuie să luăm în considerare faptul că
rațiunea umană are limitele ei, care pot conduce la eroare.
Așa cum am afirmat deja, interpreții creștini pleacă de la presupoziția că
Scriptura este un mesaj comunicat omului prin revelație. De aceea este important ca să
se țină cont de dimensiunea transcendentală a textului biblic. Acest mesaj nu poate fi
modificat sau pervertit de diferiți factori cum ar fi: interesele puterii, surse alternative,
sau de însuși interpretul biblic, în mod conștient sau inconștient. De aceea textele
religioase antice care oferă o variantă diferită de cea oferită de tradiția oficială, sunt
tratate ca legende și mituri create de popoarele în care acestea au fost compuse. Ele pot
fi consultate cu scop apologetic (constituind dovezi suplimentare în sprijinul unor teme,
motive comune cu textul biblic. Pot fi citite și cu scop informal pentru a identifica firul
călăuzitor al istoriei umanității, privind la temele comune întîlnite în cele două categorii
de texte.
În continuare vom căuta să evidențiem neajunsurile metodei moderne
prezentând dovezi preluate din compararea textelor antice amintite cu textul biblic.

Vechimea scrierilor ca dovadă a autenticității lor

18 Jonathan Francis Bennett, A Study of Spinoza's Ethics, Indianapolis: Hackett Publishing Company, 1984, p.
29-31. Consultă și I. Bruker, Filosofia lui Spinoza, în volumul C.R. Motru, B. Spinoza – 250 ani de la moarte, în
Revista de Filosofie nr. XII, a Societății Române de Filozofie, București, 1930, p. xxxvii-xxxviii, liv-lxii.
239
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Ținând cont de textele religioase care au fost scrise anterior textului biblic, am putea
emite ipoteza că autorul sau autorii textul biblic – Vechiul Testament – au preluat
informațiile din scrierile mai vechi: sumeriene, akkadiene, babiloniene, egiptene și
indiene.
Pe de altă parte, vom specifica faptul că nu întotdeauna vechimea unor informații
religioase este dovada autenticității religiei respective. De exemplu Nicolae Iorga și alți
cercetători au ajuns la concluzia că legendele și miturile din Europa centrala inclusiv
cele din folclorul romanesc sunt mai vechi decât unele mituri religioase si legende ale
marilor civilizații antice. Mircea Eliade, N. Iorga si I.P. Culianu susțin că în legendele și
tradițiile românești întâlnim mituri și motive religioase mai vechi decât tradițiile
grecilor și romanilor.19
Cum ar trebui să explicăm asemănările izbitoare dintre textul Vechiului
Testament și textele religioase din culturile idolatrie? Nu cumva religia mozaică, mult
mai târzie, s-a inspirat de la aceste religii foarte vechi: sumeriană, akadiana, babiloniană,
egipteana, etc.?
Ar fi logic să sustinem că religiile mai vechi fiind mai aproape de origini au
credibilitate mai mare decât cele mai noi - ca religia mozaică. Deși vechimea unei surse
istorice sau religioase este un criteriu important de analiză a autenticității unui text,
totuși observăm că în istorie narațiunea biblică s-a impus mult deasupra celorlalte texte
antice religioase. Interpreții iudeo-creștini pretind că informațiile înregistrate în Biblie
au fost communicate prin revelație - descoperirea de Sine a lui Dumnezeu. Evreii se
laudă că sunt singurul popor care a auzit glasul lui Yahweh rostind cele Zece porunci pe
Muntele Sinai.
În Deuteronom 4:7-8 evreii sunt conștientizați de acest privilegiu. ”Care este, în
adevăr, neamul acela aşa de mare încît să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum
avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de cîte ori Îl chemăm? Şi care este neamul
acela aşa de mare încît să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta
pe care v'o pun astăzi înainte?”
De asemenea, textul biblic reclamă o hermeneutică specială și pentru că vorbește
responsabilitatea omului înaintea divinității. Apostolul Pavel discută acest subiect în
Romani 1:18-23.

Concluzie
În studiul nostru ne-am limitat la o serie de texte, care ne-au ajutat să evidențiem
provocările menționate mai sus. Este vorba despre Epopeea lui Ghilgameș, alte scrieri
antice vechi, akkadiene, babiloniene, siriene, grecești. Comparând textele la care am
făcut referire am observat că există teme comune cu textul biblic, printre care:
Divinitatea, Creația și istoria relației dintre oameni și divinitate. Am văzut că există
asemănări în ce privește unele evenimente la care fac referire atât textul biblic cât și
textele antice religioase. Am susținut că similaritățile dintre ele pot fi explicate evaluând

19 Andrei Oișteanu, Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Iași, București, Editura
Polirom, 2004, 2013.
240
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

prioritatea surselor, și existența unei memorii comune, în ce privește relația umanității

cu Divinitatea.
Am luat în considerare și tradițiile iudaice mai târzii care au fost scrise după
fixarea textului canonic al Creștinismului, și care fac speculații teologice, ce depășesc
limitele canonului Vechiului Testament, care a fost stabilit la sfârșitul secolului I d.H.,
(anul 90 d.H. - Iamnia). Ne-am referit tangențial și la aspecte legate de tradiția
românilor, amintind și legendele populare ale românilor.
Am făcut referire la texte iudaice mai târzii, cum ar fi: Zochar, Kaballa, Alfabetul
lui Ben Sirah, etc, arătând că explicațiile întâlnite aici sunt etichetate ca devieri de la
tradiția oficială - normativă susținută de tradiția oficială a comunității iudeo-creștine.
Argumentul fiind includerea în aceste texte a unor motive și narațiuni preluate din
miturile popoarelor antice exterioare poporului ales – Israel, pe care au căutat să le
integreze în tradiția oficială iudaică, violând astfel limitele textului sacru acceptat ca
normativ de comunitatea de credință. Din acest motiv reprezentanții tradiției oficiale
iudeo-creștine au respins textele iudaice mai târzii, chiar dacă ele încearcă să
completeze unele goluri ale narațiunii oficiale înregistrată în textul biblic.
Am putut observa că atât textul biblic cât și textele antice exterioare tradiției
iudeo-creștine amintite păstrează o experiență comună care, ce-i drept, este nuanțată în
textele vechi ale popoarelor antice. În aceste textele au fost incluse mituri și legende
specifice culturii și credințelor lor religioase, și care au fost respinse mai apoi de tradiția
iudaică.
Am înțeles că unul din criteriile principale care au determinat selecția amintită, a
fost conformarea narațiunii cu tradiția oficială iudeo-creștină. Deși textele antice
menționate aduc informații suplimentare vis-a-vis de experiența istorică și religoasă a
trecutului comunității umane în general, ele au fost trecute prin filtrul tradiției oficiale –
textul canonic care pretinde a fi mesajul divin revelat. Lecturarea texte antice religioase
este benefică, în sensul că temele comune cu textul biblic întăresc convingerea în
existența unei experiențe comune a umanității. Pe de altă parte, motivează cercetătorii
textului biblic la reflecție sporită în explicarea semnificației temelor și evenimentelor
comune, dar și a narațiunilor specifice fiecărei tradiții.

Bibliografie

Jonathan Francis Bennett, A Study of Spinoza's Ethics, Indianapolis: Hackett Publishing Company,
1984.
Bruker, I., Filosofia lui Spinoza, în volumul C.R. Motru, B. Spinoza – 250 ani de la moarte, în
Revista de Filosofie nr. XII, a Societății Române de Filozofie, București, 1930.
Culianu, Ioan Petru, Cult, magie, erezii: articole din enciclopedii ale religiilor, București: Editura
Polirom, 2003.
Frei, Hans, The Eclipse of Biblical Narrative, New Heaven and London: Yale University Press,
1974.

241
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

George, A.R., The Babylonian Gilgamesh Epic – Introduction, Critical Edition and Cuneiform Texts,
Oxford, 2003.
Kotzé, Gideon, Christian S. Locatell, and John A. Messarra, Ancient Texts and Modern Readers.
Studies in Ancient Hebrew Linguistics and Bible Translation Series, în Studia Semitica Neerlandica,
Vol. 71, Leiden: Brill, 2017.
Handaric, Mihai, Tratat de istoria interpretării Teologiei Vechiului Testament, Arad: Editura
Universității Aurel Vlaicu, 2009.
Harrison, R.K., Introduction to the Old Testament, Grand Rapids: Eerdmans Publishing, 1979.
Heidel, Alexander, The Ghilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, London: The
University of Chicago Press, 1949.
Oișteanu, Andrei, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească,
București: Editura Minerva, 1989.
Oișteanu, Andrei, Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Iași, București,
Editura Polirom, 2004, 2013.
Pleins, J. David, J. David, When the Great Abyss Opened: Classic and Contemporary Readings of
Noah's Flood, Oxford: Oxford University Press, 2003.
Sugimoto, David T., Transformation of a Goddess: Ishtar, Astarte, Aphrodite, Academic Press
Fribourg, 2014.

Surse online:

Blaga, Lucian, Legenda Meșterului Manole – Teatru, 1927, în https://kupdf.net/download/lucian-

blaga- mesterulmanolepdf_598dd1c3dc0d60c118300d18_pdf#. Accesat 20.02.2021.
Historia „https://www.historia.ro/revista ”
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/epopeea-lui-ghilgames-si-dorul-nemuririi.
Accesat 6 aprilie 2020.

242
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

STRATEGIES USED IN THE ONLINE TEACHING OF ROMANIAN

LANGUAGE AND LITERATURE IN THE PRIMARY SCHOOL

Mihaela BADEA, GinaTUDORACHE

Assoc. Prof. PhD, Petroleum – Gas University of Ploiești
Primary School Teacher, PhD, Bărcănești School, Petroleum – Gas University of
Ploiești

Abstract: The period of lower schooling, corresponding to the cycle of fundamental acquisitions and
the beginning of the development cycle, has as finalities the adaptation to the exigencies of the
school system, as well as the initial literacy. In this sense, the school curriculum for Romanian
language and literature aims at the development of the oral and written communication
competences, as well as the development of the competence of understanding the oral and written
message. All this is gradually consolidated, depending on the specific competences of each year of
study.
The current context of society exposes a series of educational imperatives to which school has to
connect its goals. Thus, the education system faces two major challenges: shifting the focus from
the traditional sphere to the modern sphere (in which the basic dimensions are creativity, critical
thinking, application, learning through discovery, experimentation, collaboration, etc.) and
effective implementation of technology information and communication in the teaching process. In
this sense, the present study presents a series of active-participatory teaching methods, tools and
virtual means that can be successfully applied in the teaching-learning process, as well as
strategies for combining them under the umbrella of general competences provided by the school
national curriculum of Romanian language and literature for the primary cycle.

Keywords: active-participatory teaching strategies, virtual learning environment, Romanian

language and literature, primary cycle

Introduction
The lower schooling period begins around the age of 6/7 years when a complex
process of the child’s progress starts. During this period, the young learner gathers
knowledge and develops psychological abilities essential for the evolutionary stages that
will continue. If in the preschool stage the game, under its various forms, represents the
predominant activity, in this period the main activity becomes learning, associated with
playful activities (Tomșa, 2005).
From the perspective of schooling periodization, the stage of lower schooling
includes the cycle of fundamental acquisitions, represented by the preparatory, first and
second grades, and the beginning of the development cycle, consisting of third and
fourth grades. (Tomșa, 2005) From the point of view of intellectual development, Jean
Piaget mentions that this period is represented by the stage of concrete operations,
when a series of mental operations crystallize, such as: reversibility, capacity to
preserve quantity, weight and volume, inductive reasoning and analogical reasoning
(Sălăvăstru, 2004).

243
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Thus, against the background of the reorganization of the cognitive structures, in

this stage, young learners acquire fundamental knowledge for their intellectual activity,
such as reading, writing, arithmetic skills.

Theoretical background
In the primary cycle, the curriculum for Romanian language and literature
supports the development of the first two conventional languages previously mentioned.
The current curriculum demands a new paradigm of curriculum design, a model that
intensifies the communicative-functional aspect of the integrated learning of a language,
communication and texts. (Programa școlară/The curriculum, 2014). Thus, it goes from
passive learning about the Romanian language and literature to the active study of this
subject. Therefore, during the lower schooling, the formation and development of
communication competence is considered, resulting in the development of four types of
integrative skills: understanding the oral message, oral expression, understanding the
written message, and written expression. (Pânișoară, Manolescu, 2019, vol. 2).
With the aim of developing reading and writing skills and oral expression, in the
preparatory, first and second grades the subject is called Communication in Romanian.
The preparatory class is the one that introduces the child to school life,
facilitating the transition from playful activities in kindergarten to activities in which
learning is the specific activity. Thus, from the perspective of the Communication in
Romanian subject, the aim is to improve the speaking skills, as well as to facilitate the
acquisition of the conventional literacy from the first grade, by developing the phonemic
hearing. Therefore, from the preparatory grade the pupils learn to divide words into
syllables, syllables into sounds and to identify their sound composition (Pânișoară,
Manolescu, 2019, vol. 2).
In the first grade, the development of oral expression skills continues, moving
from simple questions and answers to extensive linguistic constructions.
Simultaneously, the development of reading and writing skills is considered, using the
phonetic, analytical-synthetic method. Starting from the level of speech (phonetics),
analysis is applied, developing students’ ability to delimit sentences in the speech flow
and words in sentences, as well as the habit of correctly dividing words into syllables
and syllables into sounds; finally, it integrates the synthesis, the reverse process of the
analysis, that is the restoration of the syllables, of the words, and of the utterances (Mitu,
2006, p. 27).
For the development of reading and writing skills, the phonetic, analytical-
synthetic method is associated with the exercise method, with explanation,
demonstration, storytelling, heuristic conversation and didactic game which, on the one
hand, meets the playful requirements of students’ age, and, on the other on the other
hand, determines them to actively participate in the assimilation of various knowledge,
preventing monotony in the classroom.
For this significant acquisition, three stages are followed: pre-alphabetical
(practicing the decomposition and recomposition of syllables, words, their correct

244
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

pronunciation, as well as writing graphic elements: dashes, sticks, ovals, etc.),

alphabetical (starting with learning the letter a, gradually consolidating the process of
converting sounds into graphic signs) and post-alphabetical (reading and writing skills
are strengthened) (Zlate, 2006).
In the second grade, the area of knowledge of small schoolchildren expands, as
they start discovering texts, in prose or verse, from Romanian or world literature. The
contents of the texts considerably influence their progress, developing their active
vocabulary and consolidating their oral and written expression skills (Pânișoară,
Manolescu, 2019, vol. 2).
In the third and fourth grades, the subject is called Romanian Language and
Literature and brings more complex tasks, requiring well-established oral and written
expression skills that they transform into skills, integrating elements of communication
skills. In relation to the literary and non-literary text, oral and written communication
skills are formed, as well as language skills for mastering the correct expression and
writing. Therefore, the last two classes of the primary cycle create the beginning of the
development cycle when the formation of skills and abilities to apply language
knowledge in the analysis and interpretation of literary or non-literary texts starts.
(Pânișoară, Manolescu, 2019, vol. 2).
As students manage to master the technique of reading, throughout the primary
cycle teachers insist on developing the instrumental function of reading, i.e. mastering
the technique of intellectual work, valuing books and developing a positive attitude
towards reading. In this sense, the explanatory reading is a systematized action that
must provide the basis for developing the habit of using the book as a basic element of
intellectual work; presentation, explanation and implementation of ways to extract ideas
from a text and analyze them; developing students’ ability to critically present ideas
from books (Pânișoară, Manolescu, 2019, vol. 2).
The explanatory reading represents a literary analysis of the texts, adapted to the
young learners’, cognitive features, which supposes the completion of several stages,
such as: the preparation for the reading, realized through a suitable conversation; full
reading of the text (through independent activity); reading on fragments and analyzing
them; drawing up the simple plan of ideas; integral reading of the plan of ideas and
development of a generalizing conversation; restoring the synthesis of the text (by full
reading or narration). (Zlate, 2006).
In other words, the explanatory reading includes a set of methods (conversation,
heuristic conversation, explanation, demonstration, storytelling, etc.) that lead to the
development of the students’ skills to understand and appreciate a literary text: "to
make each student understand and feel what he has read, be able to represent the
images, ideas, feelings contained in words and sentences, fully assimilate what he has
read, as the eye photographs a character, a scene, a landscape that is looked at
carefully”.(Dottrens et al., 1970, p.119).
The directions of development of modern society, a „liquid modernity”, as
Zygmunt Bauman calls it, due to the fact that it is in a continuous process of

245
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

transformation as an effect of the accentuated progress of communication and

information technologies, outline a new perspective on the concept of “learning”.
(Ceobanu et al., 2020).
Thus, in the face of this avalanche of transformations to which the current world
is exposed, “the individual must be prepared for change, must anticipate the future, he
must be ready to face the unpredictable” (Pânișoară, Manolescu, 2019, Vol. I., pp. 389).
Therefore, in order to prepare the present generations of students, the teacher has to
create favorable contexts for the development of their skills to make connections
between ideas, to discern between eloquent and unimportant information, to create, to
explore, to analyze, to experiment and to solve complex situations, and to work with
others.
Active-participatory methods stimulate the development of an active attitude on
the part of students, being based on epistemic curiosity, on the desire to research, to
discover, to effectively participate in the formulation of problems and their solution.
They support teachers’ efforts to create learning experiences based on “receptivity to
new experiences, sought and solved through exploration, deduction, analysis, synthesis,
generalization, abstraction, concretization, emphasizing the realization of connections
among meanings and requiring a deep intellectual, psychomotor, affective and volitional
involvement.”(Oprea, 2006, p. 150).

Active – participatory methods: an overview

As the present study also aims to outline a brief illustration of active-
participatory methods as well, an overview of the most common methods is done below,
starting from the classification of Pânișoară & Manolescu (2019, vol. I).
 methods based on conceptual analysis
Concept maps consist of a schematic representation of concepts illustrating the
connections among them. It is an important tool for teaching, learning and assessment
because, on the one hand, they can be integrated at all levels and subjects, and on the
other hand, they can be used both by the teacher in presenting the new content and by
the students when illustrating their thinking and understanding.
The Venn Diagram is a schematic method of rendering ideas, highlighting the area
of intersection between two or more conceptual categories, in order to develop
students’ ability to understand the connections among various notions, ideas, etc.
Task cards represents an active - participatory method that involves completing a
figure by associating the question with the correct answer, followed by explaining the
relationship between them.
The lotus technique implies deriving relationships among concepts and ideas,
starting from a main topic. Eight secondary ideas are noted around the central topic,
which, in turn, will become the basic topics for the eight water lily flowers.
Fishboning technique involves the representation of a diagram in the form of the
skeleton of a fish, its head being the problem that needs to be solved, and the skeleton
will illustrate the plan of possible solutions.

246
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

 methods based on developing creativity and solving problems

Brainstorming aims to stimulate students’ creativity and encourage spontaneity,
the issuance of innovative ideas for problematic situations, based on the principle of
admitting any idea and removing criticism. The coordination of this method involves
three stages: the productive phase (developing as many innovative ideas as possible),
the incubation stage (examining the ideas issued) and the evaluation stage (choosing the
most convenient solutions according to the considered problem).
Starburst is a method of stimulating creativity that involves identifying as many
questions as possible and, implicitly, as many relationships among concepts, based on a
central topic/problem, starting from a standardized series: What? Who? Where? When?
Why? .
The cube technique facilitates the understanding of a subject, analyzing it in depth
based on the tasks that appeal to the operations of thinking: “Describe!”, “Compare!”,
“Analyze!”, “Associate!”, “Apply!”, “Argue for and against!”.
The snowball/pyramid method involves combining individual activity with that
performed in groups in order to solve a task. This method stimulates learning through
cooperation and develops students’ self-confidence by checking ideas formulated
individually, first in small groups, then collectively.
 reflection-based methods
Question – Answer Ball Throw is a method of developing students’ ability to
communicate (through questions and answers) what they have just learned. The method
is based on a game of throwing a ball from one student to another: the one who throws
the ball asks a question to the one who catches it, he offers the answer and throws the
ball, formulating a new question. The student who does not provide the correct answer
is eliminated from the game, and the answer will come from the one who asked the
question. It is a method that combines cooperation with competition, favoring the
updating and consolidation of knowledge, as well as the exercise of interpersonal
communication skills, the ability to ask questions and identify the appropriate answers.
Thinking Bubble Technique starts by studying a narrative or dramatic text and
supports the reader in identifying the relationship between the external environment of
the characters and the internal one (thoughts and feelings).
The Here and There technique is used to identify the features of characters in literary
texts, asking students to imagine how the characters would behave in different contexts
outside of the narrative.
 role play methods
Thinking hats represents an interactive game, to develop students’ creativity,
starting from the interpretation of the roles offered by the chosen hat; students have the
freedom to say what they think in accordance with the role they represent. Six thinking
hats are brought into the game, each with a color that determines the role: the white hat
(reflects objective thinking), the red hat (provides an emotional representation of
events), the black hat (offers a pessimistic, gloomy perspective on the situation), the

247
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

yellow hat (reflects optimistic thinking), the green hat (encourages creative, innovative
thinking), and the blue hat (offers a perspective focused on control and organization).
Frisco resembles the method of thinking hats, having as an implementation
principle the interpretation of a certain role, analyzing the problem from several
perspectives: conservative, exuberant, pessimistic and optimistic. This method is based
on an organized version of brainstorming, challenging students’ thinking, imagination
and creativity.
 methods based on the development of cooperation
The Jigsaw method is based on team learning, each student having a study topic in
which he must become “an expert”; subsequently, he has the responsibility to train his
classmates on the topic which he studied in depth and analyzed together with other
“experts” in the same task.
Creative controversy is a useful method for developing students’ ability to
interact, for developing creativity, problem-solving and decision-making skills. This
method is similar to the debate, but it is built on the principle of reaching a concession
from all participants, the end not involving the establishment of a winner.
All these methods are easy to implement at any age in the teaching-learning
process. Being used together with the phonetic, analytical-synthetic method and the
explanatory reading, through the interactive configuration they have, they bring a
significant contribution in the development of the four types of integrative skills
considered throughout the primary cycle in Communication in Romanian / Language
and Romanian literature: understanding the oral message, oral production,
understanding the written message, written production. Moreover, they represent
effective ways of students’ active participation and, implicitly, of relaxation, against the
background of the playful character that incites curiosity, the desire to research, to
discover, to participate effectively and creatively in approaching certain contexts. In
other words, active-participatory methods create the appropriate framework for
forming the students’ profile in accordance with the educational imperatives of the
present knowledge society, organized by the wide movement of new technologies.
In the increasingly pronounced context of information technologies, the use of
technological means in the educational process has become an urgent need. They offer
all educational stakeholders a wide range of resources, tools and fundamental teaching
methods, to support, facilitate and streamline the teaching-learning process. They
expand learning experiences, support ubiquitous learning/u-learning, offering the
possibility to access resources independently in time and space (Ceobanu et al., 2020).
In this context, the use of computer-based training as a teaching method or as a
form of e-learning enhances training, supporting interdisciplinarity in designing and
implementing learning programs, diversifying teaching strategies, and generating an
interactive framework (Ceobanu, 2016).
Specifically, the teacher has today a wide range of virtual methods and means
that he can combine in line with the purpose of teaching, such as: digital educational
resources (movies, encyclopedias, virtual museums, etc.), educational software

248
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

(programs created in order to achieve a set of educational objectives), virtual training

environments - real-time interaction platforms (Zoom, Google Meet), online
collaboration platforms that facilitate the transfer of documents (Google Classroom,
Edmodo, Moodle, Docebo, etc.), online applications for: creating presentations (Power
Point, Prezi, Sway, etc.), organizing virtual billboards (Lino, Padlet, Wallwisher, etc.),
creating stories (My Storybook), creating videos, comics (WeVideo, Edpuzzle, Scratch,
etc.), creating collaborative documents (Google Docs), creating concept maps
(MindMeister, Text 2 Mind Map, etc.), creating clouds of words (Wordle, WordArt), and
of educational games and interactive exercises (Kubbu, Wordwall, ClassTools, etc.).
(Pânișoară, Manolescu, 2019, Vol. I).
These mentioned means outline the area of effective online tools in the
instructional process, which can be easily implemented at any curricular level and in any
activity, if they are subordinated to the educational objectives and included in a didactic
strategy planned by the teacher. In Stan’s vision, the didactic strategy presupposes “the
unique, original combination of several methods and procedures that inevitably
correlate with certain teaching materials and with a determined way of organizing the
educators’ activity (individual, pairs/ group, whole class/lockstep).” (Stan, 2014, p. 149).

Examples of good practices

We present, below, three examples of sequences / teaching activities, developed
on digital support and designed for the primary cycle for Communication in Romanian /
Romanian language and literature, which have in view the development of oral and
written communication skills, as well as the acquisition of knowledge to master ways of
expressing in the mother tongue by young learners.

Example (1)
Class: I
Subject: Communication in Romanian
Theme: Autumn
Lesson topic: The sound and the letter “a” (Mihăilescu, Pițilă, 2018)
Lesson type: acquisition of new knowledge
Form of organization: frontal, individual
Purpose: development of reading and writing skills and oral expression
Operational objectives:
-to mention at least 5 words that contain the sound “a”, identifying its position in
their structure;
- to make at least 3 sentences representative of the given images, based on
previous knowledge;
- to analyze at least 3 sentences, identifying the order of words, syllables and
sounds.
Teaching activity carried out during the lesson:

249
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Using digital educational resources adaptable to the educational objectives

considered in the first grade, students are presented with a suggestive image for
autumn. They have the task to identify as many objects whose name contains the sound
“a”. Using the Jamboard application, which is a digital whiteboard, students divide the
identified words into syllables, establishing the position of the “a” sound inside them,
then making sentences.

Figure 1. Jamboard “a” sound and letter

Subsequently, the brainstorming method is implemented; the students have the

task to find other words from the lexical field of autumn that contain the sound “a”. Next,
the new words are divided into syllables, identifying the position of the sound “a” inside
them and composing, starting from them, various sentences.
Starting from the speech level, a sentence is chosen that will be subjected to
analysis, making the graphic representation by: establishing the number of words,
dividing them into syllables, identifying the sounds in each syllable, and the position of
the sound “a” in each of the words. Finally, the synthesis is applied, i.e. the reverse
process of the analysis, reorganizing the syllables, the words, the sentence.
Regarding homework, the students are presented with 3 images representative
of the activities carried out in autumn on the Jamboard digital board. The task is to
individually compose sentences, based on these images, which to represent graphically,
establishing: the number of words, their division into syllables, the representation of
sounds in each syllable, and the position of sound and letter learned in each of the
words.

Example (2)
Class: II
Subject: Communication in Romanian
Theme: We learn to behave!
Lesson topic: Dialogue in concrete situations

250
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Supporting text: “What a boy!” after Octav Pancu - Iași (Mihăilescu, Pițilă, 2020,
pp. 72-73)
Lesson type: mixed
Form of organization: frontal, individual
Purpose: development of reading and writing skills and oral expression in
relation to the literary text
Operational objectives:
- to identify all the essential relations between the main ideas of the text, based
on the guidelines offered by the teacher;
- to formulate correctly at least 5 questions regarding the studied text, based on
previous knowledge;
- to identify at least 5 features of each character, based on the discussions in class.
Teaching activity carried out during the lesson:
After the students have read the text entirely, going through all the stages of
understanding its content, a conceptual map will be completed in front of the class to
illustrate the relationships between ideas. For this, the online application Mind Meister
or Text 2 Mind Map will be used, the final result being, subsequently, posted on the
online collaboration platform used for the transfer of documents, at the classroom level,
Google Classroom.
After that, the Question – Answer Ball Throw method will be used, adapted to the
configuration of an educational game offered by the online application Wordwall,
namely, Random Wheel. Thus, students will have the task to ask classmates named by
the random wheel indicator questions based on the text. The mentioned student will
answer the received question, turn the wheel further and ask a new question to another
classmate. The student who does not know the correct answer leaves the game, the
answer being provided by the one who asked the question.

Figure 2. Question – Answer Ball Throw method on Wordwall

Finally, students will be given homework to create word clouds, with the topic
“Characterization”, using the Wordle or WordArt application. For each character, they
will represent a cloud of words and, without mentioning his/her name, they will

251
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

compose a visual riddle. The homework will be uploaded on the Google Classroom
platform, and, during the following class, the best-made cloud of words will be shown to
the class, asking the students to guess who the character is. Then, the “creator” of the
cloud of words, will present in 40 seconds the characterization of the mentioned
character.

Example (3)
Class: IV
Subject: Romanian language and literature
Theme: Parts of speech
Lesson topic: The Adjective
Supporting text: „Un om năcăjit”(excerpt), by Mihail Sadoveanu (Hardulea,
Balcan, 2017, p. 74)
Type of lesson: consolidation and systematization of knowledge
Form of organization: frontal, individual
Purpose: development of the grammatical component of oral and written
communication in relation to the literary text
Operational objectives:
- to apply correctly all the adjectives identified in the text in formulating the
content analysis questions, based on the explanations offered by the teacher;
-to analyze correctly all the adjectives identified in the given text, based on
previous knowledge;
- to associate at least three aspects described in the external plan of the text with
the inner dialogue of the characters, based on the explanations offered by the teacher.
Teaching activity carried out during the lesson:
In class, students read the text at first sight, emphasizing all the identified
adjectives. To verify the comprehension of the text, the Wordwall application is used,
engaging students in an interactive game based on the “task cards” method in which the
meanings of the word structures will be discovered, all of them including the identified
adjectives. Through a short heuristic conversation, students are oriented to explain the
relationship between terms, thus aiming at improving students’ oral expression skills.
Then, based on a SmartArt illustration created in Power Point / Word, the
Starburst method is used, giving students the task to find as many questions as possible,
based on the topic of the text, starting from a standardized series: What? Who? Where?
When? Why?. The questions must contain the adjectives identified in the text and
emphasize the connections between the ideas. After a general conversation about the
text, students will analyze each adjective in turn, identifying the nouns that accompany
them.

252
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Figure 3. The Starburst method using SmartArt

After solving this task, students are given homework, which is built on the active-
participatory method Thinking Bubble. Thus, they are asked to imagine and note the
inner dialogue of the characters in the text, in correlation with what is presented
externally and, subsequently, to reverse the position of nouns with the adjectives used.
Finally, students will upload the topic on the class’ online notice board, under the
heading “Thinking Bubble”, using the Padlet application. During the following Romanian
language and literature class, the online notice board will be displayed, the teacher
discussing with the students the aspects they have noticed.

Conclusion
Beyond the theoretical background regarding the effectiveness of using new
technologies in the instructional process, the learning sequences / activities, seen as an
example of organizing active-participatory teaching strategies in the online
environment, include a wide variety. Thus, the teacher can manifest his imagination,
combining various means and online tools under the umbrella of primary school-specific
methods or a variety of methods considered modern. All this facilitates the transmission
and understanding of the contents, arousing the students’ motivation, their epistemic
curiosity, as well as the desire for active involvement.
Against the background of playful character, but also of some tonalities
correlated with today’s students (digital natives) of inherent understanding of digital
technologies, interactive educational strategies, strictly required by the imperatives of
the current knowledge society, but also by the massive changes triggered lately in the
educational system creates an optimal framework for the development of the skills and
competences necessary to face the unpredictability brought about by this “liquid
modernity”.

Bibliography:

Ceobanu, C. (2016). Învățarea în mediul virtual. Ghid de utilizare a calculatorului în educație.

Editura Polirom: Iași.
253
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Ceobanu, C., Cucoș, C., Istrate, O., Pânișoară, I., O., (coord.) (2020). Educația digitală. Editura
Polirom: Iași.
Dottrens, R., Mialaret, G., Edmond Rast, E., Ray, M. (1970). A educa si a instrui. Editura Didactică
și Pedagogică: București.
Hardulea, C., L., Bălcan, E., D. (2017). Limba și literatura română.Culegere pentru clasa a IV-a.
Editura Booklet: București.
Mihăilescu, C., Pițilă, T. (2018). Comunicare în limba română, Manual pentru clasa I, Editura
Didactică și Pedagogică: București:
https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20I/Comunicare%20in%20limba%20romana/EDP/#
p=121, consulted on 10.02.2021.
Mihăilescu, C., Pițilă, T. (2020).Comunicare în limba română, Manual pentru clasa a II-a. Editura
Didactică și Pedagogică: București.
Mitu, F. (2006). Metodica predării-învățării integrate a limbii și literaturii române în învățământul
primar. Editura Humanitas: București.
Oprea, C., L. (2006). Strategii didactice interactive. Editura Didactică și Pedagogică: București.
Pânișoară, I. O., Manolescu, M. (coord.) (2019). Pedagogia învățământului primar și preșcolar,
Vol. I. & Vol. II, Editura Polirom: Iași.
Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educației. Editura Polirom: Iași.
Stan, L. (2014. Pedagogia preșcolarității și școlarității mici. Editura Polirom: Iași.
Tomșa, Gh. (coord.) (2005). Psihopedagogie preșcolară și școlară. Editura Revista învățământului
preșcolar: București.
Zlate, S. (2006). Didactica aplicată a limbii române în învățământul primar și preprimary. Editura
Bren: București.
*** Programa școlară pentru disciplina COMUNICARE ÎN LIMBA ROMÂNĂ, clasa pregătitoare,
clasa I și clasa a II-a: https://www.edums.ro/invprimar/Lb%20romana%20P%20I%20II.pdf ,
consulted on 15.02.2021.
***Programa școlară pentru disciplina LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ, clasele a III-a, a IV-a:
http://oldsite.edu.ro/index.php/programe/c539/, consulted on 15.02.2021.

254
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

RE-READING MIRCEA NEDELCIU’S FICTION:

AGAINST CRITIC “–ISMS” AND BACK TO THE STORY

Ramona HĂRȘAN
Assoc. Prof. PhD, “Henri Coandă” Air Force Academy, Brașov

Abstract: The article (re)assesses the most popular critical perspectives on Mircea Nedelciu’s fiction
and the rather common tendency to allocate his work to various literary trends and groups. The
purpose of this approach is to draw (specialist) attention (away) from the temptation to
conveniently (and unproblematically) classify this highly original author according to various sub-
trends of Romanian modernism or post-modernism and to(wards) the reconsideration of a key-
element which seems to have been almost completely overlooked by critical viewpoints so far, as a
potential focus point of future (re-)readings: the “story” behind the textual artifices. The proposal is
thus to revert the consecrated optics on the topic, i.e. to reconsider the meta-textual surface of the
text as an intelligent and intricate, but deceitful “censor trap” and recompose the narrative it was
meant to conceal as the main meaning-producing mechanism in Nedelciu’s writing. This would
result in a new, richer and more appropriate “reading grid”, allowing not only a re-evaluation, but
also a re- (or proper) valuation of this canonical eighties writer.

Key words: experimentalism, textualism, postmodernism, communist censorship, narrative

În ciuda interesului critic destul de constant de care s-a bucurat în ultimii ani,
Mircea Nedelciu pare să rămână, totuși, în linii mari, un capitol închis al istoriei
literaturii. Deplasând aici o analogie imaginată de Alexandru Mușina pentru o altă
discuție1, am putea spune că pe Mircea Nedelciu l-am „clasat” și l-am așezat, ca niște
buni „entomologi”, la locul cuvenit în marele „insectar”: prozator optzecist; prozator
experimentalist, textualist sau postmodernist; în orice caz, „inginer” sofisticat al textului,
„tehnician” practicant al unor investigații notabile – dar se (sub)înțelege, concomitent:
datate – asupra limbajului ficțiunii; „realist”, poate, într-o măsură secundară. Caz închis?
Așa s-ar părea, judecând (și) după ascendentul pe care (nu) îl are asupra generațiilor de
prozatori care i-au urmat, mai puțin preocupate de exhibarea autoreflexivă a
funcționalităților interne ale textului.
Ne punem, însă, mai rar problema dacă această „clasificare a cazului” s-a produs
într-adevăr în mod „natural”, prin fireasca epuizare a „subiectului”, a principalelor
„piste” de investigație; sau, altfel spus, dacă nu cumva situația de „închidere” în
chestiune este (și) o rezultantă a relativei monocromii a viziunilor și metodelor critice
utilizate. Or, poate chiar unele dintre reluările recente ale încercărilor de a revizita opera
acestui prozator aparent „clasat” constituie, ca fenomen în sine, un indiciu că nevoia de
noi/alte/altfel de lecturi există și se face simțită.
În ceea ce privește istoria receptării, cred că o privire (chiar și razantă) asupra
„etichetelor” mai sus enumerate este grăitoare pentru identificarea principalelor (sau

1
V. Alexandru Mușina, Paradigma poeziei moderne, Editura „Aula”, Brașov, 2004, p.179.
255
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

celor mai autoritare) discursuri critice care au circumscris până în prezent proiectul
prozastic nedelcian. Aglomerația evidentă de „isme”, ținând (strict) fie de zona istoriei
literaturii, fie de grilele teoriei literare pure și dure (acestea din urmă deținând încă, la
noi, o postură de prestigiu în raport cu celelalte meta-retorici care își împart câmpul
literaturii), semnalează în mod flagrant faptul că preocuparea principală a exegezelor
care au „dat tonul” interpretării a fost, în fond, aceea de a renegocia statutul canonic al
scriitorului – un efort, de altfel, legitim după 1989 și care a și dat rezultate. Numai că,
paradoxal, tocmai aceste demersuri necesare și absolut sustenabile (istoriografice,
monografice, teoretice) de revalorizare/ recuperare (dinspre poziția relativ marginală
care îi fusese alocată în canon de către vocile cele mai influente ale criticii
predecembriste înspre poziția relativ sigură pe care o deține astăzi în ansamblul
literaturii) par să aibă, în timp, un efect secundar mai puțin dezirabil, mai puțin favorabil
valorificării critice (și mai departe, creatoare) a prozei lui Mircea Nedelciu: este vorba
despre istoricizarea implicită și – așa cum voi încerca să o arăt – prematură a unei opere
care, dincolo de suprafața ostentativ tehnicist-experimentală a textului, ascunde un
potențial semnificativ încă abia bănuit.
Marele deserviciu pe care îl face această limitare a discuției la perimetrul – aici,
insuficient de larg – al teoriilor literaturii este, cu alte cuvinte, aceea că defavorizează
dimensiunea propriu-zis ficțională a scrisului nedelcian, cea a „punerii în scenă”, prin
intermediul narațiunii propriu-zise, a unui anumit imaginar, a articulării unor structuri
de profunzime aparte (mai mult sau, de obicei, mai puțin vizibile), întreaga complexitate
a configurării unor constelații specifice și substanțiale de reprezentări recurente care se
cer încă inventariate, explicitate și puse în evidență.
Intuiții critice deloc neglijabile există, desigur, și de această „parte a baricadei”,
numărându-i (fără ca lista să aibă pretenții de exhaustivitate) pe Gheorghe Crăciun,
Sanda Cordoș sau Ion Bogdan Lefter printre cei care au atras explicit atenția că nucleul
dur al operei este de căutat dincolo de preocupările formale; pe Adrian Oțoiu, Al. Th.
Ionescu sau, mai recent, pe Adina Dinițoiu printre cei care au simțit nevoia să-și
suplimenteze mijloacele explorărilor critic-sintetice cu metode ținând de domeniul
literaturii comparate; iar odată cu Geografii semnificative. Spațiul în proza scurtă a lui
Mircea Nedelciu de Ionuț Miloi – deși este un studiu de mică întindere, care ar fi reclamat
dezvoltări ulterioare – avem și prima abordare fundamental comparatistă și (mai larg)
culturală (mai precis, venită dinspre teoriile culturii) a proiectului nedelcian 2. Aceste
tendințe au rămas, însă, fără alte urmări vizibile, iar vastul teritoriu al semnificării
(filosofice, etice, sociologice sau socio-politice) pe care îl cuprinde universul prozelor lui
Mircea Nedelciu este, și astăzi, o zonă a creației sale care nu beneficiază de nici un studiu
extins, aprofundat, detaliat care să o pună în valoare și care să fie în același timp adecvat
(inclusiv din punct de vedere metodologic) stadiului contemporan al cercetării și
nevoilor textului.
Ceea ce propun, deci, la nivelul metodei (sau al „grilei de lectură”) pentru a
răspunde necesităților actuale, imediate ale (re)interpretării (odată depășită cu succes

2
Pentru referințele bibliografice aferente, v. secțiunea bibliografică.
256
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

etapa sintetic-recuperatoare) este un tip de abordare care, combinând sfera literaturii

comparate, a teoriei culturii și, la nevoie, metodologia studiilor culturale, să dea seama
de implicațiile (sau „profunzimile”3) „extra” (sau mai mult decât) literare ale construcției
ficționale ce se află dincolo de evidența (atât de intens discutată a) artificiului discursiv.
Desigur, obiecțiile care s-ar putea aduce pledoariei pe care îmi propun să o
schițez aici în favoarea aplicării unei lecturi comparatist-interdisciplinare nu sunt
neapărat neglijabile. Poate una dintre cele mai substanțiale ar fi cea legată de problema
„instrumentarului”: hibridarea conceptuală (necesară) între discursurile literaturii
comparate și discursurile culturale venite dinspre alte arii, depășind competențele
proprii cercetătorului filolog, se poate face respinsă ori ca nespecifică, ori ca
presupunând implicita și nedorita asumare a unei doze de diletantism. Consider, însă, că
acceptarea (pe cât posibil) calculată a riscului este totuși indispensabilă, cel puțin în
situația în care textul o reclamă (să ne gândim doar la multiplele trimiteri pe care le
conține proza lui Nedelciu la teorii sau produse artistice din alte domenii ale culturii:
sociologie, psihologie, istorie, teorii ale culturii, filozofie politică, muzică și
cinematografie sau chiar cultură populară etc.). Pe de altă parte, documentarea
interdisciplinară (istorică, de pildă) poate presupune și ea, pentru a fi utilă (sau, la
rigoare, suficientă), stricta lectură a documentelor și a discursurilor aferente ca text, ca
material care are inclusiv (sau în primul rând) un conținut imaginar-simbolic specific.
Un exemplu potrivit „speței” noastre poate fi, de exemplu, investigația de acest tip (adică
în primul rând simbolică, atentă la imaginile/modelele umane și societale pe care le
vehiculează, a) documentelor de partid care, antologate în diverse culegeri, „normau”
(inclusiv la nivelul discursului, al semnificanților) societatea în și despre care scrie
Nedelciu, erau menite să „formateze” etic și axiologic Omul Nou și lumea ceaușistă. Aici,
paralelele sunt uneori mai ușor de trasat decât s-ar putea crede, chiar și prin simpla
lectură comparativă a textelor, prin apelul (de ultimă instanță) la surse (încă)
necomentate, neexplorate în direcții utile situației particulare.
În altă ordine de idei, tot (aparent) defavorabil „căii” comparatist-interdisciplinare a
interpretării poate să pară, uneori, metadiscursul scriitorului însuși – sau, mai degrabă,
felul în care este/a fost citit. E posibil să descurajeze în acest sens senzația că formula
tipic nedelciană a „romanului popular subminat” 4 (sau, de ce nu, a prozei populare
subminate) presupune o separare implicită și drastică între ceea ce este destinat lecturii
cititorului „plebeu”5 și respectiv celui „inițiat”6. Am să reiau aici, întru explicitare, un
fragment din Adrian Oțoiu7, de la care am și preluat cei doi descriptori ai celor două
tipuri de lector și care, deși privește romanul Femeia în roșu, cred că este relevant pentru
discuția noastră în genere: „Formula finală a cărții, aceea a « un[ui] roman popular

3
Aluzie la discuția despre „straturile” romanului din Zodia scafandrului. V. Mircea Nedelciu, Zodia
scafandrului, Editura „Compania”, București, 2000, pp. 5-7.
4
V. Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Femeia în roșu, Editura „Cartea românească”, 1990, pp.
412-413. Expresia romancierului este parafrazată și conceptualizată de Adrian Oțoiu, v. Trafic de frontieră,
Editura „Paralela 45”, Pitești, 2000, p. 176.
5
Adrian Oțoiu, Trafic de frontieră, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2000, p.179.
6
Ibid., p.179.
7
Separație pe care, din fericire, Adrian Oțoiu însuși nu o practică.
257
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

subminat », are ambiția de a fi în același timp « ceva brici de deștept, dar și pentru larg
consum! ». Ambiția e în bună măsură realizată: devoratorul de thriller-e și de biografii
romanțate poate savura pe nerăsuflate un story alert, cu gangsteri și hold-up-uri, plasat
pe fundalul trepidant al Americii prohibiției. La rândul lui, lectorul inițiat are în față un
regal savuros din al cărui meniu nu lipsesc punerile în abis, colajul de texte reale și
trucate, pastișele și simulacrele ce par mai reale decât realitatea, pivotările
perspectivice, relativismul polifonic. Un demers profitabil pentru ambele părți: cititorul
plebeu învață să discearnă manipularea ludică postmodernă sub candoarea trucată a
melodramei, iar cititorul elitist învață să deceleze virtualitățile expresive ale
paraliteraturii și ale textelor brute. Pasionatul de hermeneutică are la îndemână câteva
piste incitante (cum ar fi cea escatologică), dar și iubitorul de filme de acțiune se simte
acasă în această lume ce datorează mult artei a șaptea” 8.
O astfel de separare strictă între un tip de cititor și altul ar comporta însă, și ea, un
pericol pe care se cuvine să îl luăm în calcul înainte de a o îmbrățișa fără rezerve: în mod
automat, cititorul „avizat” (criticul, cercetătorul) se va feri să citească (să investigheze)
altceva decât rafinamentele demne de propria sa erudiție, să practice „lectura-
întrebare”9 dincolo de teritoriul care îi este, prin „demnitatea funcției”, alocat. Nu se va
aventura, deci, de pildă, în hermeneutica „melodramei” sau în speculații legate de
virtualitățile simbolice ale imaginarului, operațiune care (nu?) îl descalifică.
De unde, o omisiune care cred că falsifică, aparent imperceptibil, în realitate flagrant,
intenția auctorială: caracterul „antropogenetic”10 al scrisului nedelcian trebuie înțeles ca
simultaneitate, ca suprapunere complexă (și nu ca separație) a celor două „niveluri de
lectură”. Ele corespund cu două paliere de semnificare diferite, dar interconectate, ale
textului: cel experimental/formal și cel narativ/conținutistic, dintre care ultimul –
nivelul ficțiunii propriu-zise – nu trebuie ignorat ca nesemnificativ sau secundar. Mai
precis: între cele două suprafețe ale textului – să le spunem, suprafața „hypertech”,
„pentru cunoscători” și suprafața (zisă) „pulp”, aparent dedicată „neinițiaților” – s-ar
putea să nu existe deloc o ruptură, o fractură care să justifice căderea în dizgrație a
unuia sau altuia dintre cele două planuri, ci o complicată complicitate funcțională, o
interdependență care să depășească simpla lor juxtapunere.
Deși aparent defavorabilă acestei ipoteze, cred că inclusiv o abordare mai atentă
de tip „Mircea Nedelciu par lui-même” poate furniza suficiente indicii pentru
„redeschiderea cazului”. Este ceea ce îmi propun în cele ce urmează, prin apelul (în
principal) la două texte: primul este „textul serial” al unei suite de scrisori din 1977
(scris, deci, înainte de publicarea primului volum de proză); celălalt – un text
binecunoscut care a văzut lumina tiparului abia după dispariția prozatorului:
deschiderea romanului Zodia scafandrului. Dincolo de capacitatea lor de a sublinia

8
Ibid., p. 179.
9
Mircea Nedelciu, „Dialogul în proza scurtă (III) – Autenticitate, autor, personaj”, în „Echinox”, nr.4-5-6 / mai-
iunie-iulie 1982, apud Gheorghe Crăciun, Competiția continuă: Generația`80 în texte teoretice, Editura
„Paralela 45”, Pitești, 1999, p.313.
10
V. Mircea Nedelciu, „Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie”, interviu de Gabriela Hurezean, în
„Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic”, București, anul VIII, nr. 14 (341), sîmbătă, 9 aprilie 1988, p.3.
258
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

continuitatea esențială neîntreruptă a viziunii, cele două texte alese au și un al doilea

punct comun: „libertatea de mișcare/expresie” a gândirii, care, oricât de relativă în cazul
primului, periclita totuși mai puțin secretul (subversiv al) „compoziției” „formulei lui
Orlando”11 decât textele concepute pentru publicare. Sigur, cele două ilustrări pe care le
propun nu sunt, tehnic vorbind, de aceeași factură; ceea ce le reunește, însă, este – așa
cum voi încerca să demonstrez – meditația asupra mecanicii fine a unei formule de
creație proprii care – cred eu – s-ar cere „recitită” și re-evaluată. Iar dacă optez pentru a
folosi drept argument și un text – în fond – „beletristic”, motivul nu este doar acela că
(așa cum s-a arătat cu suficientă acribie) literatura lui Nedelciu își conține și propriul
comentariu teoretic; o altă rațiune este tocmai „reversul” acestei observații, și anume
aceea că Mircea Nedelciu a fost întotdeauna, în ceea ce privește „limbajul”, un fidel al
discursului prozei și al potențialului său comunicativ-exploratoriu, mai degrabă decât al
retoricilor teoriei pure și dure (ca dovadă că sunt puține și extrem de sintetice textele de
această factură pe care ni le-a lăsat sau pe care a ținut să le publice, chiar și după 1990;
sau că – în cazul controversatei prefețe la Tratament fabulatoriu, scriitorul a preferat
fără ezitări să sacrifice paratextul teoretic, chiar acuratețea etic-științifică a acestuia,
pentru a „salva romanul de la maltratări”12).
„Angajamentul politic devine o problemă de tehnică artistică”, îi scria Mircea
Nedelciu lui Gheorghe Crăciun în 1977, citându-l pe Herbert Marcuse, iar „invențiile
formale în general atacă statu quo-ul societății” 13. S-ar putea presupune, pornind de aici,
că experimentul la nivel de limbaj (și în special metatextul) constituie preocuparea
fundamentală a scrisului nedelcian, că „funcționarea cvasiindependentă a limbajului” 14
(și-) ar fi (auto)suficientă pentru transmiterea mesajului esențial (politic, să reținem!) al
activității „textuante”. Numai că problema „tehnicii artistice” însăși trebuie înțeleasă aici
într-un mod mai cuprinzător: stricta înnoire a panopliei de procedee nu este considerată
ca fiind singura linie de acțiune a căutărilor „tehnice” care privesc limbajului prozei și
nici ce mai importantă. Inovația formală are nevoie, în viziunea prozatorului, de un
„complement” (considerat tot „tehnic”) de o importanță egală: este vorba despre ceea ce
scriitorul numește (uneori traducând, alteori lăsând în original termenul
englezesc/american) „story”, traducerea în „corelativi obiectivi” (sau corelativi narativ-
simbolici) a mesajului.
Chiar cu riscul de a cita excesiv, transcriu aici două fragmente mai consistente pe
care le consider edificatoare din același ciclu de scrisori către Gheorghe Crăciun:
„[E]xacerbarea simțurilor alături de funcționarea cvasiindependentă a limbajului,
specularea conștientă a oricărui mic accident de limbaj, pot duce la un real nou, încă
necunoscut, dar el riscă să rămână al unei singure persoane. [Î]i mai trebuie ceva [s.m.,
R.H.]. Noi (vreau să spun eu și până mai ieri unul Stan [Constantin Stan, n.m., R.H.] care
11
Parafrază după Gheorghe Crăciun, v. cap. „Formula lui Orlando”, în Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte (fără
a-l mai socoti pe autorul ei): fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, Cluj-Napoca, Grinta, 2003.
12
Mircea Nedelciu, „Avertisment la ediţia a II-a –1996”, în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a
autorului, Bucureşti, 2006, Editura Compania, p. 309.
13
Crăciun, Gheorghe, Nedelciu, Mircea. (Corespondență). Generația `80 în epistolar (I). În: Paralela 45. Revistă
de avangardă culturală, an III, nr. 1, ianuarie-februarie-martie 1996, p92.
14
Ibidem, p. 90.
259
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

însă acum suferă imens că nu-i apare cartea și deci nu prea mai poate fi abordat) ținem
încă foarte mult la structura narativă, la story, numai prin el poți menține legătura
cu a cea a doua parte a realității care nu este natura ci societatea [s.m., R.H.], acea
parte în care de asemenea totul se schimbă de la o zi la alta, clasele sociale sunt altele în
fiecare zi, în fiecare secundă. Orice fabulă, deci, își schimbă sensul după cum realitatea se
transformă. Imaginează-ți story-ul ca un pahar în care eu încă mai încerc să torn un
cocktail ca al vostru [„cocktail de limbaj cu simțuri” practicat, în viziunea sa, de
Gheorghe Crăciun și Gheorghe Iova, n.m., R.H.] și de fiecare dată ori paharul se sparge și
se dizolvă, se dezagregă (dracu' să-l ia), ori, dacă paharul rezistă, cocktailul nu mai e
tocmai ăla după rețetă. Asta nu trebuie însă să ne descurajeze. Mai putem încerca. […]”15;
și, în continuare: „Story-ul, deci, îl consider o posibilitate de revelare a acelui ceva
nou smuls din realitate pentru că el își poate schimba sensul pe măsură ce au loc
noi și noi transformări în relațiile dintre oameni, în societate deci. El pare să fie un
« corelativ obiectiv » prin care eu îmi exprim noile mele achiziții în cunoașterea
mersului societății [s.m., R.H.]. Dacă eu aflu cu emoție că trecerea în timp de treizeci de
ani de la 20% populație urbană la 50% populație urbană într-o țară care întâmplător
este cea în care trăiesc determină modificări în structura psihică a indivizilor și aceste
modificări le observ zilnic în jurul meu, le trăiesc eu însumi – corelativul obiectiv al
acestei emoții va fi un story imaginat de mine în care un personaj bărbat este împins de
forțe necunoscute lui de la un mod de viață spre altul, iar un personaj femeie urmează un
drum invers. Unirea fizică între ei, ca și pasajul cu porcii (care mă bucur că ți-a plăcut)
sunt niște embleme ale modului în care eu văd lumea în care trăiesc. Scriitura
poate fi o altă emblemă [s.m., R.H.]. CUM? [s.a., M.N.] Întrebarea de mai sus este numai
pentru mine. Eu într-adevăr încă nu consider scriitura mea reprezentativă pentru
mediul social în care ea apare și pentru poziția mea critică față de acesta [s.m.,
R.H.]. (Pentru asta și am nevoie de un fel de șoc.) […]”16.
Această atenție la narațiune/fabulă/story ca posibilă „emblemă” (alături de
„scriitură”) a viziunii esențiale care articulează ansamblul, ca semnificant sau „corelativ
obiectiv” corespunzând unor realități culturale (sociale) și a unei poziții „critice” (deci,
etice) devenite semnificat (ascuns) al limbajului prozei va rămâne o constantă a gândirii
lui Mircea Nedelciu, așa cum o indică scriitorul însuși în mai multe rânduri și cu diverse
ocazii, atât înainte de 1989 (v., de exemplu, declarațiile referitoare la romanul Zmeura de
câmpie: „În ceea ce mă privește, am încercat […] să obțin o imagine convingătoare,
semnificativă a realității, așa cum o cunosc eu”17, sau controversata prefață la Tratament
fabulatoriu, unde Nedelciu afirmă citeț că „literatura încearcă integrarea socialului prin
textualizare”18 ș.a.) cât și după (v. spre exemplificare Avertismentul la ediția a II-a…,
unde, din nou, scrie că romanul poate fi un „obiect util” în măsura în care el

15
Ibid., p.89.
16
Ibid., p.90.
17
V. Liviu Papadima, Cinci minute cu scriitorul Mircea Nedelciu (interviu), în „Tribuna României”, București,
anul XIV, nr. 290, 15 aprilie 1985, p.15.
18
Mircea Nedelciu, Prefaţă la romanul Tratament fabulatoriu (în Tratament fabulatoriu. Roman cu o prefaţă a
autorului, Bucureşti, 2006, Editura Compania, p.32.
260
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

„construiește” prin „fabulație”/„tratament fabulatoriu” „refugii și adăposturi” contra

manipulării19 – și nu numai).
Mai mult: poate că cea mai elocventă expunere a relației „realitate-poveste” ca
relație de tip semnificat-semnificant apare „tratată fabulatoriu” (i.e. cu mijloacele
ficțiunii – pentru că, să nu ne lăsăm înșelați, Mircea Nedelciu a fost întotdeauna, în
termeni de „limbaj”, un fidel al discursului prozei decât al retoricilor teoriei) în
deschiderea Zodiei scafandrului. Aici, discuția despre suprafețe, diferențe de presiune și
scriitura ca scufundare / imersiune în real ca activitate de explorare și traducerea
textuală a acestuia trimite tocmai la relevanța semnificativă a universului imaginar (sau
re-creat imaginar). Numită „roman de profunzime”20, fabula se cere „citită” printr-o
imersiune (deopotrivă) empatică și intelectuală care trebuie să transperseze „interfața”,
nivelul convenției scripturale (demontând, de fapt, conștiința hiperlucidă a literaturii ca
artificiu, a pactului de lectură ca joc autarhic – aka „romanul de suprafață”21).
„Scufundarea” în „poveste”, în „lumea personajului” conferă, prin această „trecere
dincolo” de foaia de hârtie, accesul la două „profunzimi” (una interioară, alta exterioară)
ale existenței, care se comunică și își răspund. Este vorba, într-un cuvânt, despre accesul
la experiența subiectivă – cât se poate de acută și de dureroasă, de internalizată și de
„corporală”22, dar și de ireductibilă/ne-traductibilă (altfel decât prin ficțiune, prin story)
– a lumii în dimensiunile ei fenomenale și culturale deopotrivă. Ne aflăm în fața unei
puneri în comun (între scriitor și cititor) a „trăitului” realității concrete, a relației directe
și personale (în fond, tragice) cu lumea, cu un imediat „în stare de raznă” 23 care
„generează spaima”: „Ezităm adesea să trecem dincolo de suprafețe. Este firească teama
de ceea ce ar putea fi obscur, labirintic, periculos dincolo de ele. […] Preferăm să luăm
lucrurile, dar și oamenii așa cum se prezintă la suprafață. Ni se pare simplu și eficace.
Este, de fapt, o trimitere a responsabilității spre celălalt, o deresponsabilizare a propriei
decizii. / « N-ai zis că… așa? De unde să știu eu ce ai de gând (ce e dincolo de suprafață și
nu se vede)? Am luat de bun ce ai spus și am reacționat în consecință. Dacă între timp,
din cine știe ce rațiuni de profunzime, suprafața pe care mi-ai prezentat-o s-a schimbat,
vina nu este a mea, este a ta. » / Acesta este raționamentul cel mai răspândit,
raționamentul oamenilor care nu vor complicații, care preferă să răspundă matematic
unor stimuli evidenți și să continue la nesfârșit un joc fără surprize. […] Sigur, simțul
comun, rareori sfâșiat între nevoia de certitudine (care-l îndeamnă să rămână la
suprafață și la raționamente simple) și curiozitatea sau teama de viitoare surprize (care
l-ar îndemna spre cercetarea profunzimilor), continuă să meargă cu robustețe mai mult
pe prima variantă” 24. Lumea poveștii („romanul de profunzime”), pusă în contrast cu
suprafața „de hârtie”, se „deconspiră” ca fiind corespondentul unei realități sociale și

19
Mircea Nedelciu, Avertisment…, ed.cit., p.307.
20
Mircea Nedelciu, Zodia…, ed. cit., p.5.
21
Ibid., p.5.
22
În sensul atribuit termenului de către Gheorghe Crăciun. V. Gheorghe Crăciun, Pactul somatografic (ed. Ion
Bogadn Lefter), Pitești, Paralela 45, 2009, passim.
23
Expresia îi aparține personajului Diogene Sava. V. Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, Editura „Compania”,
București, 2000, pp.60-61.
24
Mircea Nedelciu, Zodia…, ed. cit., pp. 6-7.
261
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

culturale de un tragism intens: „[…] în ce fel vrei să comunice suprafața albă de hârtie
din fața ta cu profunzimile în care se mișcă el [personajul încă nenumit, n.m., R.H.]? Cu
presiunea care crește acolo cu o atmosferă la fiecare 10 metri?”25; „[…] în fața paginii,
totdeauna, tot la suprafață te afli. Respiri. Ești în aer. Între tine și el [același personaj
nenumit, n.m., R.H.] sunt distorsiuni, neînțelegeri, carențe grave de comunicare [ca și
între scriitor(ul devenit personaj al romanului „de suprafață”) și cititor, a căror relație
este descrisă, neîntâmplător, exact în aceeași termeni pe o pagină anterioară, n.m., R.H.].
Ceea ce lui i se pare a fi o catastrofă, pentru tine poate fi doar o umbră roșie în apă. Ce
frumos, spui tu, de parcă soarele ar răsări din adâncuri! El însă știe că-n preajmă se
mișcă rechinul și că tocmai a atacat o făptură cu sânge cald” 26.
Așadar ne confruntăm de fapt, aici, cu explicitarea în text a imposibilității formei
de a trimite direct (ne-falsificat) la nucleul dramatic, problematizant, de adâncime, la
adevăratul centru de greutate al textului – pe care îl conține ficțiunea, „povestea” – în
condițiile în care scriitorul, ca și personajul său, se află „sub presiune”/sub opresiune, i.e.
creează/trăiesc într-un context totalitar. Deși opuse, „suprafața” și „profunzimile”
scrisului ar trebui să formeze, deci, un mecanism (contradictoriu, tragic, dar necesar) al
„textuării” în condiții de „presiune” care să nu obnubileze, în raport cu cititorul ideal,
esența (narativă, ficțională) a prozei, dar să o ascundă Puterii, cititorului nedorit
(Cenzorului). Nedelciu o indică încă din 1982 – observă, foarte corect, Adrian Oțoiu:
„[d]iscutând situația artistului care creează, odată cu textul, și comentariul metatextual
al acestuia, el [Mircea Nedelciu, n.m., R.H.] notează că duplicitatea creatorului duce la «
scindarea conștiinței », cu efecte « de un tragism nemăsurat »” 27.
Iată, deci – revenind acum la discuția inițială despre complicitățile dintre nivelul
formal și nivelul narațiunii – că autocomentariul, artificiul de suprafață (pe de o parte),
și story-ul, elementul de profunzime (de cealaltă parte), sunt concepute în scopul de a
forma un continuum complex, sofisticat și deconcertant, pe care îl putem imagina (la
sugestia subtilă și, ca de obicei, „fabulatorie” a lui Nedelciu însuși) ca pe o bandă Möbius:
cele două fețe opuse ale benzii (la fel de bine ale foii sau ale textului) se întâlnesc (atunci
când sunt citite corect, i.e. simultan, corelat, „lipind capetele”!) și devin „o curea de
transmisie” pe cât de (aparent) paradoxală, pe atât de reală și de coerentă, a unui mesaj
despre lume.
Cred că mecanica fină a „benzii” se cere, în aceste condiții, re-explicitată.
Autoreflexivitatea textului nedelcian nu are (doar) un singur rol – acela de a
deconstrui/explicita, în raport cu un cititor ideal, mecanismele limbajului (fie el al noilor
tendințe ale literaturii sau al manipulării) – ci poate avea (are, adesea) două; sau mai
bine-zis, are o funcționalitate dublă, care presupune în același timp „deschiderea”
textului către destinatarul dorit al textului și „închiderea”, „încifrarea” lui în raport cu
destinatarii indezirabili (în speță, Cenzorul). Unde a doua funcție se realizează prin
manipularea (discursiv) reală a „intrusului”, prin întoarcerea limbajului manipulării
împotriva lui însuși în termeni de modus operandi: „Scopul scrisului ar fi transformarea
25
Ibid., p.6.
26
Ibid., p.7.
27
Adrian Oțoiu, op.cit., ed, cit., p.14.
262
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

omului, tehnicile și metodele de implicare a cititorului în operă și controlul efectelor

asupra conștiințelor și afectivității. Nu-mi pare deloc rău că am „cercetat” în această
direcție. Am aflat multe despre funcțiile de manipulare pe care arta le poate avea
[s.m., R.H.] și care sunt adesea exploatate de forțe din afara literaturii. Am putut să
observ și că arta poate întări sufletul și mintea împotriva manipulărilor de tot felul. În
ultima vreme cred cu tot mai multă convingere că totuși literatura este o căutare
individuală de adevăr despre om, iar funcția asta „antropogenetică” este
colaterală [s.m., R.H.]. Vreau să spun că omul este o minune a universului așa cum este
el. Știe singur să se formeze și să reziste manipulării. Literatura poate, cel mult, să
stimuleze autocunoașterea și asta nu e puțin lucru” – declara Nedelciu într-un interviu
din 1988 în Scânteia tineretului28.
Răspunsul pe care îndrăznesc să îl propun deci, aici – prin deducție (eliminare) – la
întrebările formulate mai devreme este unul care ar putea să pară, la prima vedere,
destul de improbabil: dacă „mesajul” transgresiv major, fundamental nu se regăsește
(numai) în meta-discursurile ficțiunii – al căror rol pare să se oprească, nu de puține ori,
la (nu tocmai) simpla instituire a unei duble măsuri necesare (i.e. la instruirea
receptorului prin instituirea în calitate de convenție tacită a complexului diversiune-și-
concomitent-indicare-complice-a-transgresiunii/a-transgresiunilor-posibile) – atunci
poate că acest mesaj subversiv-constructiv per se este de căutat (și – sau mai ales)… în
„story”. „Povestea” se poate revela, astfel, ca purtătoare (secretă, ascunsă a) unor valențe
etice, sociologice, istorice, politice (într-un cuvânt: larg culturale) încă prea puțin
explorate și a căror analiză ar confirma, cu asupra de măsură, această ipoteză. Ca atare, o
„deschidere” a lecturilor critice viitoare înspre această dimensiune a scrisului nedelcian
este, pentru o cultură care are încă dificultăți în a-și recupera și (re)clasifica scriitorii
celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, o necesitate vitală.

Bibliografie/Bibliography

Babeți, Adriana, Nedelciu, Mircea, Mihăieș, Mircea, Femeia în roșu, Editura „Polirom”, Iași, 2011
[1990].
Cordoș, Sanda, „Mircea Nedelciu și proba clasicismului” (prefață), în Mircea Nedelciu, Proză
scurtă, Editura „Compania”, București, 2003, pp. 8-16.
Cordoș, Sanda, „Un obiect util” (prefață), în Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, Editura
„Compania”, București, 2006 [1986], pp.7-12.
Crăciun, Gheorghe. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei): fragmente cu Radu Petrescu
și Mircea Nedelciu, Cluj-Napoca, Editura „Grinta”, 2003.
Crăciun, Gheorghe. Pactul somatografic (ed. Ion Bogadn Lefter), Pitești, Paralela 45, 2009.
Dinițoiu, Adina, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții, Editura
„Tracus Arte”, București, 2011.
Ionescu, Al. Th., Mircea Nedelciu. Monografie, Editura „Aula”, Brașov, 2001.
Lefter, Ion Bogdan, 7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu,
Editura „Paralela 45”, Pitești, 2010.

