Către o Nouă Estetică
Ovidiu IvancuE un loc comun deja constatarea că în literatură cărţile au viaţa lor proprie. Ele pot fi interzise şi, mai apoi, recuperate, pot fi subevaluate şi, ulterior, reevaluate, în fine, pot extazia critici literari şi scriitori importanţi şi oneşti pentru ca, în timp, să-i dezamăgească pe alţii, la fel de oneşti şi importanţi. În afara canonului, ceva mai rigid în centrul său şi prin însăşi structura lui, literatura nu e cu nimic mai prejos de orice organism viu, cu zbaterile lui interne. Pentru ilustrarea fenomenului, e suficient să ne gândim la " Heart of Darkness " , a lui Conrad. Publicat în 1899, în plin imperialism britanic, romanul polonezului a fost, multă vreme, considerat drept o critică sau, dacă nu, cel puţin o trezire a conştiinţei cititorului faţa de prejudecăţile practicate de omul alb, în tentativa lui de a cuceri şi exploata teritorii exotice. Era perioada colonialismului. Nu multă vreme după ce ea s-a încheiat, Heart of Darkness n-a mai putut supravieţui noii ideologii, post-colonialismul. În 1975, Chinua Achebe publică un eseu, extrem de influent, în care, nici mai mult nici mai puţin, acuză romanul de rasism. Cazul ridică cel puţin două întrebări de ordin general: 1. Care mai este rolul şi funcţia analizei de text (în consecinţă, şi a criticii literare) în secolul XXI şi 2. Cât de onestă şi fertilă este aplicarea unui set de instrumente de analiză care presupune concepte şi realităţi aplicate textelor scrise în contexte în care aceste concepte şi realităţi nu existau? La prima întrebarea, mi se pare că ar trebui pornit de la constatarea că, din ce în ce mai accelerat, începând cu a doua jumătate a secolului XX, critica literară s-a de-specializat; ea nu mai este apanajul exclusiv al literatului, iar instrumentele pe care le foloseşte sunt, astăzi, atât de diversificate, încât exced cu mult sfera literaturii. Cine citeşte eseurile lui Umberto Eco, reunite, sub titlul " Opera deschisă " , şi apărute în 1962, nu poate scăpa de senzaţia că opera literară se poate revela substanţial când asupra ei sunt aplicate principii din matematică, fizică, muzică sau pictură. Aşadar, de-specializarea de care vorbeam echivalează cu o re-specializare. A doua constatare, care priveşte de data aceasta funcţia criticii literare, este translatarea dinspre normativ către analitic. Nu se mai practică, şi nu de ieri de azi, critica literară care-şi propune să fixeze ierarhii, a cărei menire este de a spune cititorului, mai mult sau mai puţin subtil, ce carte e valoroasă şi care nu. Criticul literar e un cititor ca oricare altul, cu singura excepţie că posedă un instrumentar teoretic care-i permite să cuprindă şi să vorbească despre structuri de adâncime care, unui cititor fără o astfel de pregătire, îi pot scăpa. Structurile de adâncime, însă, sunt perfect accesibile semioticianului, sociologului, politologului, istoricului, filosofului ş.a.m.d. Doar că poziţionarea lor faţă de text, unghiul sub care se privesc textul, sunt diferite. Aşadar, ceea ce dispare e puterea dictatorială a verdictului literar, perceput ca efect firesc al analizei. Spre deosebire de cealaltă Europă, unde de prin secolul XV, odată cu marile descoperiri geografice, se pun bazele unei paradigme culturale care defineşte astăzi, până la obsesie, Centrul, Vestul Europei şi fostele lui colonii (colonialism-postcolonialism), Estul Europei trăieşte, în secolul XXI, animat de alte tensiuni culturale (Orient-Occident, spre exemplu). Existenţa acestor două Europe, ce-şi împart moştenirea culturii greco-romane, dar se despart, în paradigmă istorică, din secolul XV (unde, pe la noi, ordinea de zi era făcută de rezistenţa faţă de Imperiul Otoman), a dus la o realitate culturală uşor diferită. Deconstrucţia literaturii, analiza contemporană de text literar nu sunt, în spaţiul est-european, produsul ecuaţiei colonialism – postcolonialism, ci, mai degrabă, efectul paradigmei naţionalism – postnaţionalism. La noi, spre exemplu, o critică precum cea aplicată de Chinua Achebe nu e posibilă pentru simplul motiv că textul-obiect (romanul lui Conrad) nu există şi nu poate exista, istoriceşte vorbind. Acesta nu e un sofism, aşa cum ar putea părea la o primă vedere. Cultura română, ca multe dintre culturile Estului Europei, gravitează în jurul unor alte traume (comunismul, spre exemplu), prin urmare ei îi rămân oarecum străine discuţiile despre exploatarea Africii negre sau despre sentimentul de vinovăţie al omului alb. Cu toate aceste diferenţe de poziţionare, tendinţa generală de a supune textul literar unor analize cu mult mai cuprinzătoare decât
