Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord
| Regatul Unit | |||||
| Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland (engleză) United Kingdom (engleză) Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord | |||||
| |||||
| Deviză: Dieu et mon droit1 (Dumnezeu și dreptul meu) | |||||
| |||||
| Geografie | |||||
|---|---|---|---|---|---|
| Suprafață | |||||
| - totală | 243 610 km² (locul 80) | ||||
| Apă (%) | 1,34 | ||||
| Cel mai înalt punct | Ben Nevis (1.344 m)  | ||||
| Cel mai jos punct | The Fens[*] (−4 m) | ||||
| Cel mai mare oraș | Londra | ||||
| Vecini | Irlanda[1] | ||||
| Fus orar | UTC | ||||
| Ora de vară | UTC+1 | ||||
| Populație | |||||
| Densitate | 263,1 loc/km² | ||||
| - Estimare 2021 | 67.326.569 | ||||
| Limbi oficiale | engleza | ||||
| Limbi regionale/minoritare | |||||
| Etnonim | (masc.) britanic, (fem.) britanică, (pl.) britanici | ||||
| Guvernare | |||||
| Sistem politic | monarhie constituțională | ||||
| Monarh(d) | Charles al III-lea | ||||
| Prim-ministru | Andy Burnham | ||||
| Legislativ | Parlamentul Regatului Unit | ||||
| Capitala | Londra | ||||
| Istorie | |||||
| Formare | |||||
| Actele Uniunii | 1 mai 1707 | ||||
| Actul Uniunii | 1 ianuarie 1801 | ||||
| Tratatul anglo-irlandez | 12 aprilie 1922 | ||||
| Economie | |||||
| PIB (PPC) | 2025 | ||||
| - Total | ▲ $4.448 trilioane[6] (locul 10) | ||||
| - Pe cap de locuitor | ▲ $63.661[6] (locul 28) | ||||
| PIB (nominal) | 2025 | ||||
| - Total | ▲ $3.839 trilioane[6] (locul 6) | ||||
| - Pe cap de locuitor | (locul 18)▲ $54.949[6] | ||||
| Gini (2021) | 35.4 (inegalitate medie) | ||||
| IDU (2023) | 0.946 (foarte ridicat) | ||||
| Monedă | Liră sterlină (GBP) | ||||
| Coduri și identificatori | |||||
| Cod CIO | GBR | ||||
| Cod mobil | 234 235 | ||||
| Prefix telefonic | 44 | ||||
| ISO 3166-2 | GB | ||||
| Domeniu Internet | .uk3 | ||||
1 Deviza regală în Scoția este Nemo me impune lacessit (în latină: "Nimeni nu mă rănește fără a scăpa nepedepsit") 2 Alte limbi au statut oficial în anumite părți ale Regatului. Iată numele oficial al Regatului Unit în fiecare din aceste limbi:
| |||||
| Prezență online | |||||
| site web oficial hasthtag | |||||
Modifică date / text  | |||||
.svg)
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (în engleză United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland), cunoscut sub numele de Regatul Unit (în engleză United Kingdom, pronunție engleză: [jʊ̈nai̯tɘd kɪŋɡdə̯m], pe scurt UK) sau Marea Britanie (în engleză Great Britain sau doar Britain), este o țară suverană din Europa occidentală. Situată în largul coastelor de nord-vest ale continentului European, Regatul Unit cuprinde insula Marea Britanie, partea de nord-est a insulei Irlanda și multe insule mici.[7] Irlanda de Nord este singura parte a Regatului Unit care are frontieră terestră(d) cu un alt stat suveran— Republica Irlanda. În afara acestei frontiere terestre, Marea Britanie este înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului la est, Canalul Mânecii la sud și Marea Celtică la sud-vest, având a 12-a cea mai lungă coastă din lume. Marea Irlandei se află între Marea Britanie și Irlanda. Cu o suprafață de 242.500 km², Regatul Unit este al 78-lea cel mai mare stat suveran din lume și al 11-lea din Europa. Este, de asemenea, a 21-a cea mai populată țară, cu o populație estimată la 65,1 milioane de locuitori.[8]
Regatul Unit este o monarhie constituțională cu o democrație parlamentară.[9][10] Monarh este regele Charles al III-lea, care domnește din 8 septembrie 2022 (fiind încoronat pe 6 mai 2023). Capitala Regatului Unit, și cel mai mare oraș, este Londra, un oraș global și centru financiar(d) cu o populație a zonei urbane de 10,3 milioane de locuitori, fiind al patrulea cel mai mare oraș din Europa.[11] Alte mari zone urbane din Regatul Unit(d) sunt aglomerările urbane centrate în Birmingham(d), Leeds(d), Glasgow(d), Liverpool(d) și Manchester(d). Regatul Unit este format din patru țări—Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord.[12] Ultimele trei au administrații autonome,[13] fiecare cu puteri diferite,[14][15] cu sediul în capitalele lor, Edinburgh, Cardiff și, respectiv, Belfast. Aflate pe insule din apropiere, Isle of Man, și Aprodatele Guernsey și Jersey nu fac parte din Regatul Unit, fiind dependențe ale Coroanei, Guvernul Britanic fiind responsabil pentru apărarea și reprezentarea lor internațională.[16]
Relațiile dintre țările Regatului Unit au evoluat de-a lungul timpului(d). Țara Galilor a fost anexată de Regatul Angliei conform Legilor Țării Galilor din 1535 și 1542(d). Un tratat(d) între Anglia și Scoția a dus în 1707 la unificarea lor în Regatul Unit al Marii Britanii, care a fuzionat în anul 1801 cu Regatul Irlandei, pentru a forma Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Cinci șesimi din Irlanda s-au retras din Regatul Unit în 1922, lăsând actuala formulă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Există paisprezece teritorii britanice de peste mări.[17] Acestea sunt rămășițe ale Imperiului Britanic, care, la apogeul său, în 1920, cuprindea aproape un sfert din suprafața uscatului de pe Pământ și a fost cel mai mare imperiu din istorie. Influența britanică se observă în limba, cultura și sistemele juridice ale multora din fostele sale colonii(d).
