Rusia
.svg)
Rusia (în rusă Росси́я, transliterat: Rossia; pronunție rusă: [rɐˈsʲijə]), oficial Federația Rusă (în rusă Росси́йская Федера́ция, transliterat: Rossiiskaia Federația, pronunțat /rɐˈsʲijskəjə fʲɪdʲɪˈratsɨjə/), este o țară din Eurasia.[7] Cu 17.125.200 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, acoperind peste o optime din suprafața locuită a Pământului, și a noua ca populație, cu peste 144 de milioane de oameni în decembrie 2017, excluzând Crimeea. Aproximativ 77 % din populație trăiește în partea vestică, europeană, a țării. Capitala Rusiei, Moscova, este unul dintre cele mai mari orașe din lume(d); alte mari orașe sunt Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg și Nijni Novgorod.
Extinsă pe aproape toată Asia de Nord și pe o mare parte din Europa de Est, Rusia se întinde pe unsprezece fuse orare(d) și cuprinde o gamă largă de tipuri de mediu(d) și forme de relief. De la nord-vest spre sud-est, Rusia are frontiere terestre(d) cu Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia (ambele cu Regiunea Kaliningrad, care aparține Federației Ruse), Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. Are frontiere maritime cu Japonia în Marea Ohotsk și cu SUA (statul Alaska) în Strâmtoarea Bering.
Slavii răsăriteni au apărut ca grup identificabil în Europa între secolele al III-lea și al VIII-lea e.n.[8] Întemeiat și guvernat de o elită războinică varegă și de urmașii ei, statul Evul Mediu Rutenia a apărut în secolul al IX-lea. În 988, el a adoptat crestinismul ortodox de la Imperiul Bizantin,[9] începând o sinteză a culturilor bizantină și slavă care a definit cultura rusă(d) în următorul mileniu.[9] Rutenia s-a dezintegrat în cele din urmă în mai multe state mici; majoritatea teritoriilor sale au fost apoi invadate de mongoli și au devenit tributare Hoardei de Aur nomade în secolul al XIII-lea.[10] Marele Cnezat al Moscovei a reunificat treptat principatele rusești din jur și a obținut independența față de Hoarda de Aur. Până în secolul al XVIII-lea, această țară își întinsese mult granițele prin cuceriri, anexări și explorări(d), transformându-se în Imperiul Rus, al treilea imperiu ca întindere din istorie, din Polonia în vest până în Alaska în est.[11][12]
După Revoluția Rusă, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă a devenit principala și cea mai mare republică constituantă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, primul stat socialist prin constituție din lume.[13] Deși inițial aliată cu Germania Nazistă, Uniunea Sovietică a jucat un rol decisiv în victoria Aliaților în al Doilea Război Mondial,[14][15] din care a ieșit ca superputere mondială rivală cu Statele Unite în Războiul Rece. Epoca sovietică a adus unele dintre cele mai importante realizări tehnologice(d) ale secolului al XX-lea, între care primul satelit artificial și lansarea primilor oameni în spațiu. Până la sfârșitul lui 1990, Uniunea Sovietică avea a doua economie a lumii, cea mai mare armată permanentă din lume și cel mai mare stoc de arme de distrugere în masă.[16][17][18] După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, au apărut douăsprezece republici independente: Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kîrgîzstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, iar Statele Baltice anexate forțat și-au redobândit independența: Estonia, Letonia, Lituania; RSFS Rusă s-a reconstituit sub forma Federației Ruse și este recunoscută în dreptul internațional ca continuatoare a personalității legale și succesoare a Uniunii Sovietice.[19] Este guvernată ca republică federală semiprezidențială.
Economia rusă este a douăsprezecea ca mărime după PIB nominal și a șasea după paritatea puterii de cumpărare în 2015.[20] Bogatele resurse minerale și energetice ale Rusiei sunt cele mai mari din lume,[21] țara fiind unul dintre principalii producători de țiței(d) și gaze naturale din lume.[22][23] Este una dintre cele cinci țări recunoscute ca deținătoare de arme nucleare și posedă cel mai mare arsenal de distrugere în masă.[24] Rusia se revendică mare putere și ca putere regională(d) având ambiții de potențială superputere. Este membru permanent(d) al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și partener activ al ASEAN,[25][26][27] precum și membru al Organizației pentru Cooperare de la Shanghai, al G20, al Consiliului Europei, al Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC), al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), și al Organizației Mondiale a Comerțului (WTO), precum și membrul conducător al Comunității Statelor Independente (CSI), al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) și unul din cei cinci membri ai Uniunii Economice Eurasiatice, împreună cu Armenia, Belarus, Kazahstan și Kîrgîzstan.