28
Mircea Nedelciu, „Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie”, interviu de Gabriela Hurezean, în
Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic, București, anul VIII, nr. 14 (341), sâmbătă, 9 aprilie 1988, p.3.
263
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Miloi, Ionuț, Geografii semnificative. Spațiul în proza scurtă a lui Mircea Nedelciu, Editura „Limes”,
Cluj-Napoca, 2011.
Mușina, Alexandru, Paradigma poeziei moderne, Editura „Aula”, Brașov, 2004.
Nedelciu, Mircea, „Avertisment la ediția a II-a – 1996” (postfață), în Tratament fabulatoriu,
Editura „Compania”, București, 2006 [1996], pp. 305-310.
Nedelciu, Mircea, „Dialogul în proza scurtă (III). Autenticitate, autor, personaj”, Echinox, nr. 5-6-
7, mai-iunie-iulie 1982, în Crăciun, Gheorghe, Competiția contiuă. Generația `80 în texte teoretice,
Col. „80”, seria „Antologii”, Editura „Paralela 45”, Pitești, 1999, pp. 310-313.
Nedelciu, Mircea, „Generația `80 în epistolar (1)” [Scrisori către Gheorghe Crăciun, 1973, 1977],
în Paralela 45, Revistă de avangardă culturală, an III, nr.1, ianuarie-februarie-martie 1996, pp.
85, 88-92.
Nedelciu, Mircea, „Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie”, interviu realizat de Gabriela
Hurezean, în Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic, București, anul VIII, nr. 14 (341),
sîmbătă, 9 aprilie 1988, p.3.
Nedelciu, Mircea, „Prefață”, în Tratament fabulatoriu, Editura „Compania”, București, 2006
[1986], pp. 13-64.
Nedelciu, Mircea, Tratament fabulatoriu, Editura „Compania”, București, 2006 [1986].
Oţoiu, Adrian, Ochiul bifurcat, limba saşie. Proza generaţiei ’80. Strategii transgresive, Editura
„Paralela 45”, Pitești, 2003.
Oțoiu, Adrian, Trafic de frontieră, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2000.

264
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

A MULTIULTIDISCIPLINARY APPROACH TO THE CONCEPT OF TIME

Viorica LIFARI, Iuliana MACOVEI

Assoc. Prof. PhD, Moldova State University,
MA student, Moldova State University

Abstract: The concept of TIME has always been a debatable issue for every domain of science even
if we encounter it every day. In this paper we made an attempt to contrast the way TIME is
conceptualized in the Romanian, Russian and English languages, thus focusing on the List of
Metaphors suggested by George Lakoff and Mark Johnson. The objectives reside upon determining
the fact whether the metaphors detected through idioms fit the list suggested by the cognitivists or
there are any divergences and the theory that works for the English language cannot be applied for
the Romanian and Russian languages.
In this context we have to mention important researchers such as George Lakoff, Mark Johnson,
Ronald Langacker, Edward Hall, Anna Wierbizka, Elena Kubryakova, Valentina Maslova, Farzad
Sharifian, Fons Trompenaars, Zoltán Kövecses and others, whose works designed new paths in the
world of Linguistics.
The methodology for metaphor analysis used in this paper is based on the ideas proposed by
Professor Jonathan Charteris-Black: collecting examples of linguistic metaphors and then
determining what conceptual metaphors they create and later use the results to suggest thought
patterns which construct people’s actions and beliefs.

Keywords: cognitive method, cross-cultural linguistic study, time, time concept, cultural metaphor

More than two thousand years ago, Aristotle noted that, “time is the most
unknown of all unknown things”. Very often we say that time is “mysterious” and
“ineffable”, but that does not give us a complete understanding of the true nature of time.
We identify that it is the ticking of the clock or the pages of a calendar. These are just
physical expressions of the underlying concept. Time is a universal and fundamental
ingredient of our everyday life and academic thought. We deal with this manifestation
daily and it seems we can give a definition to it. But it turns out that a clear and
comprehensive definition of time is difficult to produce.
According to Merriam Webster Online Dictionary, time is defined as: “a: the
measured or measurable period during which an action, process, or condition exists or
continues: DURATION; b: a non-spatial continuum that is measured in terms of events
which succeed one another from past through present to future; c: LEISURE”.1 In
comparison to these definitions, Oxford Online Dictionary provides a less complex one, such
as: “what is measured in minutes, hours, days, etc.”; it also provides a different approach to
the concept by making it more “visible” and country specific: “the time shown on a clock in
minutes and hours” and “the time measured in a particular part of the world”. 2
All animals, except the human beings live in a continual present and do not
distinguish between the past, the present and the future. Thus, our consciousness of
1
https://www.merriam-webster.com/dictionary/time [Consulted on 20.02.2021].
2
oxfordlearnersdictionaries.com/definition/english/time_1?q=time [Consulted on 20.02.2021].
265
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

time is one of the most significant distinguishing features of humanity, and one that
separates us from the animals. A lot of philosophers, teachers, physicians and
theologians have speculated on the true nature of time.
The ancient philosophers from India and Greece were among the first to try and
search for the true nature of things that had been taken for granted (for example space,
nature, etc.), and time was one of the many enigmatic concepts they argued about.
One major issue to discover was whether time is linear or cyclical, and whether it
is endless or finite. During the Age of Enlightenment of the 17th and 18th centuries,
early modern philosophers were concerned about the question, whether time is real and
absolute or just an abstract intellectual manifestation that people use to organize and
compare events.
In the 19th century, there appeared new questions related to the concept of time,
such as: was the present an instantaneous concept or a durative one? The
conventionalists and phenomenologists made their contributions to this issue.
Now, in modern philosophy, important is the issue whether time is real or
“unreal”, tensed or not, whether the past and the future really exist. There are also new
ideas from modern physics that have generated new philosophical insights and
hypotheses regarding the concept of time.
Thus, from the anthropological point of view, time was largely analysed by
Edward T. Hall, who has made early discoveries of key cultural factors. In particular he is
known for the introduction of the idea of high and low context cultural factors.
In a high-context culture, there are many contextual nuances that help people
understand the rules. Thus, much is taken for granted. This can be confusing for
someone who does not understand the “unwritten rules” of the culture.
Vice versa, very little is taken for granted in a low-context culture. Therefore,
more explanation is needed and there is less chance of misunderstanding, particularly
when it comes to visitors. High context cultures usually use a poly-chronic perception of
time, whereas low context cultures use a mono-chronic perception.
According to Edward T. Hall, the internal information that we use to interpret
and understand things is called B, whereas the actual communication message is A. On
the one hand high context cultures rely on traditions, very strong personal relationships
and hierarchies, and therefore have a lot more B. On the other hand, low context
cultures do not have the same depth of tradition and have short-term relationships,
therefore requiring a lot more A. So, the main information in high context cultures is
either in “the physical context or it is internalized by the person. A low-context
communication is just the opposite; i.e., the mass of the information is vested in the
explicit code.”3
According to E.T. Hall, we can find mono-chronic perceptions of time primarily in
North American and Northern European cultures. Mono-chronic time is linear and the
events follow each other. In a mono-chronic culture, this type of schedule is often more
important than interpersonal relationships. Such cultures focus on schedules,

3
HALL, E T. Beyond Culture, Anchor Books, p. 91-131, 1997, p. 91.
266
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

punctuality, and preciseness. They also focus on “doing” things and highly value
productivity and getting things done “on time.”
They view time as something that can be killed, lost, or wasted - or as something
that can, or should, be managed and planned, and used accordingly. This perception of
time has the roots probably in the Industrial Revolution of the 18th and 19th centuries,
and the most representative examples are the United States of America, Germany and
Switzerland, to which we can add Britain, Canada, Japan, South Korea, Turkey, and the
Scandinavian countries.
What E.T. Hall’s theory says, interpersonal relationships are highly valued in
poly-chronic cultures. Time is less tangible, and more emphasis is put on the
involvement of people than on schedules. In poly-chronic cultures, multitasking is
valued. The arbitrary divisions of clock time and calendars have less significance to them
than the cycle of the seasons, the pattern of rural and community life, and the calendar
of religious festivities. Examples of such cultures are: Latin American, African, Arab, and
Native American cultures, especially countries like Mexico, Pakistan, India, rural China,
the Philippines, Egypt and Saudi Arabia. Their perception of time is viewed as more
connected to “natural rhythms,” and to “the earth” and “the seasons.”
Western cultures vary in their emphasis on mono-chronic or poly-chronic time.
Speaking about business negotiations and contracts, we can say that French contracts
tend to be short (in physical length) because much of the information is available within
the high-context French culture. On the other hand, American culture is a low-context
one and so contracts tend to be longer, so they could explain the details. Americans are
deeply mono-chronic, while the French have a much greater poly-chronic perception of
time. Thus, a French person may come to a meeting and be late and think nothing of it
(much to the annoyance of a German or American colleague).
A group of “in between” countries, including Russia, Southern Europe and much
of East-Central Europe are considered variably mono-chronic.
G. Hofstede, a Dutch cultural anthropologist did a pioneering study of cultures
across modern nations. He analyzed cultures along five dimensions and rated 58
countries on each dimension on a scale from 1 to 100. This scale was named Long-
versus Short-term Orientation (LTO). 4
It investigated on what extent the group invests for the future, is persevering, and
is patient in waiting for results. China led this dimension, followed by the oriental
countries such as Hong Kong and Taiwan. The USA ranked 17th.
From the medical and scientific point of view, time has been widely analyzed by
bio-psychologists. What they say is that time is not directly perceived, and thus time
perception is essentially a construction of the brain, which can be manipulated and
distorted in various ways. Biopsychology, also known as behavioral neuroscience or
psychobiology, studies the way the brain (at the level of neurotransmitters, nerves,
brain circuitry and basic biological processes) does that. Even if another person’s
perception of time cannot be directly represented, experienced or understood, there are

4
Ibidem.
267
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

techniques within psychology or neuroscience that can permit us to objectively study

the processes.
The speed of our neurons in the brain is also of major interest to psychologists
and neuroscientists for more reasons. In contrast to space, time is not a concrete or
physical sensory experience. Moreover, unlike the human sensory-perceptual apparatus
that is specialized for perceiving spatial experience, we do not have specific apparatus
dedicated to the processing of temporal experience. Despite this, we are all aware of the
fact that time passes. This awareness appears to be a totally introspective, individual
and subjective experience. According to V. Evans5, “temporal experience can ultimately
be related to the same perceptual mechanisms that process sensory experience”, i.e.
perceptual processes are grounded in temporal intervals, named perceptual moments,
which ease the integration of sensory practice into perceptual “windows” or “time slots”.
Perception is a kind of “windowing’ operation, which presents and updates our
external environment. The updating is the result of timing mechanisms which happen at
all levels of neurological processing. These mechanisms range from fractions of a second
to three seconds. Evidence for these mechanisms comes from two sources.
First of all, the brain activity can be measured with the help of
electroencephalogram (EEG), for instance. The brain produces electrical impulses, which
are measured by attaching electrodes to the scalp. This technique reads the signals and
sends them to a galvanometer. Such techniques allow us to analyse the smallest changes
in brain activity over split seconds of time. The brain rhythm determined by an EEG is
measured by the frequency of electrical pulses per second, and is represented on a
galvanometer as a series of “waves”.
A second method which demonstrates the existence of timing mechanisms relies
on exposing subjects to various stimuli at particular points of brain activity. A well-
known experiment bases on apparent simultaneity and apparent motion and involves
exposing subjects to two flashing lights. If the lights are set to flash with less than 0.1–
0.2 seconds between their respective flashes, the lights will be perceived as flashing
simultaneously.
Another technique used in experimental and cognitive psychology is mental
chronometry. It assesses how fast a person can execute certain mental operations. This
means measuring a person’s reaction time: the elapsed time between a sensory stimulus
and the subsequent behavioral response, usually the pressing of a button, an eye
movement or a vocal response. This can be later used as a measure of cognitive
processing speed and efficiency and a person’s general intelligence or IQ can be
assessed. This kind of techniques are used in other areas of cognitive and behavioral
neuroscience and psychophysiology. Because time has an essential role in our everyday
life, it is not surprising that cross-cultural differences in temporal perception have been
found to have a major impact ranging from the micro to the macro level.

5
EVANS, V. The Structure of Time: Language, Meaning and Temporal Cognition. Amsterdam: John
Benjamins, 2004.
268
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

At the micro level, these differences change the person’s behavioral,

psychological, and health outcomes, as well as negotiation, teamwork, and job
performance. At a higher level, they influence human resource management, marketing,
strategic planning, and the economic development of states.
Cross-cultural differences in temporal orientations have been connected to
individual psychological traces, that means how people value the present, past, and
future and their believes in changes. They influence the extent to which people decide to
choose to “enjoy the moment” or “save for future.” Moreover, these differences have an
impact on the development of a social relationship, specifically intercultural
relationships. For example, “in such cultures that are deeply oriented to past and low to
future, the process of trust building tends to take much longer and, at the same time,
patience is highly valued”. 6
Finally, the methodology used in neuroscience holds promise to facilitate our
understanding of the relationship between time and culture. For example, using
neuroimaging, neuropsychology, and monkey physiology, the researchers have found
that “the common conceptualization of time as space across cultures is based on
common region associated with both time and space within the parietal lobe”.7
This being said, we must underline Cognitive Linguistics, which is indeed a very
promising area of research, because it combines the important findings of a certain
phenomenon taken from other branches in order to explain it from a more concrete and
detailed point of view. It brings the research in various fields of science together, thus
giving a complex explanation for the very multilateral aspects of human life, one of
which is the language.
As we could follow above time has many aspects and tends to represent different
ideas in various situations. Linguistically, we use a lot of expressions to refer to time.
Some examples of the varied contexts in which the word time is used may help to
indicate how flexible and multi-functional the word is: (1) Time stood still; (2) Excuse me,
do you have time?; (3) It took a very short time; (4) Adolescence is a difficult time; (5) This
is the second time this has happened; (6) It’s time for lunch; (7) We don’t have time now.
In addition, time can also be used in an attributive function: (8) a time bomb; (9)
time signature; or as a verb: (10) to time an event.
Our individual, subjective experience of time is comprised of a number of
experiences that refer to our ability to evaluate duration, simultaneity and “points” in
time; our perception of passing of time - slower or quicker than usual; our experience of
“now”, etc.
Temporal experience, as it is encoded in language, comprises two levels of
organization. The first level refers to lexical concepts. A lexical concept is the meaning
that is represented by a lexical form or word. Examples of temporal expressions from
the English language include the words time, present, past, future and others. The lexical

6
ALON, I., BRETT, J. M. Perceptions of time and their impact on negotiations in the Arabic-speaking Islamic
world. Negotiation Journal, 23(1), 55-73, 2007, p. 55-73.
7
HUBBARD, E., TEUSCHER, U. Neural constraints on temporal-spatial metaphors. SSRN eLibrary, 2010.
269
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

concepts that underlie words of this kind can be organized in many of ways at the
conceptual level. For example, the languages of the world tend to structure TIME in
terms of MOTION.
The second level of organization refers to cognitive models for time. This is a level
of organization in which different lexical concepts are integrated, together with their
patterns of conventional imagery. V.Evans 8 calls this process “concept elaboration”. For
example, in the expression a long time, the lexical concept represented by the word time
refers to DURATION, while the imagery that elaborates the lexical concept refers to
LENGTH, lexicalized by the adjective long.
In his work on lexical concepts for TIME, V. Evans 9 distinguishes between
“primary lexical concepts” and “secondary lexical concepts”. Primary lexical concepts
are those that refer to common aspects of cognitive processing. They relate to the
experiences of time such as: duration, simultaneity, temporal “point” or “moment”,
“now” and so on. Because practices of this kind can be traced to underlying perceptual
processes, this means that concepts of this kind tend to be more common in the
languages of the world.
In contrast, secondary lexical concepts are cultural constructs and therefore, may
often be culture specific. An example of this is the concept of TIME as something
valuable, which can be bought and sold, just like physical objects. This concept, while
present in the languages of the industrialized world, is absolutely absent in the non-
industrialized cultures, an example being the famous thought of B. Franklin, (11) Time is
money.
The aim of this paper is to analyse the metaphors related to time. They can reveal
the cultural specificity of time conceptualization. Metaphors influence our reasoning,
attitudes, and actions in different spheres, such as teaching and learning 10, political
discourse11,12,13,14,15,16,17,18, social policy 19, 20, 21 and foreign policy as well.
As G. Lakoff and M. Johnson put it “all of our understandings of time are relative
to other concepts such as motion, space and events.” Secondly, “an inquiry into the

8
EVANS, V. The Structure of Time: Language, Meaning and Temporal Cognition. Amsterdam: John
Benjamins, 2004.
9
Ibidem.
10
BLOCK, D. Metaphors we teach and learn by. Prospect, 7(3), 41-55, 1992.
11
BOSMAN, J. Persuasive effects of political metaphors. Metaphor and Symbolic Activity, 2,97-113, 1987.
12
CHARTERIS-BLACK, J. Corpus-approaches to critical metaphor analysis. NY: Macmillan, 2004.
13
CHARTERIS-BLACK, J. Politicians and rhetoric: The persuasive power of metaphor. NY: Macmillan, 2005.
14
KENNEDY, V. Metaphors in news: Introduction. Metaphor and Symbol, 15, 209-211, 2000.
15
MIO, J. S. Metaphor and politics. Metaphor and Symbol. 12, 113-133, 1997.
16
MIO, J. S. Metaphor, politics, and persuasion. In Mio, J. and A. Katz (Eds.), Metaphor: Implications and
applications. NJ: Mahwah, 1996.
17
MUSSOLF, A. Metaphor scénarios in public discourse. Metaphor and Symbol, 21, 23-38, 2006.
18
PANCAKE, A. S. Taken by storm: The exploitation of metaphor in the Persian Gulf war. Metaphor and
Symbolic Activity, 8, 281-295, 1993.
19
ELWOOD, W. N. Declaring war on the home front: Metaphor, présidents, and the war on drugs. Metaphor
and Symbolic Activity, 10, 93-114, 1995.
20
JANUSZ, S. Feminism and metaphor: Friend, foe, force?.Metaphor and Symbolic Activity, 9, 289-300, 1994.
21
ROMAINE, S. War and peace in the global greenhouse: Metaphors we die by. Metaphor and Symbolic
Activity, 11, 175-194, 1996.
270
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

concept of time is a complex task which involves an exploration of the cognitive

mechanisms, humans use as part of their cognitive unconscious to reason and talk about
time”. 22
The concept of time has received little contrastive treatment within the
Conceptual Metaphor Theory (CMT). G. Lakoff and M. Johnson affirm that time does not
exist as a thing in itself. In their view, “our concept of time is connected to preceding
awareness of continuing change mirrored by events in the world.” 23 Therefore, what is
literal about time is referred to event comparison.
The researchers affirm the following: “We cannot observe time itself-if time even
exists as a thing-in-itself. We can only observe events and compare them. In the world,
there are iterative events against which other events are compared.” 24
For J. Grady, the concept of time is grounded in our personal awareness of a
change in our mental state. He notices that “Even if nothing in our environment has
changed, the difference between our exact mental states now versus the ones we
experienced a moment ago...might be enough for us to feel we have experienced the
passage of a moment of time”.25 The most important study on time metaphors has been
done by G. Lakoff and M. Johnson, who identified a set of eight conceptual metaphors of
time in English. These include: TIME AS CONTAINER, as an ENTITY MOVING TOWARDS
THE OBSERVER, as a CHANGER, as a PURSUER, as a RESOURCE, as MONEY, SUBSTANCE
and OBJECT.
Time orientation metaphor refers to the concepts EARLIER and LATER and does
not involve any egos. Thus, a temporal event is understood relative to another earlier or
later temporal event. Linguistically, this cognitive model is represented by examples as:
(12) Friday precedes Saturday; (13) Tuesday follows Monday.
The moving time metaphor is represented by an Experiencer, who may either be
implicit or linguistically coded by expressions like “I”. The experiencer is called the ego,
whose location illustrates the experience of “now”. Here, the ego is static. Temporal
moments and events are conceptualized as objects in motion. These objects move
towards the ego from the future and then beyond the ego into the past. The passage of
time is understood by virtue of this motion.
While many languages, including English, conceptualize the ego as facing the
future with the past behind, there is now good evidence that at least one language,
Aymara, spoken in the Andean region of South America, conceptualizes the ego as facing
the past, with the future behind. Linguistic evidence for this cognitive model, in which
the passage of time is understood in terms of the motion of a temporal entity towards
the ego, are: (14) Christmas is getting closer; (15) My favorite part of the piece is coming

22
LAKOFF, G., JOHNSON M. Philosophy in the flesh: The embodied mind and its challenge to Western
thought. NY: Basic Books, 1999, p. 137.
23
Ibidem, p. 138.
24
Ibidem, 138.
25
GRADY, J. Theories are buildings. Cognitive Linguistics, 4, 267-290, 1997, p. 121.
271
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

up; (16) The deadline has passed. 26 [The examples in Romanian are added by the authors
of the article].
In the moving observer metaphor, TIME is a scene over which the ego moves.
Here, time is understood by means of the motion of the ego across this scene, towards
particular temporal moments or events that are conceptualized as locations. Evidence
for the moving ego model comes from examples like: (17) We’re moving towards
Christmas; (18) We’re approaching my favorite part of the piece; (19) She’s passed the
deadline; (20) We’ll have an answer within two weeks; (21) The meetings were spread out
over a month.
In the above mentioned examples TIME is conceptualized as a stationary location
or bounded region in space. It is through the motion of the ego that time’s passage is
understood. 27
To sum it up we want to emphasize that the present paper puts into discussion
the concept of time inter-disciplinarily, a method used by cognitive linguistics as it helps
to show the connection between language and thinking.
While comparing various definitions of the concept of time we have analyzed its
static and dynamic / linear and cyclic character, its features from classic as well as non-
relativistic physics and its place in philosophy, the main question being whether time is
real or unreal.
In addition, the concept of time has been analysed from the anthropological point
of view based on the ideas of the well-known anthropologist E.T. Hall, theory that is
supported by other anthropologists and helps in grouping time expressions existing in
various languages into categories according to types of cultures.
Later, time was analysed from the biological point of view, and namely through
the perspective of neuroscience. Several experiments have been exposed, thus
explaining how the brain perceives time. We have mentioned some techniques, one of
which is the mental chronometry, where the scientists can measure how fast a person
can execute mental operations. From these aspects we have come to the main aspect
which concerns us in our work: Cognitive Linguistics.
We think that Cognitive Linguistics is an innovative direction in Linguistics
which, embracing the results of more domains, can offer new insights and new
discoveries in the way people perceive the world. The connection language-thought can
be widely analysed by applying to Cognitive Linguistics’ methods and frameworks. In
this regard, we have identified how time is expressed linguistically and have come with
some examples. It is significant to mention that the temporal experience in language is
expressed by lexical concepts and cognitive models, according to the opinion of V. Evans.
From this idea we move to the role of metaphor as a tool in Linguistics, especially
the cultural metaphor. But, first of all, we have looked at the way the notorious cognitive
linguists such as G. Lakoff and M. Johnson view the concept of time and how they come

26
EVANS V., GREEN M. Cognitive Linguistics. An Introduction. Edinburgh University Press. ISBN 0 7486
1831 2006, p. 85-86.
27
Ibidem, p. 86.
272
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

to conceptual metaphors, related to this concept. We made use of the Master Metaphor
List and compared the metaphors of time in English and Romanian to determine the
differences in time conceptualization.
We consider that these metaphors are universal, thus functioning in the
languages and helping people construct the reality. Curious are the following
expressions in Russian: дотягивать время, тянуть время. These expressions can be
noticed in Romanian as a trage de timp, a întinde timpul: TIME AS CLOTH or as
something extendible (structural metaphor). In English we do not say *to pull time or *to
stretch time. The same idea is represented by the expression отрезок времени. In
Romanian we say interval de timp and in Englsih time interval but do not express this
idea as *a cut of time. The word interval refers to duration, while отрезок refers to
substance, to an object. The Russian expression is close to the Romanian o bucată de
timp: bucată - a part of a whole.
There are idioms in Romanian that do not have any correspondences in English
or Russian. For example, during the research, we have encountered the expression
timpuri veștede. Literally, it would mean sluggish times in English or вялые времена in
Russian, which, of course, sounds strange.
Moreover, the Romanian expression a răpi timp is stronger than the English
version to take time. The sentence Tema de acasă mi-a răpit mult timp is much intense in
meaning than the equivalents in English and Russian: (The homework took me a lot of
time/ Домашняя работа отняля у меня много времени); the Russian variant being
closer to the Romanian. The same can be said about a fura timp (Russian украсть время,
English *to sleal time ).
TIME AS AN ADVERSARY metaphor is very strong in English. Other examples are:
a race against time, to fight against time. In Romanian, this metaphor is missing.
However, there is the Romanian expression în contratimp, which would apparently have
a similar meaning with against time but has the sense at the wrong time, inopportune.
TIME AS CONTAINER can be seen in Romanian, as well In English and Russian
languages, but, in English, it is more intense. The following expressions confirm this: to
be caught / locked / trapped / stuck in a time warp; in the nick of time - at the last possible
moment (nick – tăietură / crăpătură / îngustare, щербина / засечка / щель / трещина).
In Romanian we usually say timpul o să arate – the same in Russian время
покажет (literally time will show), while in English, this idea is represented by time will
tell (literally: timpul va spune, время скажет - which are not representative for
Romanian and Russian).
These have been some of the variations we have identified in our contrastive
study, thus showing that even if TIME is a universal basic concept with the main
functions and characteristics being similar in the Romanian, Russian and English
languages, there are many curious cultural differences that could serve as a basis for a
further study in order to consider their existence.
From the previously mentioned distinction between mono-chronic and poly-
chronic types of culture according to Edward Hall’s theory in relation to

273
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

anthropocentrism, we can say that the English culture is typically mono-chronic, in

which time is highly appreciated and must be effectively planned and managed. This fact
comes in contrast to the Russian expressions поживем -увидим; еще не вечер, мужик
не перекрестится, день да ночь - сутки прочь, гром не грянет even if time in the
Russian culture also represents “a valuable commodity which can be lost, spent and
wasted”. But the previously mentioned idioms reduce from the characteristics of time as
something that should be more or less strictly planned and taken care of. For most
Russians, time is not a strict principle of life. Therefore, their attitude towards time can
be described as frivolous. This is reflected in many kinds of delays and postponements
of events. The same can be said about the Romanian culture, Romania and The Republic
of Moldova being considered by the anthropologists as in-between countries. Time is
also valuable for these countries, but the greatest emphasis is not put on the rigid
planning and scrupulous management of time, but mainly on interpersonal relations.
A lot of expressions in Romanian suggest the past-oriented view of the society.
For example, the expressions: de când cu jidovii și cu tătarii – cu foarte mult timp în urmă
(very long time ago), literally from the period with Jews and Tatars; the same as de când
cu Moș Adam (there is the Russian equivalent адамовы времена); de când e lumea; de
când lumea și pământul; de când era mama fată; de când mama m-a făcut; de când
muscalii cu coadă; de când se scria musca pe perete and so on.
Very specific for the Romanian language are the expressions related to time
intervals: a avea zăbavă, zăbavă meaning delay, slowness: știind că o să-i fie drumul lung
… și că va avea zăbavă nu glumă până s-o întoarce acasă; cât cioara-n păr – foarte puțin
timp (very little time) in the context: de-acum în dulce stabilitate am s-o duc, vesel, fără
habar, servindu-mi țara pe așezate, iar nu din fugă, ca cioara-n păr; cît ici, cît colea – după
puțin timp (in short time / after short time) in the context: Dumnezeu pornește cu Sfântul
Petre, și, cît ici, cît cole, ajung pe Ivan and the other.
In the Romanian language but especially in our Post-Soviet country, the influence
of the Russian culture has been very obvious, that is why in everyday life a lot of people
use common Russian expressions translated into the Romanian language. Their usage is
disputable. These are called calques or loan translations. For the Romanian speakers,
well-known are the following expressions: vom trăi și vom vedea (from the Russian
поживем -увидим) literally will live and will see and dracu știe când (from the Russian
черт знает когда) literally the devil knows when and Dumnezeu știe când (Бог знает
когда) literally God knows when.
The controversies regarding the cognitive approach are often encountered. This
is because of the fact that, being a new approach, it has not managed to develop an entire
stable framework; it is still in its development regarding the research methodology,
research practices and even terminology. Even so, we consider cognitive linguistics a
promising area of research incorporating the knowledge of various domains in its
investigation for a better understanding of the world pictures of various ethnicities.
In general, the concept of time being a universal basic concept helps people
construct the reality. The differences of time conceptualization in English, Romanian and

274
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Russian reside in how evident and intense are the metaphors in a given language and
what are the main points the societies focus on, when speaking about time. In future, we
consider that we could continue the research by analysing more examples of time
conceptualization in varied contexts, to find new meanings, as well as to analyse in more
details the imagery created by the conceptual time metaphors.

Bibliography:

ALON, I., BRETT, J. M. Perceptions of time and their impact on negotiations in the Arabic-
speaking Islamic world. Negotiation Journal, 23(1), 55-73, 2007.
BLOCK, D. Metaphors we teach and learn by. Prospect, 7(3), 41-55, 1992
BOSMAN, J. Persuasive effects of political metaphors. Metaphor and Symbolic Activity, 2,97-113,
1987
CHARTERIS-BLACK, J. Corpus-approaches to critical metaphor analysis. NY: Macmillan, 2004.
CHARTERIS-BLACK, J. Politicians and rhetoric: The persuasive power of metaphor. NY:
Macmillan, 2005.
ELWOOD, W. N. Declaring war on the home front: Metaphor, présidents, and the war on drugs.
Metaphor and Symbolic Activity, 10, 93-114, 1995.
EVANS, V. The Structure of Time: Language, Meaning and Temporal Cognition. Amsterdam: John
Benjamins, 2004.
EVANS V., GREEN M. Cognitive Linguistics. An Introduction. Edinburgh University Press. ISBN 0
7486 1831 2006, p. 85-86.
GRADY, J. Theories are buildings. Cognitive Linguistics, 4, 267-290, 1997.
HALL, E T. Beyond Culture, Anchor Books, p. 91-131, 1997.
HUBBARD, E., TEUSCHER, U. Neural constraints on temporal-spatial metaphors. SSRN eLibrary,
2010.
JANUSZ, S. Feminism and metaphor: Friend, foe, force?.Metaphor and Symbolic Activity, 9, 289-
300, 1994.

KENNEDY, V. Metaphors in news: Introduction. Metaphor and Symbol, 15, 209-211, 2000.
LAKOFF, G., JOHNSON M. Philosophy in the flesh: The embodied mind and its challenge to
Western thought. NY: Basic Books, 1999.
MIO, J. S. Metaphor and politics. Metaphor and Symbol. 12, 113-133, 1997.
MIO, J. S. Metaphor, politics, and persuasion. In Mio, J. and A. Katz (Eds.), Metaphor: Implications
and applications. NJ: Mahwah, 1996.
MUSSOLF, A. Metaphor scénarios in public discourse. Metaphor and Symbol, 21, 23-38, 2006.
PANCAKE, A. S. Taken by storm: The exploitation of metaphor in the Persian Gulf war. Metaphor
and Symbolic Activity, 8, 281-295, 1993.
ROMAINE, S. War and peace in the global greenhouse: Metaphors we die by. Metaphor and
Symbolic Activity, 11, 175-194, 1996.
https://www.merriam-webster.com/dictionary/time [Consulted on 20.02.2021].
oxfordlearnersdictionaries.com/definition/english/time_1?q=time [Consulted on 20.02.2021].

275
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

POETRY, A PERSUASIVE STRATEGY IN THE ITALIAN ADVERTISING

LANGUAGE

Mirela AIOANE
Assoc. Prof. PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: We would like to take up in this article the emergence inside Italian advertising slogans
of great Dante and two great contemporary Italian poets, Giuseppe Ungaretti and Salvatore
Quasimodo, thereby paying a homage to the great Ungaretti, as last year we commemorated half a
century since he passed away. Advertising designers are heading towards modern poetry,
apparently deprived of any logic, fixed rhythms and compulsory rhymes, full of words, spontaneity,
varied rhythmicity, an experimental poetry. Thus, they are able to remind us of some great well-
known writers’style. Poetry in advertising grants a special tone to advertising discourse, it
expresses emotion, feelings, on which every slogan relies upon, it is an original form of
communication which raises the interest of the ever more distracted and absent-minded audience,
inferring style both to the advertising message and to the product advertised, as well.

Keywords: poetry, advertising, slogan, Dante, Ungaretti, Quasimodo, language, Italian advertising
language

Limbajul publicității exploatează cu succes tradiția poetică, un background

familiar, schimbând gusturi, tehnici, teme pentru a ajunge la poezia publicitară,
autonomă și independentă față de izvorul de inspirație. Nu copiază doar modele
consacrate, ci violează reguli tradiționale pentru a genera noi efecte stilistice și
expresive. Universul literar nu este ridiculizat, ci este evocat cu intenția de a da noblețe
mesajului publicitar și produsului comercializat. Rafinamentul estetic asociat poeziei
trece asupra obiectelor publicizate care căpătă noi valențe, sunt mai scumpe, mai
prețioase dacă sunt prezentate in cheie poetică. Inserarea de pasaje poetice în
publicitate este foarte frecventă în limba italiană, la care vom face referire în acest
articol. Poezia publicitară încearcă să atragă, să momească clientul, mascând realitatea
mercantilă a obiectului, creat cu scopul de a fi vândut și îndepărtează mintea de la
atitudinea critică.1 Se recurge frecvent la modurile de exprimare ale marilor creatori,
precum Ungaretti2, Quasimodo, pentru a comercializa înghețată, vinuri, șampanie,
dulciuri; Manzoni, Leopardi, Petrarca și Dante pentru “poezia“ unui lichior, a unui vin
scump, o cutie de bomboane de bomboane sau boarea unui parfum de lux. Tonul elevat
devine un scop în sine, în imaginarul colectiv poezia fiind asociată cu rafinamentul
artistic, cu distincția proprie unor anumite categorii sociale. Deseori, însă, se recurge la
“prezența”, în fotografii sau în interpretarea unor actori în mesajele video, a marilor
personalități ale culturii italiene; în acest caz se poate vorbi de folosirea neadecvată a

1
Cfr. Francois, Brune, Fericirea ca obligație, Iași, Editura Trei, 1996, p.142
2
Aducem astfel un omagiu marelui poet emetic italian, de la a cărui dispariție s-a celebrat anul trecut, 2020, o
jumatate de secol.
276
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

publicității, care ajunge să ridiculizeze opere și poeți de maximă valoare națională și

universală. Este cazul Divinei Comedii a marelui poet Dante Alighieri, la care ne vom
referi în articol.
Publicitatea a reușit să transforme limbajul poetic, ceea ce Roman Jakobson
definea funcția poetică, care acționează la orice nivel lingvistic în cele mai obișnuite
mesaje persuasive. Ritmul unei fraze este mult mai ușor de amintit, mult mai eficient
este un proverb cu rimă, un joc de cuvinte, un vers dintr-o poezie cunoscută,
paralelismele între doi sau mai mulți membri ai unui produs sau in antiteză Compri due/
paghi uno. Versul este însă dintotdeauna ingredientul de bază al limbajului publicitar. A
dir le mie virtù basta un sorriso, un endecasilab care datează din 1919 pentru a face
reclamă unei paste de dinți, un slogan cu o durată în timp de douazeci de ani,
demonstrează marea putere a ritmului metric. Cele mai vechi mesaje publicitare erau
rimate sau ritmate, cântate, cum este de exemplu sloganul celebru în versuri dedicat
unui medicament pentru purgație (1927): Euchessina, Euchessina/ Sei fattor di gioventù
/al mondo nulla serve/ come sai servire tu 3 rima contribuind așadar la succesul unui
slogan. Reclamele în care sunt folosite versuri ce trimit spre mari autori, studiați la
școală, de exemplu, nu sunt emise la întâmplare, publicul țintă are presupuse calități și
sisteme de valori comune. Mesajul trebuie, însă, astfel realizat, încât să dea impresia că
se adresează tuturor, astfel că nimeni nu trebuie să se simtă exclus. Astfel, deși reclamele
nu numesc în mod explicit publicul căruia i se adresează, indică o tipologie anume, care
se presupune că există. Un slogan publicitar poate să stabilească un anumit unghi de
abordare în funcție de maniera în care limbajul textului desemnează naratorii și
publicul.4
Inserarea de pasaje poetice în publicitate, surogate ale stilului poetic, este destul
de frecventată în multe limbi. Poezia publicitară încearcă să atragă, să momească
clientrul, mascându-i realitatea mercantilă a obiectului, realitatea de marfă, produsă
spre a fi vândută. Pe de altă parte, se incearcă a-l îndepărta de la o atitudine rațională și
critică, scopul fiind doar comercializarea produselor.
Într-o reclamă pentru un set de pahare, din revista Panorama, mai, 2002, se
recurge la San Francesco d’Assisi, Il Cantico delle creature, pasajul care elogiază apa:
Laudato si, mi Signore, /per sor’acqua, la quale è molto utile/ et humele et preziosa et
casta./ Laudato si, mi Signore,/ per frate vetro, per lo quale conservi/ l’acqua, sempre utile
et humele/ et preziosa et casta, în care se introduce cuvântul vetro, pahar, sticlă, în limba
română, produsul căruia i se face publicitate în acest caz.
San Francesco d’Assisi este parodiat și în sloganurile ce privesc apărarea și
protejarea mediului înconjurător:
Laudato sii, fratello gigante,/ per le bottigliette scheggiate,/ e le scatolette di
sardine/ e le cartacce sporche,/ e i bicchierini di cartone,/ e gli ossi di pollo rosicchiati,/ e

3
Gian Luigi Beccaria, Per difesa e per amore. La lingua italiana oggi, Milano, Garzanti, 2006, p15
Euchessina este numele medicamentului: (...) ne menții tineri/pe lume de nimic nu avem nevoi/ Cum avem de tine
(tr.n., liberă)
4
Cfr. Angela, Goddard, Limbajul publicității, Iași, Polirom, 2002, pp 15-35
277
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

le bucce d’anguria e d’arancia,/ e i sacchetti di plastica// e le mille altre cose/ che semini
nel tuo andare/ Il verde è tuo: diffendilo!5
O reclamă pentru vinul spumant Asti Gianna amintește tonul poeziei futuriste a
lui Aldo Palazzaseschi, printr-o enumerare de verbe onomatopeice: Ogni stilla/ che
zampilla/ che discende/ brilla/ frizza/ spuma/ splende/ alla fine del pranzo un calice di
Asti Gianna/ aiuta la digestione, dà vigore e serenità.
Eliminarea elementelor de legătură între cuvinte, absența punctuației,
simplificarea sintactică și multe alte artificii poetice proprii poeziei de avangardă, apare
și în exemplul următor: Luce sole verde primavera/ Olio acqua pressione/ sorrido verifico
controllo/ vetri candele accarezzo/ spazzole tergicristalli accessori/ viaggio sereno/ sosta
felice coccinella/ TOTAL.
Tensiunile lingvistice tipice futurismului se manifestă și în redarea unor efecte
fonice deosebite, prin dublarea, triplarea vocalelor sau a consoanelor, prin scrierea cu
majuscule sau în diferite forme grafice a unui mesaj publicitar pentru a exprima viteză,
putere, agresivitate, insomnie febrilă, conform manifestului curentului futurist:
epigrama dedicată benzinei Total, scrisă cu majuscule în diagonală pe o pagină întreagă:

NOI SIMO/GIOVANI/ COME VOI/ COME IL MOTORE/ DELLA VOSTRA MACCHINA/

NOI/VI DIAMO/ SCATTO/ E RIPRESA/ PIÙ/ UN SORRISO/ VIA/ A TUTTO/ TOTAL/ TOTAL
E VITA/ GIOVENTÙ/ POTENZA DEL MOTORE/6

Limba publicității nu se limitează doar să copieze modele consacrate, ci încearcă

să exploateze puterea expresivă a poeziei mai puțin convenzionale, realizând forme
poetice proprii, autonome, independente de sursa de inspirație.
Se recurge des la modurile de exprimare artistică ale marilor creatori, cum ar fi în
exemplul următor, unde rima și ritmul amintesc de stilul marelui poet italian Giuseppe
Ungaretti, care face parte din cultura națională italiană, renumit, pentru folosirea
frecventă a eufoniei ritmului:
Cosi.../Così calda! /sentirla/ fragrante.../ (c’è tanto sapore)/Sentire /appetito.../che
bella /che ricca.../ la pasta.../ che pasta! È pasta Buitoni!, un slogan publicitar pentru
renumitele spaghetele Buitoni7.
Spre poezia modernă, eliberată de orice logică, de cadențe fixe și de rime
obligatorii, o poezie plină de cuvinte, de spontaneitate, de ritmicitate variată, o poezie
experimentală se îndreaptă creatorii de publicitate. Astfel, tot o reclamă pentru pastele
Buitoni amintește de stilul unui alt mare nume al culturii italiene, alt mare poet ermetic
italian, Salvatore Quasimodo, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1959,
reclamă care trimite la poezia Ed è subito sera8, ultracunoscută, prezentă în programele

5
Sunt enumerate gunoaie aruncate în locuri nepermise: sticle de plastic, pungi, oase de pui, pahare de carton,
cutii de sardine de pește, coji de pepene si portocale.
6
Francesco, Sabatini, Il messaggio pubblicitario da slogan a prosa-poesia, in Le fantaparole. Il linguaggio della
pubblicità, Roma, Armando Editore, 1987, p.97
7
Francesco, Sabatini, op.cit., p.91
8
Ognuno sta solo/ sul cuor (suol) della terra/ Trafitto da un raggio di sole/ Ed è subito sera.
278
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

școlare, foarte mult exploatată și în limbajul jurnalismului sportiv (Ed è subito goal, de
exemplu, în titlul unui articol): Buitoni/ Ed è subito festa .9
Giuseppe Ungaretti, poet de excepție în literatură italiană și universală, se
remarcă ca un adevărat creator de expresii proverbiale, maxime, sentințe, dictoane,
rămase în mentalul colectiv și folosite pe scară largă și în limbajul publicitar, expresii ce
sunt de fapt creații poetice de o extremă brevitate, esențialitate. Este cazul poeziei
Mattina: M’illumino/ d’immenso10 (Mă luminez cu/ de infinit), tradusă în limba română
în cea mai recentă versiune realizată de Nicoleta Dabija, 11 Mă văd/ din nemărginire, ce
pare destul de departe de original, apare deformată, adaptată, de câțiva ani consecutiv în
Italia, într-o reclamă pentru economisirea energiei electrice, cu sloganul: M’illumino/ di
meno. Este vorba de un proiect inițiat de Radio 2 12, lansat în 2005, foarte bine primit și
de Parlamentul european, astfel încât a fost reluat în anul pandemiei, 2020.
A XVI-a ediție este dedicată protejării mediului înconjurător, creării de noi spații
verzi, stingând lumina și plantând un copac, o provocare inedită, adresată publicului,
transmisă pe posturile radioteleviziunii italiene, Rai Radio 2 și Rai Play Radio. Obiectivul
vizat este de a realiza două mari păduri: una, virtuală, creată prin
adeziunea la proiect și una, reală, prin plantarea de plante pe care
ascultătorii, întreprinderile și instituțiile se vor mobiliza pentru a le
planta și cultiva pe teritoriul italian sau la nivel internațional.
Caterpillar și Radio 2 cer italienilor să stingă lumina, să
economisească curentul electric, sa nu-l risipească inutil, un gest
simbolic, dar concret pentru salvarea planetei.
Din prezentarea nostră nu poate lipsi Dante, simbolul poeziei
naționale italiene, invocat deseori în mesaje publicitare dintre cele mai variate și
ciudate, ceea ce a determinat jurnaliști și lingviști de renume să amendeze ca inadecvată
folosirea imaginii sau a multiplelor trimiteri spre contextul sau spre personajele Divinei
Comedii13, însă, în multe alte situații, Dante însuși este prezent în fotografii sau filme
publicitare. Vom selecta câteva dintre cele mai cunoscute, controversate sau populare
spoturi publicitare care fac referire la Dante și la opera sa.
Una dintre primele apariții ale lui Dante în istoria publicității, este reclama la
mașina de scris Olivetti, 1912, într-un desen realizat de pictorița Teodora Wolf Ferrari.

9
Ed è subito sera/ Ed è subito festa- Și imediat vine seara (bătrânețea) / Buitoni / și imediat vine petrecerea
10
Giuseppe, Ungaretti, Vita d’un uomo, Milano, Mondadori, 1989, p.56
11
Giuseppe, Ungaretti, O viață de om, Pitești, Paralela 45, 2018, p.115
12
M&apos;illumino di meno, Caterpillar-Radio2 - YouTube
13
19 febbraio 2014 LaPugliaChePubblica : La cultura è un animale a rischio d’estinzione; Dante e la
pubblicità, eseu de Delio de Martino, Levante Editori, în care autorul introduce în volum un bogat aparat
iconografic pentru a arăta etapele pe care le-a parcurs succesul prezenței figurii și operei marelui Dante în
publicitate.

279
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Dante iși scrie Commedia la mașina de scris. Mesajul este reluat în timp, Dante face
reclmă unei imprimante: Autocopy: tutte copie divine.
Chi spreca l’acqua, lo metto all’inferno, (cine risipește apa, va fi pus în Infern),
amenință Dante cu un pahar de apă în mână sau Acqua, bevila dalla cannella; Bona
l’acqua del rubinetto, sembra d’essere in Paradiso, promovează folosirea apei din
apeductul Anconella, apă curată de la robinet, eliminând astfel cheltuieli inutile pe apa
îmbuteliată, la sticlă. Dante este interpretat de actorul Paolo Hendel. Campania
publicitară este realizată de Publiacqua în 2013 și a fost transmisă la radio, pe canalele
tv, in presă, pe internet, pe rețelele sociale, pe manifeste expuse în autobuze în toate cele
49 de comune în provinciile din Toscana, Prato, Pistoia, Arezzo. Alături de Dante apare și
Leonardo da Vinci, care recită, interpretat de același Paolo Hendel: Io pitturo a olio.
L’acqua la bevo ‘un la spreco per Gioconda 14.(Eu pictez in ulei. Beau apa, dar nu o risipesc
pentru Gioconda), ‘un, nun, forma veche pentru negația non în limba italiană.
Numeroase întreprinderi comerciale s-au folosit de numele lui Dante, folosit ca
brand de firmă, de țară, simbol italian, simbolo dell’italianità nel mondo, la fel cum pe
întreg mapamondul multe baruri, restaurante sau chiar night clubs portă numele
marelui poet, ceea ce l-a determinat pe unul dintre urmași, Pieralvise Serego Alghieri, să
intenteze procese unor firme italienești care s-au folosit în mod inoportun de numele
strămoșului său pentru a-și spori veniturile și faima.
Una dintre cele mai cunoscute branduri este Olio Dante,15 care a ales numele
poetului pentru un ulei extravirgin de măsline. În multe spoturi datând încă din vremea
emisiunii televizate Carosello (spoturi foarte scurte, de maxim 15 minute), Dante,
interpretat de actorul Peppino de Filippo, apare ca un cuoco sopraffino, bucătar foarte
rafinat16, video publicitar difuzat între 1959 și 1963. Spotul publicitar este reluat în
2013, apoi în 2015, când Dante ajunge pe web și merge la cumpărături într-un
supermarket, unde, la casă, este recunoscut de casieriță, care, foarte volubilă și veselă,
incepe un dialog cu Poetul, mai întâi vorbind despre temperatura ridicată de afară, apoi
declarându-i că îl cunoaște, iar Dante, îmbrăcat de epocă, îi răspunde calm în versuri,
primele versuri din Infernul. Video a fost reluat și în 2020, existând și pagină facebook a
firmei Olio Dante și site-ul firmei, Olio Dante, cu sloganul arhicunoscut: l’olio che parla
italiano (uleiul care vorbește în limba italiana de mai bine de 100 de ani).

14
www.publiacqua.it
15
În 1849, Andrea Costa, Genova, începe să comecializeze ulei de măsline din Sardinia în Liguria,
specializându-se ulterior în cumpărarea de ulei nerafinat în țări aflate pe coastele Mediteranei. Giacomo Costa,
fiul lui Andrea, printr-un proiect ambițios, vrea să facă cunoscut brandul italian în lume și fondează în 1910
firma “Giacomo Costa fu Andrea”. (Giacomo Costa, fiul defunctului Andrea). Deja în 1898 primele sticle de
ulei sunt expediate în America, Argentina, Australia cu marca Dante, numele marelui poet, simbol al italienității.
În 1904, Olio Dante este foarte cunoscut în America și primește la expoziția din Sain Lous medalia de aur, ca cel
mai bun produs, apoi, va urma o a doua medalie de aur, în 1915 la San Francisco, apoi, a treia, în 1935 la
Bruxelles. Alegerea numelui este extraordinară, astfel încât spaniolii vor urma exemplul și vor alege numele
“Beatrice” pentru un ulei.
16
Carosello Olio Dante, Peppino cuoco sopraffino, youtube, 1962, video în alb/negru
280
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Dante este și numele unui renumit vin produs în regiunea Toscana. În data de 17
ianuarie 2020, guvernul italian proclamă data de 25 martie, Ziua națională a marelui
Dante, Dantedì; cu acest prilej, au avut loc diferite manifestări culturale, dar și
promovarea brandului Vino Dante:
Gusta un sorso d’Italia in ogni calice! Ovunque ti trovi nel Mondo, grazie a DANTE,
puoi gustare un vino ricco di storia e vivere le emozioni di essere parte di una grande
tradizione fatta di convivialità, piacere inebriante e cultura del buon vivere. Per farlo,
DANTE ti offre un prodotto artigianale, frutto del sapiente lavoro delle aziende vinicole che
hanno scelto di sottrarsi alle logiche dell’industrializzazione e dello sfruttamento del
territorio. Quindi più sano, sostenibile e naturale del comune vino in commercio. (... )
Oriunde te afli în lume, datorită lui Dante, poți să guști un vin plin de istorie (....) Dante îți
oferă un produs artizanal (...) mai sănătos, mai ușor, mai natural decât vinul din comerț
(tr.n).
Con DANTE, bere bene fa bene anche all’ambiente (Cu Dante, dacă bei bine, faci
bine și mediului înconjurător, tr.n.)17: Ciliegiolo, Sangiovese, Foglia Tonda, Vermentino,
Pugnitello și Vino Santo sunt vinurile Dante, fiecare are un număr roman, asociat unui
cânt din Purgatoriul dantesc: “E perché meno ammiri la parola, guarda il calor del sole
che si fa vino, giunto a l’omor che de la vite cola.” (Purgatorio, XX, 77-78) versuri în care
este omagiat vinul, de fapt, transformartea vitei de vie în seva, în lichid, evocând astfel
puterea naturii. Nu este un elogiu adus vinului; se știe că Dante condamnă în operele
sale consumarea acestei băuturi care îndeamnă la păcat sau este un păcat. În Divina
Comedie, pentru a explica misterul nașterii sufletului, amintește transformarea
strugurilor în vin.18
O altă marcă Dante este și Pasta Dante,19 o afacere de familie care datează deja de
trei generații și produce paste congelate din 1978 în provincia Grosseto, Toscana.

17
Monovitigno in purezza Dante, Dante, Italian roots
18
Cântul se referă la zămislirea ființei omenești. Dante și Virgiliu îl întâlnesc pe poetul latin Stațiu (Stazio) care
expune, la cererea lui Dante, concepția tomistă (Toma d'Aquino) despre crearea corpului uman și modul cum ia
naștere sufletul înainte de naștere. Sângele bărbatului se amestecă cu cel al femeii și dă naștere unei materii
gelatinoase care capătă mișcare și simț (sufletul vegetativ și cel senzitiv). Dumnezeu este cel care-i insuflă cel
de-al treilea suflet, cel rațional. Astfel se formează un suflet întreit, care trăiește (sufletul vegetativ), care simte
(sufletul senzitiv) și care raționează și reflectează la sine însuși (sufletul rațional).
Nota: ''Pentru ca să nu se mire Dante de spusele lui Stațiu, cum un suflet întreit se contopește în unul singur,
Virgiliu îi evocă, printr-o minunată comparație, puterea razelor solare care, în fuziune cu sucul viței de vie,
generează un element nou, vinul''.76 ...... ''Și ca să nu te miri,/77 vezi soarele cum se preface-n vin/ 78 când s-a
unit cu-a viței însușiri''.
Dante, Divina Comedie, Purgatoriul, trad. de Eta Boeriu, note și comentarii de Alexandru Balaci, Ed. Minerva,
col. BPT, București, 1982, pp. 202-203
19
www.pastadante.it
281
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Dante, însă, a fost folosit uneori și inadecvat în publicitate, fapt ce a atras critici
virulente din partea oamenilor de cultură italieni și nu numai. Citatele culte nu oglindesc
mereu contexte publicitare elitare sau elevate. Un astfel de exemplu nefericit este versul
extras din Comedia dantescă Io son Beatrice che ti faccio andare (în traducere liberă,
adaptată pentru ceea ce se propune, apa pentru purgație, San Pellegrino, denumită
Beatrice, femeia elogiată de Dante: Eu sunt Beatrice și te fac să ieși).
Un alt exemplu elocvent este spotul în care Dante apare scriindu-și opera pe un
sul de hârtie igienică cu o menține istorică și locativă:
Firenze, 1308 Casa di Dante. Spotul aparține
companiei Foxy20: Dante termină Comedia pe un sul
de hârtie igienică, folosind numai o parte din acest
sul, astfel, se poate aprecia cât de lungi sunt aceste
hârtii igienice. Indicația cronologică și locativă pe
care o citim pe fotografie a atras multe comentarii
negative, fiind considerată o jignire gravă adusă memoriei marelui florentin: în 1308
Dante nu se afla în casa din Florența, ci în exil și nu se va mai întoarce niciodata în orașul
natal, mormântul său fiind la Ravenna. Mai mult, Dante nu termină Divina Comedie în
anul 1308, ci doar Infernul, urmând ca Paradisul, partea a treia a operei, sa fie terminat
în anul mortii poetului, 1321. Mesajul scris în spotul publicitar, într-un limbaj informal,
argotic, transmite ideea ca opera încape pe jumătate de sul de hârtie, nu este, prin
urmare, o operă de mari dimensiuni sau sulul de hârtie este, de fapt, foarte lung, dar și că
este ceva de foarte mică valoare: bah che vuoi che sia, neanche mezzo rotolo è lunga, è
una cagata. Termenul cagata, argotic, destul de vulgar, existent și în limbajul tinerilor
are conotații negative evidente și stârnește râsul, fiind o jignire adusă culturii italiene, o
adevărată eroare publicitară.21
«La pigrizia dei copywriter genera mostri» Lenea unor copywriter genereză
monștri, a scris jurnalista Annamaria Testa. Monști publicitari sunt considerate uneori
poeziile, rimele, citatele deformate, transformate, proverbele inventate, acceptate într-o
perioadă istorică de la începuturile publicității, epoca Carosello, când televiziunea
italiană transmitea primele mesaje și spoturi publicitare în fiecare seară 15 minute: se
imagina un dialog (se prezentau numai anumite produse, multe erau interzise, cum
neconforme erau și anumite cuvinte, precum sex, lenjerie intimă, nuditate, mătreață etc)
între protagoniști, de obicei actori cunoscuți, apoi, imediat, în partea a doua, apărea

20
“Foxy” este o campanie publicitară îngrijită de Lowe Pirella care s-a hotărât să introducă pentru spotul dedicat
hârtiei igienice în 2014, un personaj ilustru al Renașterii, în persoana lui Leonardo da Vinci, Foxy e i piccoli
colpi di genio, Foxy și micile lovituri de geniu. Leonado este uimit de acel obiect, un sul de hârtie și îl arată

Monalisei. În afară de Leonardo, apar în spoturile Foxy alte personaje renumite, precum:
Marco Polo, Galileo Galilei (2014), Archimede (2013), Dante (2012) e Mozart (2011). Monna Lisa îi spune lui
Leonardo: Non puoi mica inventare tutto te .(vezi Digital Historians. La storia siamo noi, Nunzia Nappi)
21
Cfr.Renzo Ambrogio, Giovanni Casalegno, Scrostati, Gaggio!, Dizionario storico dei linguaggi giovanili,
UTET, Torino, 2008: cagata, (var. cacata), cosa scadente, di poco conto, sciochezza, idiozia, boiata – lucru
expirat, de mică valoare, prostie, idioțenie, porcărie (tr.n.).
282
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

imagina produsului comercializat. Era normal atunci recursul la literatură, din lipsă de
imaginație sau experiență.22
Prezența poeziei în publicitate aduce multe beneficii industrei publicitare,
introduce emoție, sentimente, fiind o formă de comunicare originală, umană, dar mereu
inovantă, care atrage atenția, stimulează inteligența emotivă a publicului, creează
surpriză și inevitabil reacții în rândul destinatarilor mesajului. De asemenea, astăzi,
pentru a crea diferite aspecte artistice noi, uneori excentrice, se recurge la filmele în alb
și negru, la actori de faimă națională și internațională, care recită, interpretează diferite
roluri istorice arhicunoscute de publicul larg, care astfel se vede atras, stimulat, lingușit,
când recunoaște un personaj, un autor, un scriitor și va fi tentat să acorde mai mare
atenție produsului și chiar să fie convins mai ușor să-l achiziționeze. Se poate afirma că
poezia poetizează produsul, care, practic, de abia scos produs finit din fabrică ar ști să
vorbească doar în proză.

Bibliografie:

Ambrogio, Renzo, Giovanni, Casalegno, Scrostati, Gaggio! Dizionario storico dei linguaggi
giovanili, UTET, Torino, 2008
Beccaria, Gian Luigi, Per difesa e per amore. La lingua italiana oggi, Milano, Garzanti, 2006
Brune, François, Fericirea ca obligație, Iași, Editura Trei, 1996
Godard, Angela, Limbajul publicității, Iași, Polirom, 2002
Sabatini, Francesco, Il messaggio pubblicitario, da slogan a prosa-poesia, in Le Fantaparole. Il
linguaggio della pubblicità, Roma, Armando Editore, 1987

Opere literare:
Alighieri Dante, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere, Eta Boeriu, cu note de Alexandru Balaci,
București, Editura Minerva, 1982
Ungaretti, Giuseppe, Vita d’un uomo, Milano, Mondadori, 1989
Ungaretti, Giuseppe, O viață de om, Pitești, Paralela 45, 2018

Webgrafie:
treccani.it Vocabolario/ Enciclopedia
M&apos;illumino di meno, Caterpillar-Radio2 - YouTube
Carosello Olio Dante, Peppino cuoco sopraffino, youtube, 1962
www.pastadante.it
Monovitigno in purezza Dante, Dante, Italian roots (fb)
www.publiacqua.it
LaPugliaChePubblica
Digital Historians. La storia siamo noi, Nunzia Nappi (fb)

22
treccani.it, Andrea, Afribo, Poesia, rime, e ghiribizzi linguistici nella pubblicità, Il poeta è un
copywriter?Andrea Afribo predă lingvistică la Facultatea de Litere a Universității din Padova.
283
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE DIPLOMATIC RELATIONS BETWEEN THE HOLY SEE AND CHINA

Monica MERUȚIU
Assoc. Prof. PhD, Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca

Abstract?????

1. Historical Overview of Catholicism in China

The begining of Christianity in China goes deep back in time, to the 7th century
and the activity of the Nestorian monks during the prosperous Tang dinasty, a period of
extraordinary cultural flourishment. There were churches and monasteries built under
the influence of Nestorianism however the order made no lasting impact. With the 13th
century the Franciscans will begin their mission in China and beyond many obstacles
and challenges their influence will consist not only of the inculturation of religion and
evangelization but encompassed a great humanitarian involvement as well, from
education activities to assisiting those in need, caring for the poor etc.
The tumultous mission of the representatives of the Jesuit order in China will
start with the 16th century and during the Ming and Qing dynasties they will focus on
”natural studies and mathematical astronomy” in order ”to gain the trust of the imperial
throne and its literati elites,” as they ”realized that by promoting natural studies they
could improve the cultural environment for converting the Chinese to Christianity”. 1 The
legacy the Jesuits left is undisputable, they “added precision to the investigation of
things by exposing seventeenth-century literati to early modern European
classifications, forms of argument, and organizational principles for specialized
knowledge, that is, scientia.”2
The Catholic Church in China has been through periods of harmonious and
fruitful collaboration with the local establishments, accomplishments, as well as
persecutions and violence. One such conext was the Boxer Uprising (1900) when the
fighters for justice and concord rose violently against the Christians and their missions
and overall against what was considered to represent the source of all evil- the
foreigners and the Western influence. Among the victims there were numerous Chinese
Christians, but beyond the persecutions the Catholic community will manage to survive,
strenghten and increase its numbers.
In the first half of the twentieth century, as Cindy Yik-Yi Chu analyses in
Catholicism in China, 1900-Present. The Development of the Chinese Church:

the foreign Catholic missionaries retained many of their traditional roles in

China. They had come to evangelize among the Chinese people. Throughout the


The publication of this article was supported by the 2020 Development Fund of The Babeș-Bolyai University
1
Benjamin Elman, A Cultural History of Modern Science in China, Harvard University Press, 2006, p. 2.
2
Ibidem, p. 15.
284
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

years, they brought in Western learning to the Chinese; provided the local people
with the basic education, medical care, and social services; and often developed
working relationships with the society elite. While these decades produced many
successes, there were also many incidents of initial collaboration that
unfortunately ended in disillusion and conf lict. The foreign missionaries had to
adapt to local circumstances,while the Chinese, for their part, began to accept
some of the teachings of the Catholic Church and learned ways to work with the
foreigners. Gradually both parties internalized some of the characteristics of the
other. The processes of learning, mediation, and compromise went hand in hand. 3

1.1. The Maoist Era

After 19494 and the coming to power of the Chinese Communist Party the
relations with the Vatican were suspended, the Papal representative expelled (1951),
gradually the Christian missionaries would leave their missions and starting with 1957
the state controlled Catholic Patriotic Association became the authority of the Catholic
Church in China. Thus, “The Catholic Church was Chinese under the leadership of the
Chinese and only served the interests of the Chinese people or rather government. It was
than a Chinese Catholic Church with its own form of Chinese Catholicism.”5
The response from the Vatican was expressed in the Encyclical of Pope Pius XII
on Communism and the Church in China, Ad Apostolorum Principis, in which he criticized
the Association, understood as an instrument to suppress the faithful. Under a false
appearance of patriotism, “which in reality is just a fraud, this association aims primarily
at making Catholics gradually embrace the tenets of atheistic materialism, by which God
Himself is denied and religious principles are rejected,”6 warned the Pope. The
Association was condemned for spreading rumors and accusations about the bishops
and the Holy See, and for using „a variety of means including violence and oppression,
numerous lengthy publications, and group meetings and congresses.”7
As to the status of the bishops who ”have been neither named nor confirmed by
the Apostolic See, but who, on the contrary, have been elected and consecrated in
defiance of its express orders,” 8 Pius XII clearly indicated that they

enjoy no powers of teaching or of jurisdiction since jurisdiction passes to bishops

only through the Roman Pontiff as We admonished in the Encyclical Letter
Mystici Corporis in the following words: ". . . As far as his own diocese is
concerned each (bishop) feeds the flock entrusted to him as a true shepherd and
rules it in the name of Christ. Yet in exercising this office they are not altogether

3
Ibidem, p. 6.
4
The Government also created The Religious Affairs Bureau, whose role would be the monitoring of the
religious landscape in China and restricting the religious manifestations beyond the recognized religions:
Daoism, Buddhism, Catholicism, Protestantism, and Islam.
5
Ibidem, p. 8.
6
Pope Pius XII, Ad Apostolorum Principis, 1958, http://www.vatican.va/content/pius-
xii/en/encyclicals/documents/hf_p-xii_enc_29061958_ad-apostolorum-principis.html, accessed January 30th,
2021.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
285
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

independent but are subordinate to the lawful authority of the Roman Pontiff,
although enjoying ordinary power of jurisdiction which they receive directly
from the same Supreme Pontiff.9

Thus, ”for the next several decades, it was assumed that there were two Catholic
communities in China— a true Church, underground, and numbering perhaps 6 to 10
million adherents, and the false PCA, which by the 1990s was reckoned to have 10
million congregants.”10

1.1.1 The Cultural Revolution (1966-1976)

Mao Zedong’s Cultural Revolution would violently impact religion in China as
churches, temples, mosques would be destroyed, in an unprecedented effort to eradicate
religion. Mao “understood, as had Stalin and Hitler, that religion (some religions in
particular) poses a threat to the totalitarian state by encouraging fidelity to a greater
authority.”11
A violent demolishment was unleashed: “churches were desecrated, looted, and
turned into factories and storerooms. Priests, pastors, and nuns were tortured, raped,
murdered (some were burned alive), and imprisoned in labor camps.” 12 But beyond
systematic destruction and millions of deaths there stood the reality of the religious
faith carried on underground and the worshiping in secret, once again proving that
religion could be at times suppressed, controlled, persecuted, but not killed.
As analyzed by Thomas F. Farr in his article China’s Second Cultural Revolution:

The Cultural Revolution merely confirmed that even totalitarianism cannot

destroy mankind’s religious impulse. In a riff on Deng’s economic realism, Mao’s
successors grudgingly acknowledged the truth with a new strategy—one that
continues to this day. The strategy concedes that trying to kill religion is not
realistic, but that religion poses a mortal threat to communist rule and must be
controlled. To this end, Chinese scholars have studied religions for decades, and
party leaders have experimented with mechanisms of control.13

In the aftermath of The Cultural Revolution, after a time when the only accepted
divine figure was its initiator, worshiped by some like a god, a religious revival took
place and since the 1980’s there has been an ascendancy of religion in China.
Freedom of religion would also be part of the Constitution of the People's
Republic of China, adopted in 1982, with Article 36 stipulating that

No state organ, public organization or individual may compel citizens to believe

in, or not to believe in, any religion; nor may they discriminate against citizens

9
Ibidem.
10
George Weigel, Witness to Hope, Harper Collins, 1999, p. 752.
11
Thomas F. Farr, China’s Second Cultural Revolution, 2020, https://www.firstthings.com/web-
exclusives/2020/01/chinas-second-cultural-revolution, accessed January 30th, 2021.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
286
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

who believe in, or do not believe in, any religion. The state protects normal
religious activities. No one may make use of religion to engage in activities that
disrupt public order, impair the health of citizens or interfere with the
educational system of the state. Religious bodies and religious affairs are not
subject to any foreign domination.14

However it is important to underline that among the five official religions

recognized by the government of the People's Republic of China, Catholicism remained
under a stricter observance as it was associated with a more intrusive intereference and
a problematic connection with the Pope and the Vatican State.