Regatul Unit este o țară dezvoltată și a cincea cea mai mare economie după PIB nominal și a noua cea mai mare economie după paritatea puterii de cumpărare. Economia Regatului Unit este considerată una cu venituri ridicate iar țara are un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat, clasat pe locul 16 în lume. A fost prima țară industrializată din lume cea mai mare putere(d) mondială în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea.[18][19] Regatul Unit rămâne o mare putere, cu o considerabilă influență economică, culturală, militară, științifică și politică pe plan internațional.[20][21] Este recunoscută ca deținătoare de arme nucleare și este a șaptea țară din lume după cheltuielile militare.[22] Regatul Unit este membru permanent(d) al Consiliului de Securitate al ONU de la prima sa sesiune, în 1946. A fost un lider între statele membre(d) ale UE și ale predecesoarei sale, Comunitatea Economică Europeană (CEE), din 1973. Cu toate acestea, la 23 iunie 2016, un referendum național în Regatul Unit a dus la decizia de a părăsi UE, ieșirea fiind în prezent în curs de negociere(d). Regatul Unit este membru al Commonwealth-ului Națiunilor, al Consiliului Europei, al grupului miniștrilor de finanțe din G7, al forumului G7, al G20, NATO, al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Etimologia și terminologie
[modificare | modificare sursă]Prin Legile Uniunii din 1707,(d) s-a declarat că regatele Angliei și Scoției sunt „unite într-un Regat cu Numele de Marea Britanie”, deși noul stat apărea în aceleași legi și ca „Regatul Marii Britanii”, „Regatul Unit al Marii Britanii” și „Regatul Unit”.[23][24] Termenul de „Marea Britanie” a fost folosit însă doar informal în secolul al XVIII-lea și țara a fost doar uneori menționată ca „Regatul Unit al Marii Britanii”—numele oficial complet, din 1707 la 1800, fiind doar „Marea Britanie”, fără o „formă lungă”.[25][26][27][28][29] Legile Uniunii din 1800(d) au unit Regatul Marii Britanii cu Regatul Irlandei, din 1801, formând Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. În urma divizării Irlandei și independenței Statului Liber Irlandez în 1922, ceea ce a lăsat Irlanda de Nord ca singura parte a insulei Irlanda aparținând Regatului Unit, s-a adoptat denumirea de „Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord”[b][30]
Deși Regatul Unit, ca stat suveran, este o țară, Anglia, Scoția, Țara Galilor și, într-o mai mică măsură, Irlanda de Nord, sunt și ele considerate țări, deși nu sunt state suverane.[31][32] Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord au guvernare autonomă.[33][34] Site-ul prim-ministrului britanic a folosit expresia „țări într-o țară” pentru a descrie Marea Britanie. Unele sumare statistice, cum ar fi cele pentru cele douăsprezece regiuni NUTS 1 din Regatul Unit(d) denumesc Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord „regiuni”.[35][36] Irlanda de Nord mai este menționată și ca „provincie”.[37][38] În ceea ce privește Irlanda de Nord, numele descriptiv folosit „poate fi controversat, opțiunea dezvăluind preferințe politice”.[39]
Adesea se folosește și termenul de „Marea Britanie”[c] ca sinonim pentru Regatul Unit. Termenul „Marea Britanie” se referă însă, convențional, la insula Marea Britanie sau, din punct de vedere politic, la Anglia, Scoția și Țara Galilor împreună.[40][41][42] El este folosit uneori și ca sinonim pentru Regatul Unit în ansamblul său.[43][44] GB și GBR sunt codurile standard de țară pentru Regatul Unit (a se vedea ISO 3166-2(d) și ISO 3166-1 alpha-3(d)) și, prin urmare, sunt utilizate de către organizațiile internaționale cu referire la el. În plus, echipa olimpică a Regatului Unit concurează sub numele de „Marea Britanie” sau „Echipa GB”.[45][46]
Adjectivul „britanic” este frecvent folosit pentru a se referi la aspecte referitoare la Regatul Unit. Termenul nu are nicio certă conotație juridică, dar este folosit în drept cu referire la cetățenia Regatului Unit și la aspecte asociate cu naționalitatea(d).[47] Locuitorii Regatului Unit folosesc o serie de termeni diferiți pentru a-și descrie identitatea națională și se pot identifica drept britanici; sau ca englezi, scoțieni, galezi, nord-irlandezi(d), sau irlandezi;[48] sau ca ambele.[49]
În 2006, s-a introdus un nou design al pașaportului britanic. Prima pagină prezintă forma lungă a numelui statului în engleză, galeză și gaelică scoțiană.[50] În galeză, forma lungă a numelui statului este „Teyrnas Unedig Prydain Fawr o Gogledd Iwerddon”, „Teyrnas Unedig” fiind folosit ca formă scurtă a numelui pe site-urile guvernamentale.[51] El este de obicei abreviat „DU” de la forma mutantă „Y Deyrnas Unedig”. În gaelica scoțiană, forma lungă este „Rìoghachd Aonaichte Bhreatainn is Èireann o Tuath”, iar forma scurtă este „Rìoghachd Aonaichte”.
Istoria