Etimologia
[modificare | modificare sursă]Numele Rusia este derivat din Rus'(d), numele unui stat medieval astăzi tradus în română ca Rutenia și populat în mare parte de către slavii răsăriteni. Acest nume propriu a devenit, ulterior, mai proeminent și țara a început să fie numită de către locuitorii ei Русская Земля („Russkaia zemlea”), care poate fi tradus ca „Pământul rusesc” sau „Țara Rusilor". Numele Rus(d) în sine provine de la rusii medievali, negustori și războinici suezi(d)[28][29] care au trecut Marea Baltică și au fondat un stat centrat în Novgorod, care mai târziu a devenit Rusia Kieveană.
Versiunea latină a numelui Rus' era Rus(d), de unde numele de Rutenia, aplicat mai ales regiunilor de sud și de vest ale teritoriilor fostului stat medieval, adiacente Europei Catolice. În scopul de a distinge Rusia Kieveană de alte state derivate din ea, este numită Rutenia Kieveană de către istoriografia modernă. Numele actual al țării, Россия (Rossia), vine de la denumirea greacă bizantină pentru țara Rus'(d), Ρωσσία Rossía—scris Ρωσία (Rosía pronunțat [roˈsia]) în greaca modernă.[30]
Modul standard de denumire a cetățenilor Rusiei în română este „ruși”;[31] în rusă cuvântul fiind rossiane (россияне). Există însă două cuvinte rusești care se traduc în română ca „ruși”. Unul este „русские” (russkie), care de cele mai multe ori înseamnă „etnici ruși”. Altul este „россияне” (rossiane), care înseamnă „cetățeni din Rusia(d), indiferent de etnie”.
Istoria
[modificare | modificare sursă]Istoria timpurie
[modificare | modificare sursă]Pastoralismul nomad(d) s-a dezvoltat în stepa Pontico-Caspică începând cu Epoca Cuprului.[32]
În antichitatea clasică, stepa Pontică era denumită Sciția. Începând cu secolul al VIII-lea î.e.n., negustorii antici greci au adus civilizația lor în prăvăliile din Tanais și Phanagoria. Unii exploratori greci, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind Pytheas, au ajuns chiar până la actualul Kaliningrad, la Marea Baltică. Romanii s-au așezat și ei pe țărmul vestic al Mării Caspice, unde imperiul lor avea extremitatea răsăriteană.[33] În secolele al III-lea și al IV-lea e.n., există legende despre un regat got al lui Oium(d) în sudul Rusiei care a fost, apoi, cucerit de huni. Între secolele al III-lea și al VI-lea e.n., Regatul Bosforului, o entitate statală elenistică succesoare a coloniilor grecești,[34] a căzut și el sub presiunea invaziilor unor popoare războinice nomade, ca hunii și avarii.[35] Popor turcic, hazarii au dominat stepele Volgăi inferioare dintre Mările Caspică și Neagră până în secolul al X-lea.[36]
Rușii moderni consideră drept strămoși triburile slave(d), despre care unii specialiști spun că ar fi originare din zonele împădurite ale mlaștinilor Pinsk.[37] Slavii răsăriteni s-au stabilit treptat în vestul Rusiei, în două valuri: unul dinspre Kiev spre actualele Suzdal și Murom și un altul din Polotsk spre Novgorod și Rostov. Începând din secolul al VII-lea, slavii răsăriteni formează cea mai mare parte a populației vestului Rusiei[38] și au asimilat popoarele fino-ugrice(d) băștinașe, inclusiv meria(d), muromii(d), și meșcerii(d), triburile scite și sarmatice iar mai târziu și triburile varegilor de origine germanică.
Rusia Kieveană
[modificare | modificare sursă]
Înființarea primelor state ale slavilor răsăriteni în secolul al IX-lea a coincis cu sosirea varegilor – negustori, războinici și coloniști din regiunea Mării Baltice. Ei erau în primul rând vikingi de origine scandinavă, care s-au aventurat de-a lungul căilor navigabile de pe țărmul estic al Mării Baltice până la Mările Neagră(d) și Caspică(d).[39] Potrivit Cronicii vremurilor trecute, un vareg dintre rusi, pe nume Rurik, a fost ales domn al Novgorodului în 862. În 882, succesorul lui, Oleg, s-a extins spre sud și a cucerit Kievul,[40] care, până atunci, plătea tribut hazarilor, întemeind Rusia Kieveană. Oleg, Igor (fiul lui Rurik) și Sviatoslav (fiul lui Igor) au supus apoi triburile locale est-slave dominației kievene, au distrus haganatul hazar și au lansat mai multe expediții militare în Bizanț(d) și Persia(d).
