Ancient Novel

The aim of this paper is to highlight the elegiac aspects of Apuleius' Metamorphoses. My discussion will argue that Apuleius presents his protagonist Lucius and the slave-girl Photis as an elegiac couple. A comparison with the story of Socrates and Meroe establishes Apuleius' awareness of the different types of servitium amoris that are featured in Roman elegy. In contesting the communis opinio concerning the relation between Lucius and Socrates, I will argue that Lucius does not fail to learn from Socrates' misfortune with women and magic, but successfully applies the elegiac strategies Ovid recommends in his Ars amatoria.

In this paper, I demonstrate how understanding animality throughout Apuleius' corpus illuminates his narrative technique in the Metamorphoses. I argue that Lucius' donning of an animal cloak and pretending to be a statue at Met. XI. 24 support a pessimistic reading of Lucius' conversion. Isiac cult is shown obfuscating the human-animal boundary rather than securing the humanity of its adherents. Lucius may look like a human at the end of the novel, but he is still an animal in terms of Apuleian ethics: a being with a flawed sense of ratio whose oratio is stifled by cult membership.

Suddenly Don Quijote doubts his squire’s embassy. It would be miraculous for Sancho to have returned in just over three days because El Toboso is more than thirty leagues away, seventy-five miles or one hundred and twenty-five kilometers from where Don Quijote was in the Sierra Morena.

This paper argues that the formation of an imperial polity is an important theme of the Historia Apollonii regis Tyri.  The narrative develops in ways that mimic and celebrate the political conditions of the Late Empire, ending up with an absolute monarch who tightly controls the formerly independent cities encountered in the novel. The Historia Apollonii reveals a pro-centralizing message that lauds the shift from cities being governed by the local aristocracy to their rule by the emperor himself through direct appointees, with the local aristocracy being siphoned off to the major imperial capitals and the immanent presence of the new locus of absolute authority, the emperor.

Este trabajo parte de considerar anacrónicas las categorías de "novela antigua" y "novela romana", y de la inquietud por definir el género literario contemporáneo que guió la escritura de la obra. El autor propone leer Las metamorfosis como una fábula milesia, para lo cual emprende un doble camino: por un lado, estudia la tradición que comienza con las Milesíacas de Arístides de Mileto y la traducción de Sisena y que tiene como máximo exponente a Apuleyo; por otro lado, analiza Las metamorfosis en base a las características de la milesia.

Die Gattung der sogenannten ,Buntschriftstellerei', der Aelians Werke De natura animalium und Varia historia zugeordnet werden, wurde bislang kaum zur Deutung des antiken Romans herangezogen. Anhand einer Analyse der Gartenexkurse bei Achilles Tatius und Longus wird im folgenden Beitrag die Frage nach dem Verhältnis von Haupthandlung und Exkurs neu angegangen und gezeigt, dass sowohl im Roman als auch in der ,Buntschriftstellerei' eine Symbiose zwischen Eros und Wissensvermittlung besteht, die auf Platons Dialoge Symposium und Phaedrus rekurriert. Die fließende Gre¡ze zwischen ,Buntschriftstellerei' und Roman manifestiert sich nicht nur im Gebrauch der Tier-und Pflanzenmetaphorik, sondern auch in der Geschichte der Aspasia, die als Roman-Fragment in Aelians Varia historia integriert ist.

The thesis reviews the techniques employed by Latin authors up to the second century A.D. to report the spoken words and articulated thoughts of their characters. The study is principally devoted to continuous narratives of a fictitious kind: epic, 'epyllia' and prose fiction, although some consideration has been given to narratives in other genres for comparative purposes.
Several means are at the disposal of a narrator for presenting the discourse of his or her characters. What is supposed to have been said or thought may be conveyed by quotation in direct speech, some form of indirect or free indirect discourse, or by the simple mention that a speech act has occurred.
The Introduction sets out the terminology used in this enquiry and surveys the modes of reporting speech in Latin. Some attention is given to the views of ancient literary critics and theorists on speech presentation.
The first chapter on martial epic examines the reporting of speech in Virgil and Lucan in particular.
The second chapter on poetry reviews epyllion and Ovidian narrative, and compares the practices of authors working in different genres. Divergences in style between authors working in the same genre are also considered: the techniques of four poets who report speech in scenes involving the dictation and delivery of messages are compared.
The final chapter treats the prose fiction of Petronius and Apuleius.
For all the texts taken into account, it will be shown that concentration on speech presentation can broaden our insight into some fundamental features of Latin narrative.

The article examines the life and career of Petronius’ character Trimalchio within the dynamics of centre-periphery interaction in the Roman world of the early Imperial period. Three possible viewing angles are identified, in which the dialogue between centre and periphery takes place. First, the geographical scope, with the distinction between Italy and the provinces. Second, the ideological world of Roman citizens as opposed to the values embraced by people of different origin and culture. Third, the social and juridical workings of Roman law, which, through the progressive extension of citizenship rights, aims at the gradual integration of the peripheries of the Empire and their people into the Roman world.

Literary genres designed for instruction (didaskalia) often incorporate wonder- writing (paradoxography) to produce pleasure and enthrallment (psychagogia), thus compromising the truth and their educational value. In True Stories, Lucian mimics the paradoxographical discourse in its vocabulary, style, motifs, and mannerisms, yet introduces his material as pure fiction. I argue that Lucian claims the right to a new type of narrative, one that offers the audience not just the pleasure of marvelous stories, now avowed lies, but also instruction, through the opportunity to reflect (theoria) on the transformation of the old canons and to reposition oneself within the system of literary values.