2. The Sino-Vatican Relations since 1979

2.1. The Pontificate of John Paul II
A new stage for the diplomatic relations between China and the Vatican seemed
open after Deng Xiaoping became the leader of the Chinese Communist Party (1978).
Despite the openess and the new course for Chinese Catholics, unsurmountable
obstacles remained: the existence of both an underground and the open Church, the
appointment of bishops without the Vatican’s approval, as well as the pre-conditions
asked by China to consider the dialogue and diplomatic relations with the Holy See:
Vatican’s rejection of any ties with Taiwan, and the strict non-interference in China's
internal affairs.
During the papacy of John Paul II, not only a religious leader but a geopolitician
Pope, who had an undisputed role in the fall of communism, and whose positive
involvement in tensioned and violent contexts across the globe echoes to this day, there
were however no significant improvements in the relations with China. The many
accomplishments of the 27 years of papacy of the most well-traveled Pope did not
include a visit to China15, and the diplomatic relations between the two countries
remained problematic, although only a few years after his election, in 1982, John Paul II
was declaring that ”concern for the Church in China has become the particular and
constant anxiety of my pontificate.”16
On many occasions John Paul II would declare that he prayed for China everyday
and a recurrent expression used by the Pope made reference to the Great Chinese Nation
and this appreciation would not only consider the geographical settings and its
population, but the historical and cultural heritage as well. The unity of the Catholic
Church in China was considered of utmost importance, and such an ideal was envisioned

14
Constitution of the People's Republic of China, http://en.people.cn/constitution/constitution.html, accessed on
January 30th, 2021.
15
The other unaccomplished visit remained the one to Russia, because of the opposition of the Russian Orthodox
Church.
16
L'Osservatore Romano, English weekly edition, February 1, 1982, in Gianni Criveller, Pope John Paul II and
China, Tripod Summer 2005 Vol. 25 - No. 137,
http://hsstudyc.org.hk/en/tripod_en/en_tripod_137_02.html#_ftn2, accessed on January 30th, 2021.
287
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

as a communion and ”reconciliation in truth between the underground Chinese Church

loyal to Rome and the regime-sponsored Patriotic Catholic Association.”17
In 1983 John Paul II wrote a personal letter to the Chinese leader Deng Xiaopin, in
which he expressed “that the pursuit of the common good of humanity encourages
something that is also the object of my own lively desire: a direct contact between the
Holy See and the authorities of the Chinese people. . . .” 18 In the letter that would remain
unanswered, The Pope reflected on

the profound responsibility that is proper to my religious ministry as universal

pastor of the Catholics of the whole world, which inspires within me a special
solicitude toward Catholics who are in China. Men and women, scattered
throughout the country, who feel a deep loyalty and love for their own land . . .
and who at the same time feel united with the Pope and with the Catholic
communities of all the other countries. It is a bond which, for the religious faith of
Catholics, is an essential one, and which, on the other hand, cannot harm the ideal
and concrete unity of their own nation or be to the detriment of its independence
and sovereignty . . .19

Along the following years of his pontificate there would be other attempts to
construct bridges to connect with China. In October 1989, during the Forty-fourth
International Eucharistic Congress held in Seoul, South Korea, the Pope expressed for
the first time his ardent desire to visit the People’s Republic of China and ”his hope for a
reconciliation in truth between the underground Chinese Church loyal to Rome and the
regime-sponsored Patriotic Catholic Association”20:

Deep within my own heart, there is always present an ardent desire to meet
these brothers and sisters in order to express my cordial affection and concern
for them and to assure them of how highly they are esteemed by the other local
Churches. I am deeply moved when I think of the heroic signs of fidelity to Christ
and his Church which many of them have shown in these past years. Through the
intercession of Mary, help of Christians, may Christ be their consolation in every
trial and in all of life’s daily challenges. May the Lord also inspire within them a
firm commitment to the delicate task of fostering reconciliation within the
ecclesial community, in communion of faith with the successor of Peter, who is
the visible principle and foundation of that unity.21

In 1993 the personal diplomatic exploration of China in which The Pope had sent
the French Cardinal Roger Etchegaray would bring clarifications ”that the situation was
far more complex than the “true Church/false Church” dichotomy suggested,” 22 and that

17
George Weigel, op.cit, p. 595.
18
Ibidem, p. 596.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 595.
21
John Paul II, “Prayer for North Korea and China,” Origins 19:20 (October 19, 1989), pp. 324–325 in George
Weigel, op.cit, p. 595.
22
Ibidem, p. 753.
288
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

”many, perhaps most, of the PCA bishops were in communion with Rome in their
hearts.”23
An iconic moment took place in 1995, during the World Youth Day, celebrated in
Manila, when an official delegation of Catholics from China participated, and some
priests even concelebrated with the Pope during the Mass attended by an impressive
estimated five million people.
But beyond such scattered moments there were no real steps forward, and the
People’s Republic of China was showing no signs for renewing its diplomatic ties with
the Holy See, in fact “while continuing to insist that the Vatican sever diplomatic
relations with Taiwan, the PRC stepped up the pressure on the underground Church in
various regions of the country. Anti-Catholic government policy frequently overlapped
with the regime’s one-child-per-family policy and led to further persecution.”24
In 1996, on the occasion of the seventieth anniversary of the consecration of the
first Chinese bishops by Pope Pius XI, John Paul II wrote a “Message to the Church in
China,” insisting on the need for reconciliation among divided Catholics and addressing
the Chinese government:

The civil authorities of the People’s Republic of China should rest assured: a
disciple of Christ can live his faith in any political system, provided that there is
respect for his right to act according to the dictates of his own conscience and his
own faith. For this reason I repeat to the governing authorities . . . that they
should have no fear of God or of his Church. Indeed, I respectfully ask them, in
deference to the authentic freedom which is the innate right of every man and
woman, to insure that those . . . who believe in Christ may increasingly contribute
their energies and talents to the development of their country.25

Another opportunity for the restauration of the diplomatic relations arose in

March 1999 when the Chinese leader Jiang Zemin visited Italy. As expected there was no
visit to the Holy See on the agenda but a message from the Pope was communicated to
Zemin through the Italian prime minister; although there was no meeting or immediate
response other than the reiteratation of the two usual pre-conditions: break with Taiwan
and no interference in China's internal affairs, ”Beijing seemed interested in starting a
dialogue concerning diplomatic relations. In fact, for a few months there were persistent
rumors that diplomatic relations would soon be established.” 26
However just a few months later any such hopes vanished when a secret
document No. 26 ”Regarding the Strengthening of Catholic Church Work in the New
Circumstances” was revealing that in fact the Chinese government was interested in the
diplomatic relations only to reach a complete control over the Catholic Church, to
eliminate the underground communities, and to strenghten the Catholic Patriotic

23
Ibidem.
24
Ibidem, p. 755.
25
John Paul II, “Message to the Church in China,” OR [EWE], December 11, 1996, p. 8, in George Weigel,
op.cit, p. 755.
26
Gianni Criveller, op.cit.
289
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Association. The period that followed was one of renewed persecution of the
underground Catholics: ”bishops and priests were arrested, churches were destroyed
and children of underground Christians were prevented from attending schools and
universities.” 27
Moreover, in the summer of 1999 the Pope was denied the possibility of a visit to
Hong Kong. The culmination and a clear ”act of defiance against the Vatican” 28 indicating
there would be no immediate reconsideration of the diplomatic relations took place
during the Feast of the Epiphany in January 2000 when the Catholic Patriotic
Association consecrated five new bishops without the approval from the Vatican. 29 This
event was essentially a pure confrontation and “the Beijing ceremony turned out to be an
extraordinary anti-Pope and anti-Church demonstration, where nothing was religious
and everything was political: a bad sign for developments in the new millennium.”30
A last attempt to reach a communion with China was made by John Paul II in
2001 on the occasion of the 400th anniversary of the death of the most famous
missionary, the Jesuit Matteo Ricci, a remarkable scientist and one of the most important
representatives for the beginning of Catholicism in China. The Pope used the opportuity
to expressed his deep sadness for any errors and limits of the past,31 asking ask ”the
forgiveness and understanding of those who may have felt hurt in some way by such
actions on the part of Christians.”32 He reiterated his hopes for dialogue with the
Authorities of the People's Republic of China, to overcome the misunderstandings of the
past and to create ties of friendhip and solidarity. There was no reaction from the
Chinese authorities to the Pope’s last message as there has been a deep silence to the
other attempts from the Holy See to reach reconciliation and communion.
The justification offered by the Chinese government for the rejection of any
diplomatic channels with the Vatican remained unchanged and focused on the
imperativness of the Vatican’s rejection of any ties with Taiwan, and the strict non
interference in China's internal affairs.
G. Criveller explains in his article Pope John Paul II and China that these
justifications and pre-conditions asked by China to open the dialogue and diplomatic
relations with the Holy See are ”just a smoke screen, an alibi for China's unwillingness to
open a discussion with the Holy See,”33 and that it was made clear on various ocasions
both by private (Pope’s letter to Deng Xiaoping in 1983) and public diplomacy that the
Vatican was eagerly open to finding an adequate solution for this problem. There was
also a clear statement made by the Secretary of State, Cardinal Angelo Sodano, that ”the
Vatican was ready to transfer the apostolic nunciature from Taiwan to China

27
Ibidem.
28
Alvin Y. So, China's Developmental Miracle Origins, Transformations, and Challenges, Routledge, 2003, p.
255.
29
Ibidem.
30
Criveller, op.cit.
31
Papal Message on Anniversary of Matteo Ricci's Arrival in China, http://www.katolsk.no/nyheter/2001/10/27-
0014, accessed on January 30th, 2021.
32
Ibidem.
33
Criveller, op.cit.
290
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

immediately, if Beijing would agree to the move.” 34 There are also significant examples
that ”the recognition of the Republic of China in Taiwan was never a stumbling block to
Chinese diplomacy”:

Chinese leaders like Mao Zedong and Zhou Enlai warmly received Richard Nixon
in 1972, when the United States had full diplomatic relations with Taiwan, not to
mention US military assistance and collaboration. Similarly and more recently,
China accepted South Korea's (1992) and South Africa's (1998) switch of
diplomatic relationships from Taipei to Beijing, after the conclusion of intense
negotiations, not as a pre-condition. Demanding the break of diplomatic relations
as a pre-condition is unfair on the part of Beijing; it is in fact a diplomatic
blunder.35

At John Paul II’s funeral People’s Republic of China was the only nation in the
world not sending a delegate and the motivation offered was the presence of Taiwan’s
President Chen Shui-bian. 36

2.2. Pope Benedict XVI

Pope Benedict XVI placed the stringency for diplomatic relations with China as a
priority on his agenda. His 2007 “Letter to Bishops, Priests, Consecrated Persons and
Lay Faithful of the Catholic Church in the People’s Republic of China”, expressed his
fraternal closeness to Chinese Catholics. In the first part of the document the focus was
placed on theological aspects and on the situation of the Church, addressing the
challenges represented by globalization, modernity and atheism, while the second part
offered guidelines on the pastoral life.
While not being a political document, Benedict XVI addressed his willingness for
a constructive dialogue with the civic authorities, in order to overcome
misunderstandings and establish the cooperation between the Holy See and the People’s
Republic of China.
The Pope also addressed the appointments of Bishops as one of the most delicate
problems in their relations, emphasizing that such appointments are “understood, also
in international documents, as a constitutive element of the full exercise of the right to
religious freedom”37 and that “the Holy See would desire to be completely free to
appoint Bishops.”38 Considering the recent particular developments of the Church in
China the Pope expressed his confidence that “an accord can be reached with the
Government so as to resolve certain questions regarding the choice of candidates for the
episcopate, the publication of the appointment of Bishops, and the recognition –

34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
37
Pope Benedict XVI, Letter of The Holy Father Pope Benedict XVI to The Bishops, Priests, Consecrated
Persons And Lay Faithful of The Catholic Church in The People's Republic of China, 2007,
http://www.vatican.va/content/benedict-xvi/en/letters/2007/documents/hf_ben-
xvi_let_20070527_china.html#_ftnref43, accessed on January 30th, 2021.
38
Ibidem.
291
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

concerning civil effects where necessary – of the new Bishops on the part of the civil
authorities.”39

2.3. Pope Francis

Starting with 2014 there was a new impetus given to negotiations with China,
and in 2018 Beijing and the Vatican signed a provisional agreement on the appointment
of Chinese bishops, based on which the Chinese government disposed of the right to
appoint bishops, while the Pope was given veto power. The agreement was intended to
unify the underground and official churches, and the Vatican referred to it as the fruit of
a gradual and reciprocal rapprochement, but more substantial information regarding the
agreement were not made public.
There have been many critical voices against this agreeement, not only religious
ones but political as well. Cardinal Zen of Hong Kong ”advised Pope Francis not to sign
the agreement unless more freedom were granted to the Chinese Catholic Church as a
sign of the good will from China.”40
Thomas Farr, President of the Religious Freedom Institute, named the accord a
disaster: ”China’s Catholics are demoralized and confused by this decision that abets the
most virulent anti-Catholic policy in the world. In a letter sent earlier this month to the
College of Cardinals, Hong Kong Cardinal Joseph Zen nailed the issue: “[C]an we
passively witness the murder of the Church in China by those who should protect and
defend her . . . ?””41
Secretary of State Mike Pompeo was another critical voice and revealed that the
U.S. government did not support the agreement.
Beatrice Leung in her article The Catholic Church in China: One Year After the Sino-
Vatican Agreement claims that one cannot speak of an increase in confidence between
Beijing and the Vatican after the signing of the agreement and points to the events
related to an international conference held in Fatima, Portugal on October 21, 2019,
when Beijing pressured the organizing committee to cancel the invitation of two Hong
Kong representatives: Cardinal Joseph Zen, and Martin Lee, ”the patriarch of democracy
of Hong Kong,”42 as the Sino-Vatican Agreement, and the protests in Hong Kong were on
the agenda. Leung concludes that ”the agreement did not serve much of the Catholic
purpose, but assisted Xi Jinping’s policy of Sinicization of religion.”43
Despite substantial criticism, on October 2020, the Vatican announced the
renewal of its provisional agreement with China on the appointment of bishops for two
more years. According to the Communiqué on the extension of the Provisional Agreement
between the Holy See and the People’s Republic of China regarding the appointment of

39
Ibidem.
40
Beatrice Leung, The Catholic Church in China: One Year After the Sino-Vatican Agreement, 2019,
https://berkleycenter.georgetown.edu/responses/the-catholic-church-in-china-one-year-after-the-sino-vatican-
agreement, accessed on January 30th, 2021.
41
Thomas F. Farr, op.cit.
42
Beatrice Leung, op.cit.
43
Ibidem.
292
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Bishops, from 22 October 2020, ”The Holy See considers the initial application of the
Agreement – which is of great ecclesial and pastoral value – to have been positive,
thanks to good communication and cooperation between the Parties on the matters
agreed upon, and intends to pursue an open and constructive dialogue for the benefit of
the life of the Catholic Church and the good of Chinese people.” 44

Bibliography:

Benedict XVI, Pope, “Letter of The Holy Father Pope Benedict XVI to The Bishops, Priests,
Consecrated Persons And Lay Faithful of The Catholic Church in The People's Republic of China”,
2007,http://www.vatican.va/content/benedict-xvi/en/letters/2007/documents/hf_ben-
xvi_let_20070527_china.html#_ftnref43.
Chu, Cindy Yik-yi (Ed.), Catholicism in China, 1900–Present. The Development of the Chinese
Church, Palgrave Macmillan, 2014.
Clark, Anthony E., ”The Catholic Church in China: Historical context and the current situation,” in
The Catholic World Report, 2018, https://www.catholicworldreport.com/2018/03/09/the-
catholic-church-in-china-historical-context-and-the-current-situation/.
Criveller, Gianni, Pope John Paul II and China, Tripod Summer 2005 Vol. 25 - No. 137,
http://hsstudyc.org.hk/en/tripod_en/en_tripod_137_02.html#_ftn2
Elman, Benjamin, A Cultural History of Modern Science in China, Harvard University Press, 2006.
Lam, Anthony, The Catholic Church in Present-Day China: Through Darkness and Light, Hong
Kong: Holy Spirit Centre, 1997.
Leung, Beatrice, The Catholic Church in China: One Year After the Sino-Vatican Agreement, 2019,
https://berkleycenter.georgetown.edu/responses/the-catholic-church-in-china-one-year-after-
the-sino-vatican-agreement.
Leung, Beatrice, Sino-Vatican Relations: Problems in Conflicting Authority 1976–1986,
Cambridge University Press, 1992.
Farr, Thomas F., “China’s Second Cultural Revolution”, in First Things, 2020,
https://www.firstthings.com/web-exclusives/2020/01/chinas-second-cultural-revolution.
John Paul II, Pope, Papal Message on Anniversary of Matteo Ricci's Arrival in China, 2001,
http://www.katolsk.no/nyheter/2001/10/27-0014.
Johnson, Ian, The Souls of China: The Return of Religion After Mao, Pantheon Books, 2017.
Madsen, Richard, China’s Catholics: Tragedy and Hope in an Emerging Civil Society, University of
California Press, 1998.
Sainsbury, Michael, “ ‘Two steps forward, one step back’: Vatican diplomacy with China” in Crux
Now, 2018, https://cruxnow.com/cns/2018/09/two-steps-forward-one-step-back-vatican-
diplomacy-with-china/.
So, Alvin Y., China's Developmental Miracle Origins, Transformations, and Challenges, Routledge,
2003.
Pius XII, Pope, Ad Apostolorum Principis, 1958, http://www.vatican.va/content/pius-
xii/en/encyclicals/documents/hf_p-xii_enc_29061958_ad-apostolorum-principis.html.
Weigel, George, Witness to Hope, Harper Collins, 1999.
44
Communiqué on the extension of the Provisional Agreement between the Holy See and the People’s Republic
of China regarding the appointment of Bishops, 2020,
https://press.vatican.va/content/salastampa/en/bollettino/pubblico/2020/10/22/201022a.html, accessed on
January 30th, 2021.
293
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

294
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

EFFICIENT GERMAN LANGUAGE AND GRAMMAR ACQUISITION: THE

SOS-METHOD AND CHUNKS

Maria MUSCAN
Assoc. Prof. PhD, University „Ovidius” of Constanţa

Abstract: This paper focusses on two distinct aspects of German language and grammar
acquisition. First it deals with the innovative strategy of grammar teaching, the so called SOS-
method and secondly with the importance of chunking in the acquisition of German as a foreign
language. SOS stands for the German words Sammeln (collecting/saving), Ordnen (organizing) and
Systematisieren (systematizing). This strategy as well as chunking sustain autonomous learning,
thus being an important goal for both learners and teachers of German.

Keywords: SOS-Grammar, chunking, German as a foreign language, autonomous learning, German

grammar acquisition

Der vorliegende Beitrag fokussiert auf zwei Komponenten der Sprachaneignung,

die es dem Lernenden ermöglichen, so schnell wie möglich und so korrekt wie nötig auf
Deutsch zu kommunizieren. Es handelt sich dabei einerseits um eine innovative
Strategie der Grammatikvermittlung (die SOS-Methode) und andererseits um das
Erlernen der Grammatikregeln mithilfe von Chunks.
Die Grammatikvermittlung des Deutschen als Fremdsprache hat in den letzten
Jahrzehnten unterschiedliche Ansätze verfolgt. Einen besonders wichtigen Platz nimmt
in diesem Zusammenhang das Fortbildungskonzept von Deutsch Lehren Lernen, das vom
Goethe-Institut 2014 weltweit eingesetzt wurde, ein. Die Überlegungen zum neuen
Fortbildungsansatz beruhten einerseits auf dem Wert didaktisch-methodischer
Prinizipien anstelle von Mehoden, und andererseits auf die Einbindung der Praxis in die
Erläuterung grammatischer Inhalte.
Als didaktisch-methodische Prinzipien werden folgende erwähnt: die
Kompetenzorientierung, die Handlungsorientierung, die Aufgabenorientierung, die
Inhaltsorientierung, die Lernerorientierung, die Teilnehmeraktivierung, die
Interaktionsorientierung, die Förderung autonomen Lernens, die interkulturelle
Orientierung und die Mehrsprachigkeitsorientierung.1
Man überlege nun, dass Deutschlehrende ihren Lernern die deutsche Grammatik
zugleich als grammatische Kompetenz, als auch im Sinne einer kommunikativen aud
interaktiven Orientierung beibringen. Die Förderung des autonomen Lernens muss
dabei eine wichtige Rolle spielen. Lerner finden also selbst Informationen, die ihnen
helfen, grammatische Phänomene zu verstehen und sie als eigene Regeln zu
formulieren, statt sie vom Lehrer präsentiert zu bekommen.

1
https://www.goethe.de/ins/ro/de/spr/unt/for/gia/dll.html (abgerufen am 26. November 2020)
295
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Den wichtigsten Beitrag in dem Bereich der autonomen Grammatikaneignung hat

Hermann Funk2 anhand des sogenannten S-O-S-Modells der Grammatikvermittlung 3
geliefert. Dabei handelt es sich um einen dreischrittigen Prozess, bei dem erstens neue
Grammatikformen identifiziert und gesammelt werden, zweitens nach Regularitäten
geordnet und drittens systematisiert werden. Beim letzten Schritt können Regeln
verstanden und in das eigene Grammatiksystem integriert werden.
Bei dieser Art von Grammatikvermittlung bzw. -aneignung ist äußerst wichtig,
dass die Lerner die neuen Inhalte unbedingt in kommunikativen und personalisierten
Kontexten anwenden.
Um diese neue Herangehensweise zu illustrieren und didaktisch zu steuern gibt
Professor Funk Beispiele von Übungsimpulsen zum Sammeln neuer Formen:4
 Welche Wörter oder Sprachformen werden im Text oft benutzt?
 Unterstreichen Sie in diesen Sätzen die Wörter mit den gleichen Endungen.
 Markieren Sie die Wörter, die vor den Nomen stehen.
 Verben haben oft mehrere Teile. Unterstreichen Sie alle Verben im Text.
Als Übungsimpulse für das Ordnen der gesammelten Formen schlägt Professor
Funk vor:
 Vergleichen Sie die Verbendungen und machen Sie eine Liste damit.
 Manche Sätze beginnen mit einer Zeitangabe, z.B. gestern. Schreiben Sie die
Sätze mit der Zeitangabe zur Zeit in eine Tablle ein und ordnen Sie diese.
Für den letzten Schritt der Systematisierung und Regelfindung gibt Hermann
Funk folgende Impulse:
 Wenn ein Satz mit einer Zeitangabe beginnt, wie geht er dann weiter?
 Können Sie erklären wozu das es gebraucht wird?
Die S-O-S Drei-Phasen-Methode von Hermann Funk hat in den meisten
Lehrwerken der neueren Generation Einsatz gefunden. Als Unterrichtende und
Fortbildnerin kann ich die Effizienz dieses Lehr- und Lernmodells bezeugen, da die
Vorteile unumstritten sind. Die Grammatik wird für den Lerner verständlich und
nachvollziehbar, die Aneignung neuer Formen und Regeln ist effektiver als ein
zeitaufwendiges Auswendiglernen. Darüber hinaus fordert der ganze Prozess die
Teamarbeit.
Wenn wir uns nun der effektiven Sprachaneignung zuwenden, stehen im
Mittelpunkt weitere didaktisch-methodische Prinzipien wie z.B. die
Handlungsorientierung oder die Interaktionsorientierung der Lernenden. Lernende sind
daran interessiert, so schnell wie möglich auf Deutsch zu schreiben und zu sprechen. Ein
schnelles Abrufen von Wortphrasen (Chunks) ermöglicht folglich auch eine flüssige
Kommunikation, da diese nicht isoliert, sondern in einem Kontext als sinnvolle Einheit
als Satzglieder oder komplette Sätze gelernt und gespeichert bzw. abgerufen werden.

2
Hermann Funk ist emeritierter Professor an der Philosophischen Fakultät der Friedrich Schiller Universität
Jena, Institut für Deutsch als Fremd- und Zweitsprache und Interkulturelle Studien.
3
https://deutsch-lernen.zum.de/wiki/S-O-S-Modell (abgerufen am 26. November 2020)
4
https://deutsch-lernen.zum.de/wiki/S-O-S-Modell, (abgerufen am 9. Februar 2021)
296
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Die Effizienz der Grammatikaneignung mithilfe von Chunks liegt darin, dass
Chunks alle grammatischen Informationen enthalten. Diese werden automatisch beim
Erlernen der Wortphrasen geliefert und mitgelernt. 5
Zu beachten ist auch die Tatsache, dass eine unkritische Übertragung oder
Übersetzung aus einer anderen Fremdsprache oder aus der Muttersprache ins Deutsche
zu fehlerhaften Äußerungen hinleitet, die letzten Endes zu gravierenden
Kommunikationsstörungen führen. Das hat dann als Konsequenz, dass ein
Sprecher/eine Sprecherin als sprachlich nicht kompetent eingestuft wird. Eine andere
Komponente der Chunks ist auch die Tatsache, dass die Wörter, aus denen eine
Wendung besteht, sprachenspezifisch sind, und das führt dazu, dass es keine
hundertprozentige Äquivalenz zwischen den Sprachen gibt.
Beispielhaft erwähne ich in Anlehnung an Barkowski et al. (Barkowski&Grommes
2014:26) für das Deutsche die Beispiele, dass Zähne geputzt und nicht gewaschen
werden (Rumänisch: a se spăla pe dinți), eine Entscheidung getroffen und nicht
genommen wird (Rumänisch: a lua o decizie), Grenzen werden überschritten und nicht
überquert/übergangen (Rumänisch: a trece granița) etc.
Wichtig für das Erlernen der Sprache mithilfe der formelhaften Wendungen, bzw.
der Chunks sind besonders zwei Aspekte. Erstens ist Situationswissen und
kulturspezifisches Wissen erforderlich und zweitens sollte man sich mit den Merkmalen
von Chunks vertraut machen.
Die kommunikationsorientierte Versprachlichung einer Sprechakte ergibt sich
aus der bewussten Kontextdeutung gefolgt von der korrekten Wahl sprachlicher Mittel.
Wie wichtig die Verflechtung dieser beiden Aspekte ist, kommt im folgenden Beispiel
aus der eigenen Praxis zum Vorschein, wobei der Einfluss der Muttersprache auf die
Fremdsprache und auf das eigene mentale Lexikon besonders zu berücksichtigen ist
(Ballweg/Drumm 2013). Als Anredeformel im Umgang mit Lehrerinnen verwenden sehr
viele rumänische Deutschlernende einfach das Substantiv Frau. Das ist zum einen eine
Übersetzung aus dem Rumänischen, zum anderen aber ein gravierender Höflichkeits-
Faux-Pas, der an Dreistigkeit grenzt. Das Deutsche Substantiv Frau deckt zwei
Bedeutungen ab, einerseits eine erwachsene Person weiblichen Geschlechts (eine junge,
kluge, starke, reife Frau), andererseits eine titelähnliche, auch als Anrede verwendete
Bezeichnung für eine erwachsene Person weiblichen Geschlechts6 (Frau Muscan). Im
Rumänischen deckt das Substantiv femeie nur die referentielle Bedeutung einer
erwachsenen Person weiblichen Geschlechts ab (veraltet auch für verheiratete Frau).
Um eine Anrede zu formulieren bedarf es im Rumänischen des Substantivs doamnă
(gnädige Frau, Dame), also doamnă Muscan. Es ist aber weiteres kulturelles Wissen
erforderlich, um die rumänische Anrede doamna richtig einzuordnen, denn sie ist
eigentlich eine Abkürzung des doamna/doamnă Muscan. Da es folglich im rumänischen
Schulsprachgebrauch eine Kurzform gibt, wird vorausgesetzt, dass das auch im
Deutschen möglich sei. Es entstehen daher bizarre Konstruktionen, die, unverbessert, zu

5
https://deutsch-lernen.zum.de/wiki/Chunks#Chunks_und_Grammatik (abgerufen am 26. November 2020)
6
https://www.duden.de/rechtschreibung/Frau (abgerufen am 25. Januar 2021)
297
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Chunks werden und im kollektiven Gebrauch auch lange nach Schulabschluss verankert
bleiben.
Das Situationswissen und das kulturelle Wissen im oben erwähnten Beispiel
helfen also bei der Wahl korrekter Sprachmittel. Die auf den ersten Blick sehr einfache
Situation der Anrede erweist sich als sehr komplex und ist repräsentativ für die
Realisierung eienr sprachlichen Handlung.
Zusammenfassend sei erwähnt, dass bei der Grammatikvermittlung bzw. -
aneignung die neuen Inhalte unbedingt in kommunikativen und personalisierten
Kontexten gelernt werden sollten.
Um für das genannte Beispiel das SOS-Grammatikmodell zu illustrieren und
didaktisch zu steuern, kann man gezielt aus verschiedenen Texten verschiedene
Anredeformen sammeln, ordnen und systematisieren lassen. Diese entsprechend auch
zu üben ist selbstverständlich.
Um wichtige Merkmale formelhafter Wendungen im Deutschen oder
Rumänischen festzuhalten, sei zunächst deren Mehrgliedrigkeit erwähnt.
Einwortformeln sind manchmal in beiden Sprachen darunter und erklären sich durch
den Verlust eines Elementes meistens im alltäglichen Sprachgebrauch. Wenn Lernende
folglich versuchen, auf Grund des verbliebenen Elementes die Gesamtbedeutung des
Chunks zu erschließen und dabei ein Äquivalent für ein Einzelwort im Wörterbuch
nachzuschlagen, kann durchaus passieren, dass man eine Lehrerin mit Frau anspricht.
Das ist aus lernpsychologischer Perspektive erklärbar, denn Lernende setzen die neue
Sprache immer in Beziehung zu ihrer Muttersprache oder zu ihrer ersten Fremdsprache.
Sie suchen zunächst also nach Entsprechungen für Einzelwörter, Wortpartnerschaften in
festen Wendungen werden dabei erstmal nicht beachtet. Hier hilft das SOS-
Grammatikmodell wieder. Wort-Assoziationen für Frau können gesammelt, geordnet
und systematisiert werden (die gute Frau, Frau Muscan, gnädige Frau, die Frau Mutter
etc.), um die Bindungsfähigkeit der Elemente eines Chunks hervorzuheben und die
unterschiedlichen Anwendungsbereiche zu deuten.
Nichtmuttersprachliche Sprecher*innen sind sehr oft unsicher hinsichtlich der
Kombinierbarkeit von Wörtern in Chunks, auch weil sie das Merkmal Festigkeit nicht
kennen. Die Elemente deutscher Chunks verbinden sich (relativ) eng und lassen sich
nicht problemlos durch andere Wörter ersetzen. Es ist daher für sie schwierig zu wissen,
welche Wörter sich miteienander verbinden lassen. Eine allgemeingültige Regel für die
Kombination bietet die Sprachnorm nicht, häufig ergeben sie sich aus dem häufigen
Gebrauch. Umso wichtiger ist es, Sprachlerner*innen für die wichtigen Merkmale von
Chunks rechtzeitig zu informieren.
Ein anderes wichtiges Merkmal der Chunks, das für die korrekte
situationskonforme Sprachproduktion verantwortlich ist, ist die Gebräuchlichkeit. Die
Gründe für das Verwenden von Chunks liegen bei Muttersprachlern u.a. in der situativen
Sicherheit, in der Sprachökonomie und nicht zuletzt im Gefühl der
Gruppenzugehörigkeit. Das frühzeitige korrekte Erlernen von Chunks ist folglich ein
Garant dafür, dass sprachliche Kompetenz erreicht werden kann, wobei der kognitive

298
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Aufwand sehr stark reduziert wird, und so mittels Automatisierung flüssige

Kommunikation schnell erreicht werden kann.
Verstöße gegen den gesellschaftlichen Anstand (Frau statt Frau Muscan) können
folglich durch ein frühzeitiges Problematisieren vermieden werden, wenn
entsprechende Chunks aufgezeigt, dargelegt, diskutiert, zu einem (wissenschaftlichen)
Problem erhoben werden.
Als Anwendungsbeispiel für die Herangehensweise an Anrede-Chunks verwende
ich (neben bereits eingeführten Strukturen auf A1-Niveau) einen Auszug aus Theodor
Fontanes Effi Briest mit der Arbeitsanweisung, weibliche Anredeformeln zu
identifizieren, zu sammeln und nach Kategorien zu ordnen.

[…], wenn man noch so aussieht wie die Mama. Sie ist doch eigentlich eine schöne Frau.
In diesem Augenblick […]erschien Wilke, [...], um an Fräulein Effi zu bestellen:
„Die gnädige Frau ließe bitten, daß das gnädige Fräulein zu rechter Zeit auch
Toillete mache.“ [….], begann er auch schon auf dem Arbeitstisch der Damen
abzuräumen.
Frau von Briest war in sichtlicher Verlegenheit.

An diesem Auszug lassen sich für die deutsche Sprache mehrere Variationen in
der Pragmatik der Substantive Frau/Dame und Fräulein feststellen, die nicht immer eine
1:1-Entsprechung im Rumänischen finden. Man könnte natürlich einwenden, dass nicht
alle Konstruktionen auch tatsächlich Chunks sind und somit in diese Diskussion
überflüssig seien. Dennoch halte ich die Beispiele für repräsentativ, weil es auf die
verbreitete Tendenz der Äquivalenzfindung beim Sprachenlernen hinweist.
Für das Desiderat des autonomen Lernens, das eine zentrale Stelle im
Unterrichtsverlauf des 21. Jahrhunderts darstellt, sind meines Erachtens sowohl die
SOS-Methode als auch die Chunks von großer Wichtigkeit, da die Lernerautonomie nicht
allein ein zentrales Prinzip des Unterrichtens, sondern auch ein Instrument, eine
Kompetenz für die Einschätzung der eigenen Leistung ist.

Bibliographie

Ballweg, Sandra/Drumm, Sandra et al. (2013). Wie lernt man die Fremdsprache Deutsch?
München. Klett-Langenscheidt Verlag.
Barkowski, Hans/Grommes, Patrick et al. (2014). Deutsch als fremde Sprache. München. Klett-
Langenscheidt Verlag.
Bußmann, Hadumod (1990). Lexikon der Sprachwissenschaft. Stuttgart. Alfred Kröner Verlag.
Dengler, Stefanie/Rusch, Paul et al. (2012). Netzwerk. Deutsch als Fremdsprache A1.
Berlin&München. Langenscheidt Verlag.
Fontane, Theodor (1973). Effi Briest. Temeswar. Facla Verlag.
Niebisch, Daniela/Penning-Hiemstra, Sylvette et al. (2006). Schritte international. Kursbuch
und Arbeitsbuch A1. München. Hueber Verlag.
https://deutsch-lernen.zum.de/wiki/S-O-S-Model

299
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

https://www.duden.de/rechtschreibung/Frau
https://www.goethe.de/ins/ro/de/spr/unt/for/gia/dll.html

300
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

RESHAPING THE OLD CHICANO TRADITIONS:

ULTIMA – THE EMBODIMENT OF GOODNESS AND TRUTH
IN RUDOLFO ANAYA’S BLESS ME, ULTIMA
Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ
Senior Lecturer, PhD, “Transilvania” University of Brasov

Abstract: The present paper aims at highlighting the importance of goodness and truth in Rudolfo
Anaya’s novel entitled “Bless me, Ultima”, which is a repatterning of the Chicano world. Ultima or la
Grande is a curandera, a miracle-worker. She blesses Antonio, she gives him guidance in life
teaching him what is right holding the secret of Antonio’s destiny. If, on the one hand, Ultima is the
embodiment of goodness and truth in the novel, a strong and complex female character,
performing healings to the others, using knowledge and power to do good, on the other hand,
Tenorio is the embodiment of evil. The message of the book is that good is always stronger than evil
and the smallest bit of good can stand against all the powers of evil in the world. Anaya’s novel is
rich in narrative techniques and storytelling turns the novel into an exquisite piece of prose which
preserves and at the same time reshapes the old Chicano traditions.

Key words: good, evil, truth, Chicano, tradition.

Rudolfo Anaya can be considered the father of the Chicano literature in English
due to the richness of the narrative techniques used in the novel and to storytelling that
turns the novel into an exquisite piece of prose. A seven-year-old boy narrates a story “in
flashback form”; this is “the story of his relationship with his spiritual guide, Ultima. He
struggles with spirituality, confused about the teachings of the Catholic Church, and with
his discovery of a genuine spirituality and legitimate morality outside the church, in
nature” (Day,1999:11). The novel is somehow reminding us of James Joyce’s Portrait of
the Artist as a Young Man, in the present case Antonio being under study and the
flashback technique being again used with success.
Rudolfo Anaya in Bless me, Ultima, probably the most successful Chicano piece of
literature, ”re-creates life in the countryside of New Mexico, where the people have kept
their traditional way of life” (Baker, 1982:24). The novel preserves and reshapes the old
Chicano traditions and customs.
Ultima can be considered the embodiment of goodness in Anaya’s novel. She
came to stay with Antonio’s family when he was almost seven. Antonio’s parents entrust
his care to Ultima. Antonio’s mother called Ultima la Grande out of respect as she is not
only an old woman but especially a very wise one. Antonio’s parents provided a home
for Ultima. This was an important custom, an old tradition in the Chicano world, namely,
providing for the old as well as for the sick.
Ultima is considered to be a curandera, “a woman who knew the herbs and
remedies of the ancients, a miracle-worker who could heal the sick” (Anaya, 1972:4).
Thus, she used to cure with herbs and magic. Ultima “could lift the curses laid by brujas
and she could exorcise the evil in the witches planted in the people to make them sick”
301
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

(Anaya, 1972:4). But unfortunately, Ultima’s power has often been misunderstood. Thus,
there were people who considered her to be a bruja, suspected by practicing witchcraft.
Ultima is minutely described by Anaya as “her face was brown and very wrinkled.
When she smiled her teeth were brown” (Anaya, 1972:11). A black shawl covered her
hair and shoulders. There was a large blue-tin trunk which was used to keep together
Ultima’s earthly belongings: “her black dresses, her shawls and the magic of her herbs”
(Anaya, 1972:13). There was an old custom to greet the old. Antonio’s mother used to
greet Ultima as follows: “Buenos días le de Dios, Grande” (Anaya, 1972:11). She used to
hug and kiss the old woman.
With Ultima came the owl. The owl is usually a symbol of evil in the Chicano
literature where the so-called nagual is generally considered to be the companion of
witches. But in Anaya’s work, the owl is the guardian spirit of Ultima. “The effect is to
dramatize Ultima’s powers and the air of mystery surrounding her, for although she
exercises her magic primarily for the good of the community” (Baker, 1982:68).
“The owl was one of the disguises a bruja took … But not Ultima’s owl” (Anaya,
1972:13). Her owl used to sing hooting softly. Ultima’s owl was a good owl. Her owl’s
song sounded as a lullaby having a soothing effect. It watched over the people,
protecting them. Thus, Ultima’s owl was associated with goodness offering protection.
Antonio was happy with Ultima. She was like a mentor for him, offering guidance
in his life. Ultima held the secret of Antonio’s destiny. They used to walk together in
order to gather plants, herbs, roots for medicines. Ultima taught Antonio the names of
the herbs, birds and animals. Ultima’s teachings are very valuable for Antonio.
But the most important thing that Antonio learned from Ultima was the fact that
“there was a beauty in the time of the day and in the time of night, that there was peace
in the rivers and hills”. Ultima taught Antonio “to listen to the mistery of the groaning
earth and to feel complete in the fulfillment of its time” (Anaya, 1972:15). She taught
him to understand nature and live a simple life. Nature played a very important part in
the life of the Chicano people.
Antonio’s soul evolved under Ultima’s careful guidance. We can see Antonio
developing his personality due to Ultima’s teachings. Ultima considered that “the ways
of men are strange and hard to learn” (Anaya, 1972:25), which is true. It is not an easy
task to see the unseen in a person, to see his/ her soul, to understand his/her ways.
Ultima told Antonio that he would learn much from his own experiences and see much in
everything that exists around him, thus learning and seeing are valuable assets in one’s
life. Seeing refers here especially to being able to perceive the unseen, to infer from the
context, to feel nature. The Chicano people lived their lives according to the rules of
nature, thus their lives were simplified, they could feel nature, they could see the unseen,
the essence of things.
There were certain people who considered Ultima to be a llorona, “an old witch
who looks for the soul of Antonio” (Anaya, 1972:26). But other people could see the
“bright power” in Ultima’s eyes which “held Antonio spellbound” (Anaya, 1972:33). On
the one hand, some people consider Ultima to be una mujer que no ha pecado, a woman

302
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

who has not sinned, or una curandera, a healer; on the other hand, she might be
considered by some other people a hechicera, an enchantress/ a sorceress, or una bruja,
a witch (Anaya, 1972:33).
Ultima’s teachings are of paramount importance in Antonio’s life. She taught him
“to never judge who God forgives and who He doesn’t” (Anaya, 1972:33) and if a person
really wants to know, then he/she will listen and see and be patient. “Knowledge comes
slowly. A curandera cannot give away her secrets” (Anaya, 1972:34). In order to know,
one must, first of all, listen to the message given by nature, then see and understand, but
understanding comes only if one is patient, understanding needs time.
Ultima and Antonio used to “walk in the hills of the llano, gathering the wild
herbs and roots for her medicines” (Anaya, 1972:39). They roamed freely up and down
the river. Ultima taught Antonio to observe where the herbs and plants grew and how
their leaves looked. For Ultima, even “the plants had a spirit” (Anaya, 1972:39). She
taught Antonio to speak to the herbs and tell them why he had to pull them out from
their home, the earth. She taught Antonio to talk to nature and to listen to the messages
provided by nature. She taught Antonio what disease each herb could cure. For instance,
la yerba del manso could “cure burns, sores, colic in babies, rheumatism” or oshá, just
like la yerba del manso, was “a cure for everything” (Anaya, 1972:440).
Ultima was happy in the hills. Ultima told Antonio about the common herbs
shared with the Native Americans of the Rio del Norte. She taught him about the ancient
medicines of the Aztecas, Mayas, Moors. Very prized were the herbs that were from the
mountains curing numberless diseases.
Ultima’s blessing, “en el nombre del Padre, del Hijo, y el Espíritu Santo”, gave
great force to Antonio. Ultima taught Antonio how important God is one’s life. Ultima
used to bless Antonio, they used to pray together making him understand the power of
the cross and the power of good. The Virgin of Guadelupe was venerated by the Chicano
people. They prayed obediently at the foot of the statue of their Lady of Guadelupe who
is more than a religious icon for the Catholics. The Virgen of Guadelupe holds a special
place in the religious life and culture of the Chicano people.
Antonio felt Ultima’s hand on his head while she used to say that “the power of
God is so great … No evil can challenge the cross … But how could the blessing of Ultima
be like the whirlwind? Was the power of good and evil the same?” (Anaya, 1972:55).
Ultima used to pray her thanks by kneeling obediently at the foot of the Virgen de
Guadelupe burning sweet incense.
Antonio could hear on a regular basis Ultima’s owl sing and he knew it was
Ultima’s owl because it was singing in the daylight, high at the top of a juniper tree. Its
song gives confidence. The owl sang by day on the top of the juniper which was sacred in
the Chicano world. Its song is a good one, a symbol of goodness, not a symbol of evil.
Ultima and Antonio used to work in the garden every morning “struggling against
the llano to rescue good earth in which to plant” (Anaya, 1972:83). They exchanged a
few words, but they shared a lot. Silence was full of meaning. Nature used to speak and
convey important messages. It was very important for them to listen to the messages

303
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

and understand them. Ultima said that “she will go with one understanding … you must
understand that when anybody, bruja or curandera, priest or sinner, tampers with the
fate of a man that sometimes a chain of events is set into motion over which no one will
have ultimate control. You must be willing to accept this responsibility” (Anaya,
1972:85).
Ultima could exercise el encanto, the curse. In fact, she helped people. She worked
miracles. “She learned from the greatest healer of all time, the flying man from Las
Pasturas” (Anaya, 1972:85). She could do battles with the evil. She was dressed in black
and she considered that evil was not easy to destroy. But good is stronger than evil and
Antonio should know this.
Ultima is very courageous, she does not fear the threats of people like Tenorio
who is the embodiment of evil as her powers were given by el hombre volador (Anaya,
1972:94), a great healer from Las Pasturas. Ultima could see Tenorio’s inner ugliness,
his dark soul. Ultima was a curandera, able to lift curses. She knew that Tenorio’s
daughters used to do evil and they were brujas. She knows that his daughters will not lift
the curse and she “must work the magic beyond evil, the magic that endures forever”
(Anaya, 1972:94).
Ultima tells Antonio that “good is always stronger than evil … the smallest bit of
good can stand against all the powers of evil in the world and it will emerge triumphant”
(Anaya, 1972:98). She spoke to the brujas as follows: “You have done evil …/ But good is
stronger than evil, / And what you sought to do will undo you…” (Anaya, 1972:101).
Ultima teaches Antonio telling him that as he grows into manhood, he must find
his own truths: “Stand, Antonio, she commanded, and I stood. You both know, she spoke
to (Antonio’s) father and mother that the sweet water of the moon which falls as rain is
the same water that gathers into rivers and flows to fill the seas. Without the waters of
the moon to replenish the oceans there would be no oceans. And the same salt waters of
the oceans are drawn by the sun to the heavens, and in turn become again the waters of
the moon. Without the sun there would be no waters formed to slake the dark earth’s
thirst. The waters are one, Antonio. I looked into her bright, clear eyes and understood
her truth” (Anaya, 1972:121). Ultima tries to make Antonio understand the message of
life, what is the truth in life and be aware of the great cycle which brings us all together.
She brought understanding in his life and peace due to the fact that he could decipher
the mysteries of life with Ultima’s help.
Ultima and Antonio continued to look for plants and roots in the hills and he felt
more attached to Ultima than to his own mother. He empathized with Ultima as she tried
to teach him little by little with a lot of patience, kindness and goodness. Antonio spent
most of his time with Ultima. They used to talk, to gather and store herbs. They used to
play cards. She told him the cuentos and legends of his ancestors. He learned a lot from
Ultima. “He learned the glory and the tragedy of history of (his) people and he
understood how that history stirred in his blood” (Anaya, 1972:123). For the Chicano
people, “folklore is the foundation of a cultural identity“ (Baker, 1982:68). Antonio

304
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

learns a lot from the so-called cuentos as he is immersed in the oral tradition which is, in
fact, the foundation of the Chicano culture.
Ultima took her scapular from around her neck and told Antonio that when he
makes his first communion he will receive his own scapular which will protect him from
all evil. In the meantime she wants to wear her scapular, “a small pouch of helpful herbs”
(Anaya, 1972:124). She has had it since she was a child. She tucked her scapular under
his shirt and told him to promise her that he will tell nobody about it. That scapular will
keep Antonio safe.
Ultima was accused of witchcraft by Tenorio: “La mujer que no ha pecado es
bruja, le juro a Dios!” (Anaya, 1972:130). Antonio could not believe that anyone could
ever think that Ultima was a witch. “She did only good” (Anaya, 1972:128). She is
courageous. But unfortunately, Tenorio and his daughters did only evil and they have no
courage. This is the clear-cut distinction between Ultima and Tenorio.
It seems that anyone has the right to charge someone with witchcraft and to
discover the truth of that charge. There is a very simple test. Everybody knows the test
for a bruja. It is very simple. “Take the holy needles and pin them to the door. Put them
in so they are crossed – and in the name of God … you all know that a witch cannot walk
through a door so marked by the sign of Christ” (Anaya, 1972:133). There was no doubt
that Ultima could walk by the way of the holy cross.
It is said that “no person of evil, no bruja, can walk through a door guarded by the
sign of the Holy Cross. If [Ultima] crosses the threshold, then she can never again be
accused of witchcraft – we call God as our witness … All the men made the sign of the
cross and murmured a prayer … everybody could see Ultima plainly as she walked to the
door” (Anaya, 1972:134). Ultima had walked through the door! It is proven! The power
of la curandera is GOOD.
Ultima gives another piece of advice to Antonio: “Take care of the evil in the
wind” (Anaya, 1972:149). The wind can speak in a way and man should be able to listen
and see/ understand the meaning. She kissed Antonio’s cheek and he put his hand on his
chest where he wore her scapular. Her whole life, Ultima has struggled against evil and
always good has prevailed.
Antonio confesses: “I had seen evil, and so I carried the evil within me, and the
holy sacraments of confession and the holy eucharist were by far. I had somehow lost
my innocence and let sin enter into my soul, and the knowledge of God, the saving grace,
was far away” (Anaya, 1972:167). Only God, especially the knowledge of God, His grace
can really save man.
Ultima tells Antonio cuentos, thus storytelling plays a very important part in the
novel. Antonio used to spend time with Ultima in her room while “she did her
embroidery work” (Anaya, 1972:178). The stories told by Ultima created a kind of
intricate structure, an embroidery, consisting of cuentos and leyendas about the old
people of Las Pasturas. He found out from Ultima that the old people always helped each
other, “through good and bad they stuck together and the friendships that were formed
in that desolate llano were bonds for life” (Anaya, 1972:179).

305
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Ultima told Antonio not to worry about Tenorio’s threats as he has no courage to
carry them out. Ultima tells Antonio about Tenorio that “he is like an old wolf who drags
around the ground where he has made his kill, his conscience will not let him rest. He
returned to the tree where he committed his mortal sin to find some absolution for his
crime. But where there is no acknowledgement of guilt and penance done for the wrong,
there can be no forgiveness” (Anaya, 1972:189).
There is a dichotomy between Ultima and Tenorio. If Ultima is a strong character,
a confident woman, full of courage, the embodiment of goodness being able to always
reveal the truth, Tenorio is a very weak character, a coward, deprived of courage
standing for the embodiment of evil.
Antonio is aware of the fact that God knows everything and Antonio wants to
know the mysteries of God: “I want to take God into my body and have Him answer my
questions. Why does evil go unpunished? Why does He allow evil to exist? I wondered if
the knowledge I sought would destroy me. But it couldn’t, it was God’s knowledge”
(Anaya, 1972:191). Knowledge is power. Knowledge is a key term in the present novel.
Ultima uses knowledge and power to do good.
Ultima considers that “a man’s destiny must unfold itself like a flower, with only
the sun and the earth and water making it blossom and no one else meddling in it”
(Anaya, 1972:223). This is a very poetic fragment. The author uses a metaphor and a
comparison. Destiny is somehow compared with a flower. The flower blossoms if it is
regularly watered with goodness and truth. We somehow forge our own destiny by the
way in which we live, by the principles which guide our lives. It is up to us if we choose
good or evil, if we are courageous or coward people, if we are strong or weak, if we use
goodness and truth, knowledge and power or not.
Antonio could find in Ultima’s company “a great deal of solace and peace” (Anaya,
1972:223). Everyone needs some kind of solace. One might find some solace in knowing.
We can find solace in a beautiful world governed by peace. For Antonio, Ultima’s
company, solace and peace, represented more than he could find at church or at school.
At night, Antonio heard “the owl cry in warning, not the soft rhythmic song we were so
used to, but cries of alarm” (Anaya, 1972:223).
From Ultima, Antonio learned that “the greater immortality is in the freedom of
man, and that freedom is best nourished by the noble expanse of land and air and pure,
white sky” (Anaya, 1972:228). Freedom might be the most important aspect of one’s
life. Freedom can be associated with nature, with the birds flying on a blue sky. Freedom
can be associated with purity and innocence, too.
Ultima tells Antonio that “life is filled with sadness when a boy grows to be a man.
But as you grow into manhood you must not despair of life, but gather strength to
sustain you… you are growing, and growth is change. Accept the change, make it a part
of your strength” (Anaya, 1972:245). Changes and transformations bring development
and growth in life. Life must be lived with all its ups and downs which bring their
contribution to one’s development of personality. All of us must learn from our own

306
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

mistakes, we must learn from our life experiences and get stronger in order to be able to
overcome all the obstacles which cross our lives.
Tenorio wants revenge, he is cruel, he wants to punish the so-called bruja who is,
in fact, a curandera, a miracle-worker. For Tenorio, Ultima’s owl is a miserable bird, the
spirit of the old witch. On the contrary, this bird represents, in fact, goodness and
protection. But he cannot see this aspect. He wants to send this bird to hell. In fact, “the
owl was the spirit of Ultima … the owl was the protective spirit of Ultima, the spirit of
the night and the moon, the spirit of the llano! The owl was her soul” (Anaya, 1972:255).
The owl, just like Ultima, represents goodness and truth.
Antonio started to be really afraid for Ultima. He realized that the evil Tenorio
had found a way to harm Ultima and he would do anything to hurt her. Antonio wanted
to warn Ultima of Tenorio’s intention. For Antonio, Ultima personified goodness. “Any
risk in defense of goodness was right. She was the only person he had ever seen defeat
evil where all else had failed. That sympathy for people … had overcome all obstacles”
(Anaya, 1972:255).
Antonio heard an owl cry its welcome to the night. The owl’s cry reawakened
Tenorio’s threat: ”this very night I will avenge the death of my two daughters! It is the
owl that is the spirit of the old witch” (Anaya, 1972:256).
The owl had always been there. It sang to Antonio in his dreams guiding its
footsteps in the dark. Antonio ran to save Ultima. But Tenorio cursed and fired: “that
shot destroyed the quiet, moonlit peace of the hill and it shattered Antonio’s childhood
into a thousand fragments” (Anaya, 1972:258). Tenorio has killed the owl with “a bullet
molded by the Prince of Death … The witch is dead, my daughters are avenged” (Anaya,
1972:258).
When Antonio entered Ultima’s room, he saw a candle burning and Ultima was
lying on the bed. Antonio told her that the owl is dead and Ultima said: “not dead, but
winging its way to a new place, a new time – just as I am ready to fly” (Anaya, 1972:260).
This is another very poetic image. For Ultima, death is not the end, it represents a new
beginning in a new place and a new time, entering a new dimension, having a new
mission.
Antonio told Ultima that she cannot die, but she answered: “when I was a child, I
was taught my life’s work by a wise old man, a good man. He gave me the owl and he
said that the owl was my spirit, my bond to the time and harmony of the universe”
(Anaya, 1972:260). Antonio is not prepared to accept Ultima’s death but she tries to
explain him what her mission was on earth. Ultima’s work was to do good, to heal the
sick and guide them by showing them the path of goodness. But she “was not to interfere
with the destiny of any man” (Anaya, 1972:260).
Ultima accepted her death as she accepted to work for life. Ultima blessed
Antonio and her last words were the following ones: “I bless you in the name of all that
is good and strong and beautiful, Antonio. Always have the strength to live. Love life, and
if despair enters your heart, look for me in the evenings when the wind is gentle and the
owls sing in the hills. I shall be with you” (Anaya, 1972:261). These last words of Ultima

307
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

represent the last piece of advice for Antonio, Ultima’s will under the form of a blessing.
She blesses Antonio for the last time and teaches him the most cherished principles in a
just and clean life: goodness, truth, strength, beauty and love. He should live his life at
the fullest under her protection and care from another dimension.
Sometimes in the future, Antonio will build his own dream “out of those things
that were so much a part of [his] childhood” (Anaya, 1972:261). Those things provided a
foundation on which to build later a solid structure based on safe principles guiding his
life. As Ultima taught Antonio, strength should be built out of life’s experiences which
must be lived and not out of weaknesses.
Ultima is a curandera of “immense wisdom and compassion. Antonio discovers
that Ultima’s greatness derives from her accumulation of cultural knowledge, her
understanding of her people’s experience, their values and customs … her gift to Antonio
is the lesson of honoring one’s culture without being trammeled by it, of using one’s
cultural identity as the foundation for the development of an individual spirit“ (Baker,
1982:67).
Throughout the novel, “Antonio’s trials are balanced with his association with
Ultima. She allows him to participate in her life-affirming practices of healing and
stabilizing negative forces” (Day, 1999:11). Antonio learned from Ultima the art of the
embroidery, being able to combine in an exquisite way goodness and truth, love and
beauty, strength and inner peace.
Ultima gave Antonio a valuable piece of advice, namely to “build strength from
life”, thus, his life under Ultima’s guidance becomes a “storehouse of cultural riches”
(Baker, 1982:68). What Ultima meant by building strength from life is “take the llano
and the river valley, the moon and the sea, God and the golden carp – and make
something new” (Anaya, 1972:247). This is a repatterning of the Chicano world by
reshaping the old customs and traditions of the Chicano people.

Bibliography

Anaya, Rudolfo: Bless me, Ultima. Warner Books, New York, 1972
Baker, Houston A. (ed): Three American Literatures. The Modern Language Association of
America, New York, 1982
Day, Frances Ann: Multicultural Voices in Contemporary Literature. Heinemann, Portsmouth, NH,
1999

308
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

GOOD, VIRTUE, SIN, AND EVIL IN PHILOCALIC PATRISTIC THINKING

Constantin Claudiu COTAN

Assoc. Prof. PhD, „Ovidius” University of Constanţa

Abstract: The good exists, it is the being. Evil has no being, it does not exist by itself. Evil is a lack of
good, not an ontological reality. Saint Basil the Great considers God to be the Absolute Good. The
cause of evil is identified by Basil the Great not in human nature, nor in creation, nor in God, but in
the free will of each individual. Saint John Chrysostom sees the presence of evil in the world through
the presence of suffering. He deduces that all evil is the fruit of sin, which consists in disobedience to
God. Sin is foreign to the authentic existence of man. Sin is the source of all evil. Life itself is a form
of struggle against evil. Only in relation to God can we be saved. In this study I will present some of
the ideas of ascetic parents of Church regarding the problem of good and evil.

Keyword: sin, evil, good, virtue, temptation, devil, theology, asceticism, philocaly

În concepţia patristică, Binele este definit ca fiinţă, de aici rezultând că răul nu are
fiinţă. Ioan Damaschin consideră că răul este o lipsă a binelui, dar şi o lipsă a fiinţei. Deci
pentru Ioan Damaschin există un singur principiu care este Binele. Răul nu este real, nu
are fiinţă, pentru că dacă ar avea ar însemna că Dumnezeu este autorul răului. Răul nu
are substanţă sau existenţă, el este o corupere a naturii. Păcatul este singurul rău veridic.
Răul fizic este o realitate cruntă, fiind considerat o pedeapsă care are drept cauză
păcatul. Fericitul Augustin susţine că răul nu este o realitate ontologică. Pentru Augustin
materia este bună, fiind creaţia lui Dumnezeu, excluzând deci posibilitatea ca răul să-şi
găsească originea în materie1.
Sfântul Grigorie de Nyssa căutând originea răului porneşte de la una din
caracteristicile creaţiei: mutabilitatea. Dacă Dumnezeu este Binele Absolut înseamnă că
răul nu poate fi decât lipsa fiinţei, deci Dumnezeu nu este originea răului. Răul stă în
diavol. Diavolul, ca purtător al răului, este primul care a căzut în mod liber, omul, în
căderea sa, fiind influenţat de spiritualitatea demonică2. Căderea îngerilor devine cauza
indirectă a căderii omului în păcat şi a producerii răului în planul material. Sfânul Vasile
cel Mare consideră şi el că Dumnezeu este Binele Absolut. Cauza răului este identificată
de Vasile cel Mare nu în natura umană, nici în creaţie, nici în Dumnezeu, ci în liberul
arbitru de care dispune fiecare individ. Sfânul Ioan Damaschin consideră că Dumnezeu
face bun tot ceea ce concepe, dar fiecare devine bun sau rău prin propria sa
voinţă. Damaschin afirmă că din momentul căderii pentru diavol nu mai există
posibiltatea pocăinţei. Pentru Dionisie Pseudo-Areopagitul răul este lipsa binelui, adică
păcatul.

1
Constantin Pavel, Problema răului la Fericiul Augustin, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
2
Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

309
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Sfântul Ioan Gură de Aur vede prezenţa răului în lume prin prezenţa suferinţei. El
deduce că tot răul nu este altceva decât rodul păcatului care constă în neascularea faţă
de Dumnezeu. Astfe, îl exclude pe Dumnezeu ca autor al răului şi creaţia ca fiind rea, dar
consideră că responsabilitatea pentru existenţa răului în lume se datorează voinţei
libere a omului.
Irineu de Lyon crede şi el că omul a fost creat cu voinţă liberă, dar imatur din
punct de vedere spiritual. Omul a fost ispitit de înger, iar pentru aceasta a fost necesară
înruparea lui Hristos, care l-a înfrânt pe diavol şi a şters păcatul. Iisus Hristos este cel de-
al doilea Adam, care a îndreptat tot ce a fost deformat de păcat 3.
Pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu trebuie căutat Binele Suprem care este
Mântuitorul Iisus Hristos. Formarea noastră după modelul divin ne orientează spre
săvârșirea binelui. Conform interpretărilor patristice, creația apare ca fiind operă a
Treimii. Creația îi este desigur atribuită Tatălui, dar Tatăl întotdeuna creează prin
Cuvântul Său, în timp ce Duhul este Cel ce animă toate. Comuniunea treimică este în
același timp motivul și sensul creației. Dumnezeu aduce lumea la existență din iubire și
în vederea iubirii. Tatăl iubește lumea întrucât în ea Cuvântul S-a sălășlui încă de la
creație, urmând apoi a ridica în mod ipostatic omenitatea la gradul de partener de
dialog, de subiect al iubirii treimice. Structura ultimă a naturii umane este de a sta ca și
chip în dialog cu Arhetipul său: „Între divin și omenesc nu e o contradicție. Omenescul e
divinul în formă creată și în legătură cu divinul în formă necreată, cu divinul prin Sine”4.
Sfântul Apostl Pavel mărturiseşte despre Hristos: „El este chipul nevăzut al lui
Dumnezeu, Întâi-Născut a toată zidirea, pentru că întru El au fost zidite toate, cele din
ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domniile, fie
Începătoriile, fie Stăpâniile. Toate prin El și pentru El s-au zidit și El este mai înainte
decât toate și toate întru El se țin împreună și El este capul trupului, al Bisericii, El, Care
este începutul, Întâiul-Născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate (Col. 1, 15-18)”.
Plecând de la cuvinele pauline, Sfinţii Părinţi învaţă despre om – chip al Chipului. Pentru
Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Atanasie, Sfântul Grigorie de Nyssa,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama și pentru aproape toți ceilalți
părinți este clară distincția că Hristos reprezintă Chipul lui Dumnezeu și omul chipul lui
Hristos, deci că omul este chip al Chipului. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşe de valoarea
omului care „... e mai de preț decât oricare din câte se cunosc pe lume pentru că în afară
de om nici o altă făptură nu se mai aseamănă cu Dumnezeu”5. Această identificare cu
„chipul Fiului” este pusă în legătură și cu faptul că chipul omului căzut în păcat este
restaurat prin opera mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos 6. De aici și o

3
Irineu Pop Bistriţeanu, Sfânul Irineu de Lyon, Edit. Cartimpex, Cluj, 1998.
4
Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8)”, în Ortodoxia, XXIII (1971), nr. 3, p. 389.
5
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Facerea omului, în vol. Scrieri, partea a II-a, PSB nr. 30, trad. Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 23.
6
Edvica Popa, „Omul și calitatea sa de chip al Fiului. Câteva repere patristice”, în Biserica Ortodoxă Română în
timpul Patriarhului Nicodim Munteanu. Cultură, pastoraţie şi filantropie, Edit. Universitară, Bucureşti, 2020,
pp. 192-201.