În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit unul dintre cele mai mari și mai prospere state din Europa.[41] Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a fiului lui, Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), constituie Epoca de Aur a Kievului, în care s-a acceptat creștinismul ortodox de la Bizanț și a apărut primul cod de legi al slavilor răsăriteni, Russkaia Pravda.
În secolele al XI-lea și al XII-lea, incursiunile constante ale triburilor turcice nomade, cum ar fi kipceakii(d) și pecenegii, au provocat o migrație masivă a populațiilor slave spre regiunile des împădurite din nord, în special în zona cunoscută sub numele de Zalesie(d).[42]
Epoca feudalismului și descentralizării a fost marcată de o permanentă luptă internă între membrii dinastiei Rurik care domnea colectiv în Rusia Kieveană. Dominația Kievului a slăbit, în folosul statului Vladimir-Suzdal, în nord-est, Republicii Novgorod în nord-vest și a Galiției-Volîniei, în sud-vest.
În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a dezintegrat, lovitura finală fiind dată de invazia mongolă din 1237–40[43] care s-a soldat cu distrugerea Kievului[44] și cu moartea a circa jumătate din populația țării.[45] Elita mongolilor invadatori, împreună cu popoarele turcice cucerite de aceștia (cumani, kipceaki, bulgari), au format poporul tătar, și au întemeiat Hoarda de Aur, de unde au continuat să prade cnezatele rusești; mongolii dominau confederația cumano-kipceakă și Bulgaria de pe Volga (în zona sudului și centrului Rusiei europene de astăzi) timp de peste două secole.[46]
Galiția-Volînia a fost în cele din urmă absorbită de către Regatul Poloniei, în timp ce Vladimir-Suzdal și Republica Novgorod, două regiuni dominate de mongoli la periferia Kievului, au pus bazele statalității rusești moderne.[9] Novgorodul, împreună cu Pskovul, au păstrat un anumit grad de autonomie în timpul dominației mongole și au fost în mare măsură cruțate de atrocitățile care au afectat restul țării. În frunte cu cneazul Alexandr Nevski, novgorodenii au respins invazia suedeză în bătălia de pe Neva în 1240, precum și pe cruciați germanici în bătălia de pe gheață în 1242, întrerupând încercările lor de a coloniza Rutenia nordică.
Marele Cnezat al Moscovei
[modificare | modificare sursă]
Cel mai puternic stat care a apărut în cele din urmă, după distrugerea Rusiei Kievene a fost Marele Cnezat al Moscovei („Țara Muscălească” în cronicile românești), inițial, o parte din Vladimir-Suzdal. Pe când încă era dominată de mongolo-tătari și cu complicitatea lor, Moscova a început să-și afirme influența în centrul zonei rutenești prin secolul al XIV-lea, devenind treptat forța conducătoare a procesului de reunificare a Ruteniei și de expansiune a Rusiei.[47] Ultimul rival al Moscovei, Republica Novgorod, prospera ca principal centru de negoț cu blănuri(d) și cel mai răsăritean port al Ligii Hanseatice.
Vremurile erau tot grele, cu frecvente raiduri mongolo-tătărești(d). Agricultura a avut de suferit de pe urma Micii Ere Glaciare. Ca și în restul Europei, ciuma își făcea frecvent apariția între 1350 și 1490.[48] Cu toate acestea, din cauza densității scăzute a populației și a unei igiene mai bune—folosirea pe scară largă de banea(d), sauna rusească—rata deceselor pricinuite de ciumă nu a fost la fel de mare ca în Europa de Vest,[49] și populația se redresase pe la 1500.[48]
În frunte cu cneazul Dmitri Donskoi al Moscovei și sprijinită de către Biserica Ortodoxă Rusă, armata unită a cnezatelor rusești a provocat o înfrângere de referință mongolo-tătarilor în bătălia de la Kulikovo în 1380. Moscova a absorbit treptat cnezatele din jur, inclusiv foștii rivali puternici precum Tverul(d) și Novgorodul.
Ivan al III-lea ("cel Mare") s-a eliberat în cele din urmă de dominația Hoardei de Aur și a consolidat toată Rutenia Centrală și de Nord sub controlul Moscovei. El a fost și primul care și-a luat titlul de „Mare Cneaz al tuturor Rușiilor”.[50] După căderea Constantinopolului în 1453, Moscova a revendicat succesiunea la moștenirea Imperiului Roman de Răsărit. Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sophia Palaiologhina, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea, și a preluat vulturul bicefal bizantin drept însemnul său propriu și, în cele din urmă, al Rusiei.