Achilles Tatius' Leukippe and Kleitophon quotes Homer less frequently than other Greek novels, but it often refers to the epic tradition in a subtle and sophisticated way. A few intertexts suggest that gender issues (such as role exchanges between men and women) and cultural mediations (other texts, literary genres, or figurative arts providing a bridge between epic and the novel) are important elements in the evolution of an epic hero into a novelistic character. Parallels with the Homeric scholia show that Achilles Tatius' writing style can combine learning and humour, two of the most important features of the 'heroism' of some of his characters.

La publication récente du volume Apuleius and Africa 1 montre que le problème de la relation entre Apulée et sa terre d'origine est revenu au premier plan, recevant une impulsion nouvelle grâce à des enquêtes menées sous plusieurs perspectives et avec une approche pluridisciplinaire. Si nous réfléchissons sur le fait qu'Apulée est né en Afrique, où il a reçu sa première formation intellectuelle et où il semble avoir passé une grande partie de sa vie, on peut naturellement penser que son identité et par conséquent son oeuvre conservent la trace d'un héritage culturel africain, certes difficile à définir, mais qu'on ne peut pas sous-évaluer ou limiter à une présumée (et souvent critiquée) Africitas linguistique, comme on l'a fait par le passé. Le problème, en effet, doit être relié à une plus vaste série de questions qui concernent Rome, la Grèce et l'intégration progressive entre les deux cultures au II e siècle ap. J.C. 2 , sans oublier le concept même de « provincialisme ». M'étant occupée, dans le volume en question, de l'identité linguistique d'Apulée 3 , je voudrais réfléchir de nouveau sur la question de son bilinguisme, ou plutôt de son trilinguisme, et m'interroger sur les traces de cette expérience que l'on peut percevoir dans les Métamorphoses.

Монография посвящена исторической поэтике жанра метаромана, установлению его единой смысловой основы и границ варьирования его структуры в разные эпохи его бытования. История метаромана как жанра выстраивается начиная с его генезиса в античном романе с авторскими вторжениями и формирования собственно метаромана на исходе эйдетической эпохи поэтики (в «Дон Кихоте» Сервантеса) до расцвета жанра в эпоху художественной модальности, особенно в XX в. Выявляются этапы формирования и развития жанра, метароман отграничивается от близких явлений – романа с авторскими вторжениями и кюнстлерромана, а также прослеживается, каким образом они взаимодействовали на протяжении веков. Обозначаются границы варьирования жанра в разные эпохи его бытования, прослеживается тяготение разных национальных литератур к определенным разновидностям жанра, демонстрируется сущность наиболее характерных черт метаромана в эволюционном аспекте.

This essay attempts to add its voice to the handful of scholars who have seen specific clues in Books 1-10 of Apuleius’ Metamorphoses which directly or indirectly point to the “surprise” Isiac ending.  The following pages suggest that we might read (or more specifically, a second century audience would have read) Lucius’ encounter (immediately following his transformation) at the shrine of the horse goddess Epona (3.27)—and other passages in the novel which may recall this goddess—as a direct foreshadowing of and link to the appearance of Isis in Book 11.  Literary and material evidence roughly contemporary with Apuleius (while not exactly abundant) suggest that Isis and Epona were indeed linked in the Roman era—largely because of their shared connections with fortune, abundance, maternity, and liminality—to the point of even being syncretized into facets of the same goddess.  Would the mention of Epona have triggered an association with Isis in the minds of the novel’s original aud...

В сказочной истории любви Купидона и Психеи, самой знаменитой из вставных новелл романа Апулея «Метаморфозы», присутствуют отсылки к римскому семейному праву и упоминаются различные элементы традиционного римского бракосочетания. Внимательное прочтение и анализ этих сюжетов позволяет не только лучше понять задуманный автором комический эффект, но и дополнить представление о содержании вставной новеллы и её связи с основным сюжетом романа. Сопоставление истории бракосочетания Хариты, слушающей после похищения прямо со свадьбы утешительную сказку, с историей отношений Купидона и Психеи позволяет увидеть структурное сходство в описании судьбы двух девушек и особенности авторской игры с читательскими ожиданиями. Герои сказки проходят путь от сожительства (напоминающего распространённый среди высших слоёв в I–II вв. конкубинат) до официально признанного matrimonium iustum. При этом наиболее подробно описываются этапы брачной церемонии, которых из-за нападения разбойников была лишена Харита: ритуал ведения невесты в дом мужа (deductio domum) и свадебный пир. Однако счастливая история любви бога и смертной при первоначальном совпадении с последующей историей Хариты обнаруживает в итоге разительный контраст с трагической судьбой последней, что было явным нарушением читательских ожиданий. Не меньшим сюрпризом для читателя могло быть и вплетение в сюжет сказочной истории прямых и завуалированных отсылок к актуальным проблемам современного семейного права (например, правовому регулированию конкубината или падению роли paterfamilias в устроении брака своих детей). Изучение вставной новеллы в историческом контексте показывает тесную взаимосвязь мира произведения с миром его автора и читателей. Внимательный читатель сказки мог также увидеть параллели между претензиями Венеры к законности брака Купидона и Психеи и собственным судебным процессом Апулея в связи с его женитьбой на богатой вдове Эмилии Пуденцилле.