310
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

diferențiere în „vechiul Adam” și „noul Adam”, între starea de dinainte de cădere și cea a
umanului în Hristos: „Dintre Sfinții Părinți, cei mai mulți confirmă, în diferite chipuri,
relativitatea perfecțiunii adamice, în cele pe care ei le spun când compară viața întru
Adam cu cea întru Hristos și când fac deosebire între după chip și după asemănare. Într-
adevăr, comparând creația cu răscumpărarea, Părinții declară, în general, că
răscumpărarea prin Hristos este readucere la dreptatea originară și refacere a chipului
lui Dumnezeu în Adam. În special, când fac legătura între creație și răscumpărare, ei
ridică pe cea din urmă, spunând că starea în paradis nu era perfectă, ci era inferioară
celei în Iisus Hristos, printre altele și pentru că era lipsită de înfiere și de viață spirituală,
care se dăruiește de către Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, restabilirea și viața spirituală în
Hristos este punctul final, la care trebuia să ajungă și omul natural anterior căderii, după
1 Cor. 15, 46, suportând încercarea morală și, îndeosebi, promovând liberul arbitru în
libertatea naturală desăvârșită” 7.
Starea păcatului se dezvăluie ca străină existenței autentice a umanului. Căderea
acestuia devine dureroasă, iar aceasta nu numai pentru sine, ci pentru întreaga sa
realitate. Pentru a ieși din această închistare, el are nevoie de un lung drum de
transformări, în care nu se poate lua pe sine separat de ceilalți. Revenirea din păcat
înseamnă în primul rând redobândirea disponibilității dialogului autentic cu celelalte
personae. Păcatul ne apare așadar ca o fugă a omului de sine însuși. Atunci când se
afirmă autonom pe sine, omul își afirmă de fapt nimicnicia. Iar până nu-și
conștientizează nimicnicia, îi este imposibil să se mai regăsească de fapt pe sine.
Problema păcaului apare astfel ca o dezbatere permanentă a Noului Testament 8.
Înlăturarea răului din existența umană constituie o frământare pe care omul are
de la apariția lui. Viața însăși este o formă a luptei duse împotriva răului. Paul
Evdokimov surprinde o imagine de ansamblu a abordărilor răului: „Filosofii n-au reușit
niciodată să elucideze problema răului, ei l-au complicat și l-au încețoșat și mai mult.
Răul, dimpotrivă, nu este niciodată o problemă pentru Părinții Bisericii. Nu este vorba de
a specula Răul, ci de a-l combate. Rugăciunea unui sfânt ar fi: Păzește-ne de orice
speculație deșartă asupra răului și izbăvește-ne de toată răutatea. La fel, Biblia nu
vorbește de principii etice privind binele și răul, ci revelează pe Dumnezeu și-1
menționează pe cel potrivnic; ea denunță, de asemenea, pe omul fărădelegii din
vremurile de pe urmă, „fiul pierzării”, dându-se pe sine drept Dumnezeu (II Tes. 2, 3-
4)”9. Paul Evdokimov consider că „infernul nu este altceva decât separarea omului de
Dumnezeu, autonomia lui îl exclude din locul unde este prezent Dumnezeu și acest
infern noi îl cunoaștem bine cu toții. Este infernul tuturor deznădăjduiților care
cercetează adâncurile satanei”10.
Dionisie Pseudo-Areopagitul afirmă că: „Răul nu este din bine, iar dacă este din
bine, nu este rău... Și dacă toate câte există sunt din bine (căci natura binelui este să

7
Hr. Andrutsos, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Edit. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 232.
8
P. Grelot, „Jésus devant le « monde du mal »”, dans Foi et culture à la lumière de la Bible, Torino, 1981, pp.
131-201.
9
Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, trad. Pr. Ion Buga, Edit Christiana, București, 1993, p. 74.
10
P. Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, p. 89.
311
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

producă și să conserve, a răului însă să distrugă și să nimicească), atunci nimic din cele
ce există nu vine de la rău. Răul chiar nici nu există, deși el își este sieși rău... Răul însă nu
este nici în cele ce există, nici în cele ce nu există; ci el este cu mult mai departe de bine,
decât chiar neexistența, fiind ceva străin și având mai puțină existență decât aceasta (ne-
existența)”11. Conform lui Dionisie Areopagitul, răul nu există undeva în natura creată,
nici chiar la ființele iraționale.
Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază înr-un text devenit clasic faptul că „Răul
nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel ființă,
sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici
cantitate, nici relație, nici loc, nici timp, nici poziție, nici acțiune (ποίησις), nici mișcare,
nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo
existență și în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e
nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci ca să-l cuprind într-o definiție, voi
spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor (facultăților) sădite în fire de la
scopul lor și altceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită (άλόγιστος) a
puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite. Iar
scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar
dacă Vicleanul, acoperindu-și de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinței și
înduplecând cu viclenie pe om să-și miște dorința spre altceva din cele ce sunt și nu spre
cauză, a sădit în el necunoștința cauzei”12. Răul nu are o substanțialitate, fiind
caracterizat mai degrabă o slăbire a naturii umane, o degradare ființială. Răul a putut fi
în genere caracterizat drept un defect ontologic.
Conform Sfântului Diadoh al Foticeii „… răul nu este în fire, căci nimeni nu este
rău prin fire. El se produce prin pofta inimii care dă formă la ceea ce nu are ființă, la ceea
ce nu există, prin gânduri și sentimente rele, păcătoase. Sfântul Diadoh ne arată clar că e
mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului”13.
Prin păcat, omul s-a înstrăinat de creaţia încredinţată lui de către Dumnezeu. Prin
păcat omul conferă raţiunilor obiective ale lucrurilor, înţelesuri pătimaşe, menite să
satisfacă iubirea sa păcătoasă faţă de sine. Pentru cel pătimaş, lumea îşi pierde bogăţia
sa originară de sensuri, devine unilaterală şi fără contururi duhovniceşti. Pe toate
acestea, omul le depăşeşte prin asceză. Pentru desăvârşirea sa, omul are, deci, nevoie să
redescopere semnificaţia autentică a lumii şi a lucrurilor ce o alcătuiesc. Creaţia, atunci
când este contemplată duhovniceşte, oferă cunoştinţa binelui.
Răul devine concret sub forma păcatului, „… rău este numai păcatul; păcatul, mai
ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voința noastră, stă în puterea
noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi” 14. Vladimir Lossky afirmă că „… răul a

11
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divinei, trad. Cicerone Iordăchescu și Theofil Simensky, Edit.
Institutul European, Iași, 1993.
12
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia, vol. 3, trad. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Edit. Humanitas, București, 1999, p. 29.
13
Diadoh al Foticeii, „Cuvânt ascetic în 100 de capete”, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
ediția a IV-a, Edit. Harisma, București, 1993, p. 414.
14
Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii și cuvântări”, în vol. Scrieri I, PSB, vol 17, trad. Pr. D. Fecioru, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 440.
312
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

intrat în lume prin voință. El nu este o fire (φύσις), ci o stare (εξις)”. Şi Diodoh al Foticeii
crede că: „Firea binelui este mai puternică decât obișnuința răului, căci binele este, pe
când răul nu este sau, mai degrabă, nu există decât în momentul în care este săvârșit” 15.
Exponenţii răului sunt diavolii, despre care Sfântul Serafim de Sarov spunea că „Cel mai
mic dintre ei ar putea să nimicească pământul dacă harul dumnezeiesc n-ar face
neputincioasă ura lor împotriva creației lui Dumnezeu. Ei încearcă, deci, să distrugă
făptura din interior, înclinând libertatea omenească spre rău” 16. Pierderea harului
Duhului Sfânt aduce moartea, căci un om fără lucrarea harului în viaţa sa trăieşte după
trup, iar: „Dacă veți trăi după trup, veți muri. Dar dacă cu duhul veți omorî faptele
trupului, veți fi vii (Rom. 8, 13)”.
Dar diavolul nu este autorul păcatului săvârșit de om. Diavolul nu-l poate obliga
pe om să păcătuiască, ci poate doar să-l ispitească. Istoria căderii îngerilor ne este
ilustrată în Sfânta Scriptură, iar motivul căderii stă în mândrie. Ei voiau să fie întocmai
ca Dumnezeu. Spre deosebire de demoni, căderea omului nu este una totală și
iremediabilă. Există deci o deosebire fundamentală între actul îngerilor căzuți și cel al
oamenilor. Omul se cere mântuit, ulterior, în Hristos, pe când demonii nu au pentru
eternitate accesibilă mântuirea. Corupția în cazul lor este iremediabilă. Sfântul Irineu a
abordat problema răului pornind de la momentul creației. Omul a fost creat cu voință
liberă dar, referindu-se la spiritualitatea lui, acesta a rămas imatur 17. Adam și Eva au fost
dați afară din grădina Edenului pentru că erau imaturi și trebuiau să se dezvolte, adică ei
trebuiau să crească în asemănarea cu Dumnezeu. Ei au fost materia primă pentru o
etapă ulterioară a activității creatoare a lui Dumnezeu.
Păcatul este izvorul tuturor relelor. Părinții bisericești sunt de acord în a-l socoti
ca pe o neascultare a poruncii Lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare consideră că: „Răul
este de două feluri: răul raportat la simțirea noastră și răul în sine. Răul în sine depinde
de noi, de pildă: nedreptatea, desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea,
viclenia și toate patimile înrudite cu ele, care întinează sufletul făcut după chipul
Creatorului și-i întunecă frumusețea. Răul raportat la noi provoacă durere și suferință
simțirii noastre, de pildă: boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului,
viața lipsită de slavă, paguba de bani și pierderea celor scumpi nouă. Fiecare din aceste
rele sunt aduse asupra noastră de înțeleptul și bunul Stăpân spre folosul nostru”18. Tot
Sfântul Vasile cel Mare arată că răul: „Se numește satan, pentru că se împotrivește
binelui. Acest sens îl are în limba ebraică, după cum cunoaștem din Cărțile Regilor: «Și a
ridicat Domnul satan (potrivnic) lui Solomon pe Ader împăratul sirienilor» (III Regi 11, 4).
Se numește diavol, pentru că este în același timp și colaborator al păcatului nostru și
acuzator; se bucură de pierderea noastră, dar și denunță faptele noastre. Firea lui este
necorporală, potrivit cuvintelor apostolului: «Lupta noastră nu este împotriva sângelui și

15
Vl. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. V. Răducă, Edit. Anastasia, București, 1993, p. 156.
16
Vl. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 157.
17
Tănase Coman, Axiologia binelui şi răului în gândirea patristică clasică de limbă greacă, teză de doctorat,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa, Constanţa, 2020.
18
Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii și cuvântări”, în vol. Scrieri I, PSB, vol. 17, trad. Pr. D. Fecioru, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 436.
313
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

trupului, ci împotriva duhurilor răutății» (Ef. 6, 12). Dregătoria lui este de conducător, tot
potrivit cuvintelor apostolului: «Lupta noastră este împotriva începătoriilor, împotriva
conducătorilor întunericului acestuia» (Ef. 6, 12). Locul în care-și are sediul conducerea
lui este aerian, după cum spune același apostol: «Împotriva conducătorului, care
stăpânește în văzduh, a duhului, care lucrează acum în fiii neascultării» (Ef. 2, 2). De aceea
se numește și conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercitează în jurul
pământului…”19. S-a format în timp o întreagă literatură demonologică. Pictura
medievală este plină de reprezentări artistice care îl înfăţişază pe diavol, lucrarea sa în
lume şi chinurile iadului pentru cei păcătoşi. Ştim că numărul îngerilor răi este mare
(Luca 8, 30), că au o căpetenie, că se găsesc pe trepte diferite (Efeseni 6, 12), că luptă
asupra trupului, asupra minții sau asupra voinței. Intervenția lui Dumnezeu a salvat
omenirea de la căderea lui Adam și de răutatea lui Satana: „Dar Dumnezeu Își arată
dragostea Sa față de noi prin aceea că, pe când noi era încă păcătoși, Hristos a murit
pentru noi”20.
Unii Părinţi bisericeşti au gândit, sub impulsul filosofiilor timpului, la reparaţia
universală. Influenţat de stoicism, de revenirea tuturor la origini şi ideea reparaţiei
veşnice, Origen a lansat conceptul de apocatastază. Unul dintre textele scripturistice
cheie în viziunea lui Origen este cel de la I Corinteni 15, 25-28. Conceptul a fost prezent
şi în teologia Sfântului Grigorie de Nyssa. Sfântul Vasile cel Mare a fost primul teolog
preocupat de elaborarea unei teologii a răului. El afirmă că: „ Răul nu este decât lipsa
binelui. Ochii au fost creați; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar
fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot așa și răul; nu
există prin el însuși, ci este o consecință a beteșugurilor sufletului. Răul nu este necreat,
după cum susțin ereticii, care acordă răului aceeași valoare ca și naturii binelui, ca și
când binele și răul ar fi fără de început și veșnice și anterioare creației lumii, dar nici
creat… Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se
înrăutățește când se îndepărtează de starea lui naturală”21. Prezența diavolului indică
absența binelui22. De aceea Sfânul Vasile cel Mare crede că nu putem face o distincție
între păcate „mici” și „mari”.
Astfel, „odinioară Adam era sus, nu în ce privește locul, ci prin libertatea voinței
sale, când, îndată ce i s-a dat viață, și-a aruncat privirile spre cer; s-a bucurat de cele
văzute și a iubit nespus de mult pe Binefăcătorul său, Care-i dăruise desfătarea vieții
veșnice, îl așezase în desfătarea paradisului, îi dăduse aceeași stăpânire pe care o aveau
îngerii, îl făcuse să aibă același fel de viețuire cu arhanghelii și să audă glas dumnezeiesc.
Pe lângă toate acestea era sub paza lui Dumnezeu și se desfăta cu bunătățile Lui. Dar iute
s-a săturat de toate aceste bunătăți; și ocărând oarecum sațiul, a preferat frumuseții
spirituale ceea ce părea plăcut ochilor trupului și a prețuit mai mult săturarea pântecelui
19
Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii și cuvântări”, p. 446.
20
Sfântul Irineu de Lyon, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, trad. Pr. Dr. Dorin
Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2007, III, 16, 9, pp. 91-92.
21
Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii și cuvântări”, în vol. Scrieri I, Omilia a IX-a, VI, trad. D. Fecioru, în PSB,
vol. 17, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, pp. 441-442.
22
Sfântul Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie, Expunere a credinței niceene, III, trad. și note de ieromonah
Lavrentie Carp, Edit. Crigarux, Piatra-Neamț, 2007, p. 131.
314
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

decât desfătările cele duhovnicești. De aceea a fost izgonit îndată din rai, a pierdut acea
viețuire fericită și a ajuns rău, nu din constrângere, ci din nesocotință. A păcătuit pentru
că a întrebuințat rău voința sa liberă și a murit din pricina păcatului, că plata păcatului
este moartea. Cu cât se depărta de viață, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este
viață, iar lipsa vieții, moarte”23. Nichita Stithatul arată că „... viaţa omenească se împarte
în două şi are trei feluri de sfârşituri. Una este în societate şi în lume. Alta este în afară de
societate şi mai presus de lume. Cea din societate se deosebeşte în: cumpătată şi
nesăturată. Cea din afară de societate se deosebeşte în înţelepciunea lucrătoare, în
ştiinţa firii şi în lucrarea mai presus de fire”24.
Vl. Lossky crede că „…Sufletul omenesc, fiind un duh făcut de Dumnezeu, nu-și
poate găsi mulțumirea, liniștea, pacea, mângâierea nici bucuria în nimic decât în
Dumnezeu, Care l-a creat după chipul și asemănarea Sa. Odată despărțit de El, sufletul
încearcă să-și găsească plăcerea în făpturi și se hrănește din patimi ca din roșcove -
hrană pentru porci - dar negăsind adevărata sa liniște, nici adevărata mulțumire, moare
până la urmă de foame. Căci sufletului i se potrivește o hrană duhovnicească”25.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vedea în liberul arbitru o umbră a adevăratei
libertăți pierdută prin păcat. Libertatea este statornicită în bine, pe când liberul arbitru
oscilează, adesea fiind robit de cele pătimitoare26. Numai fiind în relaţie cu Dumnezeu ne
mântuim27. Dumnezeu oferă harul său dorind ca toți oamenii să iasă din lumea păcatului
și a morții, să se mântuiască. Sfinții Părinți ne învață că păcatul strămoșesc nu a nimicit
libertatea omului, ci că omul, în păcat fiind, este liber a alege binele sau răul. Deci, omul,
și după căderea în păcat, este liber, însă libertatea sa tinde mai mult spre rău, fară
ajutorul harului dumnezeiesc nefiind în stare să ajungă la dobândirea mântuirii. Starea
păcatului se dezvăluie ca străină existenței autentice a umanului. Iertarea lui Dumnezeu
aduce reintegrarea omului: „Iertând, Dumnezeu a creat un om nou. Omul, când iartă, îl
imită pe Dumnezeu. Când greșește sau când păcătuiește, slăbește, se degradează. Când
iartă se înalță ca un înviat din morți. Forța infinită a iertării, imperativul ei supranatural,
este infinit mai puternică decât forța faptei săvârșite sub influența unei porniri
întunecate. Păcatul nu durează. E totdeauna gol și sec. Iertarea însă este miraculoasă
reparație a stricăciunilor produse de păcat. Iertarea mobilizează toate forțele
supranaturale, tot ce e veșnic în om și-i deschide calea luminoasă spre eternitate” 28.
Iubirea faţă de Dumnezeu impune omului săvârşirea binelui. Panayotis Nellas precizează

23
Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii și cuvântări”, în vol. Scrieri I, PSB vol. 17, trad. Pr. D. Fecioru, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, pp. 442-443.
24
Cuviosul Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă”, în Filocalia,
vol. VI, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, p. 324.
25
Vl. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 156.
26
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Scrieri II”, PSB, vol. 18, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 182.
27
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1997, p. 206.
28
Sebastian Chilea, „Despre imperativul iertării”, în Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, p. 516.
315
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

că „Fiecare om creat după chipul lui Dumnezeu este creat să devină chip în Hristos....
Hristos a deschis drumul pentru realizarea acestui scop”29.
Sfântul Antonie cel Mare învață că trezvia păzește sufletul de neștiință și îl ajută
să cunoască cele folositoare. Astfel, dacă ascetul reușește să trăiască în trezvie, fiecare
clipă a vieții sale devine o slavoslovire a lui Dumnezeu și o pregustare încă de aici a
liniștii desăvârșite30. Sfântul Isihie Sinaitul a dat o definiție a trezviei: „Trezvia este o
metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu,
izbăvește pe om cu totul de gânduri și cuvinte pătimașe și de fapte rele; urmărită astfel,
ea îi dăruiește apoi cunoștința sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putință,
și dezlegarea tainelor dumnezeiești și ascunse. [...] Ea e propriu-zis curăția inimii care,
din pricina măreției și a frumuseții ei, sau, mai bine zis, din neatenția și negrija noastră, e
azi atât de rară printre monahi”31. Sfântul Simeon Noul Teolog are și el o prezentare
foarte exactă a modului în care lucrează trezvia, căci: „… trezvia și rugăciunea sunt legate
între ele ca sufletul și trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealaltă. Unirea lor se face în
acest chip: întâi, trezvia se opune păcatului, ca un străjuitor și înaintemergător; în urma
ei, rugăciunea desființează și șterge îndată gândurile rele, împiedicate de străjuitor,
luarea-aminte neputând face singură acest lucru. Acestea sunt deci poarta vieții și a
morții: luarea-aminte și rugăciunea. De o curățim prin trezvie, ne îmbunătățim; iar de o
întinăm prin lipsă de pază, ne înrăim”32. Sfântul Teolipt al Filadelfiei arată că trezvia este
singurul mod prin care cel care se nevoiește poate să se detașeze de toate lucrurile
lumești și să cunoască în mod real tainele războiului duhovnicesc: „Căci de nu vei scăpa
de împrăștierea în cele din afară, nu te vei ridica împotriva celor ce te pândesc din
lăuntru”33.
Rugăciunea este comuniunea cu Dumnezeu şi presupune o sare de maximă
trezvie . Mintea este chemată să nu se lase tulburată de imaginile trecutului, ci să
34

urmeze drumul unirii cu Dumnezeu: „Dar, pe lângă osteneală, liniștirea are și folos,
izbăvind mintea, cu vremea, de tulburarea gândurilor necurate. Căci, dacă vor aceștia să-
și spele sufletul și să-l curățească de toate petele care îl necurățesc, sunt datori să se
retragă din toate lucrurile prin care crește întinăciunea și să dea cugetării multă liniște;
de asemenea, să se ducă departe de toți cei care îi întărâtă și să fugă de împreună-
petrecerea cu cei mai apropiați ai lor, îmbrățișând singurătatea, maica înțelepciunii 35.
Cel stăpânit de Duhul lui Dumnezeu face voia lui: „Dacă nu este copleșit trupul și nu
29
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, trad. Ioan I. Ică. jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1999, p. 80.
30
Sfântul Antonie cel Mare, „Învățături despre viața morală”, în Filocalia, vol. I, traducere, introducere şi note
de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2008, pp. 38, 47, 48.
31
Sfântul Isihie Sinaitul, „Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute (suta întâi)”, în
Filocalia, vol. IV, pp. 54-55.
32
Sfântul Simeon Noul Teolog, „Metoda sfintei rugăciuni și atențiuni”, în Filocalia, vol. VIII, p. 611.
33
Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, „Cuvânt despre ostenelile vieții călugărești”, în Filocalia, vol. VII, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 61.
34
Cristian Antonescu, „Isihia ortopraxiei şi ortodoxia isihiei. Actualitatea şi autoritatea învăţăturilor filocalice
isihase”, în Studii Teologice, 12 (2016) 3, pp. 133-188.
35
Sfântul Nil Ascetul, „Cuvânt ascetic”, în Filocalia, vol. V, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, p.235.
316
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ajunge întreg omul purtat de Duhul lui Dumnezeu, nu face voia lui Dumnezeu decât cu
sila. Dar, când împărățește harul Duhului în noi, atunci nu mai avem voia noastră, ci tot
ce se face este voia lui Dumnezeu. Atunci dobândim pacea. Iar unii ca aceștia fiii lui
Dumnezeu se vor chema”36. Sufletul a fost creat pentru a se împărtășii de Dumnezeu
(μέθεξις Θεοῦ). Calea cea mai bună de urmat pentru a se ajunge la comuniunea cu
Dumnezeu este cea a rugăciunii: „Toate virtuțile ajută sufletul să câștige dragostea
dumnezeiască, dar, mai mult ca toate, rugăciunea curată, căci, prin aceasta, zburând către
Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt”37. Rugăciunea curată devine convorbire cu
Dumnezeu: „Rugăciunea este convorbirea cugetării cu Domnul, cuvintele rugăciunii
străbătând la Dumnezeu împreună cu mintea întinsă întreagă spre El. Căci înțelegerea
rostind necontenit Numele Domnului și mintea urmărind atentă și cu limpezime
chemarea Numelui dumnezeiesc, lumina cunoștinței lui Dumnezeu umbrește tot sufletul
ca un nor luminos. Pomenirii lui Dumnezeu cu osârdie îi urmează dragostea și bucuria.
„Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, și m-am veselit” ( Ps.76, 3). Iar rugăciunea
curată este urmată de cunoștință și umilință”38. Astfel, simţim binele ca fiind prezenţa lui
Dumnezeu, iar răul ca pe o fugă a noastră nefirească de Dumnezeu.

Bibliography:

Andrutsos, Hr., Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Edit. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova,
1955.
Antonescu, Cristian,, „Isihia ortopraxiei şi ortodoxia isihiei. Actualitatea şi autoritatea
învăţăturilor filocalice isihase”, în Studii Teologice, 12 (2016) 3, pp. 133-188.
Antonie cel Mare, „Învățături despre viața morală”, în Filocalia, vol. I, traducere, introducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008.
Ascetul, Nil,, „Cuvânt ascetic”, în Filocalia, vol. V, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2008.
Chilea, Sebastian, „Despre imperativul iertării”, în Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, p. 516.
Coman, Tănase, Axiologia binelui şi răului în gândirea patristică clasică de limbă greacă, teză de
doctorat, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa, Constanţa, 2020.
Damaschin, Petru, „Învăţături duhovniceşti”, în Filocalia, vol. V, traducere, introducere şi note de
Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dumitru, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2011.
Diadoh al Foticeii, „Cuvânt ascetic în 100 de capete”, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, ediția a IV-a, Edit. Harisma, București, 1993.

36
Sfântul Petru Damaschin, „Învăţături duhovniceşti”, în Filocalia, vol. V, traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2011, p.55.
37
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste (întâia sută) ”, în Filocalia, vol. V, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, p. 66.
38
Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, „Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti”, în Filocalia, vol. VII, p. 66.
317
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, trad. Pr. Ion Buga, Edit Christiana, București, 1993.
Areopagitul, Dionisie, Despre numele divinei, trad. Cicerone Iordăchescu și Theofil Simensky,
Edit. Institutul European, Iași, 1993.
Grelot, P., „Jésus devant le « monde du mal »”, dans Foi et culture à la lumière de la Bible, Torino,
1981, pp. 131-201.
Grigorie de Nyssa, Despre Facerea omului, în vol. Scrieri, partea a II-a, PSB nr. 30, trad. Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1998.
Irineu de Lyon, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, trad. Pr. Dr. Dorin
Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, III, 16, 9, 2007.
Lossky, Vl., Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. V. Răducă, Edit. Anastasia, București,
1993.
Mărturisitorul, Maxim, „Scrieri II”, PSB, vol. 18, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
Mărturisitorul Maxim,, Capete despre dragoste (întâia sută), în Filocalia, vol. V, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008.
Mărturisitorul, Maxim , „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia, vol. 3, trad. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Edit. Humanitas, București, 1999.
Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, trad. Ioan I. Ică. jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1999.
Pavel, Constantin, Problema răului la Fericiul Augustin, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
Popa, Edvica, „Omul și calitatea sa de chip al Fiului. Câteva repere patristice”, în Biserica
Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Nicodim Munteanu. Cultură, pastoraţie şi filantropie,
Edit. Universitară, Bucureşti, 2020, pp. 192-201.
Pop Bistriţeanu, Irineu, Sfânul Irineu de Lyon, Edit. Cartimpex, Cluj, 1998.
Răducă, Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
Simeon Noul Teolog, „Metoda sfintei rugăciuni și atențiuni”, în Filocalia, vol. VIII, trad. Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Edit. Humanitas, București, 1999.
Sinaitul, Isihie,, „Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute (suta
întâi)”, în Filocalia, vol. IV, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
Stăniloae, Dumitru, „Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8) ”, în Ortodoxia, XXIII (1971), nr. 3, p.
366-402.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Stithatul, Nichita, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă”, în
Filocalia, vol. VI, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977.
Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia, vol. VII,
traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013.
Vasile cel Mare, „Omilii și cuvântări”, în vol. Scrieri I, PSB, vol 17, trad. Pr. D. Fecioru, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

318
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie, Expunere a credinței niceene, III, trad. și note de
ieromonah Lavrentie Carp, Edit. Crigarux, Piatra-Neamț, 2007.

319
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

LILITH IN ANCIENT RELIGIOUS MYTHOLOGY AND IN THE BIBLICAL

TEXT

Mihai HANDARIC
Associate Professor Dr. "Aurel Vlaicu" University of Arad

Abstract: The female character Lilith is present in Sumerian, Assyrian, Babylonian, Jewish and Arab
myths. Her name is mentioned only once in the Old Testament, in Isaiah 34:14. In this article the
author seeks to discover how the woman Lilith is perceived in various ancient traditions and in the
Judeo-Christian tradition. According to some researchers, the changes in Lilith's portrait in history
between 3000 and 2500 BC were due to the changes in society. Starting from the ancient myths
about Lilith, it is observed that this mythological being occupies a central place in the
demonological tradition of the Jews of the first millennium BC. Influenced by their stay in
Babylonian exile in 586 BC, the Jews took information from Babylonian mythology and included it
in their traditions. Being in a position of authority, the Jews influenced the change in the positive
image of the female character Lilith, who was seen as equal to the male, disobedient. The Jews
came to regard Lilith as an evil spirit. The mentioned commentators claim that the formation of the
Old Testament was influenced by patriarchal interests, which led to the modification of older
archaic myths. Arguments were also made from the Jewish traditions composed after the event of
the fall of Jerusalem, 70 AD, more precisely from the Talmud, the Zohar, the Alphabet of Ben Sirah,
which develops a dark perspective of the mythical character Lilith. The author concludes that
Isaiah uses the name of the character Lilith, taken from ancient mythology to highlight the
consequences of divine judgment against the land of Moab, given the negative significance of the
character. It means that the information included is secondary to the main message of the prophet.
The phrase should be interpreted as a figure of speech, taken from the ancient literature of the time
to illustrate the consequences of divine judgment.

Keywords: Lilith, Isaiah 34:14, ancient texts, Talmud, Zohar

Introducere
În această lucrare continuăm analiza făcută într-un articol anterior referitoare la relația
dintre textul biblic și alte texte religioase antice, cu scopul de a descoperi modul în care
narațiunea din textul biblic se relaționează la teme comune întâlnite în literatura
mesopotaniană veche, și care este datată cu mult înaintea compunerii textului biblic. Ne
referim în special la textul Vechiului Testament.
De această dată ne vom concentra asupra unui personaj mitic întâlnit în mitologia
sumeriană asiriană și akkadiană veche, care este menționat și în textele scrise de mai
târziu. Este vorba despre personajul feminin Lilith. Vom discuta despre evoluția imaginii
personajului atât în cultura în care a apărut, dar și în alte culturi și civilizații, inclusiv în
textul biblic și în literatura iudaică.
Vom fi interesați să descoperim timpul și contextul în care acest personaj a fost
inclus în textul biblic dar și mesajul pe care Lilith îl transmite, prin imaginea pe care a
dobândit-o în tradițiile vechi mesopotamiene dar și în tradiția iudeo-creștină.

320
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Lilith1 în textele antice

Pentru început dorim să facem o trecere în revistă a originii personajului în literatura
mesopotamiană din Mileniul III î.H. Se pare că prima menționare a numelui Lilith se face
în mitologia sumeriană.Tradiția se referă la un demon ce poartă un nume similar Lillu,
despre care se spune că a fost tatăl lui Ghilgameș.2 În scrierea cuneiformă, numele Lilith
înseamnă „purtător de boli,” „spirit al vântului.” Mitologia respectivă își are originea în
Sumer, în textele care vorbesc despre crearea lumii. În scrierile sumeriene și akkadiene
numele desemnează un personaj feminin, și anume: este slujitoarea zeiței Inanna. Lilith
se ocupa de organizarea ritualurilor orgisiace în templul Inannei. Însă numele Lilith este
prezent și în miturile asiriene, babiloniene, evreiești și arabe.
Din punctul de vedere al unor cercetători, imaginea lui Lilith în istorie3 s-a
modifcat în perioada dintre anul 3000 î.H., și anul 2500 î.H., datorită schimbărilor de
orânduire în societatea umană. Se spune că în Sumer, în acea vreme s-a făcut trecerea de
la sistemul matriarhal (mama ca și conducator al familiei) spre sistemul patriarhal (tata
ca și lider). Din acest motiv Lilith a ajuns să întruchipeze pentru bărbat tot ce este rău și
periculos în domeniul relațiilor dintre bărbați și femei. Ea este numită demon, spirit al
aerului, personificând furtunile, vânturile și dezastrele naturale.
Prin anii 2300 î.H., în Babilon Lilith era numită Stăpâna animalelor, Femeia
Pasăre. În jurul anilor 2000 î.H., sumerienii au portretizat-o în Epopeea lui Ghilgameș ca
femeia pasăre ce s-a cuibărit în coroana Copacului sacru Hullupu, din grădina zeiței
Inanna.4 Din acest motiv coroana copacului nu se dezvolta. Inanna a cerut ajutor lui
Ghilgameș, care a alungat-o pe Lilith din pom, ucigând șarpele de la tulpină și pe Lilith -
femeia pasăre din vârful copacului. După aceea Lilith s-a refugiat în pustie, tăind în
sălbăticie, și împreună cu puii ei s-au dus în munți. Observăm că tradițiile respective
sunt contradictorii dacă ținem cont că cele două zeițe: Inanna și Lilith erau prezentate ca
fiind asociate. Însă contradicții de acest fel se întâlnesc des în miturile și legendele antice
păgâne, spre deosebire de tradiția biblică unde se ia în considerare coerența narațiunii
sacre.
Cele trei ființe din copacul Hullupu: pasărea, copacul și șarpele, simbolizau
puterea, libertatea și autonomia. Inanna a renunțat la acestea dovedind că se supune
regilor solari – susținuți de patriarhatul regilor din acea vreme, din Sumer. Tronul și
patul care au fost construite din lemnul copacului, simbolizau autoritatea delegată
bărbatului de zeii solari.

1 Ada Langworthy Collie, Lilith: The Legend of the First Woman, Woodstock: Devoted Publishing, (1885),
2016, p. 4.
2 Alexander Heidel, The Ghilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, London: The University of
Chicago Press, 1949. Vezi Lillith in Vampiri in Antichitate, august 22, 2010,
https://vampiresrealm.wordpress.com/2010/08/22/lilith-in-mitologia-mesopotamiana/ accesat 6 aprilie 2020
3 Enid Dame, Lilly Rivlin, Henny Wenkart, Jason Aronson, editori, Which Lilith?: Feminist Writers Re-Create
the World's First Woman, Lanham, New York, Oxford: Rowman and Littlefield Publishers, 2004, p. XV-XIX.
4 Capitolul: „The Dual Aspect of Lilith” din Siegmund Hurwitz, Lilith – The First Eve: Historical and
Psychological Aspects of the Dark Feminine, Einsiedeln: Daimon Verlag, 2021. Vezi și , http://azure-
nisiba.blogspot.com/2010/04/ipostaze-ale-zeitei-lilith-partea-ii.html Accesat 10 aprilie 2020.
321
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Miturile despre Lilith au circulat mai apoi în cultura babiloniană, hitită și

semitică. În aceste mituri Lilith este prezentată ca un demon feminin, irezistibil,
insațiabil, care ucidea copiii5 în pântecele femeilor și noii născuți. Se obișnuia ca să se
lovească ușor nasul copilului care râdea în somn, pentru ca să o alunge pe Lilith care
fermeca copilul.
În mitologia siriană demonii Lilitu vânau copii și femei. Erau asociați cu
dezastrele naturale, furtuni, secetă, boală, lei. Trăiau în locuri pustii și izolate. Trăiau
împreună cu bufnițe, șerpi, lei, alte animale.
Lilith este asociată cu pasărea furtunii Anzu din miturile sumeriene și
babiloniene. Era asociată și cu lei, bufniţe, şerpi, animale asociate totodată şi cu demonii
Lilitu. De aceea în tradiția Kabbalah Lilith este identificată cu Șarpele din Eden (Genesa
3:1). Lilith preia însușiri din miturile referitoare la zeița Lamashtu. În calitate de fiică a
cerului ea avea putere asupra copiilor. Spre deosebire de ceilalţi zei, ea provoca rău din
propria-i voinţă. Este asociată cu semnul zodiacal al Scorpionului. Alți demoni asociați cu
Lilith au fost Alu și Gallu. În mitologia ebraică numele asociaților ei au fost: Ailo și Gilu,
după numele demonilor amintiți.
Unii presupun că ar exista o legătură între Lilith și o zeitate a etruscilor, numită
Lenith, care nu avea chip, și care aștepta la poarta Lumii de Dincolo, împreună cu zeițele
grecești Hecate și Persefhona, având misiunea de a primi sufletele morților. Lilith a fost
asemănată cu figuri mitologice importante cum ar fi Regina din Saba sau Regina Elena
din Troia.6

Lilith în tradiția evreiască târzie

Pornind de la miturile antice despre Lilith, se observă că această ființă mitologică ocupă
un loc central în tradiția demonologică a evreilor din primul mileniu î.H. Vom vedea în
continuare explicațiile propuse de cercetători în legătură cu această imagine negativă a
lui Lilith.
Influiențați de șederea lor în exilul Babilonian, din 586 î.H, evreii au preluat
informații din mitologia babiloniană și le-au insclus în tradițiile lor.7 La jumătatea
mileniului II î.H., după Ieșirea din Egipt, femeile se închinau Zeiței Fertilității Anath.
Acest lucru este demonstrat și de textul Vechiului Testament (vezi 1,2 Regi, 1,2 Cronici,
etc.,). În aceste culte era permisă promiscuitatea prenupțială. Cercetătorii susțin că
bărbații evreii nu au permis acest lucru. Și fiind că erau în poziția de autoritate,
societatea evreiască a dus la schimbarea imaginii pozitive a personajului feminin Lilith,

5 Ada Langworthy Collie, Lilith: The Legend of the First Woman, Boston: D Lowtrop & Company, 1885, p. 5-
6.
6 „Lilith, Lillity (Hebrew),” în Charles Russell Coulter, Patricia Turner, Encyclopedia of Ancient Deities, New
York, London: Routlege, Taylor and Francis Group, 2012. Cf., Howard Schwartz, Lilith's Cave: Jewish Tales of
the Supernatural, New York, Oxford: Oxford University Press, 1988, p. 22-50. Consultă și „Queen Helen of
Troy,” 2012, în
https://templeilluminatus.com/m/group/discussion?id=6363372%3ATopic%3A1573303. Accesat 10 aprilie
2020.
7 Secțiunea: „The Dual Aspect of Lilith” din Siegmund Hurwitz, Lilith – The First Eve: Historical and
Psychological Aspects of the Dark Feminine, Einsiedeln: Daimon Verlag, 2021. Vezi și http://azure-
nisiba.blogspot.com/2010/04/ipostaze-ale-zeitei-lilith-partea-ii.htm. Accesat 10 aprilie 2020.
322
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

care era privită până atunci ca fiind egală cu bărbatul și nesupusă. După acest moment
evreii au ajuns să o considere pe Lilith un spirit malefic.
Cercetătorii susțin că evreii au luat măsuri ca să își protejeze succesiunea, prin
supunerea femeilor față de bărbați, fiind în interesul familiei și a societății, dar nu
neapărat al femeilor. Această perspectivă poate fi contestată dacă ne gândim că mai ales
în acele vremuri, femeia era interesată direct de întreținerea și protecția familiei.
Comentatorii amintiți susțin că Vechiului Testament a fost format sub influența
intereselor patriarhale, care au dus la modificarea miturilor arhaice mai vechi din
Sumer, Asiria și Babilon, unde inițial Lilith avea o imagine pozitivă. Portretul ei s-ar fi
modificat pentru ca să se împiedice încurajarea independenței femeii, punând în pericol
perpetuarea rasei evreiești.
Această ipoteză aduce ca argumente tradițiile evreiești compuse după
evenimentul Dărâmării Ierusalimului, 70 d.H., Talmudul, Zoharul, Alfabetul lui Ben Sirah,
care dezvoltă o perspectivă întunecată a personajului mitic Lilith, așa cum vom vedea în
continuare.

Zoharul
Zoharul este considerată cea mai importantă colecție comentarii asupra Cărților lui
Moise, de tip Midraș, realizată de reprezentanții mișcării Kaballa. Acest comentariu a
fost compus prin anii 1200 d.H., de către Rabinul Moses de Leon, din Spania. Se afirmă că
mișcarea își are originile în anii 70 d.H, odată cu Rabinul Simeon bar Yohai. În această
colecție, numele Lilith este menționat de 27 de ori, și indirect de vreo 29 de ori. Această
colecție preia ca adevărate principalele descrieri ale personajului, combinând tradiția
oficială a Vechiului Testament despre creație cu mitul Lilith. Se afirmă că în timp ce
Adam reflecta lumina lui Dumnzeu, Lilith creată în același timp reflecta lumina lui
Lucifer (Shamael).8
În Talmud9 se spune că nu Eva ar fi fost prima soție a lui Adam, ci Lilith, o femeie
mândră, care nu a fost creată din coasta lui Adam. Ea nu a acceptat să se supună lui
Adam.
În tradiția evreiască Zohar10 se afirmă că Dumnezeu a creat doi luminători:
Soarele și Luna care străluceau la fel de mult. Luna ar fi dorit să se unească cu Soarele și
să răspândească aceeași lumină. Însă au apărut dispute între cele două astre. Dumnezeu
a susținut Soarele, și din acest motiv, Luna a ajuns să viețuiască la umbra Soarelui.
Tradiția susține că Lilith s-a născut din moartea luminii Lunii.

8 Mark Biggs, The Case for Lilith: 23 Biblical Evidences Identifying the Serpent as Adam's First Wife, Samson
Books, 2010, p. 111.
9 Ada Langworthy Collie, Lilith: The Legend of the First Woman, Woodstock: Devoted Publishing, (1885),
2016, p. 1-4. Vezi și Stiinta Mister 4, din https://stiinta-mister.ro/eva-nu-ar-fi-fost-prima-femeie-de-pe-pamant-
ci-lilith/ Accesat 6 aprilie 2020.
10 Enid Dame, Lilly Rivlin, Henny Wenkart, Jason Aronson, editori, Which Lilith?: Feminist Writers Re-Create
the World's First Woman, Lanham, New York, Oxford: Rowman and Littlefield Publishers, 2004, p. XV-XIX.
Vezi și „Zohar: And the Darkness Was Called Lilith” din Sepher ha Zohar, de Simeon ben Jochai, din 02 April
2012, https://gnosticteachings.org/scriptures/jewish/sepher-ha-zohar/3052-zohar-and-the-darkness-was-called-
lilith.html. Accesat 10 aprilie 2020.
323
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Interpretarea aceasta are în spate ipoteza luptei dintre cele două sexe. De aceea
se susține că cele două relatări ale creației universului, reprezintă două sisteme de
organizare a societății: unul care acordă egalitate celor două sexe: bărbat și femeie, și
altul care evidențiază întâietatea bărbatului. Astfel că în Genesa 1 avem prima narațiune
a Creației, în care Dumnezeu a creat Cerurile și Pământul. Cei care susțin abordarea
feministă susțin că în Genesa avem de a face cu o mitologie mai veche care afirmă că
universul a luat naștere din polarizarea cerului și pământului, reprezentate de Zeu și de
Zeiță.
Prima narațiune a creației ar susține că bărbatul și femeia au fost creați în același
timp (Gen 1:26-28). Însă despre a doua narațiune a creației, din Genesa 2, se afirmă că
este o tradiție veche pervertită de sistemul patriarhal. Aici citim că întâi a fost creat
bărbatul și apoi femeia (Genesa 2:18-24).
Datorită formării cultului monoteist - patriarhal, în mozaism s-a eliminat rolul
Zeiței în creație, rămânând doar Zeul. Acest lucru s-a datorat temerii bărbaților legată de
amenințarea la adresa autorității și a perpetuării speciei.
După cum observăm, analogiile dintre narațiunile biblice ale creației și miturile
antice mai vechi din Sumer, Babilon, etc, sunt ipoteze interpretative speculative, care
depășesc cadrul tradiției oficiale a textului biblic, sfidând concepția de autoritate
normativă a textului biblic.

Alfabetul lui Ben Sirah

Vom merge mai departe să vorbim despre o altă tradiție iudaică târzie, întâlnită în „The
Fifth Alphabet: Lilith,” din Alfabetul lui Ben Sirah, scris în perioada secolelor VII-X d.H. În
această tradiție se afirmă că Adam a fost creat odată cu Lilith, din aceeași țărână.11 Au
fost așezați în Eden unde au dat nume lucrurilor. Însă pentru că Lilith a insistat pentru
egalitate între cei doi, s-a ajuns la neînțelegeri. Adam pretindea că este superior lui
Lilith. Văzând că Adam nu cedează, la un moment dat Lilith a rostit numele secret al
Demiurgului, și a reușit să zboare, făcându-se nevăzută.
La insistențele lui Adam, Dumnezeu a trimis trei îngeri ca să o aducă înapoi în
Eden. Au găsit-o pe malul Mării Roșii, într-un loc populat cu demoni. Acolo se unise cu
demonii și a născut mulți copii. A fost amenințată că dacă nu se va întoarce, îi vor fi uciși
100 de copii în fiecare zi. Cu toate acestea nu a acceptat. Din acest motiv a hotărât să
ucidă băieți nou-născuți în a opta zi de la nașterea lor și fete până în a douăsprezecea zi.
Dar a jurat că nu se va atinge de copiii care vor purta o amuletă cu numele celor trei
îngeri care au venit după ea.
Datorită refuzului ei de a se reîntoarce, Dumnezeu a creat o nouă femeie, pe Eva,
din coasta lui Adam. Ea va fi supusă bărbatului. Astfel că Lilith rămâne simbolul femeii
eliberate care l-a părăsit pe bărbatul care îi cerea să se supună autorității lui. Se
speculează că din acest motiv a fost înlăturată, din Genesa, narațiunea creației care

11 Howard Schwartz, Lilith's Cave: Jewish Tales of the Supernatural, New York, Oxford: Oxford University
Press, 1988, p. 6-7. Consultă și The Alphabet of Ben Sira, http://media1.razorplanet.com/share/512494-
7837/siteDocs/The_Alpabet_of_Jesus_Ben_Sira.pdf. Accesat 10 aprilie 2020.
324
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

includea și participarea Zeiței, așa cum o vedem în mitologia antică sumeriană și

babiloniană.
În tradiția Kabbala12 se afirmă că Lilith a fost fiica unui demon care i-a fost
dăruită lui Adam înaintea Evei. Ea ar fi fost mama lui Cain. Datorită certurilor
permanente cu soțul ei, la un moment dat Lilith l-ar fi părăsit pe Adam.
Teologi ortodocși semnalează aceste interpretări care depășesc cadrul textului
canonic. Arhimandridul Irineu Ion Dogaru menționează episodul referitor la Lilith.13 El
amintește faptul că tradiția evreiască târzie susține că prima femeie creată a fost Lilith.
Ea a fost făcută ca și Adam din țărână. Însă la un moment dat l-a părăsit pe Adam, și s-a
retras la Marea Roșie unde a devenit soția diavolului și a născut 100 de demoni.

Lilith în Biblie
Așa cum deja am amintit, personajul feminin Lilith este menționat doar o singură dată în
Biblie, în Isa 34:14, cu referire la pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu împotriva
dușmanilor poporului Său. Nu toate traducerile Scripturii transliterează numele ei.
Unele folosesc expresii echivalente.
Dumitru Cornilescu traduce: „Fiarele din pustie se vor întîlni acolo cu cînii
sălbatici, şi ţapii păroşi se vor chema unii pe alţii. Acolo îşi va avea locuinţa năluca nopţii,
şi îşi va găsi un loc de odihnă.” La fel și traducerea ortodoxă ROB folosește ca expresie
echivalentă: „năluci ce umblă noaptea.”
De asemenea, o mare parte a traducerilor englezești folosesc un echivalent
pentru cuvântul original Lilith. Versiunea King James (KJV) traduce cuvântul prin „the
screech owl (bufnița țipătoare).” La fel versiunea NET traduce termenul amintit prin:
„nocturnal animals.” și Versiunea New Internationa (NIV) folosește tot o expresie
echivalentă: „the night creatures.”
Dar există versiuni care traduc cuvântul, sau cel puțin îl transliterează din
originlul ebraic. Versiunea Noua Traducere Românească (NTR) traduce termenul prin
„animalul de noapte”. Însă explică într-o notă de subsol: „(Ebr.: lilit. Cu referire la animal
de noapte care locuieşte în locuri pustii).” Versiunea engleză NRSV traduce: „there too
Lilith shall repose”. La fel și NRS „Lilith shall repose.”

Ce spun comentatorii biblici?

Vom vedea în continuare poziția comentatorilor biblici cu referire la interpretarea
cuvântului Lilith din Isaia. Explicând versetul din Isaia 34:14, Calvin observă că marea
majoritate a comentatorilor până în secolul XVI, susțineau că profetul s-ar referii la o

12 „Kabbala: Lilith's Origins,” din http://jewishchristianlit.com/Topics/Lilith/origin.html. Accesat 10 aprilie

2020.
13 Consulta Stiinta Mister 4, din https://stiinta-mister.ro/eva-nu-ar-fi-fost-prima-femeie-de-pe-pamant-ci-lilith/
Accesat 6 aprilie 2020.
325
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

vrăjitoare sau la spiriduși – animale cu înfățișare umană. El spune că nu putem știi dacă
Isaia s-a referit la aceste duhuri rele sau la fantome.14
Dicționarul World Study (WSD) susține că liyliyt (subst.fem.) se referă la o
creatură a nopții. Comentariul New American Standard Bible (NASB) interpretează
termenul ca referindu-se la un monstru al nopții („night monster”). Concordanța NASEC
– (New American Standard Exhaustive Concordance) spune că Lilith este o femeie demon
a nopții („a female night-demon: - night monster.” Lexiconul Brown-Driver and Briggs
(BDB) spune același lucru. Cuvântul se referă la un demon al nopții care vânează în
locurile pustii ale Edomului.15
NET – Commentay susține că ar fi vorba despre un animal de pradă. Numele
poartă ideea de noapte ‫ לילה‬în ebraică. Observă că unii consideră că Lilith ar fi o femeie
demon a nopții, făcând legătura cu textele akkadiene, unde cuvântul desemnează un
demon. Mai târziu și în legendele iudaice Lilith este identificată cu un demon.16 Reținem
că doar mai târziu teologii evrei au identificat-o pe Lilith cu femeia demon, ca în textele
vechi sumeriene și caldeene.
Comentariul Keil & Delitzsch (K&D Commentay the OT), observă că în Isaia 34:13-
15, profetul acuză Edomul ca fiind dușman al poporului lui Yahweh. Țara lui va rămâne
pustie și acolo se va cuibări și Lilith creatura nopții, o femeie demon din mitologie.
Producea rău în special copiilor, exact ca ființele malefice din poveștile nemuritoare.17
Comentariul Jamieson Fausset and Brown Commentay spune că ar fi vorba despre
o bufniță care țipă. Însă observă că în superstițiile iudaice se face referire la o femeie
îmbrăcată elegant care fură noaptea copii. Jamieson adaugă faptul că textul din Isaia nu
susține existența reală a acestor figuri superstițioase, ci doar compară locul pedepsit de
Dumnezeu cu un loc mitologic în care bântuie asemenea ființe.18
Putem spune că Isaia folosește o imagine preluată din mitologia păgână pentru a
scoate în evidență consecințele judecății divine împotriva țării Moabului. Mai ales dacă
ținem seama că este singurul loc din Scriptură unde se folosește numele Lilith. Nici un alt
text biblic nu mai vorbește de asemenea ființe. Înseamnă că informația introdusă este
secundară mesajului pe care intenționează să îl comunice profetul în textul biblic.

14 Calvin comentează: „Though we cannot absolutely determine whether the Prophet means witches, or goblins,
or satyrs and fauns, yet it is universally agreed that these words denote animals which have the shape of men.”
Calvin Commentaries – Betta Commentaries – Version www.e-sword.com
15 „'Lilith,' name of a female goddess known as a night demon who haunts the desolate places of Edom” BDB
16 „The precise meaning of ‫ לילית‬is unclear, though in this context the word certainly refers to some type of wild
animal or bird. The word appears to be related to ‫לילה‬, "night"... Some interpret it as the name of a female night
demon, on the basis of an apparent Akkadian cognate used as the name of a demon. Later Jewish legends also
identified Lilith as a demon.”
17 “And the palaces of Edom break out into thorns, nettles and thistles in its castles; and it becomes the abode of
wild dogs, … yea, Liiliith dwells there, and finds rest for itself... L l th (Syr. and Zab. lelitho), lit., the creature of
the night, was a female demon (sh dâh) of the popular mythology; according to the legends, it was a malicious
fairy that was especially hurtful to children, like some of the fairies of our own fairy tales.” Keil, Carl & Franz
Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Hendricksen, 1996.
18 „screech owl — rather, “the night specter”; in Jewish superstition a female, elegantly dressed, that carried off
children by night. The text does not assert the existence of such objects of superstition, but describes the place as
one which superstition would people with such beings.”
326
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Expresia trebuie privită ca o figură de stil, preluată din lumea păgână a vremii pentru a
ilustra o stare trăită de edomiți care s-au făcut vinovați înaintea lui Dumnezeu.

A fost textul Vechiului Testament modelat după miturile antice păgâne?

O seamă de cercetători interpretează textele ținând cont de evoluția lor în timp. Ei
pleacă de la ideea că religiile lumii, ca orice aspect al vieții pe pământ, evoluează de la
forme simple către forme complexe, inspirându-se în mare parte din sursele mai vechi.
Se presupune că acest lucru s-a întâmplat și în cazul religiei Mozaice, pe care o avem
descrisă în textul Vechiului Testament. Ar însemna că textul biblic preia informații din
literatura antică sumeriană care este mai veche, și de ce nu și din narațiunile sumeriene,
asiriene, babiloniene, etc., care includ și personajul mitic Lilith.
Deși trebuie să acordăm atenție metodei istorice de interpretare a religiei
mozaice și creștine, vom afirma că această abordare nu reprezintă criteriul fundamental
de explicare a formării textului sacru al Vechiului Testament.
Religia mozaică pleacă din start cu presupoziția că textul biblic a fost revelat în
mod supranatural. Se recunoaște de asemenea că înregistrarea textului biblic presupune
și participarea omului – a autorilor biblici, la consemnarea lui. Este importantă de
asemenea înțelegerea contextului istoric în care textul a fost formulat, pentru a înțelege
mesajul său.
Însă trebuie să recunoaștem că în textele mai târzii ale iudaismului dar și ale
creștinismului, au apărut variante alternative la interpretarea tradiției oficiale. Așa s-au
născut tradițiile de mai târziu din Israel: Zohar, Kaballa, etc.

Formarea Vechiului Testament din perspectiva criticii Istoria religiei

După cum aminteam, o mare parte a teologilor creștini au adoptat ipoteza evoluționistă
și în ce privește compoziția textului biblic, ignorând conceptul de revelație susținut de
text. Din punctul unora de vedere, ar trebui să înlocuim ideea de revelație cu cea de
religie. Însă religia limitează mesajul textului sacru la autorul uman. Îi vom aminti aici pe
doi din principalii reprezentanți ai abordării pur istorice a textului biblic: Johan Solomo
Semler și studentul lui Siegmund Jakob Baumgarten.19
Vom prezenta perspectiva celor care susțin că textul Vechiului Testament a fost
modelat după textele mai vechi din mitologia sumeriană, akkadiană, babiloniană, etc.,
respectându-se strict metoda istorică cricită de interpretare a textului sacru. Dacă facem
referire la câteva narațiuni din mitologia antică referitoare la descrierea Divinității și la
crearea omului, vom constata că cei ce adoptă metoda criticii istoriei religiilor, folosesc

19 Siegmund Jakob Baumgarten studentul lui Johan Solomo Semler despre interpretarea pur istorică a textului
biblic. În „Siegmund Jakob Baumgarten,” https://www.britannica.com/biography/Johann-Salomo-
Semler#ref30531. Accesat 21.02.2021. Vezi de asemenea Ariel Mayse, „The Voices of Moses: Theologies of
Revelation in an Early Hasidic Circle,” în Harvard Theological Review , Volume 112 , Issue 1 , January 2019 ,
pp. 101 – 125. Carl Immanuel Nitzsch, System of Christian Doctrine, Edinburgh: T&T Clark, 1844, p. 5-91. În
ultima carte avem o discuție amplă despre relația dintre religie și revelație din perspectivă iluministă.
327
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

din start modele hermeneutice de evaluare care încearcă să explice evoluția acelor
narațiuni în timp. Este vorba despre modele istorice, filosofice, sociologice, politice, etc.,
care limitează textul la experiența umană. Ne vom referi la un caz particular de
abordare sociologică a textului, și anume: trecerea de la sistemul matriarhal de
organizare a comunității umane spre sistemul patriarhal.
Pentru că am abordat poziția personajului mitologic Lilith în relație cu bărbatul,
dorim să facem referire la subiectul nostru, din perspectiva sistemelor sociale de
organizare a societății umane în istorie. Cercetătorii susțin că inițial, în preistorie,
sistemul de organizare a fost matriarhal, genealogia era calculată pe linie maternală.
Cititorul poate observa corelarea pe care interpreții încearcă să o facă între tradiției
antice referitoare la Lilith și schimbarea de orânduire socială de-a lungul istoriei
umanității. Observăm că ei folosesc o metodă sociologică de interpretare a textelor
antice pentru a trage concluzii referitoare la motivele schimbării de imagine a femeii
mitice Lilith. Forma de organizare comunitară era ginta, și matriarhatul local. Se
presupune că femeia avea rolul conducător în societate.20 Se consideră că în acea
perioadă timpurie din istoria omenirii - a paleoliticului și neoliticului exista o relație de
egalitate între bărbat și femeie. Abia la sfârșitul neoliticului, asistăm la tranziția de la
matriarhat la patriarhat. În epoca bronzului societatea umană a înlocuit matriarhatul cu
patriarhatul. În prezent această teorie legată de existența matriarhatului în Comuna
primitivă este respinsă de cercetători.21 Din start trebuie să spunem că ipoteza
susținută mai jos este pusă sub semnul întrebării.

Normativitatea în textul biblic și textele mitologice antice

Ca să plasăm importanța temei abordate de noi, referitoare la personajul mitologic Lilith
menționat atât în literatura antică mesopotamiană cât și în textul Vechiului Testament,
vom face referire în continuare la hermeneutică.
Cei care susțin o heremeneutică specială în interpretarea textului biblic aduc o
serie de argumente pe care dorim să le prezentăm în cele ce urmează. Cei care consideră
că textul biblic trebuie să aibă în vedere și dimensiunea revelațională a mesajului,
vorbesc despre prioritatea textului biblic în materie de credință, spre deosebire de
textele antice mesopotamiene, chiar dacă mai vechi, care nu solicită o angajare etică a
cititorului.
Pe baza evaluării vom prezenta perspectiva celor care contestă abordarea pur
istorică, când vorbim despre relația dintre textul Scripturii și literatura antică la care am
făcut referire, și care include în discuție și evaluarea personajului feminin Lilith analizat
în lucrarea nostră. Vom căuta să vedem cum explică acești interpreți temele comune și
acceptate ca fiind corecte, pe care le întâlnim atât în religiile orientului apropiat cât și în
religia mozaică și creștină.

20 Vezi Micul Dicționar Academic, ed., a II-a, 2010.

21 Consultă articolele publicate în volumul editat de Michael Jones, USA Mihaela Frunza, Journal for the Study
of Religions and Ideologies, Edited by S.C.I.R.I. & S.A.C.R.I. ISSN: 1583-0039, 2001. Vezi și Encyclopaedia
Britannica, „Matriarchy - SOCIAL SYSTEM, WRITTEN BY: The Editors of Encyclopaedia Britannica,”
https://www.britannica.com/topic/matriarchy. Accesat 10 aprilie 2020.
328
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Reprezentanții așa numitei hermeneutici speciale sunt deschiși pentru studierea

textelor antice exterioare și chiar mai vechi, pentru a descoperi informații referitoare la
temele comune abordate. Pe de altă parte, ignoră importanța narațiunilor amintite,
atunci când informațiile din mitologia mesopotamiană intră în contradicție cu etica
prezentă în textul biblic, chiar dacă pretinde a completa anumite goluri, sau a explica
mai în detaliu diferite pasaje biblice.

Aspecte legate de istoricitatea evenimentelor prezentate de autorii biblici

Trebuie să recunoaștem că în literatura sumeriană, mesopotamiană, akkadiană din
mileniul III î.H., oferă informații mult mai vechi, din perspectiva surselor scrise decât
autorii textului biblic, cu referire la relația omului cu divinitatea. Informațiile de această
natură se pierd în negura vremii. Sursele la care am făcut și noi referire demonstrează că
experiența sacrului a rămas imprimata in memoria omului, de la începuturi, in texte
sumeriene, akkadiene, babiloniene, egiptene, grecești, și chiar în tradițiile folclorice ale
strămoșilor noștri.
Însă dacă luăm ca exemplu, tema Căderii omului, acest eveniment dramatic este
susținut de textul biblic. Există informații nenumărat în acest sens și în textele antice
amintite. Însă informațiile din textele antice mesopotamiene dar nu numai, nu prezintă o
variantă unificată a temei amintite, ci există o diversitate foarte mare între narațiunile
sumeriene, mesopotamiene, egiptene, etc. Nu există un consens nici în ce privește
descrierea așteptărilor divine față de om în literatura antică analizată de noi. Vom
observa libertatea morală de care dau dovadă zeii dar și oamenii în religiile care au
aceste texte.
Pe de altă parte, textul biblic a reușit o unificare a eticii și teologiei pe care o
promovează comunitatea Iudeo-Crestină. Textul descrie un Dumnezeu moral care a emis
legi morale pentru om în vederea menținerii unei relații corespunzătoare. Norma
morală pentru om este dată în textul biblic char de exemplul pe care ni-l oferă
Divinitatea. Cartea Exod ne vorbește despre revelarea de sine a lui Dumnezeu sub
numele de Yahweh (Exod 6:3). Teologul frances Bottero spune că Moise poate fi
considerat fondatorul Monoteismului. Despre originile monoteismului am discutat în
articolele mele: “Moses and the Origins of Monotheism”, și articolul “Israel and
Monotheism,” publicate în volumul The Proceedings of the International Conference
Literature, Literature, Discours and the Power of Multicultural Dialogue (LDMD – 5).22
Un element important în religia creștină are de a face cu acceptarea mesajului
textului biblic.

22 Vezi Jean Bottero, Marc-Alain Ouaknin şi Joseph Moingt, Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu,
Colecţia „Demonul Teoriei”, trad. Luminiţa Brăileanu, Bucureşti: Art, 2008. (Le plus belle histoire de Dieu,
Editions du Seuil, 1997), p. 29. Vezi și articolele mele în Mihai Handaric “Moses and the Origins of
Monotheism”, p. 121-129, published in The Proceedings of the International Conference Literature, Literature,
Discours and the Power of Multicultural Dialogue, Section: History, Political Sciences and International
Relations, (LDMD - 5), The Alpha Institute for Multicultural Studies: Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2017,
și articolul “Israel and Monotheism”, p. 130-139, published in The Proceedings of the International Conference
Literature... (LDMD – 5), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2017.
329
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Biblia susține că primirea mesajului divin autentic se face prin credință. Credința e calea
de cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu (Evrei 11:1-6). Autorul epistolei definește
credința și avertizează în legătură cu obligativitatea credinței.

Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare

despre lucrurile cari nu se văd. Pentrucă prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună
mărturie. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu... Şi
fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu,
trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută (Evrei 11:1-6).

Comunitatea de credință în spațiul iudeo-creștin este preocupată în a evalua

autenticitatea informațiilor comunicate în textul biblic, vis-a-vis de imaginea Divinității
și relația credinciosului cu Dumnezeu. Din pasajul de mai sus am observat că pentru
creștinism credința religioasă a fost modelată în istorie prin oameni, care au devenit
modele de urmat ( Abel, Ehon, Noe, Avraam, Iacov, etc), al căror comportament etic se
cere a fi urmat.
Filosoful Soren Kierkegaard scrie o carte despre Avraam, care este considerat
Cavalerul credinței, pentru că a fost gata să asculte de porunca divină fără să comenteze
voința lui Yahweh (Gen 22).23 Atașamentul personajelor narațiunii biblice îi recomandă
ca modele atât în ce privește descrierea Divinității cât și prezentarea așteptărilor Lui
pentru om.
În Noul Testament, în narațiunea înăltății, Hristos îi conștientizează pe apostoli
de faptul că misiunea lor este de a fi martori ai Săi în societatea umană. „Voi veţi primi o
putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată
Iudea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului” (Fapte 1:8). Creștinismul privește la
autorii textului sacru și la personajele din text prin lentila credibilității.

Dimensiunea revelatorie a textului biblic

În final vrem să arătăm că textul oficial al tradiției iudeo-creștine se deosebește de
textele antice religioase și datorită accentului pus pe dimensiunea revelatorie a lui. De
aceea menționarea numelui Lilith în Isaia 34:14 se face doar cu scopul de a stimula
imaginația cititorului care are în cultura sa generală imaginea negativă pe care o oferă
mitul Lilith. De aceea autorul biblic se folosește de această legendă pentru a accentua
pustiirea de care va avea parte Moabul.
Lilith din literatura sumeriană, babiloniană, akkadiană, etc., are în spate o tradiție
diferită de tradiția creștină. De aceea speculațiile cu referire la lecții practice pentru
societatea umană vor rămâne în domeniul social și cultural.
Textul biblic susține că istoria omului este împletită cu Divinitatea. Acest lucru
este evident și în textele antice sumeriene, asiriene, babiloniene, egiptene, etc. Însă
specific textului biblic este pretenția narațiunii la istoricitate. Narațiunile Genesei se cer
a fi interpretate literal, în sensul că Divinitatea trăia într-o relație apropiată cu primii

23 Soren Kierkegaard, Fear and Trembling, 1843, traducător L.M.Holllander.

330
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

oameni (Gen 3:9). De-a lungul istoriei s-a arătat mai multor credincioși: patriarhilor din
Genesa, lui Moise și întregului popor Israel.
Una din narațiunile fundamentale în tradiția iudeo-creștină se referă la
experiența rugului aprins care informează cititorul că Moise a experimentat arătarea lui
Yahweh.

Moise păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mînat turma pînă
dincolo de pustie, şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Îngerul Domnului i S'a
arătat într'o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s'a uitat; şi iată că rugul
era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este
această vedenie minunată, şi pentru ce nu se mistuie rugul.” Domnul a văzut că el se
întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis: „Moise! Moise!” El
a răspuns: „Iată-mă!” Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi
încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pămînt sfînt.” Şi a adăugat: „Eu
sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui
Iacov.” Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu (Exod 3:1-6).

Din pasajul citat mai sus observăm că cititorul este chemat să interpreteze
narațiunea ca realitate istorică, iar informațiile pe care aceasta le conține ca având
caracter didactic.
Textul Torei – Cele cinci cărți ale lui Moise, înregistrează faptul că la scurtă vreme
după aceea, Yahweh s-a manifestat în același loc – la Muntele Sinai - întregului popor
Israel (Exod 19-20). Moise a cerut poporului să se pregătească în mod deosebit pentru
teofanie. În vederea întâmpinării lui Yahweh, Israel primește informații care vizau
comportamentul moral, dar și respectarea unor ritualuri.
Putem observa preocuparea autorului pentru a reda cu fidelitate traseul urmărit
de Israel după ieșirea din Egipt, dar și importanța conformării poporului cu cerințele
impuse de Divinitate. Cartea Exod ne informează în legătură cu aceste aspecte. Putem
vedea insistența textului biblic referitoare la detaliile despre dialogul petrecut, despre
modul în care se va desfășura vizita lui Yahweh.

În luna a treia după ieşirea lor din ţara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns în ziua aceea în
pustia Sinai. Dupăce au plecat de la Refidim, au ajuns în pustia Sinai, şi au tăbărît în
pustie. Israel a tăbărît acolo, în faţa muntelui. Moise s'a suit la Dumnezeu. Si Domnul l-a
chemat de pe munte, zicînd: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel:
„Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v'am purtat pe aripi de vultur şi v'am adus aici la
Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legămîntul Meu, veţi fi ai Mei
dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi
un neam sfînt. Acestea sînt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel” .... Şi Domnul a
zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentruca să audă poporul cînd îţi voi
vorbi, şi să aibă totdeauna încredere în tine.” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.
Şi Domnul a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mîne, şi pune-i să-şi spele
hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va pogorî, în faţa întregului
popor, pe muntele Sinai (Exod 19:1-6,9-11).

331
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

În același context, Dumnezeu rostește Cele zece porunci, care au reprezentat baza
încheierii legământului cu Israel. Este vorba de legi morale, de care Yahweh a condiționată
menținerea legământului cu poporul.

Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău,
care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să
nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe
pămînt, sau în apele mai de jos de cît pămîntul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le
slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc
nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,
şi Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele...(Exod
20:1-6 etc).

Autorul cărții Exod prezintă și informații despre prezența și comportamentul

martorilor prezenți la eveniment. Este prezentată reacția evreilor și cererea lor ca să
nu le mai vorbească Yahweh, pentru prezența Lui a inspirat groază.

Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flacările muntelui, care fumega.
La priveliştea aceasta, poporul tremura, şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise:
„Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu
murim.” Moise a zis poporului: „Nu vă spăimîntaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă
pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.”
(Exod 20:18-20).

Cartea Exod, dar și celelalte cărți din Vechiul și Noul Testamnet insistă asupra
detaliului referitor la înregistrarea poruncilor. Textul afirmă că Yahweh a scris aceste
porunci cu Însăși Mâna Lui (Exod 34:1-7,28-35). „Domnul a zis lui Moise: „Taie două
table de piatră ca cele dintîi, şi Eu voi scrie pe ele cuvintele cari erau pe tablele dintîi pe
cari le-ai sfărîmat... Moise a tăiat două table de piatră ca şi cele dintîi; s'a sculat dis de
dimineaţă, şi s'a suit pe muntele Sinai, după cum îi poruncise Domnul; şi a luat în mînă
cele două table de piatră. Domnul S'a pogorît într'un nor, a stătut acolo lîngă el, şi a rostit
Numele Domnului” (Exod 34:1-5).
De asemenea textul biblic pune un accent deosebit pe descrierea caracterului
Divinității. Citim că Moise a cerut ca Yahweh să I se reveleze. Moise a avut parte de teofanie. Se
explică în detaliu experiența. „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: „Domnul,
Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi
credincioşie, care Îşi ţine dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fără delegea,
răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte
fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea
neam” (Exod 34:6-7)
În textul biblic, Divinitatea se descoperă pe Sine ca având un anumit
comportament moral: iertător dar și drept, care cere socoteală omului de
comportamentul nelegiuit. Aceste condiții morale nu sunt prezente în scrierile antice la
care facem referire. Textele antice analizate nu fac din morală o prioritate. Cel puțin nu
insistă asupra însușirii unei eticii specifice și a unei imagini care să corespundă cu

332
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

tradiția religioasă oficială. Zeii se comportă de multe ori imoral și capricios în relațiile
dintre ei și în relațiile cu oamenii. Pretind uneori oamenilor să săvârșească fapte
imorale.
Monoteismul prezentat de Moise în scrierile sale și de autorii biblici, accentul pus
pe dimensiunea morală în relație cu Divinitatea, pe conformarea față de tradiția oficială
a comunității, deosebesc textul biblic de textele antice religioase amintite în lucrarea
noastră.
Personajul mitologic Lilith frecvent întâlnit în literatura sumeriană, babiloniană,
akkadiană, dar chiar și în literatura clasică greacă este prezentat ca având în spate o
tradiție diferită de tradiția creștină. De aceea colcluziile la care au ajuns interpreții scot
în evidență lecții despre evoluția societății umane. Lilith este privită ca un model
arhetipal pentru apărarea egalității între sexe, a luptei pentru libertate, a curajului de a fi
tu însuți. Însă toate aceste învățături se bazează pe o narațiune care nu are pretenția la
istoricitate, cum este cazul textului biblic.