Țaratul Rusiei
[modificare | modificare sursă]
În dezvoltarea ideii celei de a Treia Rome, marele cneaz Ivan al IV-lea („cel Groaznic”)[51] a fost încoronat oficial ca primul țar („cezár”) al Rusiei în 1547. Țarul a promulgat un nou cod de legi (Sudebnikul din 1550(d)), a stabilit primul organism feudal reprezentativ rusesc (Zemski Sobor) și a introdus autoadministrarea locală în regiunile rurale.[52][53]
În lunga sa domnie, Ivan cel Groaznic aproape că a dublat deja întinsul teritoriu rusesc prin anexarea celor trei hanate tătărești în care se dezmembrase Hoarda de Aur: Kazan și Astrahan de-a lungul Râului Volga, și Hanatul Siberiei, în sud-vestul Siberiei. Astfel, la sfârșitul secolului al XVI-lea, Rusia se transformase deja într-un stat multietnic, multiconfesional și transcontinental(d).
Țaratul a fost însă slăbit de eșecurile repetate în îndelungatul Război Livonian împotriva unei coaliții formate din Polonia, Lituania, și Suedia pentru ieșirea la coasta Mării Baltice și pentru accesul la comerțul maritim practicat acolo.[54] În același timp, tătarii din Hanatul Crimeei, singurul successor rămas al Hoardei de Aur, a continuat raidurile de pradă în sudul Rusiei.[55] Într-o încercare de a restaura hanatele de la Volga, crimeeni și aliații lor otomani au invadat Rusia centrală și au reușit și să ardă părți din Moscova(d) în 1571.[56] Dar, în anul următor, marea armată invadatoare a fost învinsă de ruși în bătălia de la Molodi(d), eliminând pentru totdeauna amenințarea expansiunii otomano-crimeene în Rusia. Raidurile pentru sclavi ale crimeenilor(d) nu au încetat însă până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, chiar dacă noua linie de fortificații din sudul Rusiei, Marea Linie a Abatizei(d), a îngustat constant zona accessibilă pentru incursiuni.[57]
Moartea fiilor lui Ivan a marcat sfârșitul vechii Dinastiei Rurik în 1598 și, în combinație cu foametea din 1601-1603(d),[58] a condus la un război civil, la domníi de pretendenți, și la intervenția străină în Timpurile Tulburi din secolul al XVII-lea.[59] Uniunea Polono–Lituaniană a ocupat părți din Rusia, inclusiv Moscova. În 1612, polonezii au fost obligați să se retragă de către voluntarii ruși conduși de doi eroi naționali, negustorul Kuzma Minin și cneazul Dmitri Pojarski. Dinastia Romanov a urcat pe tron în 1613, prin hotărârea Zemski Soborului, și țara a început redresarea treptată din criză.
Rusia și-a continuat creșterea teritorială tot secolul al XVII-lea, perioadă care a reprezentat epoca cazacilor. Cazacii erau războinici organizați în comunități militare, asemănătoare piraților și pionierilor din Lumea Nouă. În 1648, țăranii din Ucraina s-au alăturat cazacilor zaporojeni în rebeliunea împotriva Poloniei-Lituaniei în timpul Răscoalei lui Hmelnițki din cauza oprimării sociale și religioase de care sufereau sub dominație polonă. În 1654, liderul ucrainean Bogdan Hmelnițki a cerut protecția țarului rus Alexei I pentru Ucraina. Alexei a acceptat oferta, ceea ce a dus la un alt război ruso-polon. În cele din urmă, Ucraina a fost împărțită de-a lungul Niprului, lăsând partea de vest, Ucraina de pe malul drept, sub dominație polonă, iar partea de est (Ucraina de pe malul stâng și Kievul) sub stăpânirea Rusiei. Mai târziu, în 1670-71, cazacii de la Don conduși de Stenka Razin au inițiat o revoltă majoră în Regiunea Volga, dar trupele țarului i-au învins pe rebeli.
În est, explorarea și colonizarea rapide ale unor imense teritorii din Siberia a fost condusă în mare parte de vânătorii cazacii care căutau blănuri și fildeș. Exploratorii ruși(d) au înaintat spre est, în primul rând, de-a lungul rutelor fluviale siberiene(d), și pe la mijlocul secolului al XVII-lea existau așezări rusești în Siberia de Est, pe Peninsula Ciukci, de-a lungul râului Amur, și pe coasta Pacificului. În 1648, Strâmtoarea Bering dintre Asia și America de Nord a fost traversată pentru prima dată de către Fedot Alekseyev Popov(d) și Semion Dejniov.
Sub Petru cel Mare, Rusia a fost proclamată imperiu în 1721 și a devenit recunoscută ca putere mondială. Domnind între 1682 la 1725, Petru a învins Suedia în Marele Război al Nordului, obligând-o să-i cedeze Karelia Occidentală și Ingria (două regiuni pierdute de Rusia în Timpurile Tulburi),[60] precum și Estonia(d) și Livonia, asigurând Rusiei accesul la mare și comerțul maritim.[61] La Marea Baltică, Petru a fondat o nouă capitală numită Sankt Petersburg, cunoscută mai târziu ca „fereastra spre Europa” a Rusiei. Reformele lui Petru cel Mare(d) au adus considerabile influențe culturale vest-europene în Rusia.
Domnia fiicei lui Petru I, Elisabeta, în 1741-62 a adus participarea Rusiei în Războiul de Șapte Ani (1756-63). În timpul acestui conflict, Rusia a anexat temporar Prusia de Est și chiar a cucerit Berlin. Cu toate acestea, la moartea Elisabetei, toate aceste cuceriri au fost retrocedate Regatului Prusiei de către Petru al III-lea al Rusiei care avea o orientare pro-prusacă.
Ecaterina a II-a („cea Mare”), care a domnit între 1762-96, a domnit de-a lungul epocii iluminismului rusesc(d). Ea a extins controlul politic rusesc asupra Uniunii Polono-Lituaniene și a încorporat cele mai multe dintre teritoriile sale în Rusia în timpul împărțirilor Poloniei, împingând spre vest frontiera rusă în Europa Centrală. În sud, după succesul Războaielor Ruso-Turce împotriva Turciei Otomane, Ecaterina a dus frontierele Rusiei până la Marea Neagră, învingând Hanatul Crimeei. Ca urmare a victoriilor împotriva Iranului Qajar în Războaiele Ruso-Persane(d), până în prima jumătate a secolului al XIX-lea Rusia a dobândit și importante câștiguri teritoriale în Transcaucazia și în Caucazul de Nord, forțând Iranul să-i cedeze definitiv Rusiei ceea ce este în zilele noastre Georgia, Daghestan, Azerbaidjan și Armenia.[62][63] Expansiunea a continuat și în timpul lui Alexandru I (1801-1825) care a smuls Finlanda de la slăbitul regat al Suediei din 1809, și Basarabia de la Moldova dominată de otomani în 1812. În același timp, rușii au colonizat Alaska și chiar au fondat așezări în California, cum ar fi Fort Ross(d).
În 1803-1806, a fost efectuată prima circumnavigație rusească(d), urmată mai târziu de alte călătorii rusești de explorare pe mare. În 1820, o expediție rusească a descoperit continentul Antarctica.
În diverse alianțe cu țările europene, Rusia a luptat împotriva Franței lui Napoleon. Invazia franceză a Rusiei, la apogeul lui Napoleon în 1812 a ajuns la Moscova, dar în cele din urmă a eșuat lamentabil din cauza rezistenței insistente în combinație cu frigul aprig al iernii rusești(d) care au dus la o înfrângere dezastruoasă a invadatorilor, în care a pierit peste 95 % din Grande Armée pan-europeană.[64] Condusă de Mihail Kutuzov și Barclay de Tolly, armata rusă l-a izgonit pe Napoleon din țară și a străbătut Europa în Războiul celei de a Șasea Coaliții, pătrunzând, în cele din urmă, în Paris. Alexandru I a condus delegația Rusiei la Congresul de la Viena care a definit harta Europei postnapoleoniene.
Ofițerii Războaielor Napoleoniene au adus ideile liberalismului cu ei înapoi în Rusia și au încercat să reducă puterile țarului în timpul Revoltei Decembriste eșuate în 1825. La sfârșitul domniei conservatoare a lui Nicolae I (1825-1855), o perioadă de apogeu a puterii și influenței Rusiei în Europa a fost perturbată de înfrângerea în Războiul Crimeei. Între 1847 și 1851, aproximativ un milion de oameni au murit de holeră asiatică.[65]
Succesorul lui Nicolae, Alexandru al II-lea (1855-1881), a adoptat schimbări importante în țară, inclusiv abolirea iobăgiei în 1861. Aceste Mari Reforme au stimulat industrializarea și au modernizat armata rusă, care a reușit să elibereze Bulgaria de sub dominația otomană în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a adus creșterea a diverse mișcări socialiste în Rusia. Alexandru al II-lea a fost ucis în 1881 de teroriști revoluționari, și domnia fiului său Alexandru al III-lea (1881-1894) a fost mai puțin liberală, dar mai liniștită. Ultimul împărat rus, Nicolae al II-lea (1894-1917), nu a putut preîntâmpina evenimentele Revoluției din 1905, declanșată de înfrângerea în Războiul Ruso-Japonez și de incidentele de la demonstrațiile cunoscute sub numele de Duminica Însângerată. Revolta a fost înăbușită, dar guvernul a fost obligat să efectueze reforme majore (Constituția rusă din 1906), inclusiv să acorde libertate de exprimare și de întrunire, să legalizeze partidele politice și să înființeze un organism legislativ ales, Duma de Stat a Imperiului Rus. Reforma agrară a lui Stolîpin a condus la o migrație masivă a țăranilor înspre Siberia. Peste patru milioane de coloniști au sosit în această regiune între 1906 și 1914.[66]
Revoluția din Februarie și Republica Rusă
[modificare | modificare sursă]În 1914, Rusia a intrat în Primul Război Mondial , ca răspuns la declarația de război a Austro-Ungarii față de Serbia, aliata Rusiei, și a luptat pe mai multe fronturi, deși era izolată de aliații săi din Antanta. În 1916, Ofensiva Brusilov a armatei ruse a distrus aproape complet capacitățile militare ale Austro-Ungariei. Cu toate acestea, neîncrederea deja existentă în rândul publicului față de regim a fost accentuată de creșterea costurilor de război, de numărul mare de victime(d), și de zvonurile despre corupție și trădare. Toate acestea au format climatul Revoluției Ruse din 1917, realizată în două acte majore.
Revoluția din februarie l-a obligat pe Nicolae al II-lea să abdice; el și familia sa au fost închiși și mai târziu executați la Ekaterinburg în timpul Războiului Civil Rus. Monarhia a fost înlocuită de o coaliție șubredă de partidele politice care s-a proclamat „Guvernul Provizoriu”. Pe 1/14 septembrie 1917, printr-un decret al Guvernului Provizoriu, a fost proclamată Republica Rusă.[67] Pe 6/19 ianuarie 1918, Adunarea Constituantă Rusă a proclamat Rusia republică democratică federală (ratificând astfel hotărârea Guvernului Provizoriu). A doua zi Adunarea Constituantă a fost dizolvată de Comitetul Executiv Central pan-rus(d).
Rusia sovietică și războiul civil
[modificare | modificare sursă]Simultan cu guvernul provizoriu, socialiștii au fondat un guvern paralel, Sovietul de la Petrograd, care exercita puterea prin intermediul sfaturilor de muncitori și țărani alese democratic, și numite soviete. Această concurență între autoritățile revoluționare a agravat criza din țară, în loc să o rezolve. Socialiștii au beneficiat însă de pe urma unei teorii a revoluțiilor, elaborată pe baza evenimentelor trecute din Franța, care le-a facilitat anticiparea unor mișcări ale adversarilor și le-a oferit soluții verificate, dar care i-a și împins spre extremism. În cele din urmă, Revoluția din Octombrie, condusă de liderul bolșevic Vladimir Lenin, a răsturnat Guvernul Provizoriu și a adus sovietelor toată puterea, pe care au folosit-o pentru a fonda primul stat socialist.
În urma Revoluției din Octombrie, a izbucnit un război civil între anticomuniștii din Mișcarea Albă și noul regim sovietic cu Armata lui Roșie. Rusia Bolșevică a pierdut teritoriile din Ucraina, Polonia, Țările Baltice, și Finlanda prin semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk , care au încheiat ostilitățile cu Puterile Centrale din Primul Război Mondial. Puterile Aliate au lansat o primă intervenție militară în sprijinul forțelor anticomuniste. Între timp, atât bolșevicii cât și Mișcarea Albă au declanșat campanii de deportări și execuții împotriva taberei opuse, cunoscute drept Teroarea Roșie și, respectiv, Teroarea Albă(d). Până la sfârșitul războiului civil, economia și infrastructura Rusiei au fost grav deteriorate. Milioane de oameni au devenit emigranți albi(d),[68] și foametea din 1921 a produs până la 5 milioane de victime.[69]
.svg)
.svg)
Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, împreună cu Republicile Sovietice Ucraineană, Bielorusă, și Transcaucaziană, au format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS, sau Uniunea Sovietică), la 30 decembrie 1922. Din cele 15 republici care aveau să formeze URSS, cea mai mare în dimensiune și cu peste jumătate din totalul populației Uniunii era RSFS Rusă, care avea să domine uniunea de-a lungul tuturor celor 69 de ani de istorie a ei.
În urma morții lui Lenin în 1924, o troică a fost desemnată să guverneze Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, Iosif Stalin a fost ales secretar general al Partidului Comunist, și a reușit să suprime toate grupurile de opoziție din interiorul partidului și să consolideze puterea în mâinile sale. Leon Troțki, principalul susținător al revoluției mondiale, a fost exilat din Uniunea Sovietică în 1929, și linia principală s-a fixat pe ideea socialismului într-o singură țară. Permanenta luptă internă din Partidul Bolșevic a culminat cu Marea Epurare, o perioadă de represiuni în masă în 1937-1938, în care sute de mii de persoane au fost executate, inclusiv membri originari ai partidului și liderii militari acuzați de conspirații pentru lovituri de stat.[70]
Sub conducerea lui Stalin, guvernul a lansat o economie planificată, industrializarea țării predominant rurale, și colectivizarea agriculturii. În această perioadă de schimbări sociale și economice rapide, milioane de oameni au fost trimiși în lagăre de muncă penale,[71] inclusiv mulți care au fost condamnați politic pentru opoziția lor față de puterea lui Stalin; milioane de oameni au fost deportați și exilați în zonele îndepărtate ale Uniunii Sovietice.[71] Dezorganizarea produsă de colectivizarea agriculturii, combinată cu cele politicile de stat și cu seceta, au condus la foametea sovietică din 1932-1933.[72] Uniunea Sovietică a fost transformată într-un interval scurt de timp cu costuri imense dintr-o economie în mare măsură agrară într-un important centru industrial de putere.
Conform doctrinei ateismului de stat în URSS, a existat un „program de stat pentru convertirea forțată la ateism(d)” efectuat de comuniști.[73][74][75] Regimul comunist a atacat religiile pe baza interesului statului și, deși majoritatea religiilor organizate nu au fost interzise, proprietățile cultelor au fost confiscate, credincioșii au fost hărțuiți, și ateismul a fost propagat prin școli.[76] În 1925, guvernul a fondat Liga Militanților Atei(d) pentru a intensifica persecuțiile.[77] În ce privește Biserica Ortodoxă Rusă, autoritățile au încercat să o controleze și să o exploateze în folosul regimului la momentele de criză, chiar dacă scopul pe termen lung era eliminarea ei.
Politica de conciliere a Regatului Unit și a Franței față de anexarea Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei de către Adolf Hitler a avut ca urmare o creștere a puterii și influenței Germaniei Naziste. În același timp, al Treilea Reich s-a aliat cu Imperiul japonez, un rival al URSS în Orientul Îndepărtat și inamic al URSS în Războiul Sovieto–Japonez(d) din 1938-39.
În august 1939, guvernul sovietic a dus această poltiică de conciliere la un nuvel mai înalt, hotărând să îmbunătățească relațiile cu Germania, prin încheierea Pactului Ribbentrop–Molotov, prin care cele două țări se angajau la neagresiune între ele, dar își împărțeau Europa de Est în sfere de influență pe socoteala statelor independente mai mici din regiune. În timp ce Hitler a cucerit Polonia, iar Franța și alte țări au făcut front comun împotriva lui la începutul celui de al Doilea Război Mondial, URSS a reușit să-și construiască armata și să ocupe Ucraina de Vest, Basarabia, Ținutul Herța și Bucovina de Nord, Letonia, Lituania și Estonia, ca urmare a Invaziei Sovietice a Poloniei, Războiului de Iarnă, ocupării statelor Baltice(d) și ocupării Basarabia și Bucovina de Nord.
Pe 22 iunie 1941, Germania Nazistă a rupt pactul de neagresiune și a invadat Uniunea Sovietică cu cea mai mare și cea mai puternică forță de invazie din istoria omenirii,[78] deschizând cel mai mare teatru al celui de al Doilea Război Mondial. Deși armata germană a avut mult succes la început, atacul lor a fost oprit în bătălia de la Moscova. Ulterior, Germanii au suferit mari înfrângeri, în primul rând, în bătălia de la Stalingrad din iarna lui 1942-1943,[79] și, apoi, în bătălia de la Kursk din vara anului 1943. Un alt eșec german în Asediul Leningradului, în care orașul a fost complet blocat pe uscat între 1941 și 1944 de către forțele germane și finlandeze, și populația a suferit de foame cu peste un milion de decese, dar nu a capitulat.[80] Sub administrarea lui Stalin și sub conducerea unor comandanți ca Gheorghi Jukov și Konstantin Rokossovski, forțele Sovietice au cucerit Europa de Est în 1944-1945 și au capturat Berlinul în 1945. În august 1945, Armata Sovietică i-a îndepărtat pe japonezi din Manchukuo (nord-estul Chinei) și Coreea de Nord, contribuind la victoria aliaților asupra Japoniei.
Perioada 1941–1945 din Al Doilea Război Mondial a fost denumit de propaganda rusească „Marele Război Patriotic”. Uniunea Sovietică s-a văzut astfel obligată să treacă de partea Aliaților și, împreună cu Statele Unite, Regatul Unit și China a fost considerată una dintre cei patru mari ai aliaților din al Doilea Război Mondial,[81] după care a devenit unul din cei patru jandarmi mondiali după fondarea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.[82] În timpul războiului, care a cuprins multe dintre operațiunile militare cu cele mai multe victime(d) din istoria omenirii, URSS a pierdut 10,6 milioane de combatanți și 15,9 milioane de civili,[83] adică o treime din numărul total de victime ale celui de al Doilea Război Mondial.[84] Economia sovietică a suferit o devastare masivă care a fost una din circumstanțele foametei din 1946–47,[85] dar Uniunea Sovietică a ieșit din război ca superputere militară recunoscută pe continentul european.
După război, Europa Centrală și de Est, inclusiv Germania de Est și o parte din Austria au fost ocupate de Armata Roșie conform înțelegerii de la Conferința de la Potsdam. URSS a suprimat eforturile de clădire a unor state democratice moderne în teritoriile ocupate, forțând instaurarea de regimuri totalitare comuniste, guverne pe care și le-a aservit constituind Blocul Răsăritean, și cărora nu le-a permis nicio reformă liberală, invadând chiar Cehoslovacia când aceasta a încercat așa ceva în 1968. Devenind a doua putere nucleară a lumii, URSS a impus acelor state comasarea în Pactul de la Varșovia, o alianță care a intrat într-o luptă pentru dominare globală cunoscută sub numele de Războiul Rece, cu Statele Unite și NATO. Uniunea Sovietică a sprijinit mișcări revoluționare comuniste în întreaga lume, inclusiv în nou formata Republică Populară Chineză, în Republica Populară Democrată Coreea și, mai târziu, în Republica Cuba. Importante resurse sovietice au fost alocate pentru susținerea(d) regimurilor comuniste din alte țări.[86]
După moartea lui Stalin și o perioadă scurtă de conducere colectivă(d), noul lider Nikita Hrușciov a denunțat cultul personalității lui Stalin și a lansat politica de destalinizare. Sistemul de muncă forțată penală a fost reformat și mulți deținuți au fost eliberați și reabilitați (mulți dintre ei postum).[87] Relaxarea generală a politicilor represive a devenit cunoscută mai târziu drept Dezghețul lui Hrușciov. În același timp, însă, tensiunile cu Statele Unite au sporit când cei doi rivali s-au ciocnit pe desfășurarea de către Statele Unite a rachetelor Jupiter(d) din Turcia și amplasarea de către sovietici a unor rachete în Cuba.
În 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial din lume, Sputnik 1, începând astfel Epoca Spațială. Cosmonautul rus Iuri Gagarin a devenit primul om pe orbita Pământului, la bordul navei cu echipaj uman Vostok 1 pe 12 aprilie 1961(d).
În urma înlăturării de la putere a lui Hrușciov în 1964, a urmat o altă perioadă de conducere colectivă(d), până când Leonid Brejnev a devenit lider. Epoca anilor 1970 și începutul anilor 1980 a fost desemnat mai târziu ca Epoca Stagnării, o perioadă în care creșterea economică a încetinit și politicile sociale au devenit statice. Reforma lui Kosîghin(d) din 1965 își propunea o descentralizare parțială a economiei sovietice și a schimbat accentul de la industria grea și de armament spre industria ușoară(d) și a bunurilor de consum, dar a fost înăbușită de către aripa comunistă conservatoare venită la putere odată cu Brejnev.
În 1979, după o revoluție comunistă în Afganistan, forțele sovietice au intrat în această țară în sprijinul comuniștilor. Ocupația a drenat resursele economice și a trenat fără a obține rezultate politice semnificative. În cele din urmă, Armata Sovietică a fost retrasă din Afganistan în 1989 din cauza opoziției internaționale, a războiului de gherilă antisovietic persistent și a lipsei de susținere de către cetățenii sovietici.
Începând cu 1985, ultimul lider sovietic Mihail Gorbaciov, care a încercat să înfăptuiască reforma liberală a sistemului sovietic, a introdus politicile de glasnost (deschidere) și perestroika (restructurare), într-o încercare de a pune capăt perioadei de stagnare economică și de a democratiza guvernarea. Aceasta a condus însă la creșterea unor puternice mișcări naționaliste și separatiste. Înainte de 1991, economia sovietică era a doua din lume,[88] dar, în timpul ultimilor ani, a fost afectată de lipsa bunurilor din magazinele alimentare, de deficitele bugetare uriașe, și de creșterea explozivă a ofertei de bani, care a condus la inflație.[89]
Prin 1991, frământările economice și politice au început să fiarbă, după ce Republicile Baltice au ales să se separe de Uniunea Sovietică. Pe 17 martie, s-a organizat un