In the fairytale of Cupid and Psyche, the best known inserted tale of Apuleius’s
Metamorphoses, we can find frequent references to the roman marriage law and roman wedding rites. A careful reading and detailed examination of such references helps to understand better not only the intended comic effect, but also the meaning of fairytale itself and the connection between the tale and the novel as a whole. The comparison of two wedding stories (Psyche’s and Charite’s), the last one being told to the girl abducted by the gang of robbers just from the conclusive part of her wedding ceremony, reveals the structural similarity between them and helps to understand the author’s play with reader’s expectations. The story of Cupid and
Psyche evolves from cohabitation (that resembles the practice of concubinage, widespread in 1st–2nd centuries CE upper-class) towards the official recognition as matrimonium iustum. The fairytale provides a detailed description of those stages of the wedding ceremony that are absent in Charite’s case: the ritual of deductio domum and cena nuptialis. Reading the love story of god and mortal with successful marriage at the final anticipates a happy ending of Charite’s own adventures. But Apuleius disrupts reader’s expectations with a tragic death of protagonists producing a striking contrast between two narratives. The references to the
Roman private law and traditional marriage customs that are incorporated into the fairytale could surprise readers too. It is possible to recognize direct mentions and veiled allusions to the current legal issues (e.g. decreasing significance of the father’s consent to his child’s marriage and legal regulation of concubinage). The study of the inserted tale in the historical context of 2nd century CE shows close interrelation between the world of the novel and the world of its author and readers. An attentive reader, familiar with the story of Apuleius’s own marriage to the rich widow Aemilia Pudentilla, could also find an interesting parallel between
accusations against Apuleius and Venus’s claims about illegitimacy of her son’s marriage.

The aim of this article is to demonstrate that the Moon’s all-male society portrayed in one of the first episodes of Lucian's Verae Historiae is humorously 'more real' than the originals that inspire it and the society where the author lived. The lunar hyperreality satirically and parodically plays with traditional misogynist and pederastic motifs and, moreover, with the imperial culture and society.

du récit de Psyché Livre IV, 28 Un roi et une reine avaient trois filles dont la cadette, nommée Psyché, était si belle que des foules entières de fidèles délaissaient les temples de Vénus et lui rendaient un culte. Mais Psyché ne reçoit aucune demande en mariage. Désespéré et pensant à une malédiction divine, son père va consulter l'oracle d'Apollon à Milet, lequel lui demande d'exposer sa fille sur un rocher escarpé pour un mariage avec un monstre qui effraie même les dieux. Une fois seule sur le rocher, Psyché sent la douce brise de Zéphyr qui la soulève au-dessus des pentes rocheuses pour la déposer très loin sur un gazon fleuri où elle s'endort. Livre V À son réveil, elle se rassure en voyant un palais merveilleux dans lequel elle s'enhardit. Le soir, lorsqu'elle se couche, elle entend un léger bruit, « craint pour son honneur », sent une présence auprès d'elle, c'est son mari qui « fait d'elle sa femme », et disparaît avant le lever du jour, sans qu'elle ait eu le temps de le voir. Il en est ainsi chaque jour. Mais le temps passe et, privée de présence humaine, Psyché pleure de ne pouvoir voir ses parents et ses soeurs ; elle s'ennuie dans ce qui est devenu une prison dorée et demande à son époux mystérieux qu'elle ne voit jamais, la permission de visiter sa famille. Grâce à des « murmures amoureux » elle obtient de son mari de revoir sa famille à condition de ne jamais chercher à le voir. Le temps passe. Le mari mystérieux met en garde Psyché contre le piège, ourdi par ses soeurs, dans le but d'éveiller en elle la curiosité de voir son visage. Il lui annonce qu'elle est enceinte d'un dieu qui, si elle révèle l'identité de son mari, sera un simple mortel. Mais sur les conseils de ses soeurs jalouses de ses richesses, Psyché rompt sa promesse, en découvrant une lampe allumée qui lui offre la vision de son mari, l'Amour resplendissant, couché à ses côtés. En jouant avec une des flèches, elle se pique le doigt et devient ainsi amoureuse de l'Amour. Mais sous l'émotion de tant de beauté, elle laisse tomber de la lampe une goutte d'huile bouillante sur l'épaule droite du dieu. Cupidon, brûlé, se réveille, bondit et s'envole. Psyché a juste le temps de s'accrocher à sa jambe droite et est emportée jusqu'aux nuages pour retomber, épuisée, sur le sol. Cupidon se pose sur un cyprès et reproche à Psyché d'avoir failli à sa promesse, « je me vengerai de tes soeurs, quant à toi, je te quitte ! » Et il s'envole à tir d'aile. Psyché, livrée au désespoir, part à la recherche de son mari et parcourt de longues distances pendant qu'il se meurt dans son lit. Vénus, sa mère, est furieuse d'apprendre que son fils est amoureux d'une certaine Psyché, une mortelle. Livre VI Psyché poursuit inlassablement sa recherche, mais, n'ayant pu obtenir ni l'aide de Cérès ni celle de Junon, se rend chez Vénus dans l'espoir d'y trouver son mari. Celle-ci lui fait subir de mauvais traitements et lui inflige quatre épreuves impossibles : trier des graines mélangées, recueillir de la toison d'or de brebis dangereuses, recueillir une fiole de la fontaine du Styx, rapporter des Enfers une boîte de jouvence. Psyché s'acquitte de la première tâche avec l'aide de fourmis, de la seconde avec celle d'un roseau, de la troisième avec celle d'un aigle, et de la quatrième avec celle d'une tour isolée. Mais après avoir réussi la quatrième épreuve, et bien qu'ayant été mise en garde par la tour contre cette tentation, Psyché ouvre la boîte de jouvence remise par Proserpine. Les effluves qui s'en échappent la plongent dans un sommeil de mort. Durant ce temps, Cupidon, remis de sa blessure, retrouve Psyché, la pique de sa flèche et, ce faisant, la réveille, sans manquer de lui faire remarquer que c'est sa curiosité qui l'a perdue. Cupidon va trouver Jupiter, lequel réunit les dieux pour consacrer l'union des deux jeunes gens, fait de Psyché une déesse et légitime ainsi leur union auprès de Vénus qui accepte enfin sa bru. Le récit se termine en apothéose et Psyché déjà enceinte, mettra au monde une fille qui sera nommée Volupté.