Concluzie
În această lucrare am continuat investigația referitoare la relația dintre textul biblic și
alte texte religioase antice, începută într-un articol anterior. Am căutat să descoperim
modul în care textul biblic se relaționează la temele comune întâlnite și în literatura
mesopotaniană veche.
De această dată ne-am concentrat asupra unui personaj mitic întâlnit în mitologia
sumeriană asiriană și akkadiană veche, și anume: Lilith. Am trecut în revistă evoluția
imaginii personajului în istoria literaturii antice, inclusiv în textul biblic și în literatura
iudaică.
Am aflat perioada istorică și contextul în care acest personaj a fost inclus în textul
biblic dar și mesajul pe care Lilith îl transmite, sub influența imaginii negative dobândită
în tradițiile vechi mesopotamiene dar și în tradiția iudeo-creștină.
După anumiți cercetători, imaginea lui Lilith în istorie s-a modifcat în prima
jumătate a mileniului III î.H., datorită schimbărilor de orânduire în societatea umană:
trecerea de la sistemul matriarhal spre sistemul patriarhal. Din acest motiv Lilith a ajuns
să întruchipeze pentru bărbat tot ce este rău și periculos în domeniul relațiilor dintre
bărbați și femei. Lilith ocupă un loc central în tradiția demonologică a evreilor din
primul mileniu î.H. Influiențați de Exilul Babilonian, din 586 î.H, evreii au preluat
informații din mitologia babiloniană și le-au insclus în tradițiile lor.
Cercetătorii susțin că bărbații evreii fiind că erau în poziția de autoritate au
schimbat imaginea pozitivă a personajului feminin Lilith, care era inițial privită ca fiind
egală cu bărbatul și nesupusă. După acest moment evreii au ajuns să o considere pe
Lilith un spirit malefic. Această ipoteză este susținută de tradițiile evreiești compuse
după dărâmarea Ierusalimului, din 70 d.H., și anume: Talmudul, Zoharul, Alfabetul lui
Ben Sirah. În Talmud se spune că nu Eva ar fi fost prima soție a lui Adam, ci Lilith, o
femeie mândră, care nu a fost creată din coasta lui Adam. Ea nu a acceptat să se supună
lui Adam. Cu referire la narațiunile creației din Genesa 1 și 2, apariția cultului monoteist

333
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

- patriarhal, a dus la eliminarea rolului Zeiței în creație, ca în narațiunile antice

mesopotamiene.
Însă analogiile interpretative dintre narațiunile biblice ale creației și miturile
antice mai vechi din Sumer, Babilon, etc, sunt ipoteze speculative, care depășesc cadrul
tradiției oficiale a textului biblic, sfidând concepția de autoritate normativă a textului
biblic.
Lilith este menționată doar o singură dată în Biblie, în Isaia 34:14, cu referire la
pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu împotriva dușmanilor poporului Său. Nu toate
traducerile Scripturii transliterează numele ei în Isaia 34:14. Unele folosesc expresii
echivalente. Cornilescu folosește expresia „năluca nopţii,” la fel și traducerea ortodoxă
ROB. Însă există versiuni care traduc cuvântul, sau cel puțin îl transliterează din originlul
ebraic. Versiunea Noua Traducere Românească (NTR) traduce termenul prin „animalul
de noapte”. Însă explică într-o notă de subsol: (Ebr.: lilit) Versiunea engleză NRSV
traduce: „there too Lilith shall repose”. La fel și NRS „Lilith shall repose.”
Am afirmat că Isaia folosește o imagine preluată din mitologia păgână pentru a
scoate în evidență consecințele judecății divine împotriva țării Moabului. Reținem faptul
că este singurul loc din Scriptură unde se folosește numele Lilith. Înseamnă că
informația introdusă este secundară mesajului pe care intenționează să îl comunice
profetul. Cuvântul a fost introdus pentru a sugera starea dezolantă trăită de edomiți care
vor fi pedepsiți, pentru că s-au făcut vinovați înaintea lui Yahweh.
Interpretarea lui Lilith în Isaia ar trebui privită în lumina heremeneuticii speciale,
care consideră că textul biblic trebuie să aibă în vedere și dimensiunea revelațională.
Textul biblic pretinde întâietate în materie de credință, spre deosebire de textele antice
mesopotamiene, chiar dacă mai vechi, care nu solicită o angajare etică a cititorului.
Reprezentanții hermeneuticii speciale sunt deschiși pentru studierea textelor antice
exterioare, pentru a descoperi informații referitoare la temele comune abordate. Pe de
altă parte, ocolesc informațiile din mitologia mesopotamiană care intră în contradicție
cu etica sau imaginea Divinității prezentă în textul biblic.
Menționarea numelui Lilith în Isaia 34:14 se face doar cu scopul de a stimula
imaginația cititorului care are în cultura sa generală imaginea negativă pe care o oferă
mitul Lilith. Autorul biblic se folosește de această legendă pentru a accentua pustiirea de
care va avea parte Moabul.
Lilith din literatura sumeriană, babiloniană, akkadiană, are în spate o tradiție
diferită de tradiția creștină. De aceea speculațiile cu referire la lecții practice pentru
societatea umană vor rămâne în domeniul social și cultural. Textele antice analizate nu
fac din morală o prioritate. Zeii se comportă de multe ori imoral și capricios în relațiile
dintre ei și în relațiile cu oamenii. Pretind uneori oamenilor să săvârșească fapte
imorale. Monoteismul prezentat de Moise în scrierile sale, pune accentul pe dimensiunea
morală în relație cu Divinitatea, pe conformarea cu tradiția oficială a comunității.
Am ajuns la concluzia că pentru o categorie de interpreți, mitul Lilith scoate în
evidență lecții despre evoluția culturală, socială a comunității umane. Lilith este văzută
ca un model arhetipal al luptei pentru egalitatea dintre sexe, pentru libertate și curajul

334
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

de a fi tu însuți. Textele antice mesopotamiene reprezintă o narațiune care nu are

pretenția la istoricitate, cum este cazul textului biblic. De aceea ele sunt privite în mod
diferit.

Bibliografie

Collie, Ada Langworthy, Lilith: The Legend of the First Woman, Woodstock: Devoted Publishing,
(1885), 2016.
Biggs, Mark, The Case for Lilith: 23 Biblical Evidences Identifying the Serpent as Adam's First Wife,
Samson Books, 2010.
Bottero, Jean, Marc-Alain Ouaknin şi Joseph Moingt, Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu,
Colecţia „Demonul Teoriei”, trad. Luminiţa Brăileanu, Bucureşti: Art, 2008. (Le plus belle histoire
de Dieu, Editions du Seuil, 1997).
Calvin, Jean, Calvin Commentaries – Betta Commentaries – Version www.e-sword.com
Coulter, Charles Russell, Patricia Turner, Encyclopedia of Ancient Deities, New York, London:
Routlege, Taylor and Francis Group, 2012.
Dame, Enid, Lilly Rivlin, Henny Wenkart, Jason Aronson, editori, Which Lilith?: Feminist Writers
Re-Create the World's First Woman, Lanham, New York, Oxford: Rowman and Littlefield
Publishers, 2004.
Handaric, Mihai, “Moses and the Origins of Monotheism”, p. 121-129, published in The
Proceedings of the International Conference Literature, Literature, Discours and the Power of
Multicultural Dialogue, Section: History, Political Sciences and International Relations, (LDMD - 5),
The Alpha Institute for Multicultural Studies: Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2017.
Handaric, Mihai, “Israel and Monotheism”, p. 130-139, published in The Proceedings of the
International Conference Literature (LDMD – 5), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2017.
Heidel, Alexander, The Ghilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, London: The
University of Chicago Press, 1949.
Hurwitz, Siegmund, Lilith – The First Eve: Historical and Psychological Aspects of the Dark
Feminine, Einsiedeln: Daimon Verlag, 2021.
Jones, Michael, Mihaela Frunza, Journal for the Study of Religions and Ideologies, Edited by
S.C.I.R.I. & S.A.C.R.I. ISSN: 1583-0039, 2001.
Keil, Carl & Franz Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Hendricksen, 1996.
Kierkegaard, Soren, Fear and Trembling, traducător L.M.Holllander, 1843.
Mayse, Ariel, „The Voices of Moses: Theologies of Revelation in an Early Hasidic Circle,” în
Harvard Theological Review , Volume 112 , Issue 1 , January 2019 , pp. 101 – 125.
Micul Dicționar Academic, ed., a II-a, 2010.
Nitzsch, Carl Immanuel, System of Christian Doctrine, Edinburgh: T&T Clark, 1844.
Schwartz, Howard, Lilith's Cave: Jewish Tales of the Supernatural, New York, Oxford: Oxford
University Press, 1988.
Surse online:
The Alphabet of Ben Sira, http://media1.razorplanet.com/share/512494-
7837/siteDocs/The_Alpabet_of_Jesus_Ben_Sira.pdf. Accesat 10 aprilie 2020.
Encyclopaedia Britannica, „Matriarchy - SOCIAL SYSTEM, WRITTEN BY: The Editors of
Encyclopaedia Britannica,” https://www.britannica.com/topic/matriarchy. Accesat 10 aprilie
2020.
„Siegmund Jakob Baumgarten,”
335
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

https://www.britannica.com/biography/Johann-Salomo-Semler#ref30531.
Accesat 21.02.2021.
„Ipostaze ale zeitei Lilith,” în http://azure-nisiba.blogspot.com/2010/04/ipostaze-ale-zeitei-
lilith-partea-ii.html Accesat 10 aprilie 2020.
„Kabbala: Lilith's Origins,” din http://jewishchristianlit.com/Topics/Lilith/origin.html. Accesat
10 aprilie 2020.
Lillith in Vampiri in Antichitate, august 22, 2010,
https://vampiresrealm.wordpress.com/2010/08/22/lilith-in-mitologia-mesopotamiana/
accesat 6 aprilie 2020
„Queen Helen of Troy,” în
https://templeilluminatus.com/m/group/discussion?id=6363372%3ATopic%3A1573303.
Accesat 10 aprilie 2020.
Stiinta Mister 4, din https://stiinta-mister.ro/eva-nu-ar-fi-fost-prima-femeie-de-pe-pamant-ci-
lilith/ Accesat 6 aprilie 2020.
„Zohar: And the Darkness Was Called Lilith” din Sepher ha Zohar, de Simeon ben Jochai, din 02
April 2012, https://gnosticteachings.org/scriptures/jewish/sepher-ha-zohar/3052-zohar-and-
the-darkness-was-called-lilith.html. Accesat 10 aprilie 2020.

336
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

REPERE ALE AFECTIVITĂȚII ȘI CARENȚELOR AFERENTE

ÎN PERIOADA ANTEPREȘCOLARĂ(0-3 ANI)

Dorina Maria PAȘCA

Assoc. Prof. PhD, UMFST Târgu Mureș

Abstract: The child is a human being and not an object. He comes to the world out of love and
therefore it is necessary to pay attention to him while being at the beginning of the road ... 0-3
years. At the same time, it is necessary to know that, not knowing how to balance the love with the
other components of its development, the child will not make the settlements between everything
around him correctly.
In this context, it is possible that at some point there may be deficiency, the physical and mental
trauma that over time will diminish the image, confidence and self-esteem of the preschooler, some
reminiscences and even in the years of maturity.
Therefore, acting in a knowledgeable way, will be the successful formula for the preschooler who
has become emotionally balanced.

Keywords: preschool, abuse, love, responsibility, balance

Copilul este fiinţă şi nu obiect, el vine pe lume din iubire, şi de aceea e necesar să-i
acordăm atenţia cuvenită, fiind lumina ochilor noştri, dar şi „tinereţea fără bătrâneţe şi
viaţa fără de moarte”.
În acest context, e necesar a cunoaşte că, neştiind a echilibra iubirea cu celelalte
componente ale dezvoltării sale, copilul nu va face corect decantările între cât şi de ce,
astfel fiind necesar a educa ... iubirea.
De aceea, Bacharan N, Simonnet D (2000) copilul:
- trebuie să simtă afecţiunea celor din jur şi că este iubit;
- este sensibil emoţional la trăirile părinţilor;
- are dreptul la iubire;
- trebuie ascultat (opinia lui apare odată cu vârsta);
- merită să fie respectat;

Toate acestea sunt necesare pentru a umple rezervorul emoţional al copilului

care începe să se raporteze şi la altă comunitate în afara familiei, luate ciclic ele fiind:
creşă, grădiniţă şi şcoală.
În acest context, precum avem cinci degete la o mână, aşa putem enumera şi cele
cinci limbaje ale iubirii faţă de copil, Chapman G, Campbell R (2011) educându-l prin ea.
Astfel, pornim, gradat într-un practic, crescendo, de la:
1. mângâieri fizice:
- îmbrăţişări şi săruturi, mai ales la cei mici (părinteşti pe frunte şi-n creştet,
prieteneşte pe obraji şi niciodată pe gură);
- ţinutul în braţe fiind foarte important pentru sugari;
- importante până în jurul vârstei de 4 ani, fiind pline de afecţiune, nefăcând
diferenţa între fetiţe şi băieţi;
337
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

2. cuvinte de încurajare:
- pozitive şi folosite la momentul oportun;
- atenţie la: tonul, vocea, atmosfera şi cadrul de referinţă;
- recompensa prin cuvinte laudative (valori morale);
- făcută încurajarea în cunoştinţă de cauză (exp: „Aruncă gunoiul” sau „Te pot
ruga să duci gunoiul în locul meu?”);
- recunoaşterea şi prin cuvinte că, există copilul;
3. timpul acordat:
- e necesar a ne face timp pentru copil, jucându-ne cu el, ajutându-l la activităţi,
înscriindu-l în timpul nostru;
- este darul permanent al părintelui: „Eşti important pentru mine, îmi place să
fiu cu tine, clipă de linişte şi iubire, copile”;
- împărtăşeşte-i gândurile tale şi priveşte-l când îi vorbeşti;
- vorbiţi, spune-i poveşti, recită-i poezii, mişcaţi-vă şi plimbaţi-vă;
- începeţi să citiţi împreună „cărţile de colorat, imaginile, mesajele”;

4. darurile:
- darul este din suflet, iar cadoul din ... mall;
- prin darul oferit de părinte, copilul să simtă că acestuia chiar îi pasă de el (mai
mult moral decât material);
- să-i dăruiască dar să şi primească îmbrăţişări, zâmbete, râsete şi chiar priviri
tandre;
- să fie învăţat să dăruiască;
- să ştie să se bucure când dăruieşte, dar şi primeşte.
5. serviciile:
- nu-ţi ajuţi copilul, făcând tu, ca părinte tot ce ar trebui să facă el (exp: Săracul,
e mic, nu ştie...)
- să servească interesele copilului;
- învăţat să facă prin exemplu şi activitate directă;
- să fie făcute în funcţie de particularităţile de vârstă;
- să porniţi întotdeauna de la: Nu faceţi voi ce poate face copilul – Maria
Montessori
Cele menţionate anterior se pot constitui într-o veritabilă bază de iubire, astfel
încât, Campbell R (2001) educaţia într-o asemenea conjunctură, să se sprijine pe patru
elemente, cum ar fi:
a). satisfacerea nevoilor emoţionale şi de iubire ale copilului nostru;
b). asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar şi formarea unei discipline a
copilului (liber consimţită);
c). asigurarea unei protecţii fizice şi emoţionale pentru copil;
d). explicarea şi exemplificarea controlului mâniei pentru copil;
toate evidenţiind nevoia unei măsuri, a unui echilibru emoţional-parental, pornind chiar
de la dictonul latin: Non multa, sed multum. (Nu tot ce e mult, e şi bun).

338
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Se spune că , Pașca MD. (2019)

- Atunci când n-ai răbdare, să-ţi cumperi!
- Îţi trebuie ... răbdare ca să cauţi acul în carul cu fân.
- Răbdarea înseamnă să ştii că iarba nu creşte mai repede dacă tragi de ea.
citate care aduc în atenţie, mai ales pentru Edu-pueri, nevoia, dar şi necesitatea ca
răbdarea să devină o ... calitate.
De aceea, e necesar a se cultiva răbdarea, atunci când:
- nu te superi;
- nu te necăjeşti;
- nu te enervezi;
- încerci să înţelegi situaţia creată;
- nu te grăbeşti;
- nu judeci pripit;
- nu te manifeşti temperamental;
- nu abandonezi în faţa unui eşec;
- eşti optimist;
- eşti înţelegător;
- te preocupă soarta celor din jur;
- accepţi o provocare;
- accepţi o schimbare;
iar lista poate rămâne deschisă, făcând în aşa fel încât, propria experienţă să o
completeze, ea fiind foarte importantă, ajutând ca, în unele situaţii, metaforic vorbind,
răbdarea s-ajute ca să treacă prin urechile acului chiar şi ... cămila.
Și cu toate acestea , sunt situații în care, mai ales la această vârstă, unii părinți
folosesc destul de des- un principiu deloc benefic copilului și anume- bătaia.
Ei consideră că ,,unde dă mama, crește” și ,,dă-i la fund ca să se urce la cap” și-n
cunștiință de cauză, folosesc și ,,instrumentarul” de rigoare pornind de la:
-uitătură urâtă;
-înjurături;
-palma;
-ciupitul;
-nuiaua (chiar și nuielușa lui Moș Nicolae)
-bățul;
ajungând la situații în care, bucățile de lemne și părțile de mobilă (picioarele de scaune
și mese) devin utile scopului, totul culminând cu scosul din casă pe vreme urâtă cât și,
“să pleci de la casa asta că ești o povară” , ,,plângi ca să ne dea, de pomană” , scăparea de
copil fiind necesară și de multe ori o victorie.
In acest context, apar traumele fizice și psihice, cele din urmă scad încrederea în sine,
ceea ce face ca modelul parental să se propage în anii de maturitate ai copilului,
determinându-l la un comportament antisocial din toate punctele de vedere, carențele
afective fiind vizibile și persistente.

339
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Copilul încearcă să se apere:

-țipă;
-plânge;
-urlă;
-lovește;
-face crize de personalitate;
sau din contră ,,se împietrește”, se detașează de ceea ce i se întâmplă, fapt ce poate duce
la ,,creșterea cantității de bătaie pe bucată de corp” din partea părinților, furia fiindu-le
de folos.
De ce apare această atitudine la unii părinți? Ea, s-ar putea să fie consecința:
-modelului parental avut;
-tradiției în educația copilului;
-modalității de a se impune în fața copilului;
-suplinirea autorității, prin bătaie;
fapt ce poate avea ca și rezultantă în timp, deteriorări și dizarmonii în educația copilului,
acesta ajungând în unele situații la conduite, atitudini și comportamente, ce-l îndreaptă
spre delincvența juvenilă și deviere structural antisocială.
Pornind de la definiție,Pașca MD (2006) abuzul reprezintă o manifestare violentă
împotriva copiilor, profitându-se de diferența de forțe dintre adult și copil.
În acest context, cel mai ades asupra copilului, este exercitat abuzul fizic cât și cel
psihic.
Abuzul fizic se manifestă ca o consecință asupra copilului, din partea adultului, sub
formă de:
- pedepse;
-loviri;
-răniri;
-otrăviri;
toate având ca țintă, corpul, putând începe cu:
-capul (lovitul, trasul de păr, tunsul ca pedeapsă, ardere, spălare cu lichid toxic);
-membrele superioare și inferioare (mâini și picioare; lovire, ciupire, rănire, învinețire,
tăiere)
-trunchiul (lovirea organelor vitale: inima, rinichi, plămâni, stomac, ficat);
iar ororile, după informarea pe internet pot fi variate și chiar... distractive, relaxante, dar
mai ales, educative pentru unii părinți ce-și consideră proprii copii-obiecte și nu ființe
,,sânge din sângele lor” , reținând doar atât: ,,eu te-am făcut, eu te omor” .
Se poate întâmpla ca abuzul fizic să fie completat în multe cazuri, de abuzul psihic, ce
reprezintă un comportament inadecvat al adultului față de copil, având efecte negative
asupra personalității în formarea acestuia, cunoscut și sub denumirea de abuz
emoțional.
Ca forme distinctive ale abuzului emoțional , Bonchiș E (2004) menționăm :
-respingerea= adultul/părintele îndepărtează copilul de el, refuză să-i recunoască
valoarea sau legitimitatea nevoilor;

340
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

-izolarea= copilul nu are posibilitatea stabilirii unor contacte sociale sau poate fi izolat
într-o zona fără interacțiuni sociale;
-terorizarea= copilul este amenințat verbal, intimidat și înfricoșat cu ,,daune fizice și
psihice”;
-degradarea= copilul este tratat ca și inferior, umilit și depreciat, fiind privat de
demnitate;
-coruperea= copilul este încurajat și îndrumat să desfășoare acte antisociale care
conduc iminent spre conduite, atitudini și comportamente delinctuale și antisociale de
neconceput și neacceptat;
-exploatarea= copilul este folosit în avantajul și pentru profitul adulților/părinților;
-negarea răspunsului emoțional= adultul în grija căruia se afla copilul, ignoră sau/și
neglijează copilul și din punct de vedere emoțional;
Și astfel, unii părinți distrug cu bună știință din dorința de a-și arăta in primul
rând lor, cine sunt și ce au devenit, în loc de a deține un rol important în educarea
propriilor copii, lăsând deoparte asemenea practici, dar, având totuși tăria, dorința și
înțelegerea de a accepta ajutorul atunci când au nevoie, de la cei în drept. A greși este
omenește, dar a stărui în greșeală ... cu siguranța nu dă... bine, iar prezentul, având un
trecut, e obligatoriu a avea şi un viitor în care zgomotul nu face bine, iar binele nu face
zgomot.
A exista și a menține echilibru între componentele afectivități , denotă
conștientizarea faptului că, el , copilul , reprezintă o mare responsabilitate și drumul de
la ureche până la inimă poate fi scurt sau lung , cuvântul rostit făcând diferența (aud
liniștea și mă bucur , aud tristețea și mă supăr ).

Bibliografie

Bonchiș E (2004) - Psihologia copilului, Ed. Universității Oradea, Oradea;

Bacharan N, Simonnet D (2000) - Cum să explicăm iubirea copiilor noștri, Ed. Trei
București;
Campbell R (2001) - Educația prin iubire, Ed. Curtea Veche, București;
Chapman G, Campbell R (2011) – Cele cinci limbaje de iubire ale copilului, Ed. Curtea
Veche, București;
Pașca MD (2006) – Cunoașterea copilului din perspectiva scrisului, Ed. Ardealul,Tg Mureș;
Pașca MD, Pintea Simon I (2019) – Edu-Pueri , Ed. Ardealul, Tg Mureș;

341
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

CLASSROOM MANAGEMENT IN COMBATING MISBEHAVIOUR

IN SENIOR HIGH SCHOOL CLASSES

Anca SÎRBU, Simona-Ana SÎRBU,

Senior Lecturer PhD, Constanţa Maritime University
Student, University POLITEHNICA of Bucharest

Abstract: There is an old saying that it is easier to prevent than to heal. This saying is applicable in
any field where crisis situations sometimes occur. Therefore, it is safe to say that effective
classroom management should be based fundamentally on prevention, which in practice would
mean the implementation of all methods designed to avoid the occurrence of educational crisis
situations as a consequence of acts of misbehaviour. Disciplinary interventions by the teacher must
be pondered upon, structured and applied directly, with the ultimate goal of triggering behavioral
changes in those students with improper behaviors or who pose a threat to the balance of the class
as a system. Given that student misbehaviour during class requires great consideration, we can say
that this is an important topic to address in pedagogy. This article focuses on teenage student
misbehavior in senior high school classes and provides methods to be implemented when dealing
with this sort of situations.

Keywords: misbehaviour, classroom management, teenage students, senior high school classes,
specialised subjects

Introducere
Procesul de predare este complex, dificil și foarte solicitant și necesită multă
răbdare, gândire superioară, empatie, procesarea mai multor surse de informații într-o
perioadă scurtă de timp și capacitatea de a se raporta la mai mulți elevi simultan. Prin
urmare, actul predării poate fi destul de solicitant uneori, iar profesorii pot ei înşişi
reacţiona într-un mod diferit, care ar putea fi considerat ca eronat. Cadrele didactice
trebuie să se raporteze continuu la elevi şi să iniţieze, respectiv să menţină relaţii de
colaborare cu părinţii acestora sau cu alţi membri relevanţi ai comunităţii, în funcţie de
context. Munca profesorilor se reflectă asupra unor caractere individuale aflate în plin
proces de formare, ceea ce implică o maximă responsabilitate. Acest fapt conferă
cadrelor didactice o poziţie oarecum deosebită, unică, dar nu privilegiată. Ei se găsesc,
de cele mai multe ori, în situaţia de a fi singurii adulţi în mijlocul unui grup de elevi,
conştienţi de faptul că vor fi percepuţi drept reprezentanţi ai lumii adulţilor pentru care
îi pregătesc pe aceşti elevi.
Având în vedere că un comportament necorespunzător al elevului în timpul orei
necesită mare atenție și interes, putem spune că acesta reprezintă un subiect important
de abordat în pedagogie. Indisciplina elevilor duce automat la întreruperi în timpul
orelor și, atunci când acestea apar, este nevoie de tehnici de management al clasei
aplicate corect în raport cu contextul fiecărei situaţii în parte, pe baza unei bune însuşiri
prealabile a acestor tehnici de către profesor şi stăpânirea lor adecvată. Dicţionarul

342
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Explicativ al limbii române defineşte „indisciplina” astfel: INDISCIPLÍNĂ s. f. Lipsă de

disciplină; nesupunere, dezordine.
Adolescenții din zilele noastre, ca şi generațiile anterioare, reprezintă un grup
versatil. Se schimbă fizic, uneori cu o viteză uimitoare șicel mai adesea sunt preocupați
de aspectul lor. Se confruntă cu emoții noi și ciudate și în același timp învață să
gândească într-un mod mai abstract, ceea ce le permite să discute probleme și idei. Prin
acest vârtej de schimbare, adolescenții încearcă să-și stabilească identitatea și să învețe
cine sunt.
Gestionarea unei clasei de adolescenţi de vârste mari (clasele a XI-a şi a XII-a) se
poate dovedi adesea a fi un adevărat teren minat pentru profesori. Este adevărat că
atunci când predau elevilor din clasele mari de liceu, profesorii nu trebuie să se ocupe
atât de mult de problemele de disciplină ca cei din învățământul primar sau gimnazial,
dar, chiar și în cazul elevilor de liceu din clasele a XI-a şi a XII-a, profesorii tot trebuie să
fie capabili să dezamorseze momentele tensionate din clasă pentru a obține performanțe
educaţionale ridicate. În ceea ce privește orele de materii de specialitate, cunoașterea
aprofundată a tehnicilor de management al clasei de elevi și capacitatea de a utiliza
astfel de tehnici la momentul potrivit sunt cheia succesului pentru profesorii care știu
cum să-și mențină elevii concentrați pe atingerea obiectivelor. Acesta este un atu şi mai
eficient pentru profesorii care predau materii de specialitate, unde este necesară o
concentrare deosebită pentru ca elevii să atingă nivelul dorit de competență. La fel ca și
copiii din clasele primare sau gimnaziale, şi liceeni din clasele terminale au uneori
obiceiuri proaste pe care tind să le exteriorizeze, au opinii proprii de exprimat cât se
poate de clar, orgoliu personal față de manifestat şi relații complexe în care să fie
implicați, toate acestea putând în cele din urmă să perturbe orele.
Comportamentul indisciplinat întrerupe sau încetinește ritmul procesului de
învățare și duce la frustrare atât pentru profesori, cât și pentru elevi. Tehnicile de
management al clasei prost aplicate nu numai că au rezultate ineficiente în predare
și/sau învățare, ci, mai rău, pot chiar exacerba comportamentul inadecvat al elevilor și
pot înrăutăţi distragerile cauzate. Prin urmare, profesorii au motive întemeiate ca să se
străduiască să păstreze echilibrul corect al mediului clasei și să descurajeze indisciplina.

Managementul clasei de elevi

Managementul urmăreste, în aceeaşi măsură, conducerea şi organizarea şi
presupune un efort conştient, metodic şi ştiinţific, pentru a studia şi realiza condiţiile de
funcţionare. Originea acestui termen se regăseşte în latinescul „manus” care înseamnă
mână, conducere, strunirea cailor, pilotare. Verbul englezesc „to manage” are
următoarele sensuri: a administra, a ţine un cal în frâu, a duce la bun sfârşit, a trata cu
indulgenţă. (Iucu, 2000:31). Managementul pedagogic impune trei categorii
de funcţii:
a. funcţia de planificare-organizare a sistemului de invăţământ;
b. funcţia de orientare-indrumare metodologică a procesului de invăţământ;

343
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

c. funcţia de reglare-autoreglare a sistemului şi a procesului de invăţământ. (Cristea,

1998:277).
Frederick Winslow Taylor este considerat părintele management-ului. În
monografia The Principles of Scientific Management, Taylor enunţă caracteristicile de
bază şi principiile activităţii manageriale. Cele şase funcţii de bază ale managementului
au fost ulterior definite şi de alt pionier în acest domeniu, Henri Fayol (1927). Acestea
sunt: prognoza, planificarea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul. Ele pot fi
aplicate în orice domeniu care vizează să fie eficient, aşadar în învăţământ vom avea
managementul educaţional. Ceobanu (2012:15) descrie managementul educaţional ca
fiind axat pe patru elemente definitorii: ideile (obiectivele, strategiile de acţiune),
relaţiile (structura organizatorică, echilibrul dintre autoritate şi libertate, centralizare şi
descentralizare), oamenii (motivarea, stimularea, formarea, evaluarea) şi resursele
(identificare, diversificare, adaptare, funcţionare, integrare, perfecţionare).
În acest context atât de vast, se conturează două direcţii importante în evoluţia
managementului educaţional: managementul instituţiei şcolare şi managementul clasei
de elevi.
Managementul clasei de elevi delimitează domeniul de cercetare în ştiinţele
educaţiei care studiază atât perspectivele de abordare ale clasei de elevi (didactică şi
psihosocială), cât şi structurile dimensionale ale acesteia (ergonomică, psihologică,
psihosocială, normativă, relaţională, operaţională şi creativă ) în scopul facilitării
intervenţiilor cadrelor didactice în situaţii de criză „microeducaţională” (indisciplina,
violenţa, non-implicarea) şi a evitării consecinţelor negative ale acestora, prin exerciţiul
microdeciziilor educaţionale (Iucu, 2000).
Spre deosebire de generațiile anterioare, adolescenții de astăzi sunt înconjurați
de tehnologie, pe care o folosesc în general cu ușurință și eficiență. Ei trăiesc într-o lume
în care sunetele, imaginile, cuvintele și ideile vin într-un flux constant din multe surse
diferite. De obicei, nu li se pare nimic neobişnuit în a naviga pe internet, a trimite mesaje
text, a asculta muzică și a viziona ceva la TV în același timp.
Noua tehnologie oferă adolescenților şi un contact sporit cu grupul lor de colegi –
care de cele mai multe ori reprezintă cel mai influent grup de oameni din viața unui
adolescent. Nevoia de a părea „mișto” și de a fi acceptat de acest grup poate fi adesea cea
mai puternică forță motivantă din viața unui adolescent. Aceste presiuni ale grupului de
egali, împreună cu schimbările mentale și fizice rapide, pot duce din când în când la
conflicte cu familia, prietenii și autorităţile (prin acestea înţelegându-se în primul rând
cadrele didactice, aflaţi în linia întâi în lupta tinerilor cu adulţii care exercită autoritate
în viaţa lor).
Managementul clasei de elevi este o parte importantă a procesului de predare
pentru crearea unui mediu favorabil în care instruirea și învățarea se pot uni într-un
mod eficient. Mulți specialiști în domeniu, precum Harmer (1983), Emmer (1997),
Marzano (2003) afirmă că eficacitatea unui profesor și a instruirii depinde pe deplin de
modul în care este gestionată clasă și toți afirmă că există o corelație pozitivă între
managementul eficient al clasei și realizările elevilor. Managementul clasei cuprinde o

344
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

mare varietate de abilități pe care profesorii le folosesc pentru a-i ţine pe elevi
concentrați, organizați, atenți la sarcini și, de asemenea, productivi în timpul unei ore.
Toate aceste strategii ţin de profesori eficienți care tind să promoveze abilități puternice
în ceea ce privește managementul clasei, în timp ce profesorii mai puțin experimentați
se confruntă cu efective de elevi indisciplinaţi şi nerespectuoşi.
Stăpânirea metodelor de conducere eficientă a orei şi totodată a clasei de elevi
este importantă pentru profesori, deoarece implică toate aspectele legate de ceea ce se
întâmplă în clasă în timp ce se predă o lecție, modalitățile prin care profesorul predă
materia din programă și, de asemenea, modul în care elevii interacționează cu
profesorul sau între ei, iar toți aceşti factori împreună asigură mediul de învățare.
Managementul eficient al clasei se concentrează pe reguli și strategii pe care profesorii
le folosesc pentru a îmbunătăți procesul de învățare al elevilor, care include mai multe
elemente, cum ar fi: mediul de învățare (o sală de clasă primitoare, dotată cu materiale și
dispozitive special concepute), o atitudine pozitivă și un tratament corect al elevilor,
activități adecvate (acele experiențe de învățare care stimulează interesul elevilor și
curiozitatea intelectuală). Din această perspectivă, putem constata că un bun
management al clasei și o bună predare devin, într-o oarecare măsură, identice.
O clasă tipică de adolescenți include elevi cu un nivel larg de dezvoltare fizică,
maturitate emoțională și capacitate cognitivă. Într-adevăr, unii elevi par cu unu sau doi
ani mai în vârstă decât alți colegi, datorită faptului că adolescenții se dezvoltă în ritmuri
diferite. Fetele tind să se dezvolte mai repede decât băieții, dar există ritmuri diferite de
maturitate și în rândul fetelor și al băieților. Deși comportamentul adolescenților poate
fi neregulat, majoritatea adolescenților, dacă au un mediu adecvat în clasă, doresc cu
adevărat să învețe. Cu toate acestea, există anumite condiții care îi descurajează,
scăzându-le motivaţia. Majorității nu le place să fie văzuți ca fiind diferiți. Acceptarea de
către grupul de colegi este foarte importantă. Dacă li se pune o întrebare în clasă, este
posibil să nu dorească să răspundă în cazul în care sunt văzuți de prieteni ca fiind
insuficient de inteligenți sau, din contră, prea deștepți.
Adolescenții sunt adesea timizi și se simt jenați dacă li se cere să facă activități
precum să joace mima sau să interpreteze un rol. De asemenea, nu le place să li se
vorbească de sus. Mulți adolescenți au o mulțime de cunoștințe despre anumite subiecte
și chiar le place să împărtășească aceste cunoștințe în grupuri mici. Aplicarea acestor
cunoștințe și recunoașterea deschisă a acelor domenii în care elevii știu mai mult decât
profesorul poate ajuta la crearea respectului reciproc în clasă.

Indisciplina şi posibilele cauze ale acesteia

Indisciplina la ore se poate manifesta diferit, pornind de la lipsa atenției,
respectiv ignorarea orei sau chiar contrariul, atunci când adolescenţii „se dau în
spectacol”, încercând să capteze toată atenţia asupra lor şi ajungând chiar la amenințări
sau izbucniri violente. Toate acestea pot fi rezultatul mai multor cauze.
Lipsa de atenție este cea mai puțin dăunătoare pentru mediul de predare și
învățare, dar are efecte grave asupra elevilor indisciplinaţi înșiși. Indiferent dacă este

345
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

vorba de lipsa de concentrare asupra a ceea ce este predat și asupra sarcinilor de

îndeplinit sau de visat cu ochii deschişi sau conversații cu colegii, acest tip de
comportament nu îşi propune să deranjeze clasa sau să atragă atenția asupra propriei
persoanei, care de cele mai multe ori nici măcar nu conștientizează faptul că atitudinea
sa ar reprezenta indisciplină. La polul opus se situează comportomanetul celor care se
străduiesc să atragă atenţia asupra lor, sfidând ora şi pe profesor, exteriorizându-şi
astfel furia personală sau frustrarea. Amenințările și violența reprezintă cel mai grav
pericol pentru un mediu de învățare sigur și fără probleme. Ele sunt întotdeauna
intenționate și sunt menite să lezeze (nu neapărat fizic) atât profesorul, cât și colegii și
includ manifestări precum înjurături, hărțuire, amenințare, distrugerea proprietății
școlii și chiar bătaia cu colegii.
Actele de indisciplină menționate mai sus pot avea cauze multiple și uneori pot fi
deduse doar din modul în care se comportă un elev indisciplinat. De fapt, există anumite
cauze, aparte, care pot duce la oricare dintre manifestările enumerate mai sus.
Deficiența de atenție, anumite probleme de sănătate sau dizabilități la elevii adolescenţi
pot fi asociate cu lipsa atenției la oră.
Mediul social al elevilor cu posibilități restrânse de a dezvolta abilități sociale
poate duce la toate tipurile de indisciplină nu numai pe baza exemplelor individuale de
conduită din mediul lor apropiat, ci și pe contexte circumstanțiale.
Şi stresul emoțional cauzat de probleme privind siguranța financiară poate duce
la indisciplină din partea adolescenţilor la oră. Părerea lor este că ei se confruntă zilnic
cu probleme mult mai importante, aşa că atunci când procesul de învățare nu decurge lin
şi uşor, ei reacționează uneori necontrolat, exprimându-și frustrarea.
Dificultăţile în a atinge un nivel de competență este adesea principala cauză a
frustrării, care se agravează atunci când elevul se simte neînțeles sau poate neglijat de
profesor și recurge la diferite moduri de reacție, fie conștient, fie nu.

Indisciplina la orele disciplinelor de specialitate

Indisciplina în clasă poate afecta atât procesul de predare, cât și procesul de
învățare, în special la orele disciplinelor de specialitate. Prin urmare, profesorii ar trebui
să privească managementul clasei de elevi ca pe o serie de instrucțiuni menite a asigura
fluxul procesului de predare. Aceste strategii îi ajută pe profesori să facă față
întreruperii ordinii și disciplinei clasei. Dacă profesorii sunt conștienți de problemele
care pot apărea în timpul procesului de învățare, ei pot întreprinde acțiuni preventive
pentru a-și ține elevii disciplinaţi în timpul orei. Pentru a atinge acest ţel, ei ar trebui să
stabilească şi să precizeze care sunt așteptările comportamentale încă din prima zi a
anului şcolar, pe baza diferitelor criterii, cum ar fi prezenţa elevilor la ore, participarea
activă la ore, tipurile de evaluare și alte strategii din program și să le discute împreună
cu elevii.
Oricum, orele de materii specializate urmează o programă total diferită de cele
generale. Materialul didactic este în conformitate cu domeniul principal de studiu al
elevilor, fie că este vorba de aviație, armată, marină, medicină, economie sau chiar

346
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

agricultură. Subiectele specializate combină subiectul și cunoștințele comune,

concentrându-se în principal pe informațiile din domeniul respectiv. Abilităţile de
comunicare ale profesorului sunt foarte importante, iar interacțiunile cu elevii trebuie să
fie constante, deoarece elevii nu sunt încă capabili să își folosească cunoștințe de
specialitate pentru a se prezenta ca profesioniști bine informați. De aici rezultă
frustrarea lor de a nu putea cuprinde cantitatea mare de informații specifice și, astfel
apar actele de indisciplină. În această situație, comportamentul necorespunzător se
traduce adesea prin ignorarea actului de predare, conversații cu colegii sau folosirea
telefonului mobil în timpul orei. Pentru a preveni astfel de manifestări, profesorul ar
trebui să creeze în clasă o atmosferă care să susțină elevii și să îi facă să se simtă
confortabil și încrezători în sine.
Dacă orelor le lipseşte componenta pozitivă, pot apărea comportamente
neadecvate, ceea ce poate duce la eșec didactic şi pedagogic. Profesorii ar trebui să
abordeze şi să gestioneze dificultățile elevilor, să-i încurajeze, să mențină un mediu
favorabil de învățare pentru ca elevii să își atingă obiectivele și să-i îndrume atât în
realizările, cât şi în eșecurile lor, în efortul de a le oferi motivație. Încurajarea și
motivația sunt considerate (Kayalar, 2018:194) un mijloc puternic de a atinge astfel de
obiective, prin urmare, nu este de aşteptat ca elevii care nu sunt motivați să se
concentreze asupra unui subiect sau a ceea ce este predat și tind să se retragă în sine,
mai degrabă decât să se străduiască spre o mai bună înțelegere a materiei.
În clasele a XI-a şi a XII-a relația dintre profesori și elevi ar trebui să fie construită
pe respect și privită ca un joc de rol reciproc, în care locurile se pot şi schimba. Ambele
părți tratează cu atenție propriile roluri și sarcini. La fel, interpretarea rolului
profesorului determină relația socială a elevilor și, astfel, modul de comunicare. În mod
similar, relația profesor-elev este reciprocă, deoarece structura predominantă a relației
sociale afectează atitudinile și deciziile împotriva celorlalți. În concluzie, este necesară o
atmosferă adecvată în clasă, o comunicare profesor-elev cu scop și reguli clare stabilite
reciproc pentru o învăţare eficientă și un management al clasei de elevi cu rezultate
pozitive (Kayalar, 2018:193).

Strategii de combatere a indisciplinei elevilor adolescenţi din clasele

superioare de liceu
Indisciplina poate apărea în toate tipurile de clase, indiferent de vârsta elevilor
sau de tipul formării şcolare (teoretice sau vocaţionale). Managementul clasei pentru
elevii de liceu este dificil și îi pune pe profesorii de discipline specializate, și nu numai, în
faţa unui anumit grad de obligaţie în a stăpâni abilitățile pentru stabilirea unei
atmosfere favorabile de învățare. În acest sens, Khasinah (2017:83) îl citează pe H.D.
Brown (2001), care încurajează profesorii să construiască o relaţie armonioasă, să
echilibreze laudele și criticile și să genereze energie. Este vorba despre o relație sau o
legătură între profesori și elevi care produce o energie pozitivă în oră. Această relaţie
poate fi dezvoltată manifestând interes față de fiecare elev în parte, rugându-i şi
încurajându-i să-şi exprime ideile și sentimentele, valorizând și respectând ceea ce

347
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

gândesc și spun. Mai mult, profesorii ar trebui să ofere feedback cu privire la progresul
elevilor la disciplina respectivă, să lucreze cu ei în echipă și să nu râdă de ei, ci cu ei. Ca o
chestiune de alegere, profesorii ar trebui să critice și să laude elevii, de asemenea,
pentru a-i face să devină mai eficienți. În acest mod, pe elevi îi motivează laudele și
acceptă în mod pozitiv criticile. Nu în ultimul rând, experiența din timpul procesului de
învățare îi stimulează atât pe profesori, cât și pe elevi să păstreze energia pozitivă la
sfârșitul orei și să o manifeste din nou la următoarea lor întâlnire.
Un vechi dicton spune că este mai uşor să previi decât să tratezi [o stare precară
de sănătate]. Această zicală îşi găseşte aplicarea în orice domeniu unde apar uneori
situaţii de criză. Aşadar, şi în cazul de faţă devine clar faptul că un management eficace al
clasei trebuie să se bazeze fundamental pe prevenire, ceea ce s-ar traduce în fapt prin
adoptarea tuturor metodelor menite să evite apariţia situaţiilor de criză educaţională ca
efect al actelor de indisciplină. Intervenţiile disciplinare din partea profesorului trebuie
gândite, structurate şi aplicate direcţionat, având ca scop final declanşarea de modificări
comportamentale la acei elevi cu comportamente nedorite sau care reprezintă o
ameninţare pentru echilibrul sistemului format din clasa de elevi. Ceobanu (2012:19)
propune o ierarhizare de prevenire, respectiv de intervenţie în cazul abaterilor
disciplinare:
A. Prevenirea
- Întărirea pozitivă;
- Întărirea negativă (non-verbală, verbală);
- Stingerea comportamentelor nedorite;
B. Intervenţia propriu-zisă
- Interpelarea (imperativă)
- Asumarea consecinţelor
- Planul individual de intervenţie.
Intervenţia disciplinară este, desigur, ultima metodă pe care atât cadrul didactic,
cât şi elevii indisciplinaţi şi-o doresc. Însă atunci când circumstanţele o impun, trebuie,
totuşi, implementată, ţinând în acelaşi timp cont de o serie de factori:
- este de dorit ca situaţiile în care pot apărea confruntări deschise, dispute
verbale să fie cel puţin păstrate la minim, dacă nu eliminate complet;
- intervenţia profesorului trebuie să ducă exact la deznodământul şi efectul
propus, fiind îndreptată exclusiv către elevii în cauză, fără a afecta şi alţi elevi;
- elevii trebuie să primească şansa de a-şi îndrepta şi controla atitudinea şi
manifestările comportamentale din timpul orei;
- pentru ca intervenţia disciplinară să fie considerată reuşită, ea trebuie să aibă ca
efect vizibil modificarea comportamentul inadecvat care a stat la baza aplicării aceste
intervenţii; de asemenea, este de dorit ca, în urma intervenţiei cadrului didactic, nu
numai să ajungă să se formeze şi să se întărească un nou comportament, ci să fie
protejate totodată şi integritatea, respectiv confortul psihic al elevului, al colectivului şi
al profesorului.

348
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Şi Penny Ur (1996) împărtăşeşte aceeaşi părere, şi anume că manifestarea

indisciplinei ar trebui tratată înainte de a apărea și, în acest sens, sugerează trei metode
de prevenire a acestora:
1. printr-o planificare amănunțită: aceasta înseamnă că profesorii ar trebui să
aibă un plan de lecție bine pregătit pentru a capta şi păstra atenția elevilor;
2. prin elaborarea unor instrucțiuni clare, mai ales atunci când predau discipline
specializate, pentru a transmite informații importante cu privire la sarcinile și
activitățile pe le au de îndeplinit steleviiudenții;
3. prin păstrarea legăturii: acest aspect se referă la vigilența profesorilor în
timpul orei de la început până la sfârșit, ceea ce înseamnă să fie în contact constant cu
elevii, care, la rândul lor, să fie conștienți de faptul că profesorii îi controlează și pot
detecta cu ușurință comportamentele necorespunzătoare care pot apărea în clasă în
timpul orei.
Aşadar, toate aceste cazuri de indisciplină trebuie și pot fi prevenite cu ajutorul
unor reguli sau diverse strategii de intervenție utilizate pentru a face față atunci când
apare un comportament neadecvat:
- prin simpla ignorare,
- prin avertizare verbală (atenţionarea elevului după nume; ridicarea tonului
vocii în timpul predării ca pentru a atrage atenția saupentru a reaminti regulile),
- prin avertizare non-verbală (contact vizual, mers prin clasă, atenţionare cu
degetul arătător),
- prin abordarea comportamentului indisciplinat discutând cu elevul după ore.
Dintre aceste strategii, se pare că ignorarea și avertizarea verbală sunt strategiile
cele mai utilizate de profesorii claselor a XI-a şi a XII-a.

Concluzii
Un mediu de învățare eficient este important și de dorit atât pentru profesori, cât
și pentru elevi. Pentru a face acest lucru, profesorii ar trebui să stăpânească cunoștințele
și abilitățile necesare pentru a face față provocărilor din timpul orelor. În plus, profesorii
trebuie să ofere sprijin pozitiv, laudând elevii și oferind feedback pozitiv. De asemenea,
este esențial ca profesorii să înțeleagă pe deplin factorii puternici din spatele
comportamentului necorespunzător al elevilor. Nu toți profesorii folosesc o abordare
specială în tratatrea indisciplinei, nu toți profesorii știu cum să facă față acesteia, prin
urmare ei ar trebui să fie familiarizați cu conceptele de management preventiv și să
încerce să aplice unele abilități de management al clasei în timpul actului de predare.
Pentru a reuși în acest sens, profesorii trebuie încurajați să lucreze și în strânsă
cooperare cu experți psihologi, pentru a face față cu și mai mult succes actelor de
indisciplină ale elevilor.
Am prezentat doar o serie de tipuri posibile de indisciplină la orele disciplinelor
de specialitate în clasele superioare de liceu. În afară de interferențele mai „agresive” în
timpul orei, există și alte tipuri de participare negativă, cum ar fi reticența sau chiar
refuzul de a răspunde, sau răspunsuri inaudibile, participare slabă sau neîndeplinirea

349
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

sarcinilor trasate de profesor. Profesorii trebuie să își folosească abilitățile pentru a

identifica posibilele cauzele ale diferitelor acte de indisciplină într-o anumită situație și
pentru a pune în aplicare strategii de management al clasei adecvate circumstanțelor
respective. Mulți profesori se confruntă cu provocarea zilnică de a asigura un mediu de
clasă care să rămână concentrat și fără distrageri. Managementul clasei este ceea ce le
permite profesorilor să își păstreze clasa pe drumul cel bun și să prevină apariția
întreruperilor. Prin intermediul unor tehnici de gestionare a clasei bine stăpânite,
profesorii pot păstra în mod eficient controlul asupra activităților la clasă, având grijă ca
elevii să poată învăța într-o atmosferă productivă, fără distrageri sau perturbări.
Elevii de 18-19 ani sunt în pragul statutului de tânăr adult, dar nici nu au depăşit
complet încă perioada adolescenţiei. Acest fapt îi face să fie una dintre cele mai sensibile
grupe de vârstă din aria de predare a materiilor de specialitate. În predarea acestui tip
de cursuri, profesorii trebuie să fie conștienți în permanență de anumite trăsături de
caracter specifice ale tinerilor, ce pot ridica dificultăți în procesul de formare. Primul
obiectiv al profesorilor ar trebui să fie să înțeleagă ce îi motivează pe elevi să învețe și,
prin urmare, să aplice cele mai eficiente strategii de predare în funcţie de acest lucru.

Bibliografie

[1] Aksoy, K. (2015). Classroom Management and Student Discipline in Elementary Schools of
Ankara in: Procedia - Social and Behavioral Sciences, Volume 199, 3 August 2015, pp. 675-683.
[2] Brown, H. D. (2001). Teaching by principles: an interactive approach to language pedagogy.
San Francisco: Longman.
[3] Ceobanu, M. C. (2012). Managementul clasei de elevi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Iaşi.
[4] Cristea, S. (1998). Curs de pedagogie generală, Universitatea „Ovidius” Constanţa.
[5] Cristea, S. (2000). Dicţionar de pedagogie, Editura Litera. Litera Internaţional, Chişinău,
Bucureşti.
[6] Dobmeier, R., Moran, J. (2008). Dealing with disruptive behavior of adult learners. New
Horizons in: Adult Education and Human Resource Development, 22(2), pp. 29-54
[7] Emmer, E.T., Carolyn, M.E., Barbara, S.C., and Murray E.E. (1997). Classroom management
for secondary teachers. Boston: Massachusetts: Ally and Bacon.
[8] Emmer, E. T., Evertson, C. M. (2013). Classroom Management for Middle and High School
Teachers, Pearson Education, US.
[9] Fayol, H. (1927). Administraţia industrială şi generală: Prevedere, organizare, comandă,
coordonare, control, „Clemenţa” Stabiliment de Arte Grafice Ţăranu & Co., Bucureşti.
[10] Gordon, T., Burch, N. (2011). Profesorul eficient, Editura Trei, Bucureşti.
[11] Harmer, J. (1983). The practice of English language teaching. London: Longman.
[12] Iucu, R. B. (2000). Managementul si gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico-
metodologice, Editura Polirom, Iași.
[13] Iucu, B.R., (2006). Managementul clasei de elevi. Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de
criză educaţională, Editura Polirom, Iasi,
[14] Joiţa, E. (2000). Management educațional. Profesorul – manager: roluri și metodologie,
Editura Polirom, Iași.
[15] Kayalar, F., Kayalar, F. (2018). The Factors Affecting Classroom Management in Language
350
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Courses in Higher Education in: International Journal of Languages’ Education and Teaching,
Volume 6, Issue 4, December 2018, pp. 187-196.
[16] Khasinah, S. (2017). Managing disruptive behavior of students in language classroom in:
Englisia: Journal of Language Education and Humanities, vol 4, no 2, pp. 79-89.
[17] Marzano, R. J., Marzano, J. S., & Pickering, D. (2003). Classroom Management that works:
research–based strategies for every teacher, Association for Supervision and Curriculum
Development, Alexandria, VA.
[18] Niculescu, M. (2016). Managementul clasei de elevi, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj Napoca.
[19] Stan, E. (2003). Managementul clasei de elevi, Editura TEORA, Bucureşti.
[20] Stoica-Constantin, A., Neculau, A.,(coord.). (1998). Psihosociologia rezolvării conflictului,
Editura Polirom, Iași.
[21] Taylor, F. W. (1911). The Principles of Scientific Management, Harper & Brothers
Publishers, New York and London.
[22] Taylor, F.,V. (2000). Managementul conflictelor, Editura Polirom, Iaşi.
[23] Ur, P. (1996). A Course in Language Teaching Trainer's Handbook: Practice of Theory,
(Cambridge Teacher Training and Development), Cambridge University Press.
[24] Zeidner, M. (1988). The relative severity of common classroom management strategies: The
student’s perspective in: British Journal of Educational Psychology, 58(1), pp. 69-77.
[25] https://dexonline.ro/definitie/indisciplin%C4%83

351
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

THE IMPACT OF THE CIVIL WAR ON

MARGARET MITCHELL’S MAIN SOUTHERN CHARACTERS
IN GONE WITH THE WIND

Oana-Andreea GHIŢĂ-PÎRNUŢĂ
Senior Lecturer, Ph.D., “Transilvania” University of Brașov

Abstract: The present paper aims at presenting the ways in which the Civil War has affected the
main characters in Margaret Mitchell’s novel “Gone with the Wind”. The focus is laid upon the
major characters and their transformations caused by the Civil War. Scarlett is the female
protagonist and she has changed due to the influence of war, she gave up all her principles and did
everything necessary to survive. She was determined to achieve any goal that she wanted, she was
thinking about future, her opportunities instead of her losses. Rhett is Scarlett’s male version and
he went through an interesting transformation. First, he was ignorant about war, he knew that it
was useless, he was making money out of the destruction of the South; in one moment of
sentimentality or sense of duty, he joined the army and fought for the South. Finally, the present
paper proves the point that the Civil War has significantly influenced Margaret Mitchell’s
characters and their evolution. The South and its people were deeply affected by war, it changed
people and their way of living. The war took away a lot of things from them and it also transformed
the South.

Key words: Civil War, South, character, change, survival.

1. Introduction
The Civil War has been a major event in the US history. It has affected the social
and economic life. Margaret Mitchell presents in her novel a society which changes
under the influence of the Civil War. Growing up in the heart of the South had a great
impact upon Margaret Mitchell as she knew the history of her people and was able to
write a great book about the most significant event of the South.
“Margaret loved history. Even before she turned eight, she reportedly could recite
all the battles of the Civil War (1861-1865). Margaret grew up hearing family friends
and relatives tell their personal accounts of the war. While her big brother was in school,
Margaret would sometimes go horseback riding with a Civil War veteran. She
would listen to him, as well as to others, talk about their war experiences. It was
common for these men to talk about the war. Sometimes they would argue about which
battle was the most important and why certain battles had been won or lost. Margaret
also learned about the Civil War from people in her own neighborhood” (Davis, 2006:7).
Mitchell’s love for history can be discovered in her novel as well. She minutely
describes different battles of the Civil War. Thus, she must have heard a lot of stories
from many people speaking about their memories and experiences lived in the war. All
those stories heard helped her in discovering her people and her family’s past which is
an important aspect of a cultural heritage.
Margaret Mitchell was greatly influenced by the American Civil War. “Although
Mitchell was intimately familiar with scores of colorful tales of her ancestors from the
Civil War era, Mitchell repeatedly denounced any theory that her characters were based

352
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

on real people, family members or otherwise. However, protests from friends, family,
and even Mitchell herself have not stopped nearly every literary scholar who has written
about Mitchell and her novel from searching for the origins of Mitchell’s creative
inspiration by noting at least some similarity between, on the one hand, Mitchell’s
ancestors, contemporaries, and even Mitchell herself and, on the other, the characters
Mitchell created in the only fiction she published in her lifetime” (Young, 2013:1).
The South created by Margaret Mitchell was deeply affected by war. The social
and economic changes were of paramount importance. When referring to a novel, it is
important to analyze the characters as well. “Representing human struggles and feelings
is an essential part of good story telling. Whether told in the books of young children or
of adults, stories give the reader the vicarious experience of living through the trials and
the thrills of characters in a book. With reflection, the reader can decide how he or she
personally would have responded to the decisions the fictional character made” (Otten,
2002:7).
Characters change and grow throughout the novel. The characters are carefully
depicted by Mitchell. They are complex individuals living in the American South during
the Civil War. In the novel we can see mostly Southern characters and their perspectives
on war as well as the effects on the Southern society and people.
Undoubtedly, the characters are influenced by the Civil War. These
transformations can be observed mainly in the case of the major characters. In the novel,
the changes experienced by the characters are caused by war or by certain situations
created by poverty or the will to survive. In extreme situations, just like the armed
conflicts, people tend to show their real selves. There are people with strong moral
values that can be tested in war and not all of them pass the test.

2. Scarlett o’Hara Hamilton Kennedy Butler – changes in her behavior but not
in her personality
Scarlett is the main female character in the novel which starts with her
description and ends with her determined words. She is the most minutely analyzed
character. She is a modern woman, a modern character in a book. The novel is set in the
19th century when an ideal woman had to be, first of all, submissive, but also gentle,
humble, depending on men and probably deprived of any opinion. Well, Scarlett was not
like that!
At the beginning of the novel, she is a spoiled, stubborn young lady, Gerald’s
daughter, his father being a plantation owner. She is daddy’s girl. She is described in the
first paragraph of the novel as follows: “Scarlett O’Hara was not beautiful, but men
seldom realized it when caught by her charm as the Tarleton twins were. In her face
were too sharply blended the delicate feature of her mother, a Coast aristocrat of French
descent, and the heavy ones of her florid Irish father. But it was an arresting face,
pointed of chin, square of jaw. Her eyes were pale green without a touch of hazel, starred
with bristly black lashes and slightly tilted at the ends. Above them, her thick black
brows slanted upward, cutting a startling oblique line in her magnolia-white skin—that

353
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

skin so prized by Southern women and so carefully guarded with bonnets, veils and
mittens against hot Georgia suns” (Mitchell, 2008:3).
She may not be beautiful in the traditional sense, but almost every man finds
himself attracted to her. They are caught by her charm. Her physical appearance, her
charm and her intelligence make possible for her to manipulate men and to control them
as she wishes.
She is raised in an aristocratic family in the mid-19th century American South, a
family owning a plantation and slaves. Her ancestors were French and Irish and this
mixture explains her personality. She does not care about war which is a boring issue for
her: “If you say ‘war’ just once more, I’ll go in the house and shut the door. I’ve never
gotten so tired of any one word in my life as ‘war’, unless it’s ‘secession’” (Mitchell,
2008:5). She is ignorant, she is not concerned about war, the only thing she cares about
is herself, parties and men.
Scarlett can be perceived as an attempt to make people realize that the South’s
gender roles are old and it is high time for them to be changed. Scarlett is a modern
woman, a very strong woman and she might be considered a feminist. She faces many
difficulties during the war and she overcomes them because of her will to survive. As the
war breaks out and things start to change, she cares less and less about what people
think about her and care more about surviving. The things she does for survival are
unethical and sometimes terrible.
At the beginning of the novel Scarlett persuades Charles Hamilton to marry her.
Later, she seduces Frank Kennedy, her sister’s fiancé, to marry her. She needs money to
keep Tara. In a way, she never changes, she is and remains selfish, self-oriented,
stubborn, determined and strong, but her priorities change as well as her reasons to do
certain things, just like manipulating men.
As spoiled as Scarlett was at the beginning of the book and war, she has changed,
the circumstances have changed. She was forced to work and to help taking care of the
wounded soldiers. She was not able anymore to take part in such parties as before war
or flirt with men the way she did.
Things were in a constant transformation during and after war. After she fled
Atlanta and went back to Tara, she suddenly became the head of the family, her mother
being dead and her father a walking dead. She was the one who had to provide food to
her family and to the remaining slaves at Tara.
Her ability to adapt, to change from a spoiled teenage girl, who knew nothing
about anything but men and parties, to a woman who knew how to work and struggle is
extraordinary. She did a man’s job by taking care of her family, bringing food on the
table and protecting them and Tara.
“The war, which had seemed so endless and had cut her life into two, had made
so clean a cleavage that it was difficult to remember those other care-free days. She
could look back, unmoved, at the pretty Scarlett with her fragile green morocco slippers
and her flounces fragrant with lavender but she wondered if she could be that same girl.
Scarlett O'Hara, with the County at her feet, a hundred slaves to do her bidding, the

354
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

wealth of Tara like a wall behind her and doting parents anxious to grant any desire of
her heart. Spoiled, careless Scarlett who had never known an ungratified wish except
where Ashley was concerned. Somewhere, on the long road that wound through those
four years, the girl with her sachet and dancing slippers had slipped away and there was
left a woman with sharp green eyes, who counted pennies and turned her hands to many
menial tasks, a woman to whom nothing was left from the wreckage except the
indestructible red earth on which she stood” (Mitchell, 2008:453).
The previously presented quote perfectly describes her transformation. The life
of a spoiled girl was changed by war, split into two. The past, which has been great,
when everything she wished for was completed by slaves or her parents, was
transformed by war into the present where Scarlett is a grown-up. She became a
woman, an individual who takes care of herself and everything she wants, she has to get
it for herself. She became more mature and she has got nothing left: no slaves, no
parents, no money, no admirers. But she has got Tara, the red earth on which she stood.
She is now the one who is responsible for herself and her family.
At one point in the novel, when she is at Tara, working harder than ever in her
life, Scarlett takes an oath: “I'm never going to be hungry again. No, nor any of my folks.
If I have to steal or kill-as God is my witness, I'm never going to be hungry again”
(Mitchell, 2008:396). Her determination and her strength are clearly expressed in this
oath. No matter what she has to do she is not going to be hungry, be poor again. She
would do anything for her and her family’s survival. She goes back to Atlanta to get
money any way she can in order to pay Tara’s taxes.
She goes to Rhett but he is in prison. Then she convinces Frank to marry her. She
buys one sawmill then another one and runs them better than any man. The Atlanta
society condemns her for this but she does not care about them. She thinks that she can
do anything to survive and to earn money so she would not have to starve again in her
life. “All you've done is to be different from other women and you've made a little
success at it. As I've told you before, that is the one unforgivable sin in any society. Be
different and be damned! Scarlett, the mere fact that you've made a success of your mill
is an insult to every man who hasn't succeeded. Remember, a well-bred female's place is
in the home and she should know nothing about this busy, brutal world.’/ ‘But if I had
stayed in my home, I wouldn't have had any home left to stay in.’/ ‘The inference is that
you should have starved genteelly and with pride” (Mitchell, 2008:630).
War put everyone in a difficult position: adapt or starve to death. Scarlett adapted
and changed the way she lived. Her old illusions about the world were destroyed and
she could see reality. She worked and found a way to survive. We can say that war has
changed her, but it is possible that it just brought out her real self. It was Grandma
Fountain who said about Scarlett: “We hear of your didoes, even if we are buried down
here in the country. You've changed with the changing times too. We hear how you suck
up to the Yankees and the white trash and the new-rich Carpetbaggers to get money out
of them. Butter doesn't melt in your mouth from all I can hear” (Mitchell, 2008: 668).

355
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Scarlett was changing with the changing times. She knew what she wanted and it
did not bother her to change, to act in a way which was beneficial for her. Making deals
with the Yankees for her was just business and she takes business seriously. She did not
care about what other people think about her making business with the enemy.
Scarlett knows that she has changed, that she left behind everything her mother
taught her. She left her principles for the sake of survival and she is not even sorry: “I
know I'm not as--scrupulous as I should be these days. Not as kind and as pleasant as I
was brought up to be. But I can't help it, Rhett. Truly, I can't” (Mitchell, 2008: 722).
Rhett says to Scarlett: “Pride and honor and truth and virtue and kindliness. […]
You are right, Scarlett. They aren't important when a boat is sinking” (Mitchell,
2008:722). He sees what Scarlett is doing, that she is throwing away her pride for
money. He points out that other people survive as well, even though they remain true to
themselves, but Scarlett cannot understand them. The way she runs her mills is
unethical. She hires convicts to work for her because it is cheaper. She walks alone in the
dangerous part of the city which costs her husband’s life. Her selfishness and greed are
punished. Even after marrying Rhett she insists on keeping the mills for her own
financial safety.
Scarlett is affected by war. She is probably the person who at the beginning cares
the least about war. She is ignorant and self-centered. The difficulties of war change her
behavior, but they do not change her personality, just bring on the surface her real self.
She likes to pretend and to manipulate people.
Scarlett is a strong female character, She is very determined as her last words in
the novel prove it: “I'll think of it all tomorrow, at Tara. I can stand it then. Tomorrow, I'll
think of some way to get him back. After all, tomorrow is another day” (Mitchell, 2008:
1042). No matter what, she will not give up on her dreams. This is her strongest value
which helps her survive the chaotic years of the Civil War and Reconstruction era on the
South.

3. Rhett Butler – Scarlett’s male version

Rhett Butler is the most important male character in Margaret Mitchell’s novel,
Gone with the Wind. He appears at the beginning of the novel as a mysterious man from
Charleston with a bad reputation: “Oh, Scarlett, he has the most terrible reputation. His
name is Rhett Butler and he's from Charleston and his folks are some of the nicest
people there, but they won't even speak to him. Caro Rhett told me about him last
summer. He isn't any kin to her family, but she knows all about him, everybody does.
He was expelled from West Point. Imagine! And for things too bad for Caro to know. And
then there was that business about the girl he didn't marry” (Mitchell, 2008: 91).
He is not a well-received guest in any high society home in Atlanta. There are a lot
of unflattering rumors going around about him. He can be considered Scarlett’s male
version. Their personalities are very similar. Rhett is a strong character just like Scarlett.
In an ideal world, they would be a perfect match. He is individualistic, different from the
other Southern men. He sees things from a fairly realistic point of view.

356
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

He comes from an old honorable Southern family. But due to a conflict with his
family, he was disinherited. He fought and succeeded on his own, but no one knows
exactly how. He is an intelligent man. Rhett’s character goes through certain changes
caused by the Civil War. He is hated because of his realistic view upon war. He knows a
lot about politics and economy, enough to see that the war would be a mistake.
As the blockade was established it became harder and harder to import goods in
the South. Blockade runners were the people who tried to get through these blockades.
The ones who were successful could earn a lot of money. At the beginning of the war
Rhett is a blockade runner. He sees war as a good way to become rich. He sells his
merchandise more and more expensive as the blockade becomes tighter, for which he is
even more hated in Atlanta, and he does not care about it. Men do not understand him as
he is different.
Rhett himself admits that he does not live the way the South does or the way the
Southern society would want him to: “‘Why should I fight to uphold the system that cast
me out? I shall take pleasure in seeing it smashed.’/ ‘I never heard of any system’, she
said crossly./ ‘No? And yet you are a part of it, like I was, and I'll wager you don't like it
any more than I did. Well, why am I the black sheep of the Butler family? For this
reason and no other--I didn't conform to Charleston and I couldn't. And Charleston is the
South, only intensified. I wonder if you realize yet what a bore it is? So many things that
one must do because they've always been done. So many things, quite harmless, that one
must not do for the same reason. So many things that annoyed me by their
senselessness. [...] Scarlett, our Southern way of living is as antiquated as the feudal
system of the Middle Ages. The wonder is that it's lasted as long as it has. It had to go
and it's going now. And yet you expect me to listen to orators like Dr. Meade who tell me
our Cause is just and holy? And get so excited by the roll of drums that I'll grab a musket
and rush off to Virginia to shed my blood for Marse Robert? What kind of a fool do you
think I am? Kissing the rod that chastised me is not in my line. The South and I are even
now. The South threw me out to starve once. I haven't starved, and I am making enough
money out of the South's death throes to compensate me for my lost
birthright’”(Mitchell, 2008:220).
Rhett feels that society condemned him for what he was and what he did. He
considers that he owes absolutely nothing to this system. He would happily watch the
South's death and make money out of it. He also thinks that there are things that the
society expects from its people and that these things are far-fetched. Things have to
change, to become more modern. He feels the need of the Southern society to change, to
evolve in opposition with the most of the Southern men who think that things are great
as they are.
Rhett made it in life on his own, he had to because the South threw him out. He
thinks that war is unnecessary and everyone who fights in it is a fool. Rhett does not
care about other people’s opinions, he does what he wants unlike the rest of the society..
During the war, Rhett is a blockade runner, a renegade, he makes money without
any kind of remorse but on the night of the siege of Atlanta something happens, he

357
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

realizes that he is a Southern man and his country needs him and he makes an
“eleventh-hour appearance” (Mitchell, 2008: 357) in the war. “‘Why?’ he laughed
jauntily. ‘Because, perhaps, of the betraying sentimentality that lurks in all of us
Southerners. Perhaps-- perhaps because I am ashamed. Who knows?’ […] ‘I'm not asking
you to understand or forgive. I don't give a damn whether you do either, for I shall
never understand or forgive myself for this idiocy. I am annoyed at myself to find that so
much quixoticism still lingers in me. But our fair Southland needs every man. Didn't our
brave Governor Brown say just that? Not matter. I'm off to the wars’” (Mitchell,
2008:358).
Scarlett was shocked when she heard what Rhett wanted to do: namely, to join
the army. She could not understand him at all, mainly because Rhett was against war
right from the beginning. Is he going to war because he is sentimental or ashamed?
Maybe he is. Deep down he is not that cold and uninterested in the South. He knows that
the things he has done against his people, intentionally or unintentionally, are bad and
can be considered betrayal against his own country.
It does not matter what made Rhett join the army; the point is that he did it
proving that he is a patriot. He is basically annoyed of himself for taking this decision but
he goes through with it because he knows that the South needs every man. He puts aside
rationality for the sake of patriotism proving that he is a true Southerner in his heart.
This sudden change of Rhett stands proof for how deeply a war can affect a man.
From being skeptical, Rhett grows to feel a sense of duty toward the South and the
Southern people. He makes Scarlett promise that she is not going to tell anyone that he
has fought in war. He does not want the Atlanta society to look at him differently just
because he joined the Confederate Army. In the book, there are times when he makes
business with the Yankees and socializes with them but eventually he proves to be loyal
to the South.
Rhett Butler’s character is one of the most interesting ones in Gone with the Wind.
He is a strong character, he changes and we can see an evolution as well. His relationship
with Scarlett is a very important aspect of his character and Scarlett’s as well. The
resemblance between the two is extraordinary. Both of them are strong-willed, they are
self-oriented people who do not care about other people’s opinions. Their resemblance
is the cause of their relationship’s failure, both being too stubborn to open up to the
other.

4. Conclusions
In Margaret Mitchell’s novel, Gone with the Wind, we can see the main characters
transforming under the influence of the Civil War. Depicting characters and presenting
their lives in such chaotic times is a very good opportunity to portray them in an
extreme situation, follow their reactions and perceive their transformations. A man can
be truly known by the way he behaves in extreme situations, in the present case in war.
The novel follows mainly the transformation of Scarlett O’Hara and Rhett Butler,
two very strong characters. Scarlett is deeply affected by war. War changes the society

358
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

she was living in before and makes her adapt to the new circumstances. She is changing
as the wind changes but her behavior is what is changing, not her personality. She acts
as she supposed to in order to survive. She does not care what other people think about
her. She swears that she is never going to be hungry again and she does everything
necessary to keep her promise. War does not change her essentially, but it helps her
grow up and controls her own fate. Rhett seems to be indifferent about war at the
beginning. He uses this opportunity to get richer. The society in Atlanta does not like
him at all for his behavior. For a while, it seems that he is not affected by war. He knows
that the South is going to lose and war is useless. The moment when he joins the
Confederate Army shows us that war affected him and he, in fact, he did care about the
South.
The South and its people were deeply affected by war. War changed people and
their lives. The people, who experienced the horror of war and survived, are never going
to be the same. War took away a lot of things from them and it also transformed the
South, their home.
Gone with the Wind is the only book Margaret Mitchell has written in her lifetime.
This shows how greatly she was influenced by the Civil War, which represented the
social context and theme of the only book she has ever written.

Bibliography

Davis, A.P. Margaret Mitchell: A Link to Atlanta and the World. Spartanburg: The Atlanta
Historical Society, 2006
Mitchell, M.: Gone with the Wind. Pocket Books: New York, 2008
Otten, E.H.: Developing Character Through Literature: A Teacher’s Resource Book. The Family
Learning Association: Bloomington, 2002
Young, E.A. Is Tomorrow Another Day? The Uncertain Implications of Scarlett’s Life Decisions in
Margaret Mitchell’s Gone with the Wind. Atlanta: Georgia State University, 2013

359
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

CHANGES IN INTERPERSONAL COMMUNICATION AS A CONSEQUENCE

OF DIGITIZATION

Ruxandra PETROVICI,
Assoc. Prof. PhD, « Alexandru Ioan Cuza » University of Iasi

Abstract : Technologies seemed to facilitate communication by shortening time and distances,

especially for the business world, but the reality has turned out to be harsher, because they reduce
real human contact. We propose to analyze these changes which have become more visible, even
worrying lately.

Keywords: Globalization, communication, digitalization, changes, challenges

On s’est trop dépêché de devenir mondiaux, tout voir, tout connaître,

communiquer avec tout le monde, sans se rendre compte que la vitesse nous a fait tout
simplifier, nous faisant vivre dans une image sans nuances.
Les technologies semblaient nous aider à établir des relations en écourtant le
temps et les distances mais la réalité s’est avérée plus dure. Elles viennent du Nord riche
et logique, elles facilitent la communication, surtout dans la direction Nord-Sud et Ouest-
Est, la direction de la mondialisation.
Nous vivons déjà dans un autre monde où la communication entre les gens
modifie sa trame devenant moins directe, voire intermédiée par les technologies à la
portée de la main, dans une mondialisation en dérive et une pandémie sans fin.

1. La mondialisation
En tant que concept économique, la mondialisation est définie par le Dictionnaire
de l’économie et de sciences sociales (Capul, Garnier, 2005, p.282) comme une notion
récente, apparaissant dans les années ‘90 qui « caractérise une nouvelle économie
mondiale où tous les bien économiques circulent sans entrave, les entreprises, les
systèmes productifs et les Etats devenant concurrents ».
Capul et Garnier (2005, p.282) considèrent qu’il y a 3 étapes de la
mondialisation : l’internationalisation, la mondialisation proprement-dite et
l’altermondialisation. L’internationalisation correspond au développement des
relations économiques entre différentes nations, l’accroissement du volume des biens et
des services échangés, le déplacement des capitaux et de la production, l’essor des
firmes multinationales bancaires et financières. La mondialisation proprement dite est
perçue comme une étape supérieure de l’internationalisation quand le monde est
devenu un seul marché, les entreprises, les individus, les Etats étant mis en concurrence.
Cette nouvelle réalité est déjà considérée une menace en ce qui concernent l’emploi, la
concurrence entre entreprises, la délocalisation de la production, le fait que les sociétés
commerciales sont obligées de mener des stratégies mondiales et non plus locales ou
régionales, la réduction de la marge de manœuvre des Etats, l’interdépendance de leur
360
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

politiques économiques. Les excès de la mondialisation ont généré des mouvements

d’idées, des mouvements politiques et sociaux internationaux de protestation, connus
sur le nom d’altermondialisation ou antiglobalisation.
On s’est habitué à percevoir la mondialisation en termes de croissance
économique, surtout dans ses aspects positifs (Brémond, Couet, Salort, 1998, p.61-63), la
création des emplois, la croissance du niveau de vie, le financement plus facile des
dépenses publiques, le respect des préférences collectives, le développement durable,
sans vraiment tenir compte de ses effets négatifs, la transformation des systèmes de
valeurs et des structures économiques et sociales, la destruction de l’environnement, ni
du fait que la mondialisation modifie les conditions de la croissance (Brémond, Couet,
Salort, 1998, p.188-190) par la contrainte extérieure et la compétitivité de plus en plus
fortes.
Sur le site https://globalizationpedia.com/fr/avantages-et-defis-de-la-
mondialisation/, la mondialisation est définie comme « le processus par lequel les
entreprises et autres organisations utilisent pour devenir des influenceurs
internationaux ou pour développer leurs activités à l’échelle internationale. De
nombreuses entreprises et pays soutiennent la mondialisation, mais certains s’y
opposent. La mondialisation peut apporter de nombreux avantages, baisse du coût des
biens et services, une plus grande innovation, un niveau de vie amélioré, l’accès aux
nouvelles cultures, mais aussi des défi comme la perte d’emplois, la puissance
occidentale, la perte d’individualité.
Ces deux derniers aspects négatifs de la mondialisation nous ont attiré l’attention,
elles n’étant pas mentionnées par le Dictionnaire d’économie. L’auteur de l’article web
considère que « les pays occidentaux développés jouent toujours un rôle dominant dans
le monde des affaires. En outre, de nombreux pays occidentaux ont des investisseurs qui
contrôlent les capitaux qui s’affluent vers d’autres pays. Cependant, tous les pays ne
partagent pas les mêmes valeurs que les investisseurs occidentaux », même s’ils ont
besoin de l’argent et du savoir-faire des Occidentaux. Alors, « les entreprises peuvent
faire face à ce problème potentiel en tirant parti des études de marché afin d’adapter
leur produit, service ou marketing aux systèmes de valeur et aux cultures locales ».
« La perte potentielle d’individualité est un autre défi possible à la mondialisation.
Alors que la mondialisation rend les autres cultures plus accessibles, ceux qui sont
concernés par la mondialisation craignent que l’individualité ne soit perdue au cours du
processus. Les cultures peuvent se fusionner et devenir finalement méconnaissables.
Lorsque certaines cultures ont connu le succès, d’autres les ont imitées. Les entreprises
qui s’engagent pour la diversité peuvent faire en sorte que les attributs individuels des
différentes cultures soient reconnus et appréciés ».

2. La communication
La communication semble faire partie de notre vie quotidienne parce que, au
début du XXIème siècle, on vit dans la communication. Plusieurs ouvrages tentent de la
définir pour s’avouer à la fin impuissants, ne pouvant surprendre tous les aspects

361
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

linguistiques, gestuels, sociaux, anthropologiques, psychologiques, interactionnels, etc.,

ou ne pouvant les surprendre tous, en même temps.
Le Micro Robert (1998) définit la communication comme: 1. le fait de
communiquer, d’établir une relation avec quelqu’un, quelque chose, 2. l’action de
communiquer quelque chose à quelqu’un., le résultat de cette action, un message, une
information, 3. le moyen technique par lequel des personnes communiquent, le message
qu’elles se transmettent, la transmission, 4. ce qui permet de communiquer dans l’espace,
passage d’un lieu à l’autre, la voie et le verbe communiquer comme: 1. faire connaître
(qqch. à qqn.), divulguer, livrer, publier, révéler, 2. faire partager, 3. rendre commun à;
transmettre, 4. se mettre en relation.
O’Sullivan et alii (2001, p.74) considèrent qu’il y a deux grands types de
définitions de la communication. Le premier voit la communication comme un processus
par lequel A envoie un message à B, en produisant un effet sur ce dernier. C’est la
description du début du Cours de linguistique générale de Saussure:
„Soit deux personnes A et B, qui s’entretiennent [...]. Le point de départ du circuit
est dans le cerveau de l’un, par exemple A, où les faits de conscience que nous appelons
concepts, se trouvent associés aux représentations des signes linguistiques ou images
acoustiques servant à leur expression. Supposons qu’un concept donné déclenche dans
le cerveau une image acoustique correspondante: c’est un phénomène entièrement
psychique, suivi à son tour d’un procès physiologique: le cerveau transmet aux organes
de la phonation une impulsion corrélative à l’image: puis les ondes sonores se propagent
de la bouche de A à l’oreille de B; procès purement physique. Ensuite le circuit se
prolonge en B dans un ordre inverse: de l’oreille au cerveau, transmission physiologique
de l’image acoustique; dans le cerveau, association psychique de cette image avec le
concept correspondent. Si B parle à son tour, ce nouvel acte suivra – de son cerveau à
celui de A – exactement la même marche que le premier et passera par les mêmes
phases successives” (Saussure, 2005, p.27-28).
Le deuxième type de définition voit la communication comme une négociation,
un échange de significations, un processus où les messages des gens interagissent pour
produire du sens et de la compréhension. Ce processus accentue la relation entre les
éléments constitutifs de la communication: 1) le texte, les signes et les codes; 2) les
personnes qui communiquent, leur expérience sociale et culturelle, les signes et les
codes qu’elles utilisent; 3) la réalité externe à laquelle on se réfère (Saussure, Barthes,
Peirce, Ogden, Richards).
Les linguistes préfèrent voir la communication en suivant et en analysant le
schéma de Jakobson mais les sociologues (Pedler, Bertrand) préfèrent analyser les
rapports entre les gens ou entre les gens et les machines.
Dominique Wolton (2005, p.15) considère que la communication a une dimension
normative qui “renvoie à l’idéal de la communication; informer, échanger, partager, se
comprendre” et une dimension fonctionnelle qui “illustre le fait que dans les sociétés
modernes beaucoup d’informations sont tout simplement nécessaires au
fonctionnement des rapports humains et sociaux”.

362
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

A l’ère de la digitalisation, la communication, devenue plus hâtive et plus rude,

une transmission plutôt d’informations que d’émotions, joue notamment son rôle
fonctionnel.

2.1. Types de communication

On distingue trois grands types de communication sociale (Sacriste, 2007, p.63):
1) la communication interindividuelle qui peut être intrapersonnelle, c’est-à-dire
ne concernant qu’une personne et ses messages inconscients ou conscients verbalisés
ou intériorisés, le soliloque, le dialogue intérieur, le journal intime, et interpersonnelle,
c’est-à-dire impliquant au moins deux personnes qui communiquent de façon directe ou
médiatisée, la conversation, les disputes, les échanges, l’interview, la conversation
téléphonique;
2) la communication groupale pouvant distinguer la communication des groupes
et la communication des organisations (partis politiques, associations, entreprises,
écoles);
3) la communication sociétale qui comprend la communication publique,
s’adressant, elle, à tous les membres d’une même société et la communication
interculturelle qui recouvre les échanges effectués entre les cultures.
La communication interpersonnelle implique „nécessairement au minimum deux
personnes en situation de coprésence [...] qui communiquent de façon directe ou
médiatée: la conversation amicale, les disputes, l'échange amoureux, l'examen oral,
l'interview, l'entretien d'embauche, la conversation téléphonique, la conversation MSN.
Elle a fait l'objet de nombreuses études, en partie parce qu'elle caractérise ce que les
individus vivent au quotidien. Ses enjeux peuvent être opératoires ou fonctionnels (faire
exécuter une tâche, obtenir une information, un poste, transmettre des connaissances...).
Mais, dans la plupart des cas, ils sont d'ordre symbolique: paraître, désirer être vu,
donner une bonne image de soi, rechercher la reconnaissance d'autrui, chercher à
s'identifier, à se distinguer et à légitimer son identité”. (Sacriste, 2007, p.64)
Les trois types de communication mentionnés plus haut peuvent prendre la forme
de la communication directe, „un échange qui s'effectue sans l'intermédiaire d'un
instrument technique, en présence simultanée d'une ou plusieurs personnes. Les
interlocuteurs sont ensembles, dans un même lieu, au même moment, et échangent par la
parole, les gestes, le toucher... Les moyens de communication sont donc naturels. Ils n'en
sont pas moins des techniques de communication” (Sacriste, 2007, p.70); ils peuvent aussi
prendre la forme de la communication médiatée qui „relie des individus, des groupes, des
institutions ou des cultures par divers supports techniques qui vont du téléphone au
porte-voix, du courrier aux techniques de communication de masse (télévision, cinéma,
radio, presse, affichage...)” (Sacriste, 2007, p.70). Dans ce cas, les interlocuteurs sont
séparés par l'espace et/ou dans le temps. Ces communications sont indirectes et
nécessitent le recours à des intermédiaires pour que l'échange se réalise. Cette forme de
communication comprend la communication médiatée par des micros médias (téléphone,
lettre, ordinateur) et par les mass médias. Les premiers mettent en scène peu

363
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

d'interlocuteurs, les seconds, au contraire, s'adressent simultanément à une multitude de

personnes. La communication médiatée peut être synchrone comme, par exemple, avec le
téléphone ou les émissions en direct de la télévision. Elle peut également être différée. Les
interlocuteurs ne sont alors pas dans la même temporalité. C'est par exemple la diffusion
d'une émission radio ou télévisée enregistrée, les lettres, le testament, le cas de la
publicité-média. Dans ces cas, la communication n'est pas instantanée mais différée; son
échange se fait à distance et avec retardement. La communication peut être aussi mixte,
„une communication directe qui, au cours de la situation d'échange, fait appel à un ou
plusieurs médias afin de compléter ou illustrer la communication d'échange direct. En
d'autres termes, elle est mixte car elle est d'une part directe, d'autre part médiatée”.
(Sacriste, 2007, p.71)
Nous voulons proposer une autre perspective sur la télévision, celle de la
communication interpersonnelle car nous croyons que la télévision nous attire et nous
fascine parce qu’elle nous met en contact avec des gens qui peuvent changer nos vies et
nos attitudes ainsi que les gens avec lesquels nous communiquons directement,
physiquement.

2.2. Communication interpersonnelle

Nous tentons l’analyse de la communication interpersonnelle médiatée par
l’ordinateur.
Edward Hall considérait que « l’ordinateur est un prolongement d’une partie du
cerveau, comme le téléphone un prolongement de la voix et la roue un prolongement
des jambes et des pieds. Le langage prolonge l’expérience dans le temps et dans l’espace,
tandis que l’écriture prolonge le langage humain… L’homme a transféré l’évolution de
son corps à ces prolongements, accélérant ainsi prodigieusement le processus évolutif »
(Hall, 1971, p.8).
Aujourd’hui, on ne fait plus la différence entre un ordinateur et un téléphone, en
pouvant les utiliser l’un à la place de l’autre. C’est seulement par notre volonté de
décider si on se laisse voir ou pas, ou si on préfère écrire que parler, bien sûr, si on ne
fait pas partie de la catégorie sociale qui refuse la technique ou qui n’a pas les moyens de
s’en acheter.

Contexte
Si on a les moyens, le contexte de la communication devient la solitude,
l’uniformisation mondialiste en sens positif ou négatif et l’Internet.
Mansencal, Meurot, Michel (2005, p.65) parlent d’un contexte général, c’est-à-dire
un contexte économique, social, juridique, technologique, culturel, très semblable pour
les pays du Nord riche, démocratique et éduqué et d’un contexte particulier qui implique
un cadre, une situation et une institution.
L’anthropologue américain Edward Hall (apud Sylvie Chevrier, 2003) faisait la
distinction entre le contexte pauvre où l’information est toujours explicite, montrée,
détaillée, prouvée, logique et le contexte riche où l’information est implicite, les gens

364
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ayant des relations plus étroites, souvent de parenté ou d’amitié et un fond commun de
référence, mais au présent, en prenant plutôt le modèle de la société américaine et pour
éviter les malentendus, on préfère tout expliquer, même si on peut se montrer
maladroits, surtout dans les yeux des Orientaux.
Le cadre est formé d’éléments spatiaux et temporels qui servent de décor à
l’interaction (Mansencal, C., Meurot, V., Michel, D., 2005, p.65), souvent chargés de
significations culturels et symboliques.
Le temps polychrone (circulaire, spatial, temps de l’éternité, de l’évolution, de la
nature, des relations) et le temps monochrone (linéaire, ruban, temps des tâches à
accomplir, des deadlines, des projets, de l’argent) dont parlait Hall, se mélangent d’une
manière étrange à l’ère de la digitalisation, dans un temps linéaire continuel, en gardant
les caractéristiques du temps linéaire, ‘time is money’ mais en le prolongeant sans tenir
compte de l’heure du pays ou du programme du destinataire, se donnant le droit
d’écrire n’importe quand un email ou un message sur whatsapp, facebook, skype, etc,
sans attendre une réponse, ou en la recevant sans avoir espéré d’un insomniaque ou un
manageur occupé qui a deux minutes de repos.
L’espace de la communication reste l’espace virtuel, où on prend tour à tour la
position centrale à mesure à ce qu’on parle ou à ce qu’on laisse voir l’image
soigneusement conçue par une photo, en réalité en portant bluejeans ou un pyjama, les
yeux en cernes, le chat miaulant à la porte du bureau, en gardant la distance
hiérarchique, mélange entre la distance personnelle (0-50 cm), sociale (1-2 m),
publique (6+ m), pendant ce qu’on se trouve en distance intime (0-30 cm) avec
l’ordinateur .
La situation peut être une réunion, une rencontre, une négociation. Elle définit les
rôles à assumer par les participants, leurs tenues, attitudes, thèmes à aborder.
L’institution définit elle-même le cadre et suppose que la rencontre s’inscrit dans les
situations possibles par son cadre et impose des styles relationnels et des règles
interactionnelles. Elles sont la copie virtuelle du réel.

Acteurs de la communication
En partant du schéma de Jakobson, Fréchet (1997, p.22) établit un schéma de la
communication comportant huit acteurs auxquels nous nous permettrons d’ajouter,
pour la communication digitalisée, la technique qui, sans être un vrai acteur, rend
possible la communication entre les gens devant un ordinateur ou un smartphone.

365
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

L’émetteur est à l’origine du message, c’est celui qui initie la conversation en

s’adressant au récepteur, à une personne ou à un groupe de personnes, premièrement
par des messages écrits, pour demander l’accord, pour établir une heure et une chaîne
de communication. Mais, même en s’adressant à un groupe, sur le mail, whatsapp ou
facebook, l’émetteur le fait comme en s’adressant à un individu. Le pluriel est formel, il
s’adresse en fait à chaque personne individuellement et peut se heurter du silence sans
justifications d’un ou du plusieurs membres ou même du groupe entier, chose assez
difficile dans une rencontre face à face. Le récepteur devient ainsi même plus important
que l’émetteur. Si le récepteur ne reçoit ou ne comprend pas le message de l’émetteur, ce
message ne reste qu’un monologue vain.
Nous ne pouvons pas parler de communication sans parler du récepteur car „il
comprend le plus souvent autre chose que ce qu’on lui dit ou que l’on souhaiterait qu’il
comprenne par le son, l’image, le texte ou la donnée. Il est la boîte noire” (Wolton, 2005,
p.32). Il y a souvent un décalage entre le message, l’émetteur et le récepteur parce que le
récepteur a la liberté de ne pas être en ligne, de résister, de ne pas comprendre le
message de la manière désirée par l’émetteur. Il est toujours actif, restant „la grande
énigme dont l’intérêt devient croissant avec la mondialisation de l’information et de la
communication” (Wolton, 2005, p.33). La question du récepteur devient centrale
(ibidem) surtout dans les pays développés ou les citoyens sont hyperactifs, des citoyens-
consommateurs qui, devant les medias doivent réfléchir s’ils doivent être actifs, comme
dans la vie courante ou passifs et il parait que, par force de l’habitude, ils sont actifs,
quelles que soient les situations de communication.
Il faudrait aussi établir les „attributs identitaires” (Lochard, 2003, p.41) des
récepteurs (sexe, milieu, catégories d’âge, appartenance ethnique, etc.) pour trouver les
correspondances avec les cibles visées, ceux situés plus haut dans la hiérarchie ou ceux
qui ont des choses à cacher, ou provenant des cultures du Sud répondent mois vite.
Le référent „c’est ce dont on parle, ce à quoi on se réfère, la situation, les
personnes, les objets auxquels le message renvoie” (Fréchet, 1997, p.14), c’est-à-dire le
thème de la discussion, annoncé ou non.
Le message est le contenu des informations transmises. Le message peut être
visuel, sonore ou kinesthésique, en fonction du canal utilisé. Si pour le marketing on
assistait les dernières années à une préférence pour le canal kinesthésique – on recevait
des échantillons et des cadeaux à sentir, à toucher ou à goûter – l’ordinateur et le
portable nous plongent surtout dans le visuel, et très peu dans l’auditif, en devant
décrire en mots des parfums, des goûts, des sensations tactiles.
Il faudrait faire une différence entre les moyens techniques utilisés pour la
transmission d’un message et les canaux (faisant partie des moyens de présentation) qui
correspondent à nos sens par lesquels nous recevons les messages. Nous pouvons ainsi
considérer cinq types de messages, chacun correspondant à un de nos sens et
respectivement à un des cinq canaux: des messages visuels, sonores, tactiles, olfactifs et
gustatifs.

366
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Les moyens de communication (Fiske, 1990, p.35) sont les moyens techniques ou
physiques de conversion du message en signal qui pourrait être transmis par un canal. Il
y a trois types de moyens de communication (Fiske, 1990, p.35-36): les moyens de
présentation (la voix, le visage, le corps), les moyens de représentation (les livres, les
peintures, les photographies) et les moyens techniques de communication (le téléphone,
la radio, la télévision). Katz, Gurevitch et Hass (cités par Fiske, 1990) ont constaté, suite
à une analyse sur les moyens de communication favorisés par les gens, qu’ils se servent
des journaux, de la radio et de la télévision pour s’informer, pour se connecter, à la
société et, des livres et des films pour se divertir, pour échapper à la réalité.
Le code est définit par Vanoye et Goliot-Lété (1992) comme „un ensemble de
signes et de règles de combinaison de ces signes; l’émetteur y puise pour constituer son
message (c’est l’opération d’encodage ou de codage). Le destinataire identifiera ce
système de signes (c’est l’opération de décodage) si son répertoire est commun avec
celui de l’émetteur.” (Vanoye et Goliot-Lété, 1992, p.48)
Fiske (1990) distingue deux catégories de codes interdépendants:
1) les codes comportementaux et 2) les codes de signification qui sont divisés à
leur tour en: codes analogiques et codes digitaux. Les codes ne sont pas seulement des
systèmes d’organisation et de compréhension des données, ils ont aussi des fonctions
sociales et de communication. Ainsi on distingue: 1) les codes de représentation utilisés
dans la production des textes et 2) les codes de présentation qui donnent des indices sur
celui qui communique, sur sa situation sociale.
Bernstein (apud Fiske, 1990) fait la distinction entre 1) codes restreints, orientés
vers les relations sociales et 2) codes élaborés utilisés quand l’émetteur d’un message
veut exprimer des choses précises, uniques, personnelles qu’il veut partager avec son
destinataire.
Fiske (1990, p.107) fait aussi la distinction entre les codes arbitraires ou logiques
des codes qui supposent un accord explicite et défini entre les signifiants et les signifiés
et les codes esthétiques qui concernent le monde intérieur, subjectif.
L’utilisation des codes digitaux entraîne l’utilisation des codes restreints et
logiques pour clarifier les situations et non pour exprimer nos émotions.
Si on définit le feed-back comme „toute forme de renseignement, information ou
réponse, que le récepteur renvoie à l’émetteur d’un message lui permettant de «juger de
l’effet produit»” (Fréchet, 1997, p.18), on doit accepter qu’il y a toujours un feed-back
entre les gens qui communiquent ; il se manifeste en grandes lignes par le refus ou
l’acceptation de la communication.
Il y a toujours des bruits qui empêchent la communication de se réaliser
exactement comme elle avait été conçue au début. On appelle bruits, non seulement les
perturbations physiques, techniques qui peuvent rendre la communication plus difficile,
mais aussi les différences de race, de culture, de nationalité, de religion, de statut entre
les acteurs principaux qui font que le message émis ne soit pas identique à celui reçu.
La technique n’est pas un vrai acteur de la communication. Mais nous avons senti
le besoin de la mettre à côté des acteurs de la communication parce qu’elle joue un rôle

367
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

important dans la création de l’impression de communiquer directement avec les gens.

Plus on détient des moyens performants, plus on s’approche de la réalité.

Communication non-verbale

Fréchet (1997, p.24) considère que „93% de la communication échappe aux

mots”. Quand on parle du non verbal on parle du corps, c’est-à-dire de la forme du corps
et des attitudes corporelles, de la physionomie et des mimiques, des distances
(proxémique), des mouvements du corps, des gestes. Les traités de communication
interpersonnelle acceptent qu’il y ait trois parties du corps nettement distinctes:
1. la tête, la gorge, la poitrine;
2. le buste jusqu’à la taille, les mains y comprises;
3. de la taille jusqu’aux pieds.

Les chercheurs ont mis en évidence que les trois parties du

corps ont des correspondants au niveau du visage, la première partie, le front, les yeux,
la deuxième, le nez et les joues, la troisième, la bouche et le menton.
Tout comme pour le corps, l’accent mis sur une certaine partie du visage relève
les caractéristiques d’une des trois parties du visage. Par exemple, quand le visage est
encadré par des cheveux trop coiffés, l’accent est mis sur la troisième zone du corps,
même si on a l’impression de voir la première partie.
La communication digitalisée réduit l’importance du corps. Même dans les
rencontres vidéo, on ne peut voir que le visage, le tronc, quelquefois, les mains. Nous
parlons avec le visage, à des mimiques faibles ou ombrées. On met en évidence surtout la
première partie du corps, notamment la tête et la première partie du visage, notamment
les yeux, c’est-à-dire la partie intellectuelle, renforcée par le message prononcé, réduit
lui-même plutôt à une information qu’à une réflexion ou une argumentation.

Communication verbale
La langue nous permet d’exprimer nos pensées, nos émotions. En adaptant notre
langue au contexte social, aux situations, aux interlocuteurs nous réussirons à
communiquer, c’est-à-dire transmettre, partager, influencer, faire faire, prouver qu’on
existe (Fréchet, 1997, p.72). .
Il y a plusieurs niveaux de langue qu’on peut utiliser: la langue soutenue qu’on
utilise surtout à l’écrit, la langue familière qui est de plus en plus acceptée partout, même
à la télévision publique et dans les institutions et la langue populaire ou argotique
permise et même recommandée, dans des émissions/sites de divertissement ou
pamphlétaires. Très lié aux niveaux de langue, le vocabulaire indique aux autres ce que
nous sommes. Un vocabulaire riche en noms, pronoms, adjectifs, verbes et adverbes
permet (Fréchet, 1997, p.92) la précision et la variété, montrant une vision du monde
aussi riche et ouverte aux changements et aux nouveautés. Mais c’est de moins en moins

368
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

le cas, on parle une langue extrêmement simplifiée pour qu’elle puisse être comprise par
les gens de tous les niveaux culturels, statutaires ou de langue étrangère.
Le timbre de la voix, la prononciation, l'articulation des mots, le débit et les
pauses, et aussi le registre, perdent de l’importance. On préfère écrire que parler pour
ne pas se confronter directement à l’interlocuteur, pour se donner le temps de réfléchir,
de s’informer, ou de se mettre au courant avec les « rumeurs » avant de répondre.
En conclusion on pourrait dire que la digitalisation a facilité les relations
d’affaires, en pouvant parler, s’informer, signer des contrats, envoyer des documents,
surveiller des processus de productions, etc. aux quatre coins du monde, mais a réduit
les vrais contacts humains. On n’est plus obligé d’arranger le bureau parce qu’on peut
utiliser un background tout fait ou de s’assumer une tenue adéquate à notre position
hiérarchique parce que sur l’écran on ne voit que le visage, le tronc, peut-être les mains.
Dans le monde virtuel nous sommes plutôt une tête et un cerveau, une image construite
et un esprit froid et logique. Si on arrive à porter un masque, il ne reste de nous qu’un
regard et un cerveau…On n’a plus besoin de préparer un café, parce que tout le monde a
sa propre tasse près du laptop, on n’a plus envie de s’informer sur une autre culture ou
apprendre une autre langue parce qu’on peut utiliser un langage simplifié, fonctionnel,
Google translate et le mode direct de parler « à l’américaine », en s’en passant des
sensibilités d’un autre mode de vie.
Mais, il faudrait toujours garder la mesure, et ne pas laisser l’ordinateur devenir
notre unique compagnon ou équipe de négociation.

Bibliographie :

Capul, J.-Y., Garnier , O., (2005) - Dictionnaire de l’économie et de sciences sociales. Paris, Ed.
Hatier
Chevrier, S., (2003) – Le management interculturel, Paris, PUF
Brémond, J., Couet, J.-F., Salort M.-M., (1998) – Dictionnaire de l’essentiel en économie, Ed.Paris,
Liris
Fréchet, S., (1997)– Communication interpersonnelle et négociation commerciale, Paris, Ed.Ellipses
Fiske , J., (1990) – Introduction to Communication Studies, London, Ed. Routledge
Hall, E., (1971) – La dimension cachée, Paris, Ed. Seuil
Hall, E., (1979) – Au-delà de la culture, Paris, Ed.Seuil
Hall, E., (1984) – Le langage silencieux, Paris, Ed. Seuil
Lochard, G., (2003) – Comment analyser les messages audiovisuels? in Communication et médias,
Paris, Ed. La documentation française
Mansencal, C., Meurot, V., Michel, D., (2005) – Relation Client, Paris, Hachette Technique
Saussure, F., (2005) – Cours de linguistique générale, Paris, Ed. Payot
Sacristie, V.,(2007) – Communication et médias, Sociologie de l’espace médiatique, Paris, Ed.
Foucher
O’Sullivan, T., Hartley, J., Saunders, D., Montgomery, M., Fiske, J., (1996) – Key Concepts in
Communication and Cultural Studies, Routledge, London; (tradus în limba română, 2001, Iaşi, Ed.
Polirom)
Vanoye, F., Goliot--Lete, A. (1992) – Précis d’analyse filmique, Paris, Ed. Nathan
369
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Wolton, D., (2003) –L’autre mondialisation, Paris, Ed. Flammarion

Wolton, D., (2005) – Sauver la communication, Paris, Ed. Flammarion

CHILDHOOD AND ADOLESCENCE IN THE DISINHERITED BY BENITO

PÉREZ GALDÓS

Lavinia SIMILARU
Assoc. Prof. PhD, University of Craiova

Abstract: The Disinherited is considered by the critics as the most naturalistic of Galdós’s literary
works. In the novel, the writer poses questions about the issue of difficult childhood and its
consequences, with the bitterness specific to Zola and his disciples. In the 19 th century, there were
many children forced to live by themselves or subjected to physical abuse. This unhappy childhood
is what later on determines the existence of those children. Isidora and Mariano Rufete are two
orphaned brothers, who live separately, raised by different relatives after the death of their
parents. These circumstances determine their destinies. Mariano has friends from the lower social
classes and learns to behave like them. Moreover, he suffers abuses from his aunt, who takes
advantage of the boy’s contempt for study and sends him to work in a rope factory. Because of the
violent aunt, Mariano learns to interact with the others through violence, finally getting to kill a
playmate. He does not spend much time in prison, however he is unable to straighten out his life. In
the novel, although few, there are also serene children, loved by their parents, children who have
toys, who goof around and do not stress about earning a living.

Keywords: Benito Pérez Galdós, naturalism, The Disinherited, childhood, adolescence.

I. El naturalismo de Galdós
Benito Pérez Galdós es sin duda “el verdadero creador de lo que entendemos por
realismo moderno en la novela española” (Del Río, 1982: 295), puesto que “fue el
primero en asimilar la lección de Balzac y de Dickens, al par que supo dar sentido nuevo
al retorno hacia el antiguo realismo español, apropiándose lo substancial y rehuyendo la
trampa de la imitación externa…” (Del Río, 1982: 295). Los historiadores literarios
españoles afirman unánimemente que Galdós “se ha convertido con el tiempo en
nuestro máximo novelista después de Cervantes y, con ventajas y desventajas para uno y
otros, comparable a Dickens, Balzac o Dostoiewski, sus contemporáneos” (Menéndez
Peláez et al., 2005: 337).
De la misma manera, los exégetas coinciden en observar un gran cambio en los
años ’80 del siglo XIX en la literatura española, debido a la nueva corriente literaria,
iniciada en Francia por Zola. Por eso, en España empieza “un largo debate apasionado a
propósito del naturalismo francés” (Clemessy 1995: 181) y consideran que la novela

370
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

entra “al filo de la década de 1880, en la esfera de atracción del naturalismo” (Beyrie
1995: 177). Pero en estas vehementes polémicas se involucrarán autores como
Armando Palacio Valdés, o los ilustres Clarín y Emilia Pardo Bazán, al lado de escritores
ya olvidados hoy en día.
Galdós no expresó su punto de vista con respecto al naturalismo, aunque leyó a
Zola y conoció el debate suscitado por la corriente iniciada en Francia. Es que no se
sintió muy atraído por aquella corriente. Es cierto que en sus obras se pueden rastrear
elementos naturalistas, pero “el naturalismo de Galdós nunca será puro” (Gullón 2018:
24). Por el otro lado, Galdós admiraba a Cervantes y lo había leído a conciencia, se sabía
de memoria fragmentos del Quijote y

“el cervantismo galdosiano, unido a su interés por el presente, concretamente por la

creación de personajes influidos por el medio ambiente y por su particular condición fisiológica, lo
asemeja también al naturalismo zolesco. No se sabe cuál va primero, si el naturalismo autóctono de
la narrativa española o el proveniente de allende los Pirineos; de cualquier forma, la técnica
naturalista de Zola afiló el escalpelo con el que diseccionará la fisiología de sus personajes” (Gullón
2018: 24).

II. La desheredada
Es considerada por la crítica la novela más naturalista de Galdós.
La desheredada es Isidora Rufete, una joven que “llega inocente a Madrid
procedente de La Mancha, ilusionada con el destino” (Gullón 2018: 44) y a lo largo de la
novela proporciona al lector “una lección vital”, para convertirse al final en un personaje
“absolutamente chocante” (Gullón 2018: 44).
Isidora se toma demasiado en serio una historia que le cuentan en su infancia. La
aseguran que es descendiente de una familia noble. Más tarde, al verse huérfana y
desamparada, la joven desea convertir en realidad aquel sueño. Su supuesta abuela la
rechaza y querellarse no le sirve de nada, sino todo lo contrario: acaba en la cárcel.
Sus primas y sus tíos, que la recogen y le permiten vivir en su casa, le proponen
enseñarla a coser a máquina, para que pueda trabajar de costurera. Pero Isidora detesta
el trabajo, está convencida de su origen noble y se imagina que un día tendrá las
riquezas que desea y está segura de merecer, por su belleza natural, signo de nobleza
incontestable. Isidora adora el lujo, la elegancia, los perfumes, las horquillas, sueña con
vestidos bonitos, le fascinan los escaparates de las tiendas. No puede conformarse
simplemente con una existencia humilde. A pesar de ello, el escritor nos informa que
“corazón más blando ni que más fácilmente se enterneciera con ajenas lástimas y
desdichas no existió jamás” (Galdós 2018: 175).
Creyendo que la ayudará en sus pretensiones y también por gusto, Isidora cede al
señor Joaquín Pez, del que se enamora. Pero él no hace nada para ayudarla, más bien es
ella quien le ayuda a él cuando puede permitírselo, usando dinero de otro amante, más
generoso. Los amantes se suceden y “cada uno cincela el barro de la personalidad de la
muchacha” (Gullón 2018: 44).

371
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Es cierto que pasa por la cama de varios hombres y en las últimas páginas de la
novela decide prostituirse, pero su amor por Joaquín Pez es verdadero. Ella misma se lo
declara:

“Te amaré siempre, mientras viva. Mi corazón es de una pieza. No puede amar sino a uno
solo, y amarle siempre... Los hombres, descartando el mío, me hastían; les aborrezco. Uno solo me
ha conquistado, y de ese soy. Venga lo que viniere, a mi amor me atengo. No sé cómo hay mujeres
que adoran hoy a este y mañana al otro. Yo no soy así.” (Galdós 2018: 343).

Le dará un hijo al señor de Pez, aunque él no sabrá apreciarla y respetarla, nunca

se casará con ella. Isidora acabará concluyendo que Joaquín Pez “es un canalla ingrato”
(Galdós 2018: 499).
“Tú no puedes vivir sin amor” (Galdós 2018: 498), le dice a Isidora su padrino y
no se equivoca. En Torquemada en la hoguera, el usurero –desesperado por la
enfermedad de su hijo y decidido a hacer obras de caridad para ganarse la benevolencia
de Dios– encuentra por la calle a Isidora convertida en una mendiga, hecha un harapo y
le promete ir a su casa para llevarle dinero. De la mano de Torquemada visitamos la
morada de Isidora y nos enteramos de que vive con un pintor tísico, al que ama de todo
corazón. “Galdós fue incapaz de resistir la redención de su personaje”, destaca Germán
Gullón (Gullón 2018: 44).

III. La infancia y la adolescencia en La desheredada

En esta obra, el escritor plantea, con toda la crudeza recomendada por Zola y sus
discípulos, la cuestión de la infancia difícil y sus consecuencias. En el siglo XIX había
muchos niños obligados a vivir solos, o sometidos a maltrato físico. Esta infancia infeliz
determina toda la existencia futura de aquellos niños.

III.1. Niños y adolescentes felices

III.1.1.Isidora y Mariano Rufete
Isidora y Mariano Rufete son dos hermanos amados por sus padres y felices en
sus primeros años. La heroína lo confiesa: “¡Respeto tanto al que llamo mi padre, le
quiero tanto, nos quiso él tanto a mí y a mi hermanito!..., ¡fuimos tan mimados cuando
éramos niños!... Nos hacía el gusto en todo, y como entonces mandaba el partido y él
tenía una buena colocación (porque estaba en Propiedades del Estado), vivíamos muy
bien.” (Galdós 2018: 86). Rufete es su padre verdadero, pero Isidora se empeña en
pretenderse descendiente de una aristócrata, que había tenido dos hijos sin estar casada
y los había escondido en una familia modesta, porque ella no deseaba ser rechazada por
la alta sociedad.
Hay que destacar el cariño de Isidora por su hermano. Pero la felicidad y el
bienestar no duran. La madre se muere y el padre acaba en un manicomio. Los dos
hermanos son separados y son criados por parientes distintos. Estas circunstancias
determinan sus destinos.

372
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

III.2. Niños y adolescentes infelices

III.2.1. Mariano Rufete
Si Isidora es criada por su tío el Canónigo, quien no le permite lujos, pero la trata
bien, Mariano tiene mala suerte, porque es criado por Encarnación Guillén, la
Sanguijuelera, su tía, una mujer que había tenido un “gran comercio de loza y
sanguijuelas de la antigua calle del Cofre” (Galdós 2018: 96), pero había descendido de
categoría y al principio de la novela posee una cacharrería en una calle mísera de
Madrid, cerca del paseo de Embajadores. Tiene sesenta y ocho años, pero está sana, tiene
fuerza y voluntad para trabajar. Ella misma se describe: “más saludable que el tomillo,
más fuerte que la puerta de Alcalá, siempre ligera para todo, siempre limpia como los
chorros del oro, más fiera que el león del Retiro, si se ofrece, resignada con la mala
suerte, sin deber nada a nadie, y más charlatana que todos los cómicos de Madrid”
(Galdós 2018: 98). No es mala y es capaz de ayudar (siempre le presta dinero a Isidora,
cuando ésta lo necesita), y al hijo de su sobrina lo ama sinceramente. Pero es mujer muy
dura y a menudo agresiva e incluso violenta. Pega a Isidora y a su hermano Mariano,
sobre todo a él, puesto que es ella quien se encarga de criarlo.
Con el pretexto de que a Mariano no le gusta estudiar, cuando él tiene trece años,
la Sanguijuelera lo obliga a trabajar duramente en una fábrica de sogas, desgraciándole
la vida. En realidad, sabemos que a los trece años está ya trabajando, ya que tiene esa
edad cuando se reúne con su hermana, pero el autor no aclara cuándo había empezado a
trabajar, es posible que en ese momento lleve haciéndolo un año o dos. La Sanguijuelera
justifica de esta manera su decisión:

“Es un holgazán. Así criará callos en las manos, y sabrá lo que es trabajar y lo que cuesta el
pedazo de pan que se lleva a la boca... ¿Qué crees tú? Es buen oficio... No podía hacer carrera de este
gandul. Todo el día jugando en el arroyo y en la praderilla. Al menos, que me gane para zapatos.
Tiene más malicias que un Iscariote” (Galdós 2018: 106).

La jornada es agotadora, el adolescente acaba cansado y sudoroso. La descripción

del lugar donde trabaja el adolescente y de su actividad es digna de la pluma de Zola.
Mariano está metido en un local frío, largo y oscuro, como un túnel, por el cual se avanza
tropezando y se va distinguiendo la soga, que “era larga, la caverna parecía interminable.
En lo obscuro, aun se veía la cuerda blanca gimiendo, sola, tiesa, vibrante” (Galdós 2018:
106). A Isidora le causa una fuerte impresión este ambiente tétrico, cuando va a buscar a
su hermano, acompañada por su tía. Dan unos pasos más y la soga desaparece; en
cambio, se oye “más fuerte el zumbar de la rueda acompañado de ligeros chirridos. Se
adivinaba el roce del eje sobre los cojinetes mal engrasados y el estremecimiento de las
transmisiones, de donde obtenían su girar las roldanas, en las cuales estaban atadas las
sogas. Pero nada se podía ver” (Galdós 2018: 106).
Además, el adolescente padece maltrato de parte de su tía, que lo apoda “Pecado”.
Por culpa de esta tía violenta, Mariano acaba siendo un adolescente embrutecido, que a
su vez se relacionará con los demás mediante la violencia.

373
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Mariano tiene amigos en los bajos fondos, niños y adolescentes pobres, que se
ganan la vida mendigando y robando, y aprende a comportarse como ellos. Llega a ser
“el gallito del barrio, el perdonavidas de la partida, capitán de gorriones, bandolero
mayor de aquellos reinos de la granujería, angelón respetado y temido por su fuerza casi
varonil, por su descaro, por su destreza en artes guerreras y de juego” (Galdós 2018:
158-9). Se nota que al chico le falta la ternura, el trato amable; son suficientes unas
palabras bonitas para conseguir de él todo lo que se desea: “A Pecado se le conquistaba
fácilmente con hábiles ternuras. Era tan bruto, que el Majito mismo, con un poco de
mimo y otro poco de esa adulación que algunos chicos manejan como nadie, le tenía por
suyo. Pero de ningún modo se le conquistaba con la fuerza” (Galdós 2018: 163).
Un día, Majito, amigo de Mariano, pasa por casa de la Sanguijuelera y se lleva un
gorro militar que Mariano había recogido en muy mal estado por la calle y lo había
arreglado, ya que era muy mañoso. Ese gorro era muy codiciado por los chicos, puesto
que el que se lo ponía se parecía al general Prim. Por eso, a Majito le sigue todo un
ejército de niños en su paseo por las calles de la miseria. Son niños que sueñan con
emular a los héroes del día, a los soldados cuyas hazañas estaban en boca de todos. Otro
chico le arrebata el gorro a Majito y, dentro de un rato, llega Mariano y enfrenta al
efímero nuevo propietario del gorro. Mariano pierde los estribos y saca “de la cintura
una navajilla, cortaplumas o cosa parecida, un pedazo de acero que hasta entonces había
sido juguete” (Galdós 2018: 160). Un solo golpe es suficiente para que el adversario
caiga muerto. Sin darse cuenta de la gravedad de sus hechos, Mariano llega a matar a un
compañero de juegos.
El hermano de Isidora no pasa mucho tiempo en la cárcel, pero es incapaz de
enderezar su vida. No quiere trabajar, pero le gusta comer bien e ir al teatro y a los toros.
Se sabe de memoria unas coplas populares, no se puede negar que tiene cierta
sensibilidad artística. Llega a trabajar en la imprenta de Juan Bou y una temporada
parece resignado a llevar una vida modesta y digna. Pero acaba dejando su trabajo.
Mientras duraba el dinero de su hermana, Mariano hacía “la vida de señorito
holgazán, rebelde al estudio, duro al trabajo, blando a la disipación y al juego” (Galdós
2018: 321). Se negaba a estudiar, “se inclinaba por instinto a las cosas groseras y bajas.
Recibía gusto especial del desaliño, y recogía con lamentable asimilación todas las
palabras necias y bárbaras para darse, usándolas desvergonzadamente, aires de matón”
(Galdós 2018: 321).
Cuando su hermana no tenía dinero, Mariano era un tunante. Cuando Isidora está
en la cárcel, su hermano es invadido por una extraña melancolía. La Sanguijuelera nota
con tristeza en él “aquella indolencia taciturna, aquella tétrica quietud, semejante al
acecho de las bestias carnívoras, en las cuales la paciencia es precursora de la ferocidad”
(Galdós 2018: 444).
Su antiguo jefe Juan Bou le da un mal consejo y Gaitica, el nuevo amante de su
hermana, un hombre nacido en los bajos fondos y enriquecido de manera misteriosa, le da
un latigazo por la calle, humillándole. Los dos sucesos despiertan cierta ambición en el

374
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

alma dormida de Mariano. Desea que se hable de él, desea ser famoso, estar en boca de
todos.
Sin ser muy consciente de lo que hace, exactamente como había cometido el
crimen, acaba cometiendo un atentado en contra de la familia real. El atentado no tiene
consecuencias para los reyes, pero a partir de ese momento, la suerte de Mariano está
echada: será condenado a muerte y ajusticiado. Ya nada podrá salvarle.

III.2.2. Otros niños y adolescentes infelices

Al principio de La desheredada, Galdós describe a la manera naturalista una
multitud de niños pobres, cuya infancia desgraciada y llena de penuria determinará sus
existencias futuras. El escritor advierte que a muchos se los llevarán “el sarampión, las
viruelas, las fiebres y el raquitismo” (Galdós 2018: 150) y nunca llegarán a la edad
adulta. Por el momento son “la alegría y el estorbo del barrio, estímulo y apuro de sus
padres, desertores más bien que alumnos de la escuela, un plante del que saldrían quizás
hombres de provecho y sin duda vagos y criminales” (Galdós 2018: 150). Nada les da
miedo, puesto que “la miseria se familiariza con el peligro como con un pariente”
(Galdós 2018: 151). Nadie vigila a estos chicos, porque los padres están trabajando, o los
han abandonado. Como tienen un jefe con gorro militar, los chicos juegan a la guerra
civil. Cuando ven el tren llegar, les divierte permanecer delante de la locomotora
corriendo el riesgo de ser embestidos: “Sintieron silbar la máquina, y los condenados se
pusieron a bailar sobre los carriles desafiando el tren mugidor que venía. Lo azuzaban,
lo escarnecían, hasta que apareció la locomotora en la curva, y al verla cerca se
dispersaron como bandada de gorriones” (Galdós 2018: 151).
Zarapicos y Gonzalete son dos amigos pobres, pero muy ingeniosos, que “vivían
de sus obras y de sus manos” (Galdós 2018: 154). Zarapicos es la víctima de Mariano, es
el chico a quien mata Mariano con la navaja. Zarapicos y Gonzalete son dos pillos
entrañables, como había seguramente miles en la época. Descuidados por sus padres,
habían llegado a Madrid, cada uno por su cuenta y por caminos muy distintos. En la gran
ciudad, “su casa era la capital de España, ancha y ventilada; su lecho el quicio de una
puerta o cualquier rincón de casa de dormir; su vestido una serie de agujeros pegados
unos a otros por medio de jirones de tela; su sombrero, el aire y el sol; sus zapatos, los
adoquines y baldosas de las calles” (Galdós 2018: 154). Habían aprendido a sobrevivir,
Galdós asegura que “eran comerciantes. No daban un paso por aquellos muladares
habitados, ni aun por las calles de Madrid, sin que sacaran de él alguna ganancia”
(Galdós 2018: 154). Cuando ocurre el trágico suceso, vendían una hierba dulce por
alfileres, ya que sus clientes, de la misma edad que ellos, no disponían de dinero.
Iban al Palacio para comer las sobras del cuerpo de guardia, a cambio de lavar los
platos. Así se mantenían y lograban ahorrar lo ganado en sus “negocios”. Soñaban con
llegar a ser hombres importantes. “Eran dos millonarios en capullo” (Galdós 2018: 155),
como los retrata el escritor.
Son niños obligados a madurar de manera prematura, pero al mismo tiempo
siguen siendo niños y siempre que pueden hacen travesuras propias de la edad. Cuando

375
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

van al río, se les presenta “inopinadamente algún bonito recreo, tal como cortar la
cuerda de una cabra que estuviera atada en los bardales” (Galdós 2018: 155).
En las filas del improvisado “ejército” que sigue a Majito están los hijos del
carbonero, los del capataz, “los dos nietos de la Tía Gordita, los cuatro hijos de Ponce el
buñolero, las del sacamuelas y otros muchos” (Galdós 2018: 149). Hay también muchas
niñas, que a veces se muestran más ruidosas que los niños. Todos mal nutridos y peor
vestidos, como un mísero ejército derrotado, volviendo de una guerra sangrienta:

“Había en las filas renacuajos de dos pies de alto, con las patas en curva y la cara mocosa,
que blasfemaban como carreteros; había quien, mudando los dientes, escupía por el colmillo; había
quien llevaba una colilla de cigarro detrás de la oreja y una caja de fósforos en un hueco, que no
bolsillo, de la ropa. Había piernas blancas desnudas asomándose a las ventanas de un pantalón que
a pedazos se caía; había zancas negras, esbeltas cinturas ceñidas por sucia cuerda o por tirajo
informe; chaquetones que fueron de abuelos, y calzones que fueron mangas; blusas que aún se
acordaban de haber sido chalecos; gorras peludas que fueron, ¡ay!, manguito de elegantes damas”
(Galdós 2018: 151).

III.3. Niños y adolescentes felices

En la novela, aunque pocos, hay también niños serenos, amados por sus padres,
niños que tienen juguetes, hacen travesuras inocentes y no se preocupan por ganarse la
vida.
Son tres: Riquín y los hijos de Emilia, prima de Isidora, una mujer humilde y muy
trabajadora.
Isidora Rufete, protagonista de La desheredada tiene un hijo de Joaquín Pez,
marqués de Saldeoro, su primer amante y el hombre que ama durante muchos años. Por
eso, escoge para el niño el mismo nombre del padre, pero prefiere llamarle de manera
cariñosa “Riquín”, como se lo sugiere su tía la Sanguijuelera. El niño es “algo
monstruoso; lo que llamamos un macrocéfalo, es decir, que tiene la cabeza muy grande,
deforme” (Galdós 2018: 290). Sin embargo, Isidora está lejos de avergonzarse: piensa
que a lo mejor “toda aquella gran testa estará llena de talento” (Galdós 2018: 290). Ella
quisiera tener un aparato que obstaculizara el crecimiento de la cabeza del niño y
consulta a su amigo Miquis, que es médico, sobre esta posibilidad.
Joaquín Pez, el padre, se despreocupa completamente por su vástago ilegítimo y
la madre acaba siendo amante de un político.
Isidora ama a su hijo, como ama también al padre de su hijo, pero muy a menudo
se deja llevar por sus ensoñaciones y se olvida del niño.
Como pretende una herencia que no le corresponde, Isidora Rufete da con sus
huesos en la cárcel, donde las visitas de sus parientes con su hijo son sus únicos
momentos de alegría. Durante los meses que la madre está en la cárcel, Riquín vive en
casa de Emilia, prima de su madre, que está casada y tiene dos hijos. Se siente tan a
gusto, que al cabo de los cinco meses “miraba a Emilia como madre y a los niños de
aquella como sus hermanitos” (Galdós 2018: 482).
Al salir de la cárcel, Isidora no tiene recursos y, como siempre, se niega a trabajar.
Prefiere prostituirse y abandona sin remordimientos a su hijo. A pesar de todo, Riquín
376
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

tiene suerte, ya que su tía Emilia lo recoge y lo cría junto con sus propios hijos. Cuando
Isidora se va, Emilia abraza a Riquín y le promete: “en mí tendrás la madre que te falta.
Aquella mamá tuya no existe ya, se ha ido para siempre y no volverá; se ha caído al
fondo, hijo mío, al fondo... Ya lo entenderás más adelante” (Galdós 2018: 502). No
engaña al niño, lo cría con cariño maternal.
Riquín siempre se había llevado bien con sus primos y “todo el santo día lo
pasaban enredando desde la trastienda a la cocina e inventando diabluras” (Galdós
2018: 397). Una de sus diversiones preferidas era disfrazarse de obispos, poner retablos
y altares diminutos en la casa, usando cualquier objeto banal: “Que el misal fuese una
novela y el copón una huevera, no era motivo de escándalo, porque la inocencia lo
santificaba todo con su carácter altamente divino” (Galdós 2018: 483).

IV. Conclusiones
En La desheredada, Galdós demuestra una vez más sus dotes de ilustre
representante del realismo y moja su pincel en los matices brutos del naturalismo.
El escritor conoce muy bien el universo infantil y lo describe de manera muy fiel.
En la novela aparecen tanto niños pobres, huérfanos o abandonados por sus
padres, que viven en la más profunda miseria, como niños acomodados, criados por sus
padres en cierta holgura, en habitaciones calurosas y con juguetes.
Los personajes de tierna edad se comportan y piensan como los niños de la vida
real, cuya imagen son. Todos desean jugar, pero los pobres a veces escogen juegos
peligrosos, puesto que nadie se los prohíbe.

Bibliografía

BEYRIE, Jacques (1995). Pérez Galdós. En J. CANAVAGGIO (coord.), Historia de la literatura

española, Tomo V, El siglo XIX. Traducción del francés de Juana Bignozzi. (pp. 175 -180).
Barcelona: Ariel.
CLEMESSY, Nelly (1995). El giro de la década de 1880: Leopoldo Alas Clarín. En J. CANAVAGGIO
(coord.), Historia de la literatura española, Tomo V, El siglo XIX. Traducción del francés de Juana
Bignozzi. (pp. 181 -186). Barcelona: Ariel.
DEL RÍO, Angel (1982). Historia de la literatura española. 2. Barcelona: Bruguera.
GULLÓN, Germán (2018). Introducción. En B. Pérez Galdós, La desheredada (pp. 9-46). Madrid:
Cátedra.
MENÉNDEZ PELÁEZ, Jesús et al. (2005). Historia de la literatura española (vol. III). León: Everest.
PÉREZ GALDÓS, Benito (2018). La desheredada. Madrid: Cátedra Letras hispánicas.

377
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

MODERN URBAN POETICS AND THE CHISINAU SPACE EXPERIENCE OF

THE MIGRANT CHARACTER

Ludmila ŞIMANSCHI
Assoc. Prof. PhD, Moldova State University

Abstract: In this study we aimed to analyze the poetic representations of Chisinau in text in which
individual cognition in the urban environment intersects the relational phenomenon of the
construction of personal maps of the city and the defulation of urban experiences lived in different
politico-historical periods by the character who emigrated and manages to return temporarily,
after a long time, to live the drama of double time. In the novel "The Floating Line" by Serafim Saca
is objectified the epic of retrieving a different kind of urban space in Chisinau, than that of memory
both in the perpective of the Soviet period city replanning (60s-70s) and of social relations, a
framework for interrogating the migrant who tries to discover his purpose in a changed, intensely
mechanized Soviet city. The modernist narrative analytically captures the loss of individuality of
some citizens who do not want to integrate into the crowd, the entropic society.

Keyword: urban poetics, urban space experience, emigrant vision, personal maps of the city,
mechanized Soviet city, entropic society.

În studiul dat ne-am propus să analizăm reprezentările poetice ale Chișinăului în

textul în care se intersectează cogniția individuală în mediul urban și fenomenul
relațional al construirii hărților personale ale orașului și defularea experiențelor urbane
trăite în epoci politico-istorice diferite de către personajul ce a emigrat și reușește să
revină temporar, după un timp îndelungat,pentru a trăi drama timpului dublu.
În studiile teoretico-critice literare recente se operează cu termenul de poetică
urbană (urban poetics [1]/ poetics of urban [2]) pentru a defini formula artistică „de
prezentare a modalității cum funcționează în textele moderne noul subiect estetic al
orașului ca mijloc prin care autorii își exprimă sinele ca fenomen legat de localizare” [3,
p. 3]. Reconfigurarea imaginarului urban impune mutații la nivelul structurii poetice a
experienței personale în mediul orașenesc: „Poetica urbană înseamnă reacția literaturii
la mediul orășenesc și include textele ce prezintă experiența orașului, explorând
mecanismele artistice folosite pentru a reflecta această experiență și modul în care sunt
construite discursiv orașele, reprezentate în formă poetică, ridicate la nivelul de simbol
al lucrurilor latente, în spatele rutinei de zi cu ziˮ [4, p. 42].
Comuniunea dintre sinele ce vrea să-și comunice experiența dramatică și spațiul
urban care l-a marcat în formare este textualizată de scriitorii moderni cu miza de a reda
o experiență revelatorie a subiectului căutător de enigme ale vieții, deschizând cititorilor
microcosmosul orașului de ieri și de astăzi: „Tindem să gândim orașele doar ca structuri
materiale și utilitare. Cu toate acestea, orașul, chiar mai mult decât casa, este, de
asemenea, un instrument de semnificație existențială și metafizică, un dispozitiv
complicat care structurează ierarhia și procesele, mobilitatea și schimbarea, organizarea
378
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

societății și simbolizarea culturală, identitatea și memoria. Fără îndoială, cel mai

semnificativ și complex dintre artefactele umane, controlează și atrage, simbolizează și
reprezintă, exprimă și ascunde. Orașele și așezările sunt martorii cei mai semnificativi ai
evoluției culturale. Un oraș conține întotdeauna mai mult decât poate fi descris. Este un
generator interminabil de imagini și experiențe, situații și întâlniri, armonii și discordii.
În același timp, un labirint de claritate și opacitate, orașul epuizează capacitatea de
descriere și imaginație umană: dezordinea joacă împotriva ordinii, accidentalul
împotriva obișnuitului și surpriza împotriva așteptărilorˮ [5].
În romanul „Linia de plutireˮ de Serafim Saca este obiectivată într-o texturologie
[6] concentrată epopeea regăsirii unui altfel de spațiu urban chișinăuian, decât cel din
memorie: atât din perspectiva replanificării orășenești din perioada sovietică (anii '60-
70), cât și a relațiilor sociale, cadru de interogare a migrantului care încearcă să-și
descopere rostul într-un oraș sovietic schimbat, mecanizat intens. Narațiunea
modernistă surprinde analitic pierderea individualității unor orășeni care nu vor să se
integreze mulțimii, societății entropice, ce „a devenit un metonim al orașului în discursul
modernist” [7, p. 71]. Richard Lehan în monografia „The City in Literature: An
Intellectual and Cultural Historyˮ, analizând mutațiile intervenite în mentalitatea urbană
modernă modelată în creația literară, revelă că „autorii metropolei moderne au descris
indivizi fie înstrăinați, fie solitari în mijlocul mulțimii decadente sau căutând identitatea
într-o putere centralizată și îmbrățișând doctrina unui stat totalitarˮ [7, p. 83].
Serafim Saca repune în țesătura textuală diformă aventura unui căutător ardent
de libertate, care s-a întors în ţinuturile natale dintr-un loc incert, pe care unii îl
interpretează drept închisoare: „Ba libertate am făcut, mai mulți ani de libertate. [...] Am
călătorit mult să văd lumea cea mareˮ [8, p. 115]. Dan Mănucă în studiul „Parabola
condiției umane. Serafim Sacaˮ revelă neasemănarea creației lui literare cu toată
producția de simulacre ale realismului socialist prin intenția de a pune la îndoială toate
virtuțile omului sovietic: „Din acest ultim roman transpare un moralist apropiat de cinici,
care îl divinizau pe Diogene. Fiind însă un contemporan de al nostru, care s-a lovit de
avantajele şi dezavantajele ştiinţei, Serafim Saka pare a fi ales scepticismul, atras fiind de
nesiguranţa credinţelor curente, general admise. Începutul romanului «Linia de plutire»
pune la îndoială tocmai o asemenea convingere unanimă, anume prezentul. Adică timpul
în care trăieşte fiecare omˮ [9].
Personajul Costin, de la descinderea în aeroport, remarcă schimbările inovative
în imaginea suburbiei orașului: „Nouă, spațioasă și arhiaglomerată, gara aerului avea
ceva din măreția înfricoșătoare a avionului în clipa, fericită sau fatală, a desprinderii de
pământˮ [8, p. 53]. Reflecțiile sale sunt ale unui spectator al agitației, care începe a citi
textura urbană: „O adevărată mușcare browniană, văzută la microscopul celor mai
omenești ochiˮ [8, p. 54]. Nu poate evita integrarea în mulțimea grăbită „se lăsă pradă
aceleași mișcări neregulate și într-o singură direcțieˮ și observă detașat ironic propria
intercalare: „Ogoiți la cuvenitele dumnealor locuri, pasagerii făceau o singură imagine,
un tot întreg, și, dacă el nu cunoștea pe nimeni, era firesc să vadă cea ce se vedea: o
diversitate omenească reducă la ceea ce numim, de regulă, formă informăˮ [8, p. 57].

379
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Experiența vizionară a spațiului natal urban, părăsit cândva, începe cu centrul

orașului, amestecând uimirea cu stupoarea, dar păstrând spiritul critic activ: „Dar iată și
centrul. Incredibil de schimbat. Pe unde spre frumos individual, pe unde numai spre
general locuibil – asta însă mai rămânea de văzut. Din motive de mare viteză. În primul
rând, viteza, dar și supraaglomerarea care devora spațiul respirator la acea oră matinală,
când toată lumea și tot traficul se smulge din staticul nopții și se aruncă din nou în
browniană zilei ca să se dedea, generos și avid, veșnicei hipnoze. Mișcarea!ˮ [8, p. 57]. Se
observă evident că este iritat de aglomerarea și haosul străzii centrale, dar și de
îngustarea spațiului pentru pietoni, excesul de mașini agresive: „Civilizația mașinistă se
revarsă sonor și sferic, pătrunzând uniform și peste tot locul omului, îngustându-i-lˮ [8,
p. 60]. Această idee devine insistentă în meditațiile protagonistului și revine circular, ca
o revoltă vădită, la finele romanului: „orașul spre amiaza zilei cu mulțimea lui de mașini
ce se comportă de parcă la începutul tuturor începuturilor ar fi fost ele, iar omul a venit
după și le-a ocupat spațiulˮ [8, p. 228].
De la aeroport, personajul a fost nevoit să urmeze direcția generală, ajuns în oraș
se rupe de valul uman grăbit și, rămas chiar fără vreo direcție concretă, își plimbă
privirile să recunoască imagini alternative din memorie, care îi pot reface traiectoria
individuală: „Promenada de acum semăna mai mult cu o trecere grăbită prin centru spre
altundeva, dar se opri în dreptul scărilor din fața teatrului să-și amintească cum din
vârful acelorași scări prietenul său de altădată Jelea, își monologa în târziu de noapte
tristele gânduri cu privire la căderea în păcat și evadarea prin nebunie ˮ [8, p. 58].
Costin citește vizual și mental spațiul urban chișinăuian cu dublă optică:
retrospectivă, idealizată, acumulată în memoria sa, și cea din prezent, necunoscută,
ostilă, degradată: „Centrul respira adânc și din plin. Așa cum îi vedea pășind acum,
cârduri-cârduri, pietonii nu mai semănau cu cei de altădată ─ niște pinguini plini de sine,
fără fracuri și cu imensități glaciale topite în priviriˮ [8, p. 58]. Astfel scriitorul infiltrează
sugestiv retorica complexă a emigrantului, care nu doar se plimbă prin spectacolul
urban după o lungă plecare, ci întreprinde plimbări gnostice prin extinderea sau
constrângerea rețelelor acestei mișcări browniene și alternări de spații, deconspirând
prezența unui ratio urban, care gândește pluralitatea orașului și transformările
intervenite în timp: „Timpurile au și început să se suprapună și să pună un semn de
egalitate: atunci este acum și acum este atunciˮ [8, p. 55]. Amintirile legate de locuri
memorabile îi invadează prezentul și-l fac să simtă acut contradicțiile, de aceea recurge
la repere senzuale cunoscute: „Trecutul, această pasăre cu amintirea aripilor în loc de
zbor, se vroia prezent și memoria lui depăna întâmplări deocheate ─ vorbe, gesturi,
bucurii, tristeți, nebunii și jocuri, jocuri ─ toate învăluindu-l încetul cu încetul în ceea ce
numim, de regulă, aroma cunoscutăˮ [8, p. 59]. Anacronismele, totuși, nu-l împiedică să
evalueze noua imagine a orașului și să-și plimbe cu plăcere privirea: „Copios prăvăliți pe
spate, ochi proiectați peste creștetul plimbăreților, se dedau total promenade pe aceeași
secvență de stradă luminată de becuri, proiectoare și firme de neonˮ [8, p. 59].
Personajul central nu se mulțumește să hoinărească pur și simplu, dar dorește să-
și refacă propria poveste în acest oraș: „O stradă radical schimbată, lume fundamentală

380
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

nouă și, dacă întâmplarea ar vrea să dea ochii cu câte un cunoscut, ar tresări ca un copil
care își reîntâlnește după mulți ani bunicii și, odată cu ei, și povestea. A fost odată un
oraș și niște copii. Au fost odată niște copii într-un oraș. A fost odată un odată și niște,
niște...ˮ [8, p. 58]. Dorul e cel care l-a readus în orașul copilăriei și a tinereții, dar starea
de a fi a nimănui, de a nu fi așteptat de nimeni transpare de la primul enunț al romanului
și accentuează dramatic devastarea sufletească: „În clipa în care a simțit pământul sub
picioare și-a dat seama că nu-l așteaptă nimeniˮ [8, p. 52] și că va fi foarte greu să
reînnoade ruptura. Lupta cu memoria și uitarea celor care îl cunoșteau cândva în acest
oraș îl debusolează la fiecare reîntâlnire: „Adevăratul său nume ─ Costin ─ drag cândva
tuturor, acum era dat uitării, cu totul [...] și după ce a pus piciorul pe pământ și și-a dat
seama că nu-l așteaptă nimeni. Nimeni, înțelegeți?ˮ [8, p. 129], cu greu reușește să
găsească explicații raționale psihologice de tipul: „uitarea și aducerile aminte, zonele
abisalului din noi, țin de subconștientˮ [8, p. 129] sau să-și obțină calmul sufletesc prin
practici de control cultivate ani în șir.
Profesorul universitar american David Seed în studiul „The City and the Novelˮ
afirmă că specificul de conceptualizarea a unei literaturi urbane constă atât în revelarea
rolului schimbător al decorului orașului: „ficțiunea urbană a investigat caracteristic
ritmul schimbării sociale și de mediuˮ [10, p. 129], cât și în analiza structurii narative
psihologice comune. Serafim Saka practică în romanul său ambele strategii: oglindind
atât dinamica urbană, cât și explorând experiența personajelor-orășeni în profunzime.
Schimbarea decorului urban este percepută de personaj în mișcarea
unidirecțională a mulțimii, remarcând planificarea urbană modernă și configurarea nouă
a orașului, locurilor pe care nu le-a putut uita, și a locuitorilor: „În lipsa lui strada a luat
altă înfățișare, și publicul s-a schimbat radical. Spre mai bine, firește, și mai frumos,
bineînțelesˮ. Nararea experienței este însoțită de comentarii radicale care depreciază
prezentul în defavoarea fie a refacerii imaginii confortabile de cândva: „Altădată era
altceva Altădată era de ajuns să ridice o mână, să facă din deget ─ indiferent în ce
direcție și la ce distanțăˮ [8, p. 60], fie a constatării automatizării definitive a ilogicului și
anormalului în societatea urbană sovietică: „îmbulzeala și inversările sunt lăsate să
ajungă obișnuință și normă. Repetat, zi de zi și ani în șir, obișnuitul spectacol locomotor
nu mai deranjează pe nimeni. Trebuie să-l iei ca atare și să mergi în treaba ta, altfel
gesturile elegante și buna creșterea ajung să incomodeze pe alțiiˮ [8, p. 63].
Poziționare nedeterminată, ambiguitatea specifică textelor moderniste imprimă o
rătăcire dominantă atât în traiectoriile individuale prin spațiul urban, cât și în
configurațiile mentale ale personajului central. Costin recunoaște că este fără o direcție
clară emergentă atât la începutul romanului: „Era cald, era luni, început de săptămână,
dar și de altă viață la care încă nu vroia, până una-alta, să se gândeascăˮ [8, p. 63], cât și
la final, când, după ce nu găsește odaie în hoteluri, vagabondează și descoperă lumea
degradată din jur, cu foști cunoscuți decăzuți, care ca și el nu au unde trage, „nicăieri și
peste totˮ [8, p. 131], și ajunge să nu-și găsească niciun rost: „─Acum ar trebui să fac
ceva, dar ce anume ─ taie-mă că nu mă duce capulˮ [8, p. 222].

381
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Conceptualizând o psihologie individuală urbană, sociologul german Georg

Simmel revelă atitudinea blazată [11, p. 262], specifică locuitorilor metropolelor,
dezvoltată într-o tristețe mentală indefinită, din cauza lipsei adeziunii între ființe într-un
continuu exercițiu de însingurare. Aceeași lume de solitari care umblă fără rost, rătăcind
perpetuu, este modelată în textul lui Serafim Saca. În hoinăreala sa încearcă să revadă
locurile care sunt legate de trecutul său, care crede că îi pot oferi pe moment un univers
compensativ al amintirilor amare, înecăcioase: strada care duce spre casa lui Alec, unde
în vremuri riguroase era să fie închis la miliție pentru ruperea unei ramuri de iasomie;
mahalaua cea din jos, pe care o descoperă foarte învechită în comparație cu restul
orașului, cu neschimbatul „labirint de stradele slab luminate, prost maturate și foarte rar
călcate de piciorul omenescˮ [8, p.106], grădina publică cu aceiași copaci răcoroși și
banca de altă dată, pe care înnoptase odată când rămase fără gazdă, și unde acum era
nevoit să repete experiența, cu același cântec de altădată al cucuvelei; localul mai vechi
„pe care îl știa cândva mai puțin aglomeratˮ [8, p. 145], spațiu care i se păruse la început
neschimbat cu nonșalanța și starea odihnitoare pe care o apreciase demult, dar povestea
veche a „vechiturilor muzicale [...] care aveau menirea să-ți sfâșie sufletul și să-ți
reanimeze amintirileˮ [8, p. 147] a pierdut farmecul și a cedat loc sunetelor electro-
amplificate, mișcarea haotică s-a instaurat și aici.
Orașul refăcut la pas de Costin, al propriilor experiențe de cândva, se deosebește
tranșant de cel trecut în viteză cu mașina cunoscutului Jelea, devine un spațiu al
diferenței și al uniformizării: în goana neroadă a mașinii e revăzută Biserica grecească și
„o enormă sală de concerte luminatăˮ [8, p. 141]. Este un traseu nocturn, străin pentru
Costin, dar plin de semnificații memorabile pentru artistul ratat Jelea: artera extrem de
luminată, care obține noaptea pentru el decor de poveste și contur ademenitor, este
luată la înjurat ca pe o ființă vie din sentimentul frustrării, căci „era strada pe care îi
plăcuse să se plimbe seara după spectacole , escortat de droaie de admiratoriˮ [8, p 138],
deci martorul succesului de cândva. Spațiul urban se autonomizează și poate să devină
cutia de rezonanță a unei experiențe umane: „Au, vasăzică, și străzile ceva din ființa
noastră umană, dacă pot fi iubite și apoi părăsiteˮ [8, p. 139].
Chișinăul lui Costin devine o sursă de inventare plăcută de noi relații cu locurile
trecute pedestru, oferindu-i șansa conexiunii bruște cu amintirile, dinamismul lumii
interioare reface spațiile exterioare, „creează noi legături (mai degrabă metonimie decât
metaforă), cuprinzând o geografie mobilă a privirilorˮ [12, p. 150]. Orașul este în același
timp reprezentativ pentru oamenii săi, modelat de ei și exercită o putere omniprezentă
și influență asupra lor. Pe măsură ce concepția orașului ca entitate fizică cedează treptat
în fața celei bazate pe relații intangibile, orașul va fi examinat îndeaproape ca un
organism viu care respiră și și prezintă o sincronicitate puternică cu personajele umane:
„Scăpat de capcana lui Solo, pășea aerian în vârful picioarelor și cu respirația intensă. Să-
i dispară urma ─ a și dispărut , ecoul pașilor mai răsuna, însă, ca de elefant potcovit și
pus pe fugă. Asta îl duce la gândul că o stradă , ca orice stradă deprinsă să-și hiberneze
zilele, se poate trezi la cea mai neînsemnată vestire a nopții. Cu atât mai mult poate să-i
tulbure somnul niște pași de elefant potcovit și pus pe goană [...] așa că își potrivi pasul,

382
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

cel mai normal pas de om fără nicio direcție precisă, [...] înainta pas deșanțat și aritmicˮ
[8, p. 150].
Doar când nu are nicio direcție și evadează din capcanele foștilor cunoscuți
degradați, poate avea plăcerea aventurii personale („Pășea fericit, aproape fericit, și cu
gândurile nicăieriˮ [8, p. 117]), însingurate, a plimbărilor gnostice, cu itinerare
emblematice de călătorie, observând diversitatea arhitecturală a orașului prin
contradicții acumulate: „Amalgamul arhitectural de aici ─ barocuri blamate, rococouri și
alterări de gotică târzie, caracteristici ajunse cu anii simplu spațiu de locuit ─ îl conduce
perfect spre un local mai vechi.ˮ [8, p. 145]. În finalul romanului, Costin renunță la
plimbarea solitară, împlinindu-și acel dor pe care l-a adus din depărtare, reface cuplul
râvnit cu Titi-Ana, pe care o conduce pe o traiectorie de a sa, fără direcție: „Pășeau haotic
și priviri difuze pe la puțina umbra copacilor care se topeau și ei în acel enorm cuptor, în
care se preschimba orașul spre amiaza zilei cu mulțimea lui de mașiniˮ [8, p. 228].
În romanul „Linia de plutireˮ Serafim Saca operează cu un tip de discurs al eului
puternic introspectiv, fragmentat, redând și dimensiunile existenței deformate în spațiul
urban mental reconstruit retrospectiv, care servește drept refugiu generat de nostalgia
timpului. Zbaterile universului interior, care sugerează încercările de dezbrăcare de
experiențele anterioare și de depășire a discrepanței radicale între orașul din memorie
și cel puternic schimbat în lipsa personajului Costin, revelă, de fapt, că apelul la memorie
echivalează cu un complex proces de (re)construcție identitară și de adaptare la noua
realitate. Prin pendularea între rememorarea și decantarea experienței urbane
personale, transformarea și terapia complexă a celui ce trăiește ruptura migrantului de
locurile care s-au modificat radical, ca urmare a degradării sociale și spirituale
uniformizante, scriitorul reușește să creeze un text care devine un plan ideal pentru a
înțelege un oraș, dar și o strategie sigură de a interpreta și, într-o anumită măsură, a
diagnostica viața orașului, filtrând-o la nivel individual prin folosirea experienței urbane
variate temporal a personajului rătăcitor între două lumi: de ieri și de azi, pentru a
întruchipa diferite etape ale vieții orașului.

Bibliography

Gillies, Grace Writing in the Street: The Development of Urban Poetics in Roman Satire,
2018. https://escholarship.org/uc/item/7x66m4vs (vizualizat 23.02. 2021)
Puello Alfonso, Sarah L. Poetics of the urban, poetics of the self: a comparative study of
selected works by Jorge Luis Borges and Jacques Réda. In: French Studies Bulletin,
Volume 33, Issue 125, Winter 2012, p. 77–83.
Hodges, Elisabeth. Urban Poetics in the French Renaissance. Aldershot: Ashgate, 2008.
Georganta, Konstantina. Conversing Identities: Encounters Between British, Irish and
Greek Poetry, 1922-1952, Brill, 2012.
Pallasmaa, Juhani. The Sensuous City. Reflections on the Poetics of Urban Experience. In:
(Re)Stitch Tampa: Riverfront-Designing the Post-War Coastal American City through Ecologies.
New-York: Actar Publisher, 2016, pp. 46-56.

383
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

De Certeau, Michel. Walking in the City. In: The Practice of Everyday Life. Berkeley:
University of California Press, 1984.
Lehan, Richard. The City in Literature: An Intellectual and Cultural History. Berkeley:
University of California Press, 1998.
Saca, Serafim. Linia de plutire. Chișinău: Literatura artistică, 1987.
Mănucă, Dan. Parabola condiției umane. Serafim Saca. În: Limba română, 2007, nr. 10-
12. https://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=605 (vizualizat 22.02. 2021).
Seed, David. The City and the Novel. Encyclopedia of the Novel. Chicago: Fitzroy
Dearborn, 1998.
Simmel, Georg. The Metropolis and Mental Life. 1903. In: The Sociology of George
Simmel. Ed. K.H. Woolf. City: MacMillan Publishing, 1950, pp. 259-267.
Crang, Mike. Relics, places and unwritten geographies in the work of Michel de Certeau.
In: Thrift, Nigel and Mike Crang (eds) Thinking Space. London and New York: Routledge,
2003.

384
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ASPECTS REGARDING THE OFFICIAL SPEECH ABOUT THE INTERWAR

ROMANIAN CRISIS

Diana-Mihaela PĂUNOIU
Scientific Researcher III, PhD, „C.S. Nicolăescu-Plopşor” Institute for
Studies in Social Sciences and Humanities from Craiova

Abstract: This article presents a few aspects regarding the official speech about the interwar
Romanian crisis, with accent on the moral crisis, reflected in some documentary sources of the time,
published and unpublished. After a short definition of the concept of crisis, the analysis is focused on
the way the crisis was understood and defined by the laic and religious authorities from the
interwar period and what theoretical solutions they proposed to solve the crisis, as is seen,
primarily, from the conferences and public speeches held by the laic and religious authorities, with
the occasion of various public events.

Keywords: interwar crisis, moral crisis, official speech, conferences, institutions

In the period between World Wars, it was manifested, in the European space, a
multilateral crisis, identified in political plan (by the regime, by the
government/ministries, by the system), economic, social, cultural and moral or identity,
of whose consequences combined led to the start of the Second World War. Considering
the fact that, in the discussed period, the crisis in Romania fitted in the European
patterns, before we start the article on the subject in the title, we consider necessary a
few notes, relative to the definition of the concept by the specialists, also on how the
crisis was understood and define by various laic and religious authorities and what
theoretical solutions were proposed to fix it.
The term of crisis can be defined as representing “a situation of abnormality at
national or international level, in which are threatened or severely disturbed the
fundamental values, the balance or stability of country’s political, economic and social
life, fundamental rights and freedoms of the citizens, material and cultural values,
environmental, state’s interests and objectives”1. The concept of crisis contains “all
aspects regarding inner and outer life of human as individual and as part of social
relations that he will establish inside the communities that he is part off”2.
Between 1930 and 1940, in the context of events evolution internally (the
increase of popularity of extremist movements – Legionnaire Movement, decrease of
faith of the population in state’s structures and representatives, radicalization of the

1
Daniel Apostol, Criza, a cincea putere în stat. Managementul crizelor politice şi economice, reflectat în presa
timpului în România anilor 1930-1939, Bucureşti, Univers Juridic Publishing House, 2009, p. 16.
2
Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica limbajului social-politic, with two
contributions of Ulrike H. Decuble şi Willibald Steinmetz, translation from German language by Gabriel H.
Decuble şi Mari Oruz, coordination and unification of translations by Gabriel H. Decuble, Bucureşti, Art
Publishing House, 2009, p. 177.
385
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

electorate options, visible during parliamentary elections in the autumn of 1937, falling
into desuetude of the Romanian traditional values: family, Christian orthodox faith, etc.)
and externally – economic crisis, ascension of extremist movements – communism and
fascism, deterioration of the international situation and the start of the Second World
War3, cooperation of state institutions, to identify solutions to restore the social balance
and create socio-cultural models based on the fundamentals of Christian morals, grew4.
Relevant, for our analyze, is how it was understood and defined by the
representatives of the politic, culture and church of the Romanian state the crisis in the
period between wars and what solutions they proposed for coming out of the crisis.
Analyzing the documents of the time shows the fact that the cultural laic and ecclesiastic
authorities or personalities considered that the unbalance was caused by the morale
crisis, felt at the level of every social categories and, implicitly, in every field of activity.
Therefore, even from the ’30 of the XX th Century, the representatives of the
Orthodox Romanian Church and various cultural personalities highlighted the need to
reactivate the orthodox spirit in the public life, considering that the main cause of the
social problems was the morale crisis, that manifested in the society under various
forms: exaggerated negativism as factor of social degradation, the frauds in the public
institutions, political demagogy, lack of reaction of the people and/or the human
communities against what was harmful to the evolution of the Romanian society etc.
Eloquent in this matter is the following fragment from the conference held by the
Romanian Patriarch Miron Cristea, at the “Dalles” Foundation, on December 9, 1932:
“It seems that – after achievement of our national unity – we no longer have a
precise goal, towards we aim and focus our powers, making them active and fruitful. […]
These abnormal situations hunting the humanity, but especially the Romanian people,
are known generally as: morale crisis. There are the cause of all complains and disorders,
more and more obvious, that rules over the actual society. It manifests, (…), thru that
exaggerated negativism, that became itself a factor of social dissolution.

3
See, for the evolution of the events internally and internationally, Istoria Românilor, vol. VIII, România
întregită (1918-1940), coordinator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Bucureşti, Enciclopedică Publishing House,
2003, p. 385-390; Keith Hitchins, România 1866 – 1947, translation from English language by: George D. Potra
şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Humanitas Publishing House, 1996, p. 443-448; Daniel Dieaconu, Realitatea
unui mit, Corneliu Zelea Codreanu. O cronică a naţionalismului românesc interbelic, Iaşi, Timpul Publishing
House, Piatra-Neamţ, Cetatea Doamnei Publishing House, 2009, passim; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a
poporului român, 3rd edition revised and completed, Bucureşti, Univers Enciclopedic Publishing House, 2002, p.
318-348; Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 5, Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),
translation by: Monica Timu, edition supervised, notes and comments by: Doina Barcan Sterpu, Iaşi, Institutul
European Publishing House, 1998, p. 74-119; Barbara Jelavich, Istoria Balcanior. Secolul al XX-lea, vol. II,
translation by: Mihai-Eugen Avădanei, afterword by: I. Ciupercă, Iaşi, Institutul European Publishing House,
2000, p. 177-194.
4
Starting with the second decade of the XX century, there were constant preoccupations for the rebuilt of the
Romanian socio-cultural life, affected by the First World War. On this line we can record the starting of the
Association for Social Study and Reform that will become, in 1921, the Romanian Social Institute, and from
1938, The Institute for Social Research of Romania, and also the opening, in 1921, of the People’s House of
Culture, that became, in 1922, Royal Cultural Foundation “Principe Carol” (Antonio Momoc, Capcanele politice
ale sociologiei interbelice: şcoala gustiană între carlism şi legionarism, preface by Zoltán Rostás, Bucureşti,
Curtea Veche Publishing House, 2012, p. 86-89, 109, 151, 153; „Monitorul Oficial”, part I, year CVI, no. 242,
18 October 1938, p. 4953).
386
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

So many frauds in the public institutions, so many bankruptcies in the

commercial institutions, the demagogy, that manifests more and more meretricious and
kills the public life, lack of reaction against all that is obviously dangerous to order and
progress, all are the effects, not of a bad economic situation, but of a sickly morale
situation. The material deficit that the economists are talking about is the result of a
morale deficit. […] The lack of a superior ideal in life got us stuck in the mud of the
physical life needs. The morale commands being ignored, all the powers, that control
life, got consumed and became unbalanced, so that the society floats in ignorance,
without goal and soar”5.
The Patriarch sustained that, in order to remedy this abnormal situation, every
man had, in public and private life, to acquire and show an ideal based on the Christian
morale precepts. He considered that the morale ideal was “the base element that provides
durability and vitality to a social organism providing in this organism the power of
cohesion, which will curdle and connects with steadiness the composing parts”.
Achieving that ideal was the duty of every member of a community, but especially of
those that, thru the positions they occupy, had the role of guides in public life. Also, was
necessary that every social categories to work together to achieve the Church work6.
Also on the line of preoccupation to reactivate the orthodox spirit in public life,
the university professor Stefan Bogdan considered that, in order to improve the social
life, the fundamentals of Christian-orthodox faith can be used „as a principle of social
solidarity” 7, while Nichifor Crainic blamed the state for lack of initiative in educating the
youth in the Christian-orthodox spirit8.
Religion was considered to be firstly a social manifestation, the moral factor
representing “the key of the balance in society” 9. According to the university professor
V. Gh. Ispir:
„Spiritual rebirth of the Romanian culture has to be a postulate of the Church.
(…) The Church has the duty to begin an action of moralization of our public life. She has
to be a guide in intellectual discipline, severe in social and morale life, to guide in every
day actions. […] The Church has the duty to come out of its walls, to face the time’s
waives and show the main objective of the contemporary life. In all manifestations: art,
politics, science she has to provide the leading ideal. What the people expect from the
Church is that she needs to resolve in a Christian way every problem of the day: politic,
economic and cultural. […] The Christian mission in our country is to specify an active
social ideal in society and to cooperate on our kind’s soul unity” 10.
In light of what is exposed above, we can state that, at least at the theoretical
level, in the years 1930s of the XXth century existed the conviction that the amplification
of activity of Orthodox Romanian Church in the life of humane communities could get
5
Miron Cristea, Îndatoririle generaţiei de azi, in volume Biserică şi probleme sociale. Conferinţe, sinae loco,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1933, p. 21-22.
6
Ibidem, p. 23, 27, 29.
7
Ştefan Bogdan, Biserica şi viaţa socială, in Ibidem, p. 35-36.
8
Nichifor Crainic, Tineretul şi creştinismul, in Ibidem, p. 98-116.
9
V. Gh. Ispir, Misiunea creştină în România nouă, in Ibidem, p. 196.
10
Ibidem, p. 211, 215, 226.
387
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

the Romanian society out of the morale crisis of the time between wars. The cultural laic
and ecclesiastic personalities of the time proposed various way of action like: define a
social ideal based on the Christian-orthodox morale percept’s, which will be assumed by
the society members; thru the intensification of missionaries, charity activities etc.
As final result, the Church’s “offensive” in public life had to contribute to
initiation of a healthy orientation with the purpose of solving the existing social
problems of the time and lead to coagulation of a social solidarity, meant to produce a
positive evolution in every activity field.
The official speech regarding the morale crisis of the society knew continuity and
even intensification during the monarchic authority regime. King’s Carol II monarchic
authority regime, that happened between February 10/11, 1938 and September 6, 1940,
has been put into practice using a mixed of reforms and measures, that were supposed
to transform fundamentally the existing socio-politic structures. The new regime
became the carrier for „saving” solutions for political and moral crisis that Romania of
those times was going thru. Implementation of those solutions meant, in the vision of
carlist’s protagonists, forcing some new moral and social norms, a new socio-politic rite,
based on the principal of social/community solidarity, on some fundamental concepts
for national identity (motherland, patriotism, citizenship, freedom, authority, family,
education, etc.).
From the proclamation for the country of King Carol II, press articles and up to
public conferences and speeches or memos addressed to various
administrative/cultural authorities etc. were highlighted on one side the bankruptcy of
the democratic Romanian regime (“the old regime”) and the effects of the political,
economic, morale and cultural crisis over the structures of Romanian society, and on the
other side the necessity of “morale rebirth/recovery of the nation” and the substantial
reform of Romanian state and society 11.
In this matter, eloquent is the following fragment from the speech held by Alice
Nicolescu, on December 18, 1938 with the occasion of the formation of guardian’s flock
of the professional class for apprentice in Craiova. Alice Nicolescu, the commander of the
guardian flock mentioned above, highlighting the reasons why King Carol II started The
Guardians of the Country, stated the following:
„The starting point has to be seen in the social state after the war (First World
War – our note). A disintegration of the soul started around the war increasing after the
end of it, thru the ideas of destruction of the state, the family, the entire social structure.
In front of these ideas of denial and destruction and denial of the state, the
preservation instinct and affirmation of nationalism reacted thru a revival of Romanian
ethnicity. […] The youth can no longer be left to chance; has to be guided towards an
ideal” 12.

11
See in detail, Diana-Mihaela Păunoiu, Sărbătoare şi propagandă în timpul regelui Carol al II-lea (1938-
1940), Bucureşti, Academia Română Publishing House, 2013, p. 21 and the following pages.
12
National Archive Dolj, Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt fund, Administrative Service, File No. 22/1939, f.
103-104.
388
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Relevant to highlight how the morale crisis was understood, in that time, and
how “the memory” of it was perpetuate at speech level, is also the following fragment,
extras from the memo of the president of Cultural Society “Traian Demetrescu” from
Craiova, addressed, in April 1939, to the royal resident of Olt County:
„Who does not remember, Your Excellency, how right after the war (First World
War – our note) a moral depression seized all social layers. It was manifested thru a
general indifference, a lack of order and discipline of the soul; an unbalance in the
household, in finance, in public administrations and even in state’s fortune. To all these
we can add an indifference [towards] the day of tomorrow and a fantastic squandering.
And to have an exact picture of reality, let’s note and the rest of the decreases, such as:
the taste for rapid enrichment, but without work, or economy and without the struggle
with the hardness of life” 13.
Setting the base to enforce the personal monarchic regime and the justifications
given by the multilateral crisis in the period between wars, King Carol II has
institutionalized the moral recovery of the nation, “facilitating”/imposing in this
direction a combined action of the state’s institutions (administration, School, Pre-
military – Premilităria, Guardian of the Country – Straja Ţării), National Renaissance
Front, cultural institutions, Social Service, Church etc. 14). In this context, the solutions,
regarding the social problems of the time, have foreseen the increase of the Church’s 15
involvement in the life of local communities, with the purpose of the affirmation of the
social aspects of Christian teachings and promoting fundamental values the evolution of
Romanian society. So, the activity of the priest exceeded the boundaries of the Churches,
it could/had to be developed within school, the house of culture (cămin cultural) and
Social Service, Guardian of the Country and even within the “ideological limits” of the
unique party, National Renaissance Front. In theory, the priest had to be present at all
important social activities, contributing, next to representatives of other institution, to
morale regeneration of the humane communities and strengthening the Christian
Orthodox faith in the members of these communities.
On this line, the priests community in Oltenia declared from the beginning the
adhesion to the political regime enforced by the King Carol II on February 10/11, 1938,
appreciating that the effort of Romanian Orthodox Church representatives
“Christianization of everyday life” was doubled by the reforms enforced by the carlist
13
Ibidem, File No. 29/1939, f. 123.
14
„Monitorul Oficial”, part, year CVI, no. 242, 18 October 1938, p. 4952; „Monitorul Oficial”, part I, year 105,
no. 232, 7 October 1937, p. 8190-8192; Enciclopedia României, vol. I, Statul, editing committee: Dimitrie Gusti,
Constantin Orghidan, Mircea Vulcănescu, Virgiliu Leonte, Ediţia I, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p.
489; Armand Călinescu, Noul regim: cuvântări 1938-1939, 2end edition, Bucureşti, DoMinor Publishing House,
2003, p. 99.
15
From the beginning of the monarchic authority regime, was stated and existed a bilateral cooperation between
laic and religious representatives of the power, the evidence being also the fact that the prime minister of the
Romanian Kingdom (the president of the Ministers Council) was, between February 11, 1938 – March 6, 1939,
the Patriarch Miron Cristea. (Cristian Vasile Petcu, Guvernarea Miron Cristea, Bucureşti, Enciclopedică
Publishing House, 2009, p. 234-235; Lucian Dindirică, Miron Cristea: patriarh, regent şi prim-ministru, Iaşi,
Tipo Moldova Publishing House, 2011, p. 316; Idem, O filă de istorie ecleziastică românească: Mitropolitul
Nifon Criveanu, in „Misiunea. Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata
României « General Paul Teodorescu »”, year II, No. 1(2)/2015, p. 75-79).
389
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

regime, something highlighted at the annual congress of the Priest’s Society

“Renaissance”, held in Caracal, on December 15, 1938:
„That was observed from the fact that political leadership spheres of the state not
only there were not influenced by the religious revival, but also sign up as prime
principle of recovery of the entire life of the Romanian state, the religious morale
principles of our church.
(…) It’s proper therefore that in any occasion to bring our entire offering of
recognition to His Majesty Christian Orthodox King Carol II (…)
Therefore we make an earnestly call to the entire priest community to enrol and
activate with enthusiasm in these organizations like: Guardians, Pre-military and Social
Service, being secure they will contribute not only to raising the kind, but also to
capitalize of the social role they have in the middle of society” 16.
During the 16th congress diocesan of the Society of Priests “Renaissance”, that
took place on March 22, 1939, in Craiova, the priests from Oltenia voted a motion where
they expressed their profound devotion towards the King Carol II, “the protector of our
national church”, and also towards “the opera of social education for the renaissance of
the Romanian people”. In the same time it took a commitment to cooperate with
administrative, cultural and politic authorities to “raise the people” within the Social
Service and the National Renaissance Front17.
The Mitropolit Nifon Criveanu enforced/reconfirmed the new relation between
the state and Romanian Orthodox Church and assumed, in behalf of the priests
community in Oltenia, “the new role” of the Church received from the carlist regime.
Therefore, in the speech from November 30, 1939, with the occasion of his election as
Archiepiscop of Craiova and Mitropolit of Oltenia, Râmnicului and Severinului18, Nifon
Criveanu stated the following:
„Its proper that the Church, …., to be more present to all calls of life national,
cultural, spiritual, social and philanthropic and become more useful and necessary in the
life of state (our underline), in guiding the people, the society, the family and individual,
in forming the youth, justifying with this its existence, its utility.
(...)The Church is ever called – by the times an people – to purify, to renew and
Nobile the humane life, to bring into social life and the people life the holy spirit of peace
and brotherhood, the holy spirit of servitude and sacrifice, spreading justice and
humanity in leadership, obedience and faith in listening, peaceful work for all, honesty,
order, devotion and zeal, is called to empower the Romanian soul with the strait of faith
and love, solidarity and unification (...)”19.

16
National Archive Dolj, Rezidenţa Regală a Ţinutului Ol fund, Administrative Service, File No. 7/1938, f. 391-
392.
17
Ibidem, File No. 25/1939, f. 50v.
18
See, for details regarding the life and activity of Nifon Criveanu, Diana-Mihaela Păunoiu, Nifon Criveanu –
primul mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului in volume „Mehedinţi – istorie, cultură şi spiritualitate”,
vol. 3, supervised by Pr. PhD Iulian Nedelcu, Drobeta Turnu Severin, Didahia Severin Publishing House, 2010,
p. 248-259.
19
„Biserica Ortodoxă Română. Revista Sfântului Sinod”, year LVII, No. 11-12, November – December 1939, p.
716-717.
390
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Generally, after the instauration of the carlist regime, the Church representatives
sustained and spread thru various means of information the official points of view,
according to which the solving of the morale crisis, and implicitly the social crisis, could
be achieved thru a constant action or involvement of the Church in the life of humane
communities, having necessary the coordination of the work of priests to achieve
positive results at national level.
Considering the analyzed information from the documentary sources used, we
can state that solving the interwar Romanian crisis, including the moral crisis, included,
at least at the theoretical level, an efficient combined action of all cultural and politic, laic
and religious representatives.
On the other side, the involvement of the state’s institutions in solving the
interwar Romanian moral crisis, in other words, the project of moral regeneration –
„rebirth /recovery” – of the Romanian nation, was done in the internal and external
specific context of the 1938 – 1940, when, right after the installation of the monarchic
authority regime of King Carol II, was started a process of social transformation, of
redefinition of Romanian traditional values. In this context, all social and professional
categories had to carry on their activities within „ideological limits” and institutional
limits enforced by the carlist regime. The failure of the monarchic authority regime
(February 10/11, 1938 – September 6, 1940) and the context created the Second World
War determined the impossibility of efficiently application of the foreseen solutions in
the period to overcome the interwar Romanian crisis.

Bibliography

National Archive Dolj, Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt [Royal Residency of Olt County] fund,
Administrativ Service, File No.: 7/1938; 22/1939; 25/1939; 29/1939.
„Monitorul Oficial”, part I, 1937; 1938.
Biserica Ortodoxă Română. Revista Sfântului Sinod”, year LVII, No. 11-12, November – December
1939.
Biserică şi probleme sociale. Conferinţe, sinae loco, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1933.
Enciclopedia României, vol. I, Statul, editing committee: Dimitrie Gusti, Constantin Orghidan,
Mircea Vulcănescu, Virgiliu Leonte, 1st edition, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938.
Călinescu, Armand, Noul regim: cuvântări 1938-1939, 2nd edition, Bucureşti, DoMinor Publishing
House, 2003.
Apostol, Daniel, Criza, a cincea putere în stat. Managementul crizelor politice şi economice,
reflectat în presa timpului în România anilor 1930-1939, Bucureşti, Univers Juridic Publishing
House, 2009.
Berstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 5, Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),
translation by Monica Timu, edition supervised, notes and comments by Doina Barcan Sterpu,
Iaşi, Institutul European Publishing House, 1998.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, 3rd edition revised and completed,
Bucureşti, Univers Enciclopedic Publishing House, 2002.

391
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Dieaconu, Daniel, Realitatea unui mit, Corneliu Zelea Codreanu. O cronică a naţionalismului
românesc interbelic, Iaşi, Timpul Publishing House, Piatra-Neamţ, Cetatea Doamnei Publishing
House, 2009.
Dindirică, Lucian, Miron Cristea: patriarh, regent şi prim-ministru, Iaşi, Tipo Moldova Publishing
House, 2011.
Idem, O filă de istorie ecleziastică românească: Mitropolitul Nifon Criveanu, in „Misiunea. Revista
Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României « General Paul
Teodorescu »”, year II, no. 1(2)/2015, p. 75-79.
Hitchins, Keith, România 1866 – 1947, translation from English language by de George D. Potra şi
Delia Răzdolescu, Bucureşti, Humanitas Publishing House, 1996.
Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordinator: Ioan Scurtu, secretary:
Petre Otu, Bucureşti, Enciclopedică Publishing House, 2003.
Jelavich, Barbara, Istoria Balcanior. Secolul al XX-lea, vol. II, translation by Mihai-Eugen Avădanei,
afterword by I. Ciupercă, Iaşi, Institutul European Publishing House, 2000.
Koselleck, Reinhart, Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica limbajului social-politic,
with two contributions of Ulrike H. Decuble şi Willibald Steinmetz, translation from German
language by Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, coordination and unification of translations by
Gabriel H. Decuble, Bucureşti, Art Publishing House 2009.
Momoc, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice: şcoala gustiană între carlism şi
legionarism, foreword by Zoltán Rostás, Bucureşti, Curtea Veche Publishing House, 2012.
Păunoiu, Diana-Mihaela, Sărbătoare şi propagandă în timpul regelui Carol al II-lea (1938-1940),
Bucureşti, Academia Română Publishing House, 2013.
Idem, Nifon Criveanu – primul mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului, in „Mehedinţi –
istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. 3 supervised by Pr. PhD Iulian Nedelcu, Drobeta Turnu
Severin Didahia Severin Publishing House, 2010, p. 248-259.
Petcu, Cristian Vasile, Guvernarea Miron Cristea, Bucureşti, Enciclopedică Publishing House,
2009.

392
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

MICROTEACHING WITH WEB 2.0 TOOLS – A FUNCTIONAL MODEL OF

PRESERVICE TEACHER TRAINING DURING THE PANDEMIC

Ileana Oana MACARI,

Assoc. Prof. PhD, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iași

Abstract: The purpose of the study is to describe and discuss a functional model of pre-service
teacher training during the pandemic based on an updated version of micro-teaching that takes
the real classroom to the web 2.0 environment. The participants were 47 Romanian MA students
who were instructed to adopt Edmodo, an open source Learning Management System (LMS), and
other web 2.0 tools into their microteaching as part of their assignments. As a result, students were
able to complete their training module even though schools closed on March, 13, at the same time
improving their ICT skills which were to become essential over the second school year affected by
the pandemic.
Micro-teaching, pre-service teacher training, web 2.0, Edmodo, the pandemic.

Keywords:

Introducere
Sistemul construit în jurul conceptului de „micro-predare” stă, începând din
1959 , când fost conceput și implementat de Dwight Allen și echipa sa, la baza
1

majorității programelor de formare a studenților care se pregătesc pentru o carieră

didactică în numeroase țări. În România, acesta a ajuns să fie cunoscut și utilizat mai
degrabă în ultimii ani, fiind folosit consecvent doar în unele programe de masterat 2 și
mai puțin în alte tipuri de perfecționare.
Obiectivul principal al micro-predării este acela ca studenții să țină, pe rând, ceea
ce în termeni general utilizați se numesc „lecții de probă” în fața colegilor lor și în
prezența profesorului îndrumător. Atât în varianta inițială a modelului, cât și în cea
ulterioară, numită „evaluarea performanței 2+2”3, fiecare student este, pe rând,
‘profesor’ și ’elev’, dar și ‘evaluator’ și ‘evaluat’. Proprietățile și contextul de predare-
învățare pe care îl creează micro-predarea asigură un mediu de învățare în același timp
adecvat și cu potențial scăzut de risc. Adecvarea este dată de aceea că studenții își
exersează, într-un cadru organizat și sub îndrumarea4 unui metodician, abilitățile de
predare, de observare, de autoevaluare și de evaluare a lecțiilor prin elaborarea
planurilor de lecție, susținerea micro-lecțiilor în fața colegilor și participarea la

1
1959 este anul pe care Allen, într-o abordare retrospectivă din 1980, îl indică drept momentul „nașterii” micro-
predării (Allen, 1980, p. 147).
2
De exemplu, la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, se folosesc de aproximativ
15 ani tehnici din sistemul de micro-predare, în cadrul unora dintre seminariile masteratului de Lingvistică
aplicată – Limba engleză ca limbă străină.
3
În original, „2+2 performance appraisal system”.
4
Îndrumarea poate presupune și oferirea unor demostrații efectuate de către metodician, în variantă înregistrată
sau live.
393
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

discutarea fiecărei sesiuni de micro-predare. Potențialul scăzut de risc se datorează în

primul rând faptului că studenții nu sunt puși direct în situația de a preda unor elevi
reali. Prin analogie cu programele de pregătire a piloților, care nu sunt lăsați la manșa
avioanelor de linie înainte de a exersa pe simulatoare de zbor, sau cu cele de la Medicină
dentară, unde studenții nu lucrează prima lor plombă pe pacienți, ci pe manechine,
micro-predarea propune un mediu de învățare simulat, în care tot ce se întâmplă se
tranformă în ocazii de învățare și de dezvoltare a competențelor. O contribuție majoră în
acest sens o are înregistrarea și vizionarea micro-lecțiilor, ceea ce asigură un cadru ideal
pentru reflecție și auto-reflecție asupra stilurilor de predare, inclusiv al celui propriu.
Situația concretă descrisă de prezentul articol este desfășurarea disciplinei
„Practica pedagogică” din Planul de învăţământ pentru programul de formare
psihopedagogică pentru nivelul II de certificare pentru profesia didactică, în condițiile
impuse de restricțiile generate de pandemie începând cu primăvara lui 2020. Odată ce
cursurile au fost suspendate în întreg sistemul educațional din România, studenții nu au
mai avut acces în sălile de clasă din cauza lockdown-ului, ceea ce a condus la necesitatea
identificării unei variante alternative pentru a le permite acestora să își finalizeze
activitatea din cadrul disciplinei.
A fost necesar, deci ca, pornind de la cadrul tradițional al micro-predării, să se
conceapă un model adaptat restricțiilor pandemice, care să transfere mediul de învățare
simulat de modelul de micro-predare din clasa reală către o platformă de gestionare a
învățării5 cu acces la aplicațiile de tip web 2.0.

Participanții
Participanții la activitățile disciplinei „Practica pedagogică” au fost 47 de studenți
masteranzi de anul al II-lea ai Facultății de Litere a Universității „Alexandru |Ioan Cuza”
din Iași, de la 6 dintre specializările oferite de Facultate la nivel master în anul
universitar 2019-2020. Studenții au fost distribuiți în 6 micro-clase, după cum urmează:
Micro-clasa 1. Cultură germană în context European – 10 studenți; Micro-clasa 2. Limbi,
literaturi şi civilizaţii străine – 5 studenți, Micro-clasa 3. Lingvistică aplicată - Didactica
limbii engleze – 10 studenți, Micro-clasa 4. Studii americane – 10 studenți, Micro-clasa 5.
Studii francofone – 7 studenți, și Micro-clasa 6. Traducere şi terminologie – 5 studenți.

Descrierea organizării și desfășurării activității

Pentru participarea la activitățile acestei discipline, studenții au fost invitați să
adere la clasa numită „Practica pedagogica, sem. 2, 2020”, creată pe platforma Edmodo 6.
Studenții au fost grupați, în funcție de specializare, în ”micro-clase” de minimum 5 și de
maximum 10 studenți. Listele nominale ale micro-claselor, descrierea activității, precum
și mesajele tutorelui și studenților au fost postate pe Edmodo pe tot parcursul
semestrului al II-lea, în care se regăsește disciplina conform Planului de învățământ.

5
LMS – Learning Management System
6
www.edmodo.com
394
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Micro-clasele s-au format pe baza specializării studenților pentru ca activitățile

de predare susținute de studenți în fața micro-clasei lor să poată fi desfășurate în limba
programului la care erau înscriși, așa încât să se poată maximiza beneficiile activităților.
Studenților li s-au furnizat explicații detaliate despre sistemul de micro-predare și li s-au
dat instrucțiuni precise despre responsabilitățile implicate de acesta.
Astfel, cu toții au fost informați că vor pregăti și susține în cadrul micro-clasei din
care fac parte o activitate de tip ”micro-predare”, cu durata de 10 minute, care va fi
înregistrată audio-video7 și va fi inclusă în portofoliul pe baza căruia vor fi evaluați. În
timpul activității de micro-predare, ceilalți studenți din micro-clasă vor fi „elevii” și vor
participa la toate activitățile (jocuri, întrebări, concursuri, etc.) propune de „profesor”.
Fiecare student urma să fie „elev” în timpul a minimum 5 activități de micro-predare8 și
să completeze grilele de evaluare (postate pe Emodo) pentru minimum 5 activități de
micro-predare la care a fost prezent în clasă, precum și pentru alte 5, la care fie a fost
prezent, fie a vizionat înregistrarea video.
În mod independent, fiecare micro-clasă urma să propună un calendar al
activităților de micro-predare, pe care să îl posteze pe Edmodo, astfel încît să poată
participa și studenții interesați din alte micro-clase, îndrumătorul de practică urmând să
fie „invitat permanent”. În calendar trebuiau să fie programate sesiuni de minimum 5
prezentări, fiecare student având alocare 25 de minute, dintre care 10 pentru micro-
predare și 15 pentru feedback. Studenților li s-au transmis, de asemenea, termenele
pentru realizarea calendarului, respectiv, înscrierea pe Edmodo 9, deliberarea și
deciderea calendarului fiecărei micro-clase, postarea pe Edmodo, de către fiecare micro-
clasă, a programării activităților de micro-predare (lista nominală, intervalele orare) și a
locației, desfășurarea sesiunilor de micro-predare și încărcarea portofoliilor pe Edmodo.
Studenții au fost preveniți că, similar cu un modul de practică obișnuit, care
necesită participarea directă a studenților, nu se va organiza re-evaluarea activității în
sesiunea de restanțe. Evaluarea urma să se facă pe baza unui portofoliu care conține:
Planul de lecție (20%), autoevaluarea (20%), grilele de evaluare a colegilor (30%),
înregistrarea video a lecției (30%).

Discuție
În condițiile concrete din primăvara lui 2020, este evident că micro-predarea
prezenta avantajul că studenții nu aveau nevoie de acces la clasa de elevi, ci urmau să
lucreze în mediul simulat creat de aceasta. În plus, studenții putea beneficia de
avantajele identificate de Allen încă din 1980 ale unui astfel de mediu, respectiv precizia,
simplitatea, nivelul scăzut de stres și ostilitate, promovarea experimentării, capacitatea
de mediere și de replicare, precum si posibilitatea de a fi controlat (1980, p. 150).

7
Studenților li s-a comunicat că este responsabilitatea fiecăruia dintre ei să se asigure de realizarea și calitatea
înregistrării audio-video, aceasta fiind o piesă esențială din portofoliu, fără de care nu vor putea fi evaluați.
8
Studenții din micro-clasele cu 5 membri li s-a cerut să participe la o activitate suplimentară împreună cu o altă
micro-clasă, în funcție de cea de a doua specializare pe care au absolvit-o la nivel licență.
9
Studenților li s-a comunicat că vor fi evaluați exclusiv studenții înregistrați pe Edmodo care au încărcat pe
platformă materialele solicitate.
395
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Se evitau, astfel, și ceea ce Allen și Eve numesc „limitările severe” ale sălii de clasă
obișnuite, respectiv faptul că rațiunea prezenței elevilor la școală nu este ca studenții
practicanți să aibă ăe cine să exerseze, ci ca să li se predea, că orice exersare a unei
competențe sau a unei tehnici trebuie să se încadreze în lecția planificată pentru ziua
respectivă și că în sala de clasă obișnuită există doar puține ocazii pentru feedback.
(1968, p. 182).
Totuși, din motive care nu țin de criterii conceptuale, modelul descris mai sus a
trebuit să fie din nou ajustat. Faptul că pe 13 martie 2020 s-au suspendat activitățile
prezențiale a impus ca toate activitățile propuse în calendarele micro-claselor să fie
mutate din clasa reală în spațiul virtual, nici o alternativă precum amânarea
activităților10 sau evaluarea lor strict teoretică11 nefiind cu adevărat o opțiune potrivită
pentru o disciplina eminamente practică. Prin urmare, studenții au fost invitați să își
predea micro-lecțiile dintr-un spațiu ales de fiecare dintre ei – de acasă, de la birou, din
cămin – și în prezența sau absența unor „elevi”, să le înregistreze și apoi să le încarce pe
Edmodo. O altă modificare semnificativă avea să fie aceea că sesiunile de feedback de
după fiecare micro-lecție urmau să fie înlocuite de grilele de evaluare și de comentariile
postate pe platformă, aceasta permițând, în privința interacțiunii dintre utilizatori,
reacții similare cu cele permise de Facebook (like-uri, comentarii, emoticoane,
răspunsuri, etc.).
Fiind vorba de o adaptare a modelului inițial de micro-predare urmată de o
ajustare, era de așteptat că unele dintre etapele modelului original nu mai puteau fi
păstrate. În plus, faptul că studenții deja absolviseră programul de formare
psihopedagogică pentru nivelul I de certificare pentru profesia didactică, a făcut ca
prima etapă, cea în care cursanților li se predau elementele de bază ale unei lecții, să nu
mai fie necesară. S-a putut trece, prin urmare, la etapele 2 și 3, de planificare, respectiv,
de predare a micro-lecțiilor și de feedback, în modul descris mai sus. S-a renunțat, însă,
la etapa a patra, de re-planificare și predare a noii versiuni a micro-lecției, din rațiuni ce
au ținut de aglomerarea de sarcini academice specifice semestrului final al programelor
de masterat, precum și pentru că îndrumătorul de practică a considerat că potențialele
beneficii pentru studenți nu ar fi compensat eforturile necesitate din partea acestora.

Conclusions
La o primă vedere, preluarea, adaptarea și aplicarea unui model creat acum mai
bine de șaizeci de ani care nici măcar nu este folosit sistematic în România poate părea
surprinzătoare, însă versatilitatea și ușurința cu care poate fi replicat acesta, în același
timp încorporând intrumente de tip web 2.0 ca unică soluție de continuare a activităților
didactice în timpul lockdownului, justifică demersul prezentat în lucrarea de față.
La disciplina „Practica pedagogică”, activitatea se concentrează asupra exersării și
dezvoltării abilităților de predare ale studenților Facultății de Litere a Universității

10
Studenții, masteranzi în anul al II-lea, trebuiau să finalizeze activitățile din modul, pentru a putea obține
certificatele de absolvire a acestuia.
11
La o disciplină precum Practica pedagogică, o astfel de alegere ar fi constituit un compromis inacceptabil.
396
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

„Alexandru Ioan Cuza” din Iași înscriși în programul de formare psihopedagogică pentru
nivelul II de certificare pentru profesia didactică în anul universitar 2019-2020.
În situația suspendării totale a cursurilor la toate nivelurile, continuarea și
finalizarea Practicii pedagogice s-a putut realiza, în condiții cât mai apropiate de
obiectivele și standardele unei astfel de discipline, prin sesiuni de micro-predare
susținute de studenții înscriși în modul. Una dintre adaptările semnificative care au fost
necesare este aceea că, nemaiputând să-și asume rolul de „profesor” în fața unei clase în
care colegii erau așa-zișii „elevi”, studenții au trebuit să pretindă că sunt „profesori” în
fața unor clase de „elevi” imaginari cărora să le predea, utilizând strategii didactice
variate și în mod interactiv, lecții de gramatică, de vocabular sau de civilizație în limba
programului la care erau înscriși.
Urmarea a fost că în înregistrarea micro-lecțiilor se poate observa o paletă largă
de soluții creative identificate de „profesori”, care au mers de la transformarea unui
spațiu privat precum propria cameră într-o „sala de clasă” prin utilizarea unei table
magnetice, a unui flipchart sau chiar a unei simple uși, până la desfășurarea lecției într-
un cadru informal, dar potrivit cu acea lecție. De exemplu una dintre lecțiile care a avut
ca temă vocabularul tematic „food” s-a desfășurat într-o bucătărie din cămin, iar
participanții – „profesorul” și doi colegi în rol de „elevi” au pregătit o rețetă simplă
utilizând ingredientele cuprinse în lista cuvintelor predate.
De menționat, însă, că inventivitatea și entuziasmul studenților în a crea spații de
predare-învățare în care să își desfășoare micro-lecțiile au putut să conducă la atingerea
obiectivului principal al aplicării modelului de micro-predare doar pentru că s-au
utilizat instrumente de tip web 2.0 precum platforma de gestionare a învățării Edmodo,
pe care s-au încărcat înregistrările micro-lecțiilor sau link-urile către cele care au fost
postate pe YouTube, dar și grilele de evaluare, pentru care s-a folosit o aplicație Google
numită „Corubrics”, comentariile și feedbackul direct pentru fiecare micro-lecție.
Familiarizarea studenților cu astfel de instrumente pentru facilitarea predării
prin intermediul tehnologiei a reprezentat un beneficiu colateral neintenționat, dar care
avea să se dovedească esențial pentru orice profesor debutant pe parcursul anului școlar
2020-2021, an în care, așa cum am văzut, mare parte din activitatea didactică din primul
semestru s-a desfășurat în spațiul virtual, la distanță.

References
Allen, D. W., 1980. Microteaching: a personal review. British Journal of Teacher Education:
International research and pedagogy , 6(2), pp. 147-151.
Allen, D. W. & Eve, W. A., 1968. Microteaching. Theory Into Practice, 7(5), pp. 181-185.

397
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

DISCOURSE, THE PREMISES FOR ESTABLISHING A MODEL FOR

INVESTIGATING

Carmen DIMITRIA
PhD., "Ștefan cel Mare" University of Suceava

Abstract: iscourse theory has developed over several decades, inspiring many researches in
linguistics. S. M. Ardeleanu emphasizes the connection between the individual and the language, by
drawing with the help of the phrase «le locuteur parle sa propre langue» (S. M. Ardeleanu, 2000:
22). The inscription of the research of the language of the discourse theory presupposes the
articulation of the purely linguistic elements with the set of individual linguistic values and
particularities.
We emphasize the dynamic character of the language, by admitting the fact that each intervention
of each of the speakers can cause changes in the language of the community, it is highlighted, in
fact, the specificity of the language/ individual relationship.

Keywords: discourse, language, speaker, locuteur, speaking, system.

Propusă în primă fază, de Anne- Marie Houdebine (1975), teoria discursului se

dezvoltă pe parcursul a câtorva decenii într-o veritabilă mișcare științifică inspirând în
lingvistică, dar și în alte domenii adiacente, o serie întreagă de noi cercetări.
Preocuparea în legătură cu această nouă paradigmă ține, în principal, de faptul că
propune un cadru conceptual care promite dezvăluirea și explicarea raportului complex
pe care locutorul îl întreține cu limba pe care o utilizează.
Astfel, pornind de la evidența formulei clasice potrivit căreia omul se raportează
la ceilalți și își construiește, totodată, o identitate prin intermediul vorbirii, A. M.
Houdebine propune o abordare amplificată a studiului limbii, în care vor fi luate în
considerare și elementele care indică modul în care locutorul se raportează la sine însuși
evaluându-se, corectându-se, dând seama astfel de reprezentări, atitudini și sentimente
în legătură cu limba pe care o întrebuințează el însuși sau cei din jurul său. Mai exact,
este vorba despre izolarea trăsăturilor particulare ale manierei în care a fost utilizată
limba într-un anumit context.
Urmare a focalizării cercetării asupra legăturii dintre individ și limbă, sintagma
«le locuteur parle sa propre langue» (S. M. Ardeleanu, 2000: 22) implică ideea
multiplicării limbii în raport direct cu fiecare dintre vorbitori, deschizându-se astfel
calea unor posibilități infinite în cercetarea acesteia. Conceptului saussurian de limbă, ca
sistem închis și autosuficient, i se opune acum o structură omogenă și eterogenă
totodată, asupra căreia nu se impun categorisiri, limitări sau reguli, ci, în baza unei grile
de analiză, faptele de limbă sunt observate pentru a înțelege și înregistra fenomenul de
dinamică lingvistică.
Definirea propriului cadru conceptual al Discursului se realizează atât la nivelul
delimitării, cât și la cel al prelucrării constructive a teoriilor și tiparelor vremii, impuse
de orientările structuraliste și gramaticile normative. Astfel, fundamentarea unui nou
398
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

domeniu, în care se conjugă deopotrivă dimensiunea subiectului vorbitor și, prin

aceasta, realizarea uzului limbii, dar și tot ceea ce ține de sistemele lingvistice, de limbă
și limbi, de reguli și norme, este posibilă doar traversând diverse discipline ale științelor
umane (lingvistică, sociolingvistică, psiholingvistică etc).
Desfășurat sub semnul tuturor acestor discipline, Discursul va privi, după cum
explică Anne-Marie Houdebine:

«ce rapport du sujet à la langue, la sinne et celle de la communauté qui l'intègre

comme sujet parlant – sujet social ou dans laquelle il désire être intégré, par
laquelle il désire être identifié par et dans sa parole; rapport énonçable en termes
d'images, participant des représentations sociales et subjectives, autrement dit
d'une part idéologies (versant social) et d'autre part des imaginaires (versant
plus subjectif)» (2002: 10).
Pornind de la această idee au fost generate, încă de la început, un număr
considerabil de interogații și direcții de cercetare, fapt confirmat de multitudinea
studiilor efectuate în domeniul Discursului, care au avut drept corpus de investigație o
pluralitate de tipologii discursive: politice, mediatice, literare și științifice etc. Astfel,
dinamica și originalitatea teoriei Discursului s-au reflectat în cursul evoluției ulterioare,
mai cu seamă în interesul pe care l-au arătat nenumărați lingviști, care au preluat și
aplicat această nouă teorie în diferite studii de specialitate.
În literatura românească de specialitate, modelul teoretic al Discursului a fost
introdus de studiile lingvistei Sanda-Maria Ardeleanu1, care „a acordat o atenție
deosebită atât studierii limbii franceze contemporane prin aplicarea și ilustrarea
seturilor de norme specifice teoriei discursului, cât și limbii române prin numeroase
cărți și articole științifice, care au vizat diacronic o vastă tipologie discursivă” ( I. C.
Coroi, 2013: 115).
Menționăm, de asemenea, importanța incontestabilă a studiilor întreprinse, în
spațiul lingvistic românesc, de către Ioana-Crina Coroi (2013), autoarea studiului de
referință Normele Imaginarului lingvistic în presa literară2 și de către Ruxandra
Cesereanu, autoarea eseului Imaginarul violent al românilor (2016)3. În alte orizonturi
geografice, s-au remarcat, de asemenea, cu studii și articole în și despre domeniul
Discursului autori precum: Ferenc Fodor, Laurence Brunet, Sonia Branca-Rosoff, Valérie
Brunetière, Cécile Canut, Evangelia Adamou, A. M. Houdebine etc.

1
În aceeași ordine de idei, subliniem faptul că Sanda-Maria Ardeleanu este fondatoarea conceptului de
Imaginaire linguistique francophone, teoretizat pe larg în lucrarea cu același nume, publicată în anul 2006.
2
În baza analizei unui corpus de presă literară din perioada istorică 1877-1916, cercetătoarea Ioana-Crina Coroi
realizează un tablou complet al orientărilor normative, ca elemente fundamentale în procesul de moderinizare și
unificare a limbii române.
3
Ca urmare a unui studiu de caz, întreprins pe materiale provenite din publicistica omânească din perioada 1877-
2001, Ruxandra Cesereanu realizează „o scanare a mentalului românesc la nivelul imaginarului lingvistic
violent” (2016: 9). Cu scopul declarat de a stabili o serie de „nuclee ale mentalului românesc” (ibidem, p.10), R.
Cesereanu realizează o schemă alcătuită din nouă registre ale limbajului autohton violent: subuman, igienizant,
infracțional, bestiariu, religios, al putridului și excremențialului, sexual sau libidinous funebru, și, în cele din
urmă, registrul xenofob și rasist (ibidem).
399
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Definiții ale discursului din punct de vedere lingvistic

Odată afirmată corespondența componentelor subiective și a celor sociale
(versant social-versant plus subjectif vezi supra), se înțelege că înscrierea cercetării limbii
teoriei Discursului presupune articularea elementelor pur lingvistice cu mulțimea
valorilor și a particularităților lingvistice individuale. De altfel, A. M. Houdebine explică
raționamentul utilizării termenului de Discurs tocmai pentru că acesta susține logica
cerută de demersul de a introduce «dans l'étude linguistique syncronique dynamique 4 la
subjectivité comme causalité » (1998: 11). Transpusă în discurs, limba este deopotrivă
obiectivizată și subiectivizată pentru a putea răspunde exigențelor socio-culturale, dar și
necesităților simbolic- expresive. De altfel, cu aceste considerații ne întoarcem la o
concluzie deja formulată, limba, societatea și individul sunt date împreună, iar studiul
oricăruia dintre cele trei elementepoate fi realizat, după cum afirmă și E. Morin, doar „in
and by the transaction subject/ object, and not in the elimination of one by the other”
(1992: 140).
În legătură cu incidența relațiilor care indică referințele mutuale între limbă,
societate și individ, É. Benveniste remarca, de asemenea, faptul că, în realitate, „individul
și societatea se determină reciproc în și prin limbă. Omul a fost întotdeauna conștient
(...) de puterea fondatoare a limbajului, care instaurează o realitate imaginară,
însuflețește lucrurile inerte, revelează ceea ce nu există încă, reînvie ceea ce a dispărut”
(2000: 28-29).
Stabilirea acestei legături dintre subiectiv și obiectiv, social și individual face din
Discurs locul originii tuturor faptelor de limbă: «d'identité politico-nationale mais aussi
territoire d'altérité singulière, lieu de l'instauration subjective» (A. M. Houdebine, 1998:
12), fiind identificabil în manifestările comunicative, care relevă atitudinile, evaluările și
reprezentările despre și în legătură cu practica lingvistică.

«le rapport du sujet à lalangue (Lacan)- prise en compte de l'aspect le

plus intime autant que faire se peut, d'où des fantasmes et fiction d'un sujet
(norme fictives, non étayées par un discours social)- et à La Langue (Saussure)-
aspect plus social et idéologique donc étayépar un discours grammatical,
académique, puriste (normes prescriptives)» (ibidem, p. 12).

Specificitatea Discursului este dată tocmai de această juxtapunere a concepției

saussuriene a limbii erijată în sistem imuabil a cărui unică normă privește caracterul
unitar al acesteia, prin dezvăluirea aspectelor comune, și a formulei psihanalitice
lacaniene a limbajului, care, potrivit lui M. Arrivé, prin faptul că abordează reflexiv

4
Constituirea modelului Discursului reprezintă, într-o mare măsură, urmarea studiilor întreprinse de către André
Martinet în legătură cu variațiile și modificările sistemului limbii, mai exact cu noțiunea de «dynamique
syncronique» (A. Martinet, 1970: 155). În cadrul acestor studii, este reconsiderată distincția saussuriană
sincronie / diacronie respectiv stare / dezvoltare. Atunci când afirmă că „orice limbă se schimbă în orice clipă”
(1970: 222), André Martinet evidențiază faptul că limba nu poate fi cercetată separat de spațiul social, în care
este constant actualizată și reactualizată prin uz. Ceea ce se afirmă, de fapt, este că unitatea și imuabilitatea
limbii reprezintă o abstracție, având în vedere că schimbările sociale se reflectă nemijlocit prin locutori în
sistemul limbii.
400
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

problematica poziționării subiectului în discurs, nu reprezintă altceva decât «la

performativité généralisée» (1994: 26).
Introdusă într-o ordine în care este afirmată existența unui anumit tip de
izomorfism între modul în care este structurat atât limbajul, cât și inconștientul, limba,
consideră J. Lacan, nu este altceva decât «l'intégrale des equivoques que son histoire y
laissé persister» (1973: 47). Prin urmare, uneori Discursul se poate identifica în
Imaginarul lingvistic și funcționează, în prima fază, în raport cu ocurențele identificate
ca urmare a intersecției limbii saussuriene cu inconștientul, în termenii lui J. Lacan, cu
limba fiecăruia dintre vorbitori, în ceea ce ne privește pe noi. În studiile lingvistei A. M.
Houdebine, această teză o regăsim specificată conform următorului paragraf: «c'est ce
rapport subtil, que je me suis proposé d'étudier avec la conceptualisation de l'Imaginaire
Linguistique pour intégrer, dans l'étude linguistique scientifique, les idéalisations,
rationalisations des sujets parlants et, si possible, dégager leur influence sur la
dynamique de la langue» (2013, L'Imaginaire Linguistique entre ideal de langue et langue
ideal..., sursă electronică).
Pornind de la această legătură dintre Limbă (Saussure) și lalangue (Lacan), se
conturează ideea potrivit căreia în Discurs cercetarea vizează punctul în care realității
limbii i se substituie, lăsând interpretăriitotală libertate, o imagine transformată a
acesteia, altfel spus, o reprezentare abstractă, solicitată de necesitatea poziționării limbii
în raport cu realitatea subiectivă. Este evident, afirmă lingvista S. M. Ardeleanu, «que la
fondatrice de l'IL se réclame de la doctrine de Saussure, en ce qui concerne la définition
de la Langue, l'impact du réel sur celle-ci et l'evolution, dans une dynamique, des
langues dans leur variété, la distinction fonctionnelle Langue/ Parole» (2017: 36).
Revenind asupra modului în care sunt precizate, în lingvistica saussuriană,
distincțiile dintre limbă și vorbire, putem afirma că există o oarecare analogie între ceea
ce preupune Discursul și tot ceea ce Saussure considera ca fiind manifestare individuală,
adică „ceea ce este accesoriu și mai mult sau mai puțin accidental” (1998: 40). În această
perspectivă, doar în legătură cu elementele care pot fi care pot fi evaluate ca dezacorduri
în raport cu unitatea limbii, realizată prin normă, se poate realiza o anchetă în legătură
cu atitudinile și sentimentele lingvistice individuale.
În același context, al grupării noțiunilor în categorii abstracte, pe de o parte, și
subiective, pe de altă parte, Ch. Bally (1909) afirmă că sentimentele lingvistice
individuale reprezintă doar un aspect al raportului circular care există între sistemul de
semne și dispoziția vorbitorului de a-l transforma în practica lingvistică. Substituind
Discursul înțelesului pe care Ch. Bally îl atribuie faptelor de expresie, am putea considera
că acesta este o structură fără ierarhie constituită:

« autour des notions simples et abstraites coexistent à l'état latent dans les
cerveux des sujets parlants et se manifestent par une action réciproque, une sorte
de lutte, dans l'élaboration de la pensée et dans son expression par le langage;
que dans ce travail ils s'attirent et se repousent par un jeu incessant et complexe
de sentiments linguistiques» (1909: 16).

401
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Din orice perspectivă l-am privi, constatăm că Discursul pune în discuție

sistematic chestiunea subiectivității, ca entitate care se impune și acționează indiscutabil
în cadrul sistemului de semne, atribuindu-i acestuia în practica uzuală toate trăsăturile
sale distinctive. Ceea ce înseamnă, desigur, că locul Discursului se identifică cu limba
particulară a unui individ, integrat ca subiect vorbitor într-un context istoric și social (A.
M. Houdebine, 2002: 10).
Conceptul Une(s) langue
În majoritatea intervențiilor care au drept scop multiplicarea direcțiilor și
funcțiilor posibile ale Discursului remarcăm reluarea, în diverse forme, a unei constatări
cu valoare de axiomă. Astfel, indiferent de natura și amploarea constrângerilor sociale
sau istorice, individul «est toujours libre de sa parole» (A. M. Houdebine, 1998: 11-12).
Iar acesta este un lucru recunoscut chiar și de cei mai entuziaști proclamatori ai
socializării totale a limbii. W. D. Whitney5, spre exemplu, deși afirma convins că limba
este, prin excelență, instrumentul naturii sociale, recunoștea, de asemenea, faptul că
fiecare parte a limbajului reflectă într-o anumită măsură personalitatea vorbitorului
(1971: 17).
La rândul său, Ch. Bally remarca că, deși, în principiu, în cadrul unei comunități
lingvistice există convingerea că se vorbește aceeași limbă, aceasta nu va reflecta
niciodată forme identice, nici măcar pentru doi dintre vorbitori. Prin urmare, limbajul
fiecărui individ:

«diffère du langage de tout le groupe lorsqu'il est placé dans les mêmes
conditions génerales que les autres individus de ce groupe. Chaque individu a sa
manière propre d'employer son idiome maternel; il lui fait subir, dans certaines
circonstances ou habituellement, des déviations portant sur la grammaire, la
construction des phrases, le système expressif; il lui arrive d'employer dans
l'usage courant des mots dont les autres se servent rarement» (1909: 18).

Subliniind caracterul dinamic al limbii, prin admiterea faptului că fiecare

intervenție a fiecăruia dintre locutori poate determina modificări în limba colectivității,
este evidențiată, în fapt, specificitatea raportului limbă/ individ. Iar imaginea limbii,
reflectată în uzul cotidian, pune mult mai bine în lumină raportul ciclic, care relevă, în
consecință, libertatea de relație între limbă și locutori. De altfel, aceste aspecte sunt
categoric afirmate și de către Ngalasso-Mwatha M., care, accentuează rolul creativității
lexicale și semantice în dinamica și evoluția formelor lingvistice: «un ensemble d'images
et de représentation que l'on se fait de Soi et de l'Autre à travers la langue, et comme un
monde de créativité langagière aboutissant, par le travail de l'imagination, a l'invention
des formes et des sens nouveaux» (2010: 547).
Utilizând limba, inventând-o și imaginând-o, pentru a se exprima pe sine sau
pentru a se raporta la ceilalți, vorbitorul o poate schimba în aceeași măsură în care o

5
W. D. Whitney consideră că individul nu are nicio autoritate în ceea ce privește modificarea de orice natură a
limbii. Atunci când în limbă se înregistrează schimbări, același autor susținea că schimbările se datorează
exclusiv efortului întregii comunități lingvistice (1971 : 18).
402
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

reproduce, iar conceptul de l'Une(s) langue, după cum bine punctează lingvista S. M.
Ardeleanu, «traduit justement cette diversité, rapporté à l'usage que les différents
locuteurs font de la langue» (1998: 33).
Cadrul desemnat de l'Une(s) langue reflectă astfel o altă realitate a limbii, diferită
de forma completă și definitivă a acesteia, o realitate restituită și fragmentară, transpusă
prin Discurs în pluralitatea și diversitatea registrelor limbii actualizată, în permanență,
în interacțiunile dintre vorbitori. Prin urmare, în mecanismul continuu de adecvare a
sistemului de semne cu realizarea sa, cele care conferă unicitate fiecărei interacțiuni
sunt opțiunile individuale în selectarea elementelor limbii. Și astfel, integrând procese
de cunoaștere, selectare și creație, l'Une(s) langue, ca expresie a apropierii individuale a
limbii, desăvârșește, în fapt, evoluția acesteia.

BIBLIOGRAFIE

Studii de lingvistică generală și sociolingvistică

ADAM, Jean-Michel, 2005, La linguistique textuelle. Introduction à l'analyse textuelle des discours.
Armand Colin, Paris.
ADAM, Jean-Michel, 1976, Linguistique et discours littéraire- théorie et pratique des textes,
Librairie Larousse.
ARDELEANU, Sanda- Maria, 2017, Le retour de/ à Saussure, în Ferdinand de Saussure, Un siècle de
structuralisme et de post- structuralisme, Colloque international, Université de Lubumbashi,
Éditions EME, pp. 33- 40.
BENVENISTE, Émile,1974, Problèmes de linguistique générale, II, Éditions Gallimard, Paris.
BENVENISTE, Émile, 1974 (2000), Probleme de lingvistică generală, vol. I, Editura Universitas,
București.
BLOOMFIELD, Leonard, (1933) 1973, Language, London, George Allen & Unwin LTD.
BOUVERESSE, Jacques, 1984, La Philosophie chez les autophages, Paris, Minuit.
BULGĂR, Gheorghe, 2002, Literatura și limbajul, București, Editura Vestala.
CALVET, Louis-Jean, 2013, La sociolinguistique, (8e édition), Collection: Que sais-je ?
CHOMSKY, Noam, 1955, The Logical Structure of Linguistic Theory, New York, Plenum Press.
CHOMSKY, Noam, 2006, Language and mind, ediția a III-a, New York, Cambridge, University Press.
CIOBANU, Fulvia, SFÎRLEA, Lidia, 1970, Cum scriem cum pronunțăm corect, București, Editura
Științifică.
CLARKE, Simon, 1981, The Foundations of Structuralism: A Critique of Lévi-Strauss and the
Structuralist Movement, Brighton, Harvester Press.
COTEANU, Ion, 1973, Stilistica funcțională a limbii române, Stil, stilistică, limbaj, București,
Editura Academiei.
CULLER, Jonathan, (1976) 1986, Ferdinand de Saussure, Ithaca, New York, Cornelle University
Press.
HAMP, Eric, HOUSEHOLDER, Fred, AUSTERLITZ, Robert (editori), 1966, Readings in Linguistics
II, Chicago, University of Chicago Press.
HARLAND, Richard, 1987, Superstructuralism: The Philosophy of Structuralism and Post-
Structuralism, London and New York, Methuen.
JAKOBSON, Roman, 1963, Essais de linguistique générale, Les Editions de Minuit, Paris.
MAINGUENEAU, Dominique, 2009, Aborder la linguistique, Seuil, Paris.
403
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Analiza discursului
HABERMAS, Jürgen, 1987, The Philosophical Discourse of Modernity, trad. Engl. F. Lawrence,
Cambridge, Mass.,MIT Press.
HAMON, Philippe, 1973, „Un discours contraint”, în R. Barthes et al., Littérature et réalité, Paris,
Seuil, 1982.
MILICĂ, Ioan, 2013, Lumi discursive: Studii de lingvistică aplicată, Iași, Editura Junimea.
MOESCHLER, Jacques, 1985, Argumentation et conversation: Éléments pour une pragmatique du
discours, Paris, Hatier.
Dicționare
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. (2009). Dicționarul
explicativ al limbii române. București: Editura Univers Enciclopedic Gold. (DEX’09).
BIDU-VRĂNCEANU, Angela, CĂLĂRAȘU, Cristina, IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana, MANCAȘ,
Mihaela, PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, 2001, Dicționar de Științe ale Limbii, București, Editura
Nemira.
CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe, 1998, Dicționar de termeni lingvistici, București,
Editura Teora.
COTELNIC, Teodor,(coord.), 2000, Gramatica limbii române. Chișinău, Editura Litera.

404
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

BILINGUALISM AND SELF-TRANSLATION IN THE VOLUME « DIEU ME

DOIT CETTE PERTE »

Aliteea-Bianca TURTUREANU
Lecturer PhD, Technical University of Cluj-Napoca, North University
Center of Baia Mare

Abstract: A prominent figure of the Romanian exile community in Paris, a talented translator,
bilingual writer, poet, essayist and painter, Miron Kiropol has self-translated most of his literary
works. This research aims to analyse the most important aspects of the self-translation of the
poems published in the volume “God Owes Me This Loss” (2004). The “mirrored” fragments of the
French and Romanian versions illustrate the lexical, stylistic, semantic and cultural specific
characteristics of Miron Kiropol’s self-translation process.

Keywords: Exile, bilingualism, self-translation, literary work, poem, specific characteristics.

Selon une définition générale, le bilinguisme signifie l’utilisation en alternance des

deux langues ce qui implique que le locuteur choisit la langue dans laquelle il s’exprime
en fonction de la situation de communication dans laquelle il se trouve sans passer par
la traduction. Le sujet bilingue peut s'exprimer et penser sans difficulté dans les deux
langues à un degré de précision (presque) identique.
Le sujet bilingue se retrouverait au carrefour des deux langues, la langue
dominante étant d’habitude celle du pays où il vit. Les psycholinguistes ont longtemps
montré l’idée que le bilinguisme provoquait une certaine instabilité chez la personne
bilingue, instabilité due aux confusions linguistiques, aux différences culturelles et aux
implications psychologiques et identitaires survenues. Nous devons admettre que le
bilinguisme entraîne parfois des interférences, mais cela ne doit pas nécessairement
conduire à des conséquences négatives pour la personnalité du sujet bilingue. Il peut
arriver que le sujet bilingue ait des difficultés à décider de ce qui est juste et ce qui est
faux au niveau linguistique et/ou culturel car ses normes sont hétérogènes,
contrairement au monolingue dont les normes sont homogènes et cette hésitation peut
être perçue différemment, comme confusion, tristesse, absence d’identité linguistique ou
bien, au contraire, ouverture d’esprit ou joie de vivre. Chez Miron Kiropol le bilinguisme
fait partie de la création elle-même et c’est la raison pour laquelle elle est difficilement
soumise à des règles.
Aujourd’hui la critique s’interroge tout particulièrement sur la place de l’auteur
par rapport à la langue utilisée. Les liens entre l’exil dans la/(les) langue(s) et la création
littéraire sont innombrables: étrangeté, souffrance, paradoxes, unicité, différence,
séduction de la nouveauté et de la multiplication.
L’autotraduction est souvent associée au bilinguisme et à l’exil. Dans le processus
complexe de l’autotraduction, la ré-écriture des œuvres n’est pas une simple
transposition linguistique, car ces textes renversent les mythes de l’original/traduction
405
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

ou fidelité/trahison. Le professeur Michaël Oustinoff a tenté de cerner le sujet de

l'autotraduction littéraire, qui, par sa nature, serait «difficilement définissable.» 1 Selon
Michaël Oustinoff, nous pourrions penser, dans un premier temps, qu' «une traduction
auctoriale, à la fois traduction et écriture (puisqu’elle émane de l'auteur), constitue une
anomalie au regard des classifications couramment admises.» 2 L’autotraduction est une
création complexe et multiple à caractère personnel qui touche les aspects:
psychologique, culturel, intellectuel et scientifique des activités humaines. Ce processus
complexe intѐgre toutes les dimensions de l’être. La pratique de l’autotraduction dans
les deux sens, intégrant langue maternelle et étrangère, vient subvertir les catégories de
l’original et de sa traduction, soulignant le rapport à l’étranger et la question de l’identité
et de l’altérité.
Une systématisation théorique de l’autotraduction est difficile à réaliser, chaque
autotraducteur représentant, pour son bilinguisme et biculturalisme, un cas particulier.
L’autotraducteur possède toutes les compétences d’un traducteur, c’est à dire les
compétences lexicales, grammaticales, culturelles, littéraires (souvent utilisées sous une
forme intuitive et subjective). Nous pourrions lire cette traduction comme un original
car le nom de (l’auto) traducteur n’est pas toujours mentionné. L’auteur en tant que
traducteur peut décider d’améliorer son texte parce qu’il a une autre possibilité de
l’écrire (la recréation) et de proposer une variante meilleure du texte en question.
L’auteur qui traduit son texte est libre dans ses choix, car ceux-ci sont nés sur sa page,
dont il est le créateur absolu. Il ne faut pas oublier que la traduction et l’autotraduction
représentent deux processus totalement différents et que chacun est contraignant et
frustrant à sa manière.
Miron Kiropol est né le 9 octobre 1936 à Bucarest et décѐdera le 18 juin 2020 à
Paris. Traducteur, écrivain bilingue, membre actif de la diaspora roumaine en France et
peintre d’une grande force artistique, Miron Kiropol représente la poésie de l’exil dans la
littérature roumaine. Après avoir étudié la philologie à Bucarest, le jeune poѐte séjourne
un certain temps en Espagne pour s’établir définitivement à Paris où il vivra jusqu’à sa
mort. C’est en France qu’il rencontre des auteurs célѐbres comme: Pierre Emmanuel,
Guy Chambelland ou Vintilă Horia qui deviendront ses collaborateurs.
Partagé entre deux langues (le roumain, sa langue maternelle et le français, la
langue de son pays d’adoption, d’exil) Miron Kiropol figure parmi les rares auteurs
bilingues qui se sont traduits eux-mêmes. Cette pratique spéciale de traduction, Kiropol
la partage avec des auteurs comme: Ilie Constantin, Virgil Tănase, Samuel Beckett, Nancy
Huston ou Vladimir Nabokov.
Pendant le régime communiste le jeune poѐte publie les volumes suivants: « Le
Jeu d’Adam » (1967), « Transfiguration » (1968) et « Rosarium », ce dernier étant
interdit en Roumanie à cette époque-là. En 1969 l’écrivain a demandé l’asile politique en
France où il continuera sa carriѐre litteraire. La prestigieuse revue « Le Pont de l’Epee »
lui dedie un numero en 1983. Quelques ouvrages importants: « Dieu me doit celte perte

1
Michael Oustinoff, 2000, p. 11.
2
Idem, p. 23.
406
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

» (1983)/ “Dumnezeu mi datoreaza aceasta pierdere” (2004); Această pierdere (1992);

„Augusta nostalgie a sângelui’’(1986)/, «Auguste nostalgie du sang» (1997);
«Apophtegmes de l’amour» (1989); „Ceea ce sferele gândesc despre noi” (1999); „Cerul
ca unică ispită” (2004), „Aur în sită” (2014), „Cuvinte strigându-și cenușa” (2019).
Kiropol a signé des traductions trѐs réussies ou bien des éditions bilingues parmi
lesquelles nous citerons: « Poeţi francezi din secolul al XVI-lea » (2000); « G. Bacovia,
Plumb-Plomb » (2001); « Comment lire Eminescu en français » (2001); « Mircea
Dinescu, Trente-deux poésies » (2001); « Jean Keats, Poezii » (2001), « Sur le visage
redempteur » (1972), « Chastete regnante » (1987); « Le Rang johannique » (1989).
Des titres comme: Ordre/Ordin; Paysage d’automne/Peisaj de toamnă;
Demeure/Locuinţă; Frein/Frână; Symbolisme/Simbolism; Enfant/Copil; Et le vent/Şi
vântul; Inflexion/Inflexiune; Dédicace/Dedicaţie; Avoir/A avea favorisent la fidélité des
textes autotraduits. Les thèmes qui nourrissent l’univers du poѐte sont: l’exil, l’identité,
l’art, la mort, la création, le rapport à la mѐre, au corps humain, la nature et le mystѐre
de la vie. Il y a beaucoup d’écrivains étrangers qui ont choisi la langue française comme
langue d’expression artistique et littéraire: Julien Green, Elsa Triolet, Romain Gary sont
des créateurs bilingues, exilés et autotraducteurs. L’autotraduction devient une
confession, une activité bilingue, un processus de ré-écriture transformatrice et
créatrice. Chez ces auteurs, le bilinguisme devient une source inépuisable de création,
littéraire ou artistique, une création vécue comme quête identitaire. S’exiler et écrire
imposent une certaine rupture sans laquelle la création est impossible. Écrire en exil,
dans une langue étrangère, dans une autre culture, permet aux créateurs d’embrasser
une subjectivité unique, d’avoir la possibilité de (ré) construire et (ré) affirmer leur voix
et leur identité. Leurs écrits explorent à travers le rapport exil-identité-langue-culture
des liens qui unissent la création, le corps et l’esprit, la mémoire et l’oubli, la musique, la
souffrance, la peinture et l’écrit, l’existence et la mort.
C’est de ces propos que nous partons dans l’analyse des fragments autotraduits et
parus dans le volume « Dieu me doit cette perte. » La variante en roumain “Dumnezeu
îmi datorează această pierdere” a été publiée en 2004 dans la collection « Lingua Franca
» aux éditions de l’Institut Culturel Roumain. La mise en parallèle des œuvres originales
et de leurs doubles permettent d'apprécier la nature des différences entre le texte
d’origine et le texte cible.
L’autotraduction peut se réaliser après avoir terminé l’original ou bien pendant le
processus de l’écriture de la version originale. L’auteur, serait-il le traducteur idéal et sa
traduction la plus fidèle ou écrirait-il un autre texte, différent? En tout cas, Miron Kiropol
detient ici les deux rôles, celui d’auteur et celui de traducteur. Bien souvent, le processus
de l’autotraduction met en action un auteur bilingue et biculturel qui maîtrise les
normes de la traductologie et les codes culturels. Ceci a des conséquences positives non
seulement du côté de son bilinguisme, mais surtout du point de vue de l’œuvre qu’il
traduit. Pour illustrer cette idée, nous avons choisi la premiѐre strophe du poѐme Devant
les fragiles coups/ Înaintea fragilelor lovituri:

407
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Français Roumain
« Devant les fragiles coups de tristesse “ Înaintea fragilelor lovituri de tristeţe
Dans ma tête, ce soir În cap, în seara asta
De mai, je désarme, De mai, dezarmez,
Feuille au début des larmes. » 3 Frunză la începutul lacrimilor.” 4

Des titres comme: Germinations/ Germinaţii, Poetul/ Le poѐte, Flamme/ Flacără, Voyage/
Călătorie, Variante/ Variantă, La beauté/ Frumuseţea, Rien/ Nimic, Repos/ Odihnă,
Devant les fragiles coups/ Înaintea fragilelor lovituri, Portrait à midi/ Portret în amiază
traduits ainsi par l’auteur, effacent les éventuelles hésitations du lecteur concernant les
différentes variantes possibles. Le processus complexe de l’autotraduction favorise le
lecteur aussi: les équivalents sont à la portée de chacun, à lire sur la page suivante,
surtout au cas où les textes sont mis en miroir comme dans le volume «Dieu me doit
cette perte »/ “Dumnezeu îmi datorează această pierdere”. L’autotraduction remet en
question les conceptions générales que le lecteur possѐde sur des notions comme: le
texte de départ ou le texte d’arrivée, l’authenticité, les langues en «miroir», l’attitude de
l’auteur par rapport à l’une ou l’autre des langues utilisées, tout ce qu’on comprend par
le terme d’écriture, ainsi que les valeurs qui s’y attachent. Tout cela confѐre un sens
profond à la réflexivité de l’acte d’écrire et de traduire.
La systématisation théorique de l’autotraduction reste encore difficile à réaliser, chaque
autotraducteur représentant, pour son bilinguisme, un cas tout à fait particulier.
L’autotraducteur Miron Kiropol possède toutes les compétences d’un traducteur, c’est à
dire les compétences lexicales, grammaticales, culturelles, souvent utilisées sous une
forme intuitive et/ou subjective. Nous pourrions lire cette traduction comme un original
car le nom de (l’auto) traducteur n’y est pas toujours mentionné. L’auteur en tant que
traducteur peut décider d’améliorer son texte parce qu’il a une autre possibilité de
l’écrire (la recréation). Cette fascinante double écriture qui est une particularité d’une
telle œuvre, permet d’exploiter l’univers des deux imaginaires différents. D’une manière
pratique, cela signifie que l’auteur écrit en une langue d’abord, puis reprend le vers, la
strophe ou le texte entier et le «traduit» dans l’autre langue, ce que le linguiste Michaël
Oustinoff appelle «réécriture traduisante» ou «autotraduction recréatrice.» 5
Au niveau des procédés lexicaux, le poѐte restera fidèle aux images décrites en français.
Nous observons dans les deux versions que Miron Kiropol maîtrise les formules et le
langage artistique.

3
Idem, p. 226.
4
Idem, p. 227.
5
Michaël Oustinoff, 2009, p. 29.
408
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Français Roumain
« L’arbre s’éteint, sur la peau de l’esprit des “Se stinge copacul, peste pielea de spirit a
feuilles » 6 frunzelor” 9
« Le givre couvre Eldorado » 7 “Chiciura acoperă Eldorado” 10
« L’éclat d’un rire » 8 “Splendoarea unui râs” 11

Les poésies de Miron Kiropol, bien qu’écrites en français et puis autotraduites en

roumain échapperaient aux interrogations des critiques qui se limiteraient à parcourir
un seul texte. Ses poѐmes mettent face à face le poète et le traducteur Miron Kiropol. Ses
poѐmes sont durs, violents et tendres à la fois, ils engendrent une pluie d’antithѐses, de
symboles et d’oxymorones.
En tant qu’autotraducteur, Kiropol réfléchit sur le rythme, l’harmonie, la musique et les
nuances des mots, sur les rapprochements du français et du roumain. Nous observons la
maniѐre dont l’autotraducteur reste fidѐle à la sémantique et à la phonétique du texte
d’origine (le français). La traduction en roumain ne pose pas de problѐmes particuliers.
Français Roumain
« Lamellicorne avec ton éventail » 12 “ Lamelicorn cu evantaiul tău ” 17
« Par les architectes des pierres gothiques » 13 “ De arhitecţii pietrelor gotice” 18
« Peuplée de soldats en plomb » 14 “ Populate de soldaţi de plumb” 19
« Jour de fête » 15 “ Zi de sărbătoare” 20
« Le visage porte les formes de la nuit » 16 “ Chipul poartă formele nopţii ” 21

Le poѐte réorganise les épithètes pour obtenir dans les deux langues les rimes qu’il
souhaite: mur/ pures; cuvinte/minte.
Français Roumain
« Avec une tulipe tu ouvres le mur. “ Zidul îl deschizi cu o tulipă.
Je me mange la figure sous le sable Încet îmi mănânc faţa sub nisip
Avec froides paroles pures. Cu reci, pure cuvinte.
J’ai dans la mémoire Nu mai am în minte
Seulement la voix décharnée de l’inexprimable Decât vocea descărnată a inexprimabilului.” 23

6
Miron Kiropol, 2004, p. 32.
7
Idem, p. 33.
8
Idem, p. 20.
9
Idem, p. 21.
10
Idem, p. 79.
11
Idem, p. 80.
12
Miron Kiropol, 2004, p. 112.
13
Idem, p. 113.
14
Idem, p. 112.
15
Idem, p. 113.
16
Idem, p. 112.
17
Idem, p. 113.
18
Idem, p. 112.
19
Idem, p. 113.
20
Idem, p. 112.
21
Idem, p. 113.
409
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

» 22

Les deux derniers vers racontent le désespoir du poète devant l’échec universel des
mots. La poésie de Miron Kiropol vivra entre, à l’intérieur et au-délà des deux langues,
en dehors de l’exprimable linguistique. Le poème deviendra chez Kiropol l’objet absolu.
Pour rester fidѐle à son autotraduction, le poѐte cherche les mêmes sonorités pour la
variante roumaine de ses vers: transe/ transă; une pierre bouddhique/ o piatră budică;
fixité/ fixitate; ideea mea fixă/ mon idée fixe; fragile/fragil(ă);l’ombre/umbra; la
domination éternelle/dominaţia eternă.
«Les couleurs viennent se poser en scribes devant toi/ Culorile vin să se aşeze ca scribi
înaintea ta» écrit Miron Kiropol dans son poème À l’aube/ În zori. Nous pourrions lire la
poésie de Kiropol à la manière dont nous admirons ses belles toiles. D’ailleurs, l’une de
ses toiles illustre la première de couverture du recueil paru en 2004 qui reprend deux de
ses volumes: « Dieu me doit cette perte » et “Auguste nostalgie du sang”, déjà publiés en
Roumanie (1992/ 1997) et en France (1983/ 1986). Le lecteur appréciera l’effort
immense du poѐte de faire passer d’une langue à l’autre l’harmonie, le rythme, la
géométrie des vers et le mouvement du pinceau. Malgré les différences, les deux
versions font preuve d’une forte conscience réciproque:

Français Roumain
« Le visage porte les formes de la nuit, “Chipul poartă formele nopţii,
Lumiѐre insomniaque de l’ange. Lumina insomniacă a îngerului.
J’implore que faim et soif Mă rog pentru foame şi sete
Se fassent plus grandes, Mai mari să-mi fie,
Pétries dans les nuances de l’apocalypse.» 24 Făcute după nuanţele apocalipsului.” 25

Miron Kiropol est libre dans ses choix (d’ordre thématique, lexical, stylistique), car ceux-
ci sont nés sur sa page, dont il est le créateur absolu. L’autotraduction est un processus
qui dépasse le bilinguisme et la réécriture. C’est elle qui lui permet d’établir des relations
à l’intérieur et au-delà des langues. Ce serait le signe d’une force accumulée à travers son
bilinguisme/ biculturalisme. L’autotraduction devient son miroir. Le processus de
l’autotraduction n'est ni extérieur, ni intérieur: il est à la fois extérieur et intérieur. Le
style est direct, parfois surprenant, avec des tendances télégraphiques. Les deux langues
se soutiennent l'une l'autre, comme dans les exemples suivants:
Français Roumain
« Je n’ai aucune nouvelle “ Nu am nicio veste, nicio parte
De perte ou de gain. De pierdere sau câştig.
Je disparaîtrai bientôt (mais qu’importe!) Voi dispărea curând (dar ce contează!)
Comme les poѐtes d’autres mortes.» 26 Ca poetul altor moarte.” 27

23
Idem, p. 77.
22
Idem, p. 76.
24
Idem, p. 70.
25
Idem, p. 71.
26
Idem, p. 256.
410
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Le recueil «Dieu me doit cette perte»/ “Dumnezeu îmi datorează această pierdere” ne
pourrait s’identifier ni à la version placée sur la page gauche, ni à celle placée sur la page
droite, mais à toutes les deux en même temps. Au lecteur la tâche d’identifier ce qui
représente pour lui le sens profond des poѐmes et la capacité de rechercher la version
qui lui semble la plus belle.

Bibliographie

Delbart, Anne-Rosine, Les exilés du langage – Un siècle d’écrivains français venus d’ailleurs (1919-
2000), Edition Pulim, Collections Francophonies, 2005.
Eco, Umberto, Expériences de traduction. Dire presque la même chose, Éditions Grasset, Paris,
2006.
Ferrarro, Alessandra, Grutman, Rainier (dir.), L’autotraduction littéraire – Perspectives
théoriques, Éditions Classiques Garnier, Paris, 2016.
Gadamer, Hans-Georg, Vérité et méthode. Les grandes lignes d’une herméneutique philosophique,
traduit par Étienne Sacre, Éditions du Seuil, Paris, 1978.
Green, Julien, Le langage et son double, Éditions du Seuil, Paris, 1987.
Grosjean, François, Parler plusieurs langues. Le monde des bilingues, Paris, Albin Michel, 2015.
Kiropol, Miron, «Dieu me doit cette perte»/ “Dumnezeu îmi datorează această pierdere”, Editura
Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004.
Lejeune, Philippe, Le pacte autobiographique, Éditions du Seuil, Paris, 1995.
Malherbe, Jean-François, Le Nomade poliglotte. L’excellence éthique en postmodernité, Éditions
Bellarmin, Montréal, 2000.
Meschonnic, Henri, Pour la poétique II. Épistémologie de l’écriture. Poétique de la traduction,
Paris, Gallimard, 1983.
Oustinoff, Michaël, Bilinguisme d’écriture et autotraduction (Julien Green, Samuel Beckett,
Vladimir Nabokov), Éditions L’Harmattan, Paris, 2001.
Idem, La Traduction, Éditions Presses Universitaires de France, Paris, 2000.
Ressources électroniques:
https://romanialiterara.com/2020/07/poezie-miron-kiropol/, România literară nr. 27/2020
consulté en ligne le 25 février 2021.
https://uniuneascriitorilor.ro/2020-06-18-in-memoriam-miron-kiropol
consulté en ligne le 27 février 2021.

27
Idem, p. 257.
411
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

REPRESENTATIONS OF THE CHILD

IN THE UNIVERSAL ART AND LITERATURE

Marta ALBU
Lecturer PhD, University of Craiova

Abstract: The status of the child has evolved in time, from all points of view: social, pedagogical,
moral, literary, artistic, not having a single image of childhood, but several contradictory images,
several systems of representations of childhood. Children were virtually ignored by both their
contemporaries and later historians. A small but growing number of current researchers are
working diligently to resolve this imbalance. Even so, most of the history of childhood still remains
hidden, as most research focuses on the relatively recent past of the last centuries. The present
study aims to highlight the representations of the child in arts and literature. We do not follow all
the representations, but simply present different trends that can be observed in arts and literary
works from various centuries, to evoke the role of the child in literature and transformations, the
evolution of mentalities and its rendering in fiction.

Keywords: representations, child, childhood, art, literature

Statutul copilului a evoluat în spațiu și timp, din toate punctele de vedere: social,
pedagogic, moral, literar, artistic, neavând o unică imagine a copilăriei, ci mai multe
imagini contradictorii, mai multe sisteme de reprezentări. Copiii au fost practic ignorați,
atât de contemporanii lor, cât și de istoricii de mai târziu (Volk, 2011). Un număr mic,
dar în creștere, de cercetători actuali lucrează pentru a rezolva acest dezechilibru Chiar
și așa, cea mai mare parte a istoriei copilăriei rămâne încă ascunsă, deoarece majoritatea
cercetărilor se concentrează asupra trecutului relativ recent, pe ultimele secole. Unele
studii au călătorit mai departe în trecut, privind copilăria mii de ani în urmă, în
civilizațiile antice, în Roma sau Grecia. Astfel, arta și literatura ne oferă viziuni diferite
asupra copilăriei, de-a lungul veacurilor, ca tendințe evolutive.
Studiul lui Philippe Ariès (1960), pionierul istoriei mentalităților, dezbate
evoluția familiei și rolul copilului în societate, urmărind rădăcinile copilăriei în epoca
medievală, subliniind indiferența socială față de aceasta, considerând că, în Evul Mediu,
copiii erau văzuți ca niște adulți în miniatură și participau la activitățile acestora, la
munci, de îndată ce dezvoltarea fizică le permitea. Familia nu avea un rol afectiv în viața
copilului, acesta având condiție socială scăzută, un fel de sclav, Ph. Ariès sublinia faptul
că în epoca medievală nu exista ,,sentimentul copilăriei” (Ariès, 1960, pp. 10, 125-130,
186 și 395-396). Mai târziu, începând cu secolul al XVII-lea, s-a produs într-un fel
această diferențiere între copil și adult, proces vizibil în maniera în care hainele au
devenit ,,destinate” copiilor, apoi anumite jocuri sau jucării au fost considerate exclusiv
copilărești. ,,Particularitatea infantilă” – cum o numește Ph. Ariès – este observabilă în
rolul și mărimea familiei burgheze. Sub influența moraliștilor secolului al XVII-lea,
conceptul de familie se schimbă, devine intimă, compactă, se evidențiază inocența
copiilor, vulnerabilitatea lor și nevoia lor de protecție, se pune accent pe educația
copiilor și, astfel, aceștia încep să aibă un rol distinct.
412
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Phyllis Gaffney remarcă faptul că studiile despre copilărie încep cu Ph. Ariès, cele
ulterioare (Geoffrey Elton, Shulamith Shahar, Pierre Riché și Danièle Alexandre-Bidon,
Nicholas Orme, Mark Golden, Reidar Aasgaard) vin să completeze această viziune a lui
Ph. Ariès sau chiar s-o contrazică, socotind-o greșită ca metodă și substanță (Gaffney,
2011, p.3). Studiul lui Ariès a avut o influență considerabilă. Cercetătorii, arheologii,
istoricii și sociologii din ultimele decenii au depus un mare efort pentru a reevalua
studiile despre copil și imaginea copilăriei, întorcându-se la surse, încercând să vină cu
argumente sau cu metode de investigare noi, neputând exista un consens general.
Autoarea subliniază că acest concept al ,,copilăriei” este unul modern, care nu exista în
Evul Mediu. Se poate vorbi despre sensibilitate, despre manifestarea acestei sensibilități
a copilăriei în mod diferit de la secol la secol (Gaffney, 2011, p.5). Copilul are apariții
destul de rare în perioada medievală, fie că vorbim despre artă sau literatură. În artă, se
poate observa caracterul angelic, ludic, inocent - reprezentat în Antichitate, la greci și
romani. În perioada romană, copilul era văzut inferior adultului, neavând drepturi egale,
atâta timp cât tatăl (pater familias) era în viață, el având cea mai mare autoritate. Acesta
avea drepturi depline, de viață, asupra tuturor membrilor familiei. Scrierile grecești și
romane ne înfățișează copilul ca un adult neîmplinit, drept o ființă lipsită de multe
calități. Copilăria nu era văzută ca o perioadă importantă; mai degrabă tinerețea – de la
pubertate la 21 de ani, când tânărul era pregătit pentru a deveni un bun cetățean.
Colin Heywood este de părere că, în general, copilăria și copilul erau absenți din
arta medievală timpurie, ca multe alte lucruri: ,,copilul din sculptura din secolul al XII-
lea, Fecioara cu pruncul pe tron, arată hotărâtor matur, pentru că acest copil trebuia să
reprezinte Înțelepciunea Divină (…), artiștii erau mai preocupați să exprime statutul și
rangul subiectelor lor decât înfățișarea personală” (Heywood, 2001/2017, pp. 27-29).
Urmându-l pe David Archard, C. Heywood concluzionează că lumea medievală avea
probabil conceptul de copilărie, dar viziunile erau foarte diferite de ale noastre,
concentrându-se pe teme religioase (Heywood, 2017, p.32).
Marie-France Morel (1997, pp. 465-483) analizează în profunzime copilul în
pictura religioasă începând cu secolul al XV-lea, al XVI-lea, apoi pictura olandeză a sec. al
XVII-lea și cea votivă germană din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și afirmă că dacă se
analizează mediul înconjurător, se poate observa conotația negativă a copilăriei. Copiii
sunt înconjurați de diverse obiecte, animale domestice, obiecte muzicale, reale sau
improvizate Pentru a înțelege intenția profundă a picturii, trebuie observate obiectele
descrise din jurul copiilor.
În secolul al XVII-lea, în spațiul francez, putem aminti Allé d'Eau sau ansamblul
Marmousets de la Versailles, care ne prezintă douăsprezece statui de copii care nu au
nimic particular, sunt goi, cu aceeași fizionomie, fără o trăsătură proprie, distinctivă.
Este simbolul vârstei angelice, fără slăbiciune sau stângăcie. Claude și Charles Perrault
au avut ideea acestei alei cu statui înfățișând copiii. Schițele/desenele statuilor copiilor
care râd, exprimând bucuria de a trăi, au fost realizate de Charles Le Brun. Sculpturile au
fost executate între 1670-1678 de către cinci sculptori.

413
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

La început, copilul era văzut înger sau demon, și nu era luat în considerare drept
o ființă umană, sau redat acceptabil, prezentat voalat. Mary Frances Durantini analizează
copilul în pictura olandeză, din secolul al XVII-lea și observă că în picturile lui Jan Steen,
Gérard Dou, Judith Leyster sau Jan Molenaer ne sunt înfățișați copiii bogați sau copiii de
nobili, singuri sau în familie, uneori murdari, alteori ridicoli, înfometați sau țipând
(Durantini, 1993). Teniers, Steen, Peter de Hooch sau Rubens ne prezintă copiii sub
diverse forme, creionate sau pictate. Rembrandt ne înfățișează imaginea maladivă a
fiului său Titus.
Peter Paul Rubens (1577-1640) este considerat fruntașul pictorilor flamanzi
(aprox. o mie patru sute de tablouri și sute de desene), ,,cel mai mare și mai viguros
maestru al artei barocului în general. Doar contemporanul mai tânăr, Rembrandt van
Rijn, îl egalează ca însemnătate artistică, dar poziția lui printre contemporani a fost una
substanțial diferită” (Von Bode, 1974, p.5). Pe lângă tablourile care ne înfățișează corpul
femeiesc, remarcăm în portretele de copii frumusețea generală asemănătoare, delicată,
cu obraji îmbujorați, figuri nude și îngerașii care îi însoțesc. Cei doi fii ai pictorului,
Helene Fourment cu doi din copiii săi, Portretul fiului Nicholas, Portret de fată (Clara
Serena Rubens) sunt câteva exemple.
Adriaen Von Ostade (1610-1685) este un pictor olandez foarte prolific (aprox. o
mie de tablouri) pictează copiii într-o clasă (Profesorul), într-o școală mizerabilă, cu
mobilier rudimentar, în condiții proaste. Profesorul apare foarte dur, ținând în mână un
bici. Potrivit pedagogiei vremii, el se ocupa în mod deosebit de un singur copil. Pictorul
ne înfățișează mai mulți copii, fiecare făcând altceva, diverse jocuri, fiind implicați în
certuri și dominând dezordinea. Ceea ce vrea să evidențieze pictorul este de fapt relația
dintre copii și moravurile lor. Rugăciunea dinaintea mesei este o altă lucrare
reprezentativă în care ne este înfățișată familia.
Jan Steen (1626-1679) este cel mai fecund, inventiv și popular pictor olandez din
Epoca de Aur, unul dintre pictorii de gen de seamă ai secolului al XVII-lea. I se atribuie
aproximativ șapte sute de lucrări, în care se remarcă intuiția psihologică, simțul
umorului și abundența de culoare. În picturile sale se observă interesul pentru copilărie,
pentru bucuriile specifice vârstei, cât și pentru scene istorice, mitologice și religioase,
portrete, vieți fixe și scene naturale. Viața de zi cu zi a fost principala temă picturală a sa.
Portretele sale de copii sunt celebre. Adesea a folosit membrii familiei sale ca modele și a
pictat câteva autoportrete în care nu a arătat nicio tendință de vanitate. Mamă și copil,
Sărbătoarea Sfântului Nicolae sunt remarcabile pentru pofta de viață ilustrată. Multe
dintre picturile lui Steen poartă referiri la proverbe sau literatură olandeză veche. Este
cunoscut și pentru măiestria sa de lumină și atenția pentru detalii, oferind o imagine
realistă a vieții olandeze.
Tabloul Sărbătoarea Sfântului Nicolae ne-o înfățișează în prim plan pe fetița cea
mai mică a familiei, blondă, veselă, ținând în mână o păpușă primită de la Sfântul
Nicolae, care a răsplătit-o umplându-i ghetuța. În spatele ei, sunt zugrăviți frații mai
mari, unul care plânge – probabil pentru că nu a primit nimic de la Sfântul Nicolae; altul
care râde, doar bunica, aflată în spatele lui, îi face un semn, poate că ascunde un cadou și

414
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

pentru el. Observăm un coș cu deserturi tradiționale de Crăciun asortate (tortul cu

miere, turta, vafele, nucile și merele), iar, în partea stângă a primului plan, mărul și
moneda fiind referiri la vechea tradiție de a oferi prietenilor drept cadouri mere și
monede ascunse. Steen ne oferă și o viziune dureroasă a copilăriei în Copilașul idiot
cerșetor, ce prezintă un copil care cerșește întinzând mâna, implorând niște adulți care
râd de el, își bat joc, râd de infirmitatea lui și chiar îi adresează injurii.
Cornelius De Vos (1584-1651) se dovedește a fi unul dintre cei mai buni pictori
flamanzi de copii: Băiețel, Fetiță, Copiii pictorului, Gemenele, Pictorul și familia sa sunt
câteva exemple de lucrări în care ,,carnațiile fragede, coloritul viu și nuanțat în același
timp, armoniile de alb, verde sidefiu, roz și gri sunt o încântare” (Genaille, 1975, p.80). În
aceste portrete se remarcă intensitatea și justețea expresiei psihologice, distincția tușei,
farmecul juvenil al chipurilor fragede și al privirilor. Artistul opune barocului lui Rubens
stilul sobru al portretului precis. Picturile sale în care apar familii exprimă fericirea
calmă a burgheziei din Anvers: Familie cu copiii în verde, Familia cu un coș cu fructe, Grup
cu un copil ținând în mână o pară, Familie cu bunici și cu trei copii, Portretul familiei
VanderAa.
Peter de Hooch (1629-1683), pictor olandez ignorat în Franța în secolul al XVII-
lea, a fost considerat în secolul al XIX-le cel mai bun pictor de gen olandez, până când a
fost recunoscut geniul lui Vermeer. A pictat cu predilecție mama și fiica, stăpâna și
femeia de serviciu în pragul casei sau în locuință. Grijă de mamă, Mama sunt printre cele
mai bune tablouri ale sale. Mama prezintă o femeie care stă lângă un leagăn, în camera
de alături, o fetiță se îndreaptă către ușa deschisă spre curte – ”pare că se îndreaptă spre
libertate” (Genaille, 1975, p.73).
Gabriel Metsu (1629-1667) este cel mai distins dintre maeștrii picturii olandeze
ai secolului al XVII-lea, care abordează o varietate de subiecte, tehnici și stiluri. A fost
considerat un ”povestitor vizual talentat” (Genaille, 1975, pp.144-145), a cărui abilitate
în evocarea emoțiilor umane este deosebit de evidentă. A pictat multe scene de gen cu
claritate, armonie în culori și eleganță, abordând viața de zi cu zi a clasei muncitoare –
Femeie bătrână care coace clătite cu un băiat este o lucrare semnificativă, care
înfățișează o bătrână gătind clătite cu mere, un desert specific olandez, și un băiat care-și
așteaptă răsfățul. Pe lângă interacțiunea umană, obiectele redate cu pricepere în
picturile de gen ale lui Metsu demonstrează versatilitatea sa artistică. La prima vedere,
scenele sale de gen par a fi reprezentări simple ale cotidianului- totuși multe dintre
tablouri conțin un sens mai profund, simbolic. Stilul său pictural s-a adaptat cerințelor
vremii, și-a rafinat tehnica picturală, incluzând și subiecte religioase. Artistul abordează
tema bolii în lucrarea Copil bolnav (1660) – lucrare celebră, din perioada de maturitate,
care emoționează prin sobrietatea expresiei psihologice, cu tonuri juxtapuse ca în
tablourile lui Vermeer. Lucrarea face parte din perioada târzie, reflectă atât
religiozitatea artistului, pentru că ne oferă o imagine – reminiscență din tema
tradițională a Madonei și a copilului, cât și apelul făcut de artist pentru conștientizarea
faptului că cei mici sunt lăsați cu ușurință să moară, că fragilitatea, slăbiciunea, boala
copilului merită atenția adultului. Este un tablou puternic încărcat de simboluri, chipul

415
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

copilului și membrele slabe amintesc de Pietà, ținuta tandră a mamei redă imaginea
Mariei care leagănă fiul răstignit.
Școala olandeză ne oferă multe exemple de portrete de copii în medii diferite;
lucrările lui Frans Hals sau Ter Borch dovedesc faptul că atitudinea copilărească este cea
care îl interesează pe pictor, și nu originea lui socială. Jacob Jordaens (Portret de familie,
Cap de copil), Peter Paul Rubens, Antony Van Duck (Copiii regelui Carol I) abordează, de
asemenea, copilul în tablourile sale.
Așadar pictura olandeză ne oferă și imaginea dragostei față de copii, frumusețea
copilăriei și spațiul privat, fiind utilă pentru cunoașterea culturii materiale a copiilor în
Olanda secolului al XVII-lea: leagăne, scăunele, haine, jucării (Morel, 1997, p. 478).
Copilul este prezent în pictura spaniolă a secolului al XVII-lea la Murillo, ca
membru al familiei regale, la Velasquez, dar la francezi, pe lângă portretele lui Jean și
François Clouet din secolul al XVI-lea și portretele micilor țărani de frații Le Nain (sec.
XVII-lea), doar tinerii prinți sunt reprezentați îmbrăcați precum adulții și alături de
elemente simbolice.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, pictori precum Sir Joshua Reynolds și Thomas
Lawrence s-au îndepărtat de tradiția de a înfățișa copiii regilor și ai aristocraților în
moduri în care indicau mai degrabă viitoarea lor bogăție și statutul viitor decât
imaturitatea lor. Acești artiști au reflectat separarea crescândă dintre lumea adulților și
cea infantilă, cu ajutorul corpurilor copiilor pe care îi înfățișau, contrastând inocența
copilului cu experiența adultului. Sir Joshua Reynolds în Vârsta inocenței ne-o înfățișează
pe strănepoata Offy – un copil frumos, cu ochii mari, piele albă, mânuțe fine, plină de
inocență. Thomas Lawrence în Portretul doamnei John Angerstein și al fiului ei, John Julius
William ne prezintă o mamă senzuală, alături de fiul său visător. Se produce o schimbare
în realizarea portretelor, în care nu se mai insistă pe portretul unor adulți în devenire, ci
pe ludic și imaturitate.
Artiștii și scriitorii ne-au lăsat numeroase imagini vii ale copilăriei rousseauiste și
romantice asupra copilului. Pictura franceză din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
este influențată de apariția lucrării lui J.J. Rousseau, redând o imagine nouă a copilăriei.
Este o perioadă de ruptură în societatea franceză, se schimbă relațiile familiale, copilăria
fiind privită ca u moment esențial în formarea adultului. Datorită acestei noi
reconfigurări, copilul și jucăria apar în picturile lui Jean-Honoré Fragonard (Portretul
unui copil), François-Hubert Drouais (Micul Timbalier, Portret de familie), Elisabeth-
Louise Vigée-Lebrun (Marie-Thérèse-Charlotte de France și fratele său, Domnișoara
Brogniart), Nicolas- Bernard Lépicié (Copilul în penitență, Portretul lui Marc-Étienne
Quatremère și familia), Jean-Baptiste Greuze (Portretul lui Charles-Etienne de Bourgevin
de Vialart, conte de Saint-Morys - copil) sau Étienne Aubry (Dragoste paternă, O mamă și
copiii săi – desen, Rămas bun bonei, O fată tânără și pisica ei), Louis-Rolland Trinquesse
(Portretul unui băiat tânăr, Portret de copil, Portretul unui copil ținând în mână fructe),
Antoine Vestier (Fetiță ținând o păpușă), Marie-Victoire Lemoine (Tânără ținând în
mână un porumbel, O tânără surprinsă, Portretul unei fetițe) Anne- Geneviève Greuze
(Copilul cu păpușa).

416
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Michel Manson a făcut multiple cercetări privind imaginea copilului și a jucăriilor

în artă, teza sa de doctorat fiind susținută în istorie modernă – Le jouet dans la France
d'Ancien Régime (1999, 1306 p.) –, în care analizează peste o sută douăzeci de picturi sau
tipărituri din secolul al XVIII-lea. A publicat apoi un studiu în care analizează varietatea
scenelor reprezentate, aprofundarea psihologică ce denotă evoluția imaginii copilului
care se joacă sau care este înconjurat de jucării (Manson, 2001, pp. pp. 275-292;
Manson, 2005, pp. 50-61) - un aspect complex, din punct de vedere istoric, teoretic,
metodologic.
Kimberley Reynolds explorează modul în care această nouă abordare a copilăriei
a influențat scriitorii din secolele ale XVIII-lea și al XIX-lea în spațiul englez, și observă
imaginea copilăriei și influența printr-o serie de ”semnificații și atribute pozitive,
precum inocența, libertatea, creativitatea, emoția, spontaneitatea și maleabilitatea”
(Reynolds, 2014).
În ceea ce privește literatura în general, nu avem intenția de a întocmi o analiză
exhaustivă a reprezentărilor textuale ale copilului, din cauza limitei de spațiu a acestui
articol, ci pur și simplu prezentăm diferite tendințe care pot fi observate în operele
literare din diverse secole, pentru a evoca evoluția concepției despre copilărie, apariția
copilului în textele literare, transformările, evoluția mentalităților și redarea lor în
ficțiune. Copilăria este vârsta sensibilității și a continuat să fie gândită în raport cu
modelul unui adult, un model de perfecțiune, nefiind percepută în adevăratul ei sens.
În literatura medievală, copilul este prezent în câteva texte – puține – și apare la
diferite vârste, cu farmecul și ingeniozitatea specifice, la începutul unui episod sau chiar
într-un moment în care venirea sa ajută la relansarea narațiunii. Phyllis Gaffney (2011)
face un studiu inovativ al construcției copilăriei în textele franceze vechi în care
dezvăluie contrastul și schimbarea de percepție a copilăriei, cu o evoluție semnificativă,
analizând aproximativ 60 de texte medievale franceze din secolele al XI-lea–al XII-lea.
Cercetătoarea observă la început, în epopei, doar câteva imagini stereotipe ale copilului,
pentru ca mai târziu, să arate că textele pot modela și reflecta dezvoltarea istorică și
construcția culturală a valorilor.
May Plouzeau vorbește de portrete într-o manieră stereotipă, cu trăsături care se
păstrează din secolul al XI-lea până în secolul al XV-lea (copii frumoși, zâmbind sau
plângând), observând apariții scurte în scene ale vieții infantile (la baie, la masă sau
dormind, la botez), dar cu scopul de a înfățișa mama, fără a fi evidențiați sau fără să
genereze reacții din partea adulților. Nu este descrisă sensibilitatea copilului ce provine
din inocență, din naivitatea plăcută, specifică, și, astfel, cercetătoarea concluzionează că
teoria lui Philippe Ariès privind indiferența socială în Evul Mediu față de copilărie
rămâne valabilă (Plouzeau, 1980, pp. 201-218). De asemenea, Jean Subrenat subliniază
aparițiile rare ale copiilor în piese, prin rolul intrigii – copilul apare doar ca fiind ucis de
soția geloasă (L'enfant remis au soleil), fără să vrea să dezvăluie adevărul (Celui qui bouta
la pierre) sau pentru a justifica prezența unui leagăn pentru a crea confuzie în
dormitorul întunecat (fabliaux de Jean Bodel – De Gombert et des deus clers). Aceste

417
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

apariții destul de rare nu pot susține existența unui personaj literar independent, aspect
subliniat pe bună dreptate (Subrenat, 1978, pp. 547-557).
Jean-Charles Payen, citându-l pe Jacques Le Goff (1964), susține aceeași idee,
personajul-copil nu este frecvent în literatura medievală, copilăria nu lipsește din
operele autobiografice, dar viziunea este cea a adultului asupra primilor ani din viață
(Payen, 1980, pp. 177-200). Alte studii privind copilăria și maternitatea în literatura
franceză în secolele al XII-lea și al XIII-lea subliniază rarele apariții ale copilului în
literatura medievală (Desclais-Berkvam, 1981, pp. 125, 137). Copilul este văzut ,,naiv,
prostuț, nebunatic, neformat și marginal în societatea centrată pe adult” (Lett, 1997, pp.
85-95). Personajul-copil nu este un personaj epic în Evul Mediu. Este mai mult sau mai
puțin exclus din texte pentru că schemele narative nu permit intervenția sa, universul
artistului și cel al poetului, în Evul Mediu descriu un univers al adulților.
De asemenea, Jeanne Lods subliniază că aparițiile personajului în epopei se referă
la adolescenți sau tineri, nu la ceea ce numim ,,copii”, vârsta nu era un element precis. În
literatura romanescă, tema copilăriei era puțin abordată, în secolul al XII-lea, avem
câteva exemple de idile de tineri, apoi, cu apariția cultului Fecioarei, câteva figuri de
copii, și, în aceste cazuri, ceea ce-l interesează pe autor este figura mamei, nu a copilului;
deci tema copilăriei ,,aparține epopeii”, o întâlnim și în cântecele de gestă, în antiteză cu
vârsta adultă. Operele epice, impropriu numite ,,Enfances” , abordează adolescența
eroică a lui Ogier, Guillaume sau Vivein (Lods, 1960, pp. 58-62).
În secolele următoare, copilăria începe să amuze, să intereseze ca obiect literar
sau artistic. Bernard Jolibert afirmă că în artă și literatură existau două viziuni
antagoniste ale copilului: una care ne propunea reprezentarea unei ființe dure, fruste
slabe, bolnăvicioase, rele sau răutăcioase care trebuia constrânsă rațiunii, pliată pe
obediență, căci întreaga sa natură trebuie îndreptată spre plăcerea imediată, pe instinct,
dezordine sau rău; și cealaltă, nouă, imaginea unui mic adult plin de farmec, seducător
(Jolibert, 1981, p. 58). Critica literară a neglijat mult timp analiza personajelor-copii și a
abordat majoritatea personajelor juvenile drept adulți.
Vorbind despre apariția literaturii pentru copii, Michel Vernus afirma că pentru a
putea exista o literatură specifică, ,,copilul trebuie să apară ca o ființă diferită,
independentă de adult, cu propriile nevoi culturale, deci, având nevoie de o literatură
care nu mai este cea a adultului” (Vernus, 1995, p. 90). Mult timp, copilul nu a fost
considerat diferit de adult. Din momentul în care începea să vorbească și să meargă,
copilul era tratat precum adultul, fiind folosit şi la muncă.
În secolul clasicismului, în literatura moraliștilor, copiii ne sunt înfățișați cu
pasiuni specifice, adesea conotați negativ. Cu toate acestea, frica, mânia sau lenea nu
sunt, desigur, trăsături exclusiv copilărești. Excesul, lipsa de moderație a acestor
,,pasiuni” sunt, bineînțeles, potrivit discursului vremii, caracteristice copilăriei.
Copilul este înfățișat într-un mod negativ, în Caracterele lui Jean de La Bruyère
(1687) în capitolul Despre om, în care găsim multiple referințe:
Copiii sunt semeți, disprețuitori, iuți la mânie, invidioși, curioși, interesați, leneși,
ușuratici, fricoși, necumpătați, mincinoși, prefăcuți. Râd și plâng cu ușurință. Au bucurii

418
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

nesăbuite și mâhniri amarnice din pricini foarte mărunte. Nu vor să sufere răul, dar le
place să-l facă: sunt, de pe acum, oameni. (50)
Copiii nu au nici trecut, nici viitor, dar – lucru ce nu ni se întâmplă nouă câtuși de
puțin – se bucură de prezent. (51) Nu au trecut, iar viitorul nu-i preocupă.
Trăsăturile care caracterizează copilăria par aceleași la toți copiii; moravurile la
vârsta aceasta sunt destul de asemănătoare și numai cu o atenție plină de curiozitate
distingi deosebirea dintre ele: deosebirea sporește odată cu rațiunea, deoarece o dată cu
rațiunea cresc pasiunile și viciile, singurele care fac oamenii atât de deosebiți între ei și
atât de potrivnici lor.(52)
Lenea, nepăsarea și trândăvia, defecte atât de firești copiilor, dispar în timpul
jocurilor, la care sunt vioi, sârguincioși, punctuali, îndrăgostiți de reguli și de simetrie, în
care nu-și iartă nicio greșeală unii altora și reîncep singuri, de mai multe ori, un singur
lucru pe care nu l-au izbutit (…) (55)
Cine se îndoiește de faptul că, în genere, copiii concep, judecă și raționează în mod
logic? Dacă o fac numai cu privire la niște lucruri mici, e pentru că sunt copii și fără
experiență îndelungată; și dacă o fac cu cuvinte nepotrivite, nu e atât din vina lor, cât din
vina părinților sau a învățătorilor lor. (58)
A-i pedepsi pe copii pentru greșeli pe care nu le-au făcut sau chiar a-i pedepsi
sever pentru niște greșeli ușoare înseamnă să pierzi cu totul încrederea lor. Ei știu
precis și mai bine decât oricine ce merită; și nu merită câtuși de puțin decât lucrul de care
se tem. (59) Fénelon, cu același simț pedagogic, dezvoltă aceleași opinii, în Educația
fetelor.
Capitolul Despre om din Caracterele lui La Bruyère este unul foarte lung și cel mai
general, abundent, în care ne oferă propriile considerații asupra celor două vârste
extreme. În ceea ce privește copilăria, fragmentele 48-59 reprezintă un grup de texte, o
unitate compactă, indivizibilă, cu un scop precis, foarte bine gândit, de fapt, o diatribă la
adresa adulților. Reflecțiile lui La Bruyère se referă mai ales la copiii de familii mari pe
care a avut prilejul să-i cunoască mai îndeaproape. Celebrul Nu vor să sufere răul, dar le
place să-l facă: sunt, de pe acum, oameni. (50) se adresează adulților, niște ființe
detestabile. Copilăria abordată astfel nu este decât un pretext, un mijloc prin care
inversează ordinea firească, începând cu concluzia, pentru a-și conduce cititorul către
ținta atacului. Ceea ce caracterizează şi determină omul este imperfecțiunea sa: răul este
inerent naturii umane, precum inconstanța sa. De altfel, La Bruyère ne prezintă un
portret mai degrabă negativ al omului şi îi declină defectele, precum amorul propriu,
ingratitudinea, nedreptatea, indiferența. Apar diverse trimiteri la copil sau copilărie și
acestea nu sunt neapărat cu conotații negative. Întâlnim și descrierea unor aspecte
pozitive:
(…) Copiii au de la natură imaginația și memoria, adică au ce nu mai au bătrânii, și
le dau o minunată întrebuințare în jocurile și la distracțiile lor; datorită lor repetă copiii
ce-au auzit spunându-se și imită ce-au văzut făcându-se; datorită lor se îndeletnicesc în
jocul lor cu toate meseriile. (53)

419
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

(…) Nu există viciu aparent, nici infirmitate a trupului care să nu fie zărit de copii;
ei le observă de la prima vedere și știu să le exprime prin cuvinte potrivite; nimeni nu știe
să spună lucrurilor pe nume mai bine decât ei. (…) singura grijă a copiilor e să găsească
partea slabă a profesorilor lor, ca și a tuturor celor cărora le sunt supuși. De îndată ce le-
au găsit un cusur, ies ei biruitori și dobândesc asupra lor un avantaj pe care nu-l mai pierd.
(54)
Scrierile moraliste joacă un rol important în modelarea imaginii copilului. În
momentul în care moraliștii pledează pentru influența generală asupra copilului și chiar
înainte, unii autori aruncă o privire complet diferită asupra copilului sau a tinereții.
În 1607, Honoré d’Urfé, autorul romanului pastoral L’Astrée, poate cea mai
influentă operă în epocă, abordează tinerețea, adolescența, oferind în câteva pasaje
detalii despre copilărie – aspect neobișnuit la acea vreme. O specie care înflorește în
saloanele mondene pe fondul mișcării numite Querelle entre les anciens et les modernes
este basmul. Doamna d'Aulnoy publică în 1690, la Paris, primul basm literar Pasărea
albastră. Totuși, în Franța, prima operă care aparține literaturii destinate explicit
copiilor apare în 1699: Aventurile lui Telemah a lui Fénelon. De fapt, primele cărți
destinate copiilor nu au fost basmele populare sau transcrieri ale acestora, ci opere
didactice, pedagogice.
Aventurile lui Telemah a lui Fénelon este o operă scrisă pentru a-l pregăti pentru
funcția regală pe fiul cel mic al lui Louis XIV. Opera a avut un succes imens, a fost
reeditată de multe ori, până în secolul al XX-lea. La început, fiind operă pedagogică
destinată unui singur elev, a devenit exemplu de literatură morală reprezentativă pentru
secolul lui Louis XIV și precursoare a secolului Luminilor. Este scrisă într-o franceză
clasică perfectă, devenită model. E un roman în 18 părți, care descrie călătoria lui
Telemah, fiul lui Ulise. În Odiseea, câteva cânturi sunt consacrate lui Telemah, dar se
urmăresc de fapt peregrinările lui Ulise. Fénelon își imaginează ce face Telemah în
aceste peregrinări, deci este vorba de fapt despre un roman educativ și despre o imitație
a celebrei opere Odiseea, operă fondatoare a literaturii occidentale. Fénelon descrie ceea
ce Odiseea nu face: călătoria lui Telemah în căutarea tatălui, fiind un roman de aventuri.
Trebuie să menționăm și opera pedagogică Despre educația fetelor (1687). Aceste două
opere au puncte comune – fondul creștin, și ideea că este necesar ca studiul să fie plăcut,
agreabil, că tot ce încântă imaginația, o facilitează, recomandând ca profesorul să fie
blând și răbdător, pentru a da formă unei ființe în devenire, percepută ca
,,nedesăvârșită”. Metafora ursoaicei care-și linge puiul, din fabula Răbdarea și educația
corectează bine defectele, lămurește concepția curentă, a secolului al XVII-lea,
împărtășită de Fénelon: creierul copilului este moale și progresează încet spre rațiune,
pe care o atinge la aproximativ 7 ani. Învățarea se întâmplă prin imitație. Prin urmare, e
nevoie de modele bune: părinți, formatori, profesori. Educația timpurie l-a preocupat pe
Fénelon. Copilul este capabil să știe mai multe decât își imaginează omul. Primele
impresii sunt cele mai importante, iar educația trebuie să înceapă în primele zile ale
vieții, trebuie avută în vedere sănătatea corpului, sănătatea fizică. Principalul lucru nu
este acela de a educa, ci de a-l pregăti pentru educație, fără să se grăbească. Potrivit lui

420
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Fénelon, anticii au crescut copiii mai bine decât modernii, pentru că le-au dat mai multă
libertate. Are o părere bună despre natura umană și se bazează pe spontaneitatea
instinctului. Trebuie să ținem cont de slăbiciunea copilului: ”creierul său este ca o
lumânare aprinsă într-un loc expus vântului și a cărui lumină pâlpâie mereu”. Trebuie
”să urmărim și să ajutăm natura” și să formăm copilul încetul cu încetul, în funcție de
ocazie, răspunzând întrebărilor sale, explicându-i obiectele care îi trezesc interesul și
dorința de imitare. După aceste considerații generale asupra naturii copilului și a
modului în care trebuie să fie instruit, Fénelon examinează metodele pe care le
consideră cele mai utile.
Poveştile lui Charles Perrault sunt considerate de unii cercetători drept debutul
literaturii pentru copii. Cel mai des întâlnit personaj este copilul orfan, surprins în
iureșul dificultăților vieții. Aceste reprezentări joacă un rol important în evoluția
concepției despre copil. Albumița-Muguraș Constantinescu vede poveștile lui Charles
Perrault drept o ireverență față de autorități, împotriva Antichității canonizate,
împotriva tradiției prin adaptarea poveștilor populare, orale, pentru forma scrisă, și
împotriva modei poveștilor cu zâne. La nivel narativ, sugerează faptul că Charles
Perrault invită la lecturi diferite: fie lecții morale, citează maxime pe care le modifică sau
nu, arătând astfel o adeziune sau o distanțare, glisează publicul țintă, atât adult, cât și
copil, prin diferite grade de înțelegere a poveștilor sale. Albumița Constantinescu
remarcă faptul că există un joc real între tradiție și modernitate. Jocul cu povestea
tradițională continuă după Ch. Perrault (Muguraș-Constantinescu, 2003).
La începutul secolului al XVIII-lea în povești, copilul ocupă adesea un loc
primordial, devine protagonistul, eroul intrigii, datorită naturii sale copilărești.
Slăbiciunea lui devine astfel o forță; astfel, în multe povești, cel mai tânăr dintre copii se
dovedește a fi eroul. Roger Mercier spune, de exemplu, că în literatura secolului al XVIII-
lea și în cea a secolului precedent, copilul nu a ocupat un loc important. Era considerat
un "obiect plictisitor" sau, în orice caz, nedemn de a atrage atenția (Mercier, 1961, p. 65)
Georges Snyders urmărește evoluția concepțiilor și imaginea copilului și constată că în
literatură copilul apare aproape la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Snyders, 1965).
Margaret Ezell îl consideră pe John Locke, cu lucrarea Câteva cugetări asupra
educației (1693) una dintre cele mai importante influențe în schimbarea atitudinilor
asupra copilăriei în secolul al XVIII-lea. Lucrarea amintită, cunoscută în vremea aceea
datorită edițiilor traduse în mai multe limbi, evidenția copilul ca o tabula rasa, ”o foaie
albă de hârtie sau o bucată de ceară ce poate fi turnată și modelată după plac”.
Perspectiva lockiană aducea o schimbare evidentă, o atitudine de simpatie față de copil,
atitudine neîntâlnită în secolele anterioare.
Personalitatea care reconstruiește copilăria în secolul al XVIII-lea este Jean-
Jacques Rousseau, care pledează pentru inocența originară a copilului. Pentru el, copilul
este considerat o ființă naturală bună și pedagogiile coercitive bazate pe pedeapsă
trebuie interzise, copilul trebuie lăsat să înflorească, natura copilului îl îndreaptă către
darurile sale, trebuie să fie însoțit pozitiv și cu empatie în dezvoltarea sa și este
important să-l ajutăm să crească în funcție de personalitatea lui.

421
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

Émile sau despre educație este expresia acestui punct de vedere diferit care
începe să vadă lumina zilei, fiind organizată în jurul unei serii de stadii ale copilăriei:
vârsta instinctului, în primii trei ani din viață, vârsta senzațiilor, între 4 și 12 ani; și o
vârstă a ideilor, în jurul pubertății.
Apar forme noi de educație, care se concentrează pe specificul copilului pentru a-l
educa și forma. Această schimbare de perspectivă este marcată și de publicarea
lucrărilor destinate celor mai mici, poveștile scrise de Madame Leprince de Beaumont,
Madame D’Aulnoy și Charles Perrault.
Literatura secolului al XIX-lea se adresează copiilor, are un interes puternic
pentru personajul-copil alcătuind un personaj cu drepturi depline și apoi un adevărat
erou. Ipostazele personajului-copil în literatură sunt multiple. Copilăria ca temă și
copilul ca personaj în literatura universală sunt oglindite de o serie întreagă de scriitori.
Copilăria rămâne totuși în ficțiunea literară o oază a fericirii care nu se mai repetă, unde
copilul se joacă și visează într-un univers al său, inconfundabil.
Colin Heywood subliniază contribuția poeților romantici la ”invenția inocenței
copilărești”, exemplificând afirmația lui Victor Hugo: ”exploratorul Cristofor Columb a
descoperit doar America, în timp ce eu am descoperit copilul”, subliniind perspectiva
romantică asupra copilăriei (Heywood, 2001/2017, pp.50-51). Victor Hugo, autorul
romanului Mizerabilii, în care pune în dezbatere tema răului și a dreptății sociale, a
creionat primele figuri de personaje-copii. E vorba de Cosette, fetița orfană salvată de
Jean Valjean de la familia Thenardier şi crescută de acesta până la căsătoria cu Marius.
Copiii sunt mișcați sufletește de soarta tristă a fetiței slujnice şi umilite, având
sentimente de compasiune, dar şi bucuria schimbării sorții sale. Celălalt copil, Gavroche,
cutreieră Parisul, murind pe baricade în timpul revoluției franceze. Poezia lui William
Wordsworth, Odă semnelor nemuririi (1807) este o altă operă semnificativă în acest
sens.
Romanticii germani au avut, de asemenea, o perspectivă la fel de entuziastă
asupra copilului; Jean Paul Richter, Levana (1807) este un tratat asupra educației. E.T.A.
Hoffmann, alături de Frații Grimm și A. von Chamisso au pus bazele literaturii germane
pentru copii, prin basmul cult. Basmele fraților Grimm abundă în personaje-copii orfani,
relațiile dintre frați, abandonați, rătăciți, care oferă o lecție de viață: Hansel si Gretel, Albă
ca Zăpada, Cenușăreasa, Rapunzel Frumoasa din pădurea adormită. În opera lui Mark
Twain, întâlnim o serie de copii orfani și vagabonzi, ilustrând copilăria autorului și,
totodată, critica față de societatea contemporană (Aventurile lui Tom Sawyer,
Huckleberry Finn). Alți copii cerșesc, precum Remi din Singur pe lume al lui Hector Henri
Malot, alții sunt chinuiți de mame vitrege, precum David Copperfield al lui Charles
Dickens.
A.P. Cehov abordează tema copilăriei, în creația sa, conturând aproximativ 290 de
personaje-copii, de toate vârstele, aparținând tuturor claselor sociale, ducând vieți
diferite. În primele povestiri din prima jumătate a anilor '80, precum Grişa, Copiii,
Eveniment, Băieții, Fugarul. Tăticul, De-aş putea dormi, sau în nuvela Stepa se axează pe
personaje-copii, fiind un mare cunoscător al sufletului infantil. Peste douăzeci de

422
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES ISSUE NO. 24/2021

povestiri ale sale reflectă caracteristicile comportamentului copilului, a psihologiei și a

limbajului plastic și emoțional al acestuia.
Cufundându-se în povestirile lui A. P. Cehov, cititorul vede două lumi: lumea
adulților și lumea copiilor, care în unele cazuri pot fi egale. Această egalitate este în
primul rând afirmată de atitudinea respectuoasă a autorului față de lumea particulară a
copilăriei. Scriitorul este adesea atât de obișnuit cu lumea copilului, încât uneori îi
privește pe alții prin ochii copiilor care văd și percep lumea din jurul său diferit față de
adulți. De aceea, în povestirile despre copii și pentru copii, autorul povestește adesea „în
tonul și în spiritul” eroilor săi. Cititorul este invitat să exploreze și să dezvăluie lumea
împreună cu copilul, să vadă în lucruri obișnuite neobișnuitul și noul (Albu, 2019, pp.
11-26).
Copilări