Romanii au recunoscut totdeauna prioritatea grecilor în literatură şi s-au considerat discipolii scriitorilor he-leni. Adesea ei au exagerat acest rol de precursori şi de modele al scriitorilor greci, neglijînd aportul original al autorilor latini, prelucrarea creatoare a motivelor şi pro cedeelor artistice preluate de Ia predecesorii lor helenici. Dar ei au afirmat totdeauna cu mîndrie că satira reprezintă o creaţie în întregime originală, un gen literar autentic roman. De aceea Quintilian declara ferm: satira tota nostra est -"satira este în întregime a noastră". Adevărul este că elemente satirice şi chiar poezii cu un caracter fundamental satiric au existat şi în literatura greacă (iambii lui Arhiloh), dar genul ca atare şi mai ales în forma sa caracteristic romană a apărut numai în cadrul literaturii latine. într-adevăr, prin satira romanii înţelegeau în primul rînd o producţie literară cu un caracter compozit, eterogen, bazat pe amalgamarea unor elemente diverse (iniţial, mai cu seamă dramatice, ca: pantomimă, dialog, muzică, joc de scenă), fapt care postula o compoziţie laxă, foarte liber realizată'. De aceea, satirele lui Horaţiu constituie într-o anumită măsură nişte conversaţii inteligente. Fireşte atitudinea critică faţă de De altfel se crede că termenul de satura ar proveni din satura lanx -"farfurie cu mîncare făcută din tot felul de alimente" (deci o varietate de ghiveci). Există însă şi alte ipoteze cu privire la originea satirei (vezi N. I. Barbu şi colaboratorii, Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1964, voi. I, Pp. 223 -224, capitol redactat de Felicia Vanţ-Ştef şi p. 50, capitol redactat de Toma Vasilescu) Trecerea de la satura la satira s-a datorit unei false etimologii Termenul de satura a fost legat de cuvîntul grecesc satyros "satir" 7 defecte morale şi sociale, reprobarea lor cu ajutorul unor mijloace care să provoace rîsul sau surîsul, au reprezentat totdeauna conţinutul esenţial al satirei latine'. Satiricii romani n-au pierdut niciodată contactul cu umorul popular italic atît de bogat, atît de variat. Satira menippee, structural deosebită de poemul satiric, are totuşi un punct de plecare grecesc (pe lîngă satura romană), şi anume lucrările filozofului şi scriitorului Menipp din Gadara (sec. II -III î.e.n.). Acesta tratase într-o formă liberă, hazlie, o serie de probleme de etică şi criticase caustic unele presupuse erori ale filozofilor, precum şi emfaza oratorilor. Creatorul satirei menippee, deci inspirată de exemplul şi numele lui Menipp, rămîne însă scriitorul şi savantul roman Marcus Te-rentius Varro (sec. I î.e.n.)2. Varro a alcătuit 150 de cărţi de satirae menippeae, care ne-au parvenit numai sub formă de fragmente. Fiecare carte era dedicată tratării unei anumite probleme. Fragmentele păstrate sînt grupate în jurul anumitor titluri revelatoare, ca: Fereşte-te de cîine, Beţi cu măsură, Cine fuge de ai săi, fuge departe *. In asemenea fragmente, Varro îşi propune să trateze o serie de probleme de etică practică, să furnizeze precepte, indicaţii de conduită prezentate într-o formă umoristică, şi să critice unele defecte morale şt sociale. Există însă şi fragmente altfel întitulate. întîlnim, astfel, titluri, ca: Aiax sperietoare, Judecata armelor, Hercule filozof socratic, Un Ulise si jumătate, Eumenidele. Aici Varro realizează parodierea unor teme mitologice şi a unor motive utilizate în trage ' Dar satirele literare ale lui Lucilius, Horaţiu, Persius nu mai însumează amestecuri de elemente dramatice, ca satura, ci reprezintă poeme cu structura descrisă pe scurt în ultimele două fraze. 2 Nu ni se par fundate încercările unor teoreticieni americani de a găsi şi alţi precursori greci ai lui Varro, care să fi stabilit de fapt formula satirei menippee. In schimb, Varro s-a folosit de experienţa lui Ennius (sec. III -II î. e. n.), scriitor roman care a scris patru cărţi de Saturae. Aceste saturae nu semănau cu producţiile populare latine mai sus menţionate, ci constituiau poezii amestecate, adică scrise într-o metrică variată şi cu un conţinut moralizator. 3 Deci unele titluri sînt proverbe populare. 8 dia greacă. Sînt de asemenea persiflate disputele sterile ale filozofilor şi filologilor. Varro evocă unele realităţi sociale, face uneori aluzie la raporturile dintre categoriile socialG (într-o formă glumeaţă este prezentată situaţia grea a sclavilor), reprobă unele defecte ale păturilor sociale preponderente, ca luxul meselor, al nunţilor şi al înmormîntărilor etc. Varro a creat cîteva norme compoziţionale de bază, tiparele satirei menippee latine. într-adevăr, pe lîngă conţinutul serios, original, înveşmîntat în haina comicului întîlnim amestecuri, amalgame semnificative. Astfel alternează proza şi versurile, se amestecă stilul înalt, uneori pedant şi arhaizant, cu expresiile familiare, se parodiază limbajul poeţilor arhaici, al tragicilor, dar şi al scriitorilor preţioşi. Verva spumoasă şi evocarea plastică, pregnantă, a faptelor care să sprijine ideile, fantezia bogată, mobilă se reliefează în aproape toate fragmentele. Starea fragmentară a operei lui Varro poate sugera cercetătorului numai prudenţă atunci cînd se decide la generalizări, dar este totuşi clar că el a oferit un model preţios pentru urmaşii săi, Seneca şi Petroniu. într-adevăr, trăsăturile satirei menippee se pot regăsi într-o producţie literară apărută la cîţiva ani după redactarea opusculului senecan. Ne referim la Satyriconul lui Petroniu'. Se pot remarca şi în această producţie literară, transmisă nouă în stare fragmentară, trăsăturile caracte ristice ale satirei menippee: amestec de proză şi versuri, amalgam de stiluri, parodii, observaţie realistă a fenomenelor sociale, ironie şi comic gros, limbă care să mimeze vorbirea curentă, proverbe2. Satyriconul narează la persoana întîia, sub forma povestirii lui Encolpius, aventurile burleşti ale unor eroi 1 Pentru titlul lucrării şi autor vezi şi nota biografică. 2 Vezi şi A. Collignon, Etude sur Petrone, Paris, 1892, pp. 26 -27, 31. Inrîurirea satirei menippee este cea mai clară, mai greu contestabilă. Este foarte limpede că Petroniu a avut la dispoziţie şi a utilizat din plin satirele menippee anterioare (vezi E. Cizek, Autour de la date du Satyricon, Studii clasice VII, Bucureşti, 1965, p. 202) 9 picareşti, tineri cu o anumită pregătire intelectuală, dar declasaţi şi hotărîţi să trăiască din tot felul de expediente, inclusiv din furtişaguri şi chiar tîlhărie: Encoipius, Ascyltos, micul Giton. Ulterior, acestora li se adaugă bătrî-nul poet pedant şi netalentat, Eumolpus, care ia locul lui Ascyltos, -pe lîngă cuplul Encolpius-Giton. Fragmentele conservate îi înfăţişează iniţial într-o şcoală de retorică, pe care ei o părăsesc curînd. Cunoaştem numai din aluzii succinte, care apar în pasajele păstrate, aventurile lor anterioare, narate în fragmentele pierdute. De la şcoală, Encolpius şi Ascyltos nimeresc direct într-un lupanar. Scăpaţi de aici, ei îşi continuă tribulaţiile desfăşurate în cele mai surprinzătoare condiţii, aproape incredibile. împreună cu micul Giton, ei ajung oaspeţii unui libert îmbogăţit, numit Trimalchio. Astfel începe Cena Trimalchionis -" ospăţul lui Trimalchio"', cel mai important episod al Satyriconului, cel mai închegat şi mai bine conservat (cap. XXVI -LXXVIII). După ce părăsesc în grabă banchetul lui Trimalchio, Encolpius şi Ascyltos şi-1 dispută pe Giton, care în cele din urmă fuge împreună cu cel dintîi. Pentru a scăpa de urmărirea lui Ascyltos, cei doi tineri se îmbarcă pe o corabie împreună cu Eumolpus, care se împrietenise între timp cu ei. După tot felul de peripeţii ei naufragiază şi ajung în oraşul Crotona, unde trăiesc confortabil de pe urma prostiei şi lăcomiei unor localnici, care îşi închipuie că sărmanul Eumolpus este un bătrîn bogat şi fără copii, în căutare de moştenitori. Naraţia se întrerape tocmai în momentul în care Eumolpus citeşte un testament burlesc moştenitorilor săi prezumptivi. Aşa cum rezultă şi din acest scurt rezumat al Satyriconului, opera lui Petroniu nu constituie numai o satiră menippee. Ea este şi un roman, primul roman latin'. Problema înrudirilor cu romanul grec a fost amplu şi contradictoriu dezbătută de cercetători. într-adevăr, din literatura greacă, pe solul căreia au apărut primele romane ce descriau la modul cel mai serios tribulaţiile sentimen-' Şi totodată primul roman important (din care s-au păstrat fragmente iMai întinse) din literatura universală. 10 le ale unor tineri îndrăgostiţi, adesea nişte păstori, nu păstrat romane umoristice şi satirice consacrate parodierii corespondentelor grave, serioase. Totuşi, anumiţi savanţi germani au opinat că Petroniu a avut un model moristic, care parodia romanul pastoral-erotic1. Dar nimeni n-a putut demonstra existenţa unui asemenea tip de roman. Ni se pare mult mai simplu să presupunem că Petroniu a parodiat romanul de dragoste direct, fără să fi avut vreun model grecesc. Este adevărat că cele mai caracteristice romane greceşti de dragoste datează din sec. II -IV e.n. Dar este mai mult decît probabil că asemenea romane au fost scrise înainte de jumătatea sec. I e.n. de cînd sînt datate primele romane greceşti, mai puţin caracteristice pentru genul respectiv. Oricum, în Satyricon se pot regăsi elementele erotice şi aventuroase caracteristice pentru ro manul grec. Complexitatea şi varietatea aventurilor, imaginea nestatorniciei soartei (tyhe), care proiectează pe eroi în tot felul de peripeţii, revelă filiaţia existentă între Satyricon şi precedentele sale helenice. Cuplul central din romanul de dragoste -fata, frumoasă ca Venus, băiatul, chipeş ca Apolo -este aci reprezentat, evident la modul parodic, de Encolpius şi Giton, numiţi de unii cercetători antieroi, personaje intenţional contrapuse omologilor sentimentali din literatura narativă greacă. în textura Satyriconului se remarcă lesne episoade şi elemente specifice romanului grec: peregrinări de tot felul, coincidenţe şi întîlniri stupefiante, despărţiri nefericite şi regăsiri inopinate, certuri...

Throughout Egyptian history, high-ranking Egyptian priests were the scholars responsible for the creation of the very material that constituted the core of Egyptian intellectual culture. During the first millennium BCE, and particularly in the Graeco-Roman period (late fourth century BCE–fourth century CE), they were the social group in charge of mediating and negotiating the terms of the relationship between traditional Egyptian culture and the new foreign rulers of the country. As such, they are fundamental figures for our understanding of the greater Mediterranean and Near Eastern world of the time.
Marina Escolano-Poveda offers for the first time a detailed analysis of the most relevant Egyptian priestly characters from Egyptian and Graeco-Roman literary and paraliterary sources. The examination of these sources contrasts the self-presentation of Egyptian priests in texts created and circulated within the temple environment with images presented by outside sources, providing a solid base to analyze how these figures were seen in their historical milieu. In the second part of the book, the results of the previous analysis are contrasted with a series of widely-used models employed to understand the historical and intellectual context of Egyptian religion and the Egyptian priesthood in the Graeco-Roman period, questioning the usefulness and applicability of such models. Escolano-Poveda proposes new ways of understanding the role of the Egyptian priests in this context as fundamental actors in the development of the philosophical, scientific, and literary culture of the Hellenistic, Roman, and Late Antique worlds.

https://www.harrassowitz-verlag.de/The_Egyptian_Priests_of_the_Graeco-Roman_Period/title_6581.ahtml

The Egyptian priest Kalasiris of Heliodoros’ Aithiopika is one of the most complex characters in the ancient Greek novels. While many studies have been devoted to him from the fields of classics and ancient philosophy, no in-depth analysis of Kalasiris has been pursued from the field of Egyptology so far. In this paper I analyze two passages of the Aithiopika: Kalasiris’ description of the two types of Egyptian wisdom in 3.16.3–4, and the necromantic ritual of the old woman of Bessa in 6.14–15. I compare the presentation of Egyptian magic and necromancy in these passages with two descriptions of necromancy in Demotic literature: the reanimations of the scribe of the divine book in the beginning of the Fight for the Armor of Inaros, and of the wife and son of Naneferkaptah in Setne I. By means of this comparison I demonstrate that the difference in Kalasiris’ dichotomy between the two types of Egyptian wisdom does not reside in the magical practices themselves, but in the degree of initiation of their practitioners and the nature of their motivations.

My master’s thesis, whose supervisor was Professor Silvia Mattiacci (University of Siena), is entitled Il patrimonio paremiaco nella “Cena di Trimalchione”: proverbi e modi di dire in funzione della mimesi linguistica in Petronio. Its purpose was to analyse how Petronius manages to convey the linguistic mimesis and the psychological characterization through the use of proverbial expressions in his work, where the writer reproduces the speech of illiterate people (the freedmen, in this case) and thanks to a realistic reproduction of their speech shows what they think and feel at the time.
As Giulio Vannini (2010) stated, this use of proverbial material is really similar to that of linguistics irregularities (archaisms, vulgarisms, hypercorrections etc.) in order to represent how the people most likely spoke in Nero’s age. In my thesis, firstly I theoretically faced some questions of linguistic nature: what are the linguistic functions of “proverbs”? And above all, what is the difference between a proverb stricto sensu and a common saying? The answers are not always easy, especially when we are treating the dissimilarities between a type of proverbial expression and the latter. For this reason we preferred the wider (and more modern) concept of paremia: this term comes from ancient Greek παροιμία and includes in its meaning each proverbial typology. Then I supplied a taxonomy according to form and to contents for proverbial heritage (including the proverbial and dictating sayings, mottoes and blasons populaires, and even publicity slogans). A brief comparison between the proverbial expressions in the modern and ancient literature highlighted how Petronius among the classics scenario employs all these expressions in a decisively original way.
However, the core of my thesis has been the analysis of the rich proverbial material which is included in the Cena. The analysis is structured as follows: after a brief presentation of each character, I described first their modus loquendis and second the use of proverbial expressions of said character (with a comparison of the percentages of linguistic irregularities and proverbs which are included in their speech), lastly, the single proverbs and sayings one by one. This way I highlighted how both the quantity and the quality of proverbial material used by the characters vary not only on the basis of the level of education, but also depend on the emotional state of the character while they are talking. Following this road I marked off a lot of material, a great amount of which is used nowadays in more or less similar form. Starting with the assumption that the Latin proverbs and sayings have usually shared Indo-European origins, we can see that there are not only a remarkable number of equal expressions in ancient speeches but also several descendant ones in modern European languages: e.g. the sentence pisces natare oportet (Sat., 39) seems to have merged entirely into the Scottish proverb Fish must swim thrice, that is to say once in water, once in sauce and once in drink.
Anyway I feel that my work is uncompleted and needs to be further extended. Above all my research deserves to be continued and extended to other parts of Petronius’ novel.

îndeobşte autorii de investigaţii asupra romanului se încurcă în definiţia genului şi sfîrşesc prin a preciza că de fapt este imposibil a-1 delimita precis. Pînă la urmă se recurge la definiţiile din marile dicţionare, Littre sau Larousse. De aceea le vom reproduce şi noi : "Povestire închipuită, scrisă în proză, în care autorul caută să stîrnească interesul prin zugrăvirea pasiunilor, moravurilor sau prin ciudăţenia întîmplărilor" (Littre). "Operă de imaginaţie, povestire în proză a unor întîmplări imaginare, inventate şi combinate pentru a-1 interesa pe cititor" (Larousse). Prin urmare prima particularitate a romanului ar fi povestirea inventată, conflictul imaginar. Dar cercetătorii problemelor romaneşti au evidenţiat în repetate rînduri că romanul s-a străduit să depăşească povestirea pură, gratuită, să-şi creeze un fertil litigiu organic între intriga nudă şi dezbaterea marilor probleme ale omului, ale existenţei sociale şi morale. Totuşi considerăm ca prea limitată definiţia romanului, propusă de esteticianul maghiar G. Lukâcs, care porneşte de la observarea acestei tendinţe : "Romanul este epopeea unui timp în care totalitatea extensivă a vieţii nu mai este un dat imediat, unui timp pentru care imanenţa sensului vieţii a devenit o problemă, dar care totuşi n-a încetat să caute totalitatea" (La theorie du roman, Geneve, 1963, p. 49). însă, pe de o parte, aspiraţii spre o asemenea organizare a materiei romaneşti se prezintă ca organic legate de evoluţia genului şi se manifestă chiar şi în antichitate, aşa cum vom arăta în cuprinsul cărţii şi, pe de altă parte, Lukâcs însuşi reliefează că romanul nu este o formă închisă, ca alte specii literare, ci un proces, o devenire (p. 67). în acest sens trebuie amintite şi eforturile de a demonstra procesuali-tatea romanului, de a afirma că romanul rezistă mai mult ca orice altă specie literară conceptului de "gen", întreprinse recent de un profesor american, Ben Edwin Perry în 'The Ancient Romances. A Lite-rary Historical Account of their Origins, Berkeley, 1967. Pe de altă parte, fără a avea pretenţia alcătuirii unei definiţii rigide a genului, menţionăm totuşi ca o condiţie inevitabilă necesitatea VI / EUGEN CIZEK -EVOLUŢIA ROMANULUI ANTIC unei anumite dimensiuni a povestirii. Naraţia concentrată, scurtă, de mare densitate, nu poate fi un roman. Redactarea în proză, totuşi obişnuită, nu este absolut indispensabilă. S-au scris romane în vei suri ori s-au introdus fragmente de poem în corpul unui roman, ca în Satyriconul lui Petroniu. Este limpede că orice roman trebuie să emoţioneze, dar ni se pare necesar ca materialul ficţional să nu rămînă în zona legendei mitice, să restituie naraţia unor fapte şi personaje din aria cotidianului. în acest mod, romanul a putut să răspundă unor exigenţe specifice ale publicului. Oricum o anumită demitizare, măcar aparentă, se impune cu necesitate, chiar dacă romanul este succesorul mitului şi al epopeii. în asemenea accepţie vom aborda şi romanele antice şi le vom diferenţia de ceea ce numim preromane. Sîntem deci convinşi că se poate vorbi de un roman antic. Nu are sens să limităm genul la producţiile romaneşti din ultimele trei secole. Vom înţelege prin antic numai ceea ce este grec şi roman. Tocmai pentru că admitem proteismul genului, capacitatea romanului de a se transfigura şi adapta necontenit, nu ignorăm marile diferenţe care există între profilul atît de variat al creaţiei romaneşti din secolele al XlX-lea şi al XX-lea şi aspectul antecesorului antic. Deşi, aşa cum am arătat mai sus, chiar antichitatea a cunoscut tendinţa spre o literatură romanescă plurivalentă, este clar că ea nu a putut realiza varietatea şi complexitatea structurilor moderne ale genului. Vom evidenţia la timpul potrivit -dar, fireşte, pe scurt -că marile mutaţii s-au produs în secolele XVIII-XX în funcţie de exigenţe social-istorice, psihologice şi culturale imperioase (noi cuceriri social-economice, perimarea unor genuri literare mai vechi, îmbogăţirea conştiinţei şi ştiinţelor ei etc). Au apărut atunci romanul psihologic, în-cepînd cu Benjamin Constant, romanul condiţiei umane, relansat şi amplificat considerabil de Balzac, Stendhal şi Dostoievski, romanul monologului interior şi al fluxului conştiinţei etc. Totuşi, pe de o parte regăsim şi astăzi romane foarte fidele tiparelor elaborate de străbunele greceşti, iar pe de altă parte există, la nivelul permis de condiţiile istorice respective, acea tendinţă spre explorarea antică a condiţiei umane. De aceea vom vorbi de discontinuitate dar şi de continuitate în evoluţia romanului. Delimitarea definitivă a genului, denumirea sa, înglobarea unor mărturii literare antice în sfera romanului, se înfăptuiesc pe baza unei anumite proiecţii a experienţei literare din secole apropiate de al nostru, unde însă fiinţau tiparele moş-INTRODUCERE / VII tenite din cultura greco-romană. De asemenea vom preciza că anticii posedau conştiinţa existenţei genului, chiar dacă nu inventaseră conceptul respectiv. Noi vom stărui asupra romanelor latine, le vom analiza mult mai minuţios decît pe cele greceşti, din pricina valorii lor superioare şi complexităţii structurale sensibil sporite în raport cu romanele hel-lenice. Credem că o prezentare a romanului antic poate să intereseze publicul nostru cititor. Aşa cum vom releva la locul potrivit, în cultura românească şi în popularizarea literaturii antice, romanele antice au deţinut totdeauna o poziţie importantă. Cartea de faţă are la bază un curs ţinut în toamna anului 1969 la secţia de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti, dar este concepută şi executată astfel ca să intereseze un cerc mai larg de cititori. De aci prezenţa unor rezumate relativ ample ale romanelor antice şi o anumită limitare a notelor şi a elementelor filologice. Pentru o mai bună înţelegere a opiniilor noastre, recomandăm însă lectura tălmăcirilor româneşti a romanelor antice, apărute în ultimii ani în ţara noastră. Am înfăţişat şi discutat unele rezultate ale exegezei moderne. Ne-am străduit să aducem puncte de vedere noi în unele probleme ca cele ale infrastructurii filozofice a romanului latin, ale orientării sale fundamentale, ale relaţiilor romanului în general cu istoriografia şi cu speciile limitrofe, ale influenţei creaţiei romaneşti latine asupra celei greceşti, ale diferenţierii etapelor diacroniei romanului grec în funcţie de modificarea, îmbogăţirea motivaţiei fundamentale în stratul al doilea al genului (la valenţele erotice se adaugă funcţia esenţială a destinului, anterior absentă) etc. Tocmai această amplificare a romanului grec ne-a determinat să tratăm întîi global primele romane greceşti, exclusiv erotice, pentru a trece în continuare, o dată cu diversificarea genului, la analiza pe capitole separate a celor de dragoste şi a romanelor de alte tipuri. Desigur, nu ne-am propus tratarea exhaustivă a problematicii atît de complicate, suscitată de romanele antice, ci doar reconstituirea unor trăsături de organizare internă din manifestările romaneşti greco-romane.

El objetivo de este proyecto de investigación doctoral fue estudiar las construcciones de género en Metamorphoses de Apuleyo, es decir, los modos en los que la novela formula las relaciones entre lo masculino y lo femenino. Para ello, se tomó como punto de partida la noción de estereotipo a fin de observar continuidades y rupturas entre ideales normativos y construcciones antimodélicas. Lo anterior dio fundamento al título de la investigación “Modelos y perversiones de lo femenino”, es decir, esquemas colectivos cristalizados de lo femenino, correspondientes al modelo cultural romano y sus posibles desvíos o reformulaciones. La elección del objeto de estudio y su abordaje desde una perspectiva que integrara la metodología propia de la filología clásica con los modelos de lectura y análisis del ámbito de los estudios de género estuvieron motivados por elementos constitutivos del texto del escritor africano y características de su contexto de producción. En efecto, la cantidad, variedad y relevancia de personajes femeninos sumada a la frecuente tipificación y valoración que se opera a nivel discursivo de los comportamientos y cualidades de los sujetos, como “femeninos” o “masculinos” muchas veces en contradicción con su presunta naturaleza biológica, demuestran que la novela de Apuleyo no es ajena a una tendencia propia de la antigua sociedad romana, para la cual el género constituía una fuente primaria de lenguaje metafórico para significar la diferencia y articular relaciones de poder. Ahora bien, la verificación de que las reformulaciones de los estereotipos femeninos en Metamorphoses muestran que la verosimilitud es una capacidad de la magia y el discurso, la cual se define en relación dinámica con características del receptor, dio lugar a una nueva línea de investigación vinculada al problema del estatus ficcional y su formulación en términos de género en el contexto cultural de la Roma antonina y la Segunda Sofística.

Le Metamorfosi di Apuleio sono ormai un classico, che si è guadagnato un posto stabile nei programmi di insegnamento sia liceali che universitari. Come ogni classico, questo  romanzo può essere fatto interagire in modo estremamente interessante con ambiti culturali anche profondamente diversi, aprendo prospettive utili sia alla ricerca che all’insegnamento. In questo lavoro presento materiale iconografico proveniente da periodi e luoghi molto distanti tra loro, anche allo scopo di esplorare l’uso di categorie interpretative moderne e contemporanee (come “contratto tra autore e lettore”, “sospensione dell’incredulità”, “immersione nell’universo narrativo”, “metalessi”) nella lettura di un testo narrativo antico. Un approccio multidisciplinare di questo tipo, oltre a permettere esegesi utili e innovative, può essere utile anche per stimolare l’interesse di un pubblico di studenti e di non specialisti.
Un'analisi dettagliata è dedicata all'ekphrasis del gruppo statuario di Diana e Atteone (Apul. Met. 2.4), ai modi in cui essa sollecita l'attenzione del lettore e il suo ingresso nell'universo narrativo, e ai rapporti intertestuali con Ovidio.

All rights reserved. No part of this publication may be reproduced, translated, stored in a retrieval system, or transmitted in any form or by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording or otherwise, without prior written permission from the publisher.

Studio sui modi dell'influenza ovidiana sulle Metamorfosi di Apuleio. Al di là delle non numerosissime allusioni e riprese testuali, una lezione importante che Apuleio sembra aver imparato da Ovidio è l’uso di sottili metalessi per stimolare il coinvolgimento del lettore, che è continuamente esortato a vedere, capire, immaginare, stupirsi, (non) credere: tutte azioni che facilitano l’ingresso del lettore nell’universo narrativo e, direbbe Coleridge, la sua “temporanea sospensione dell’incredulità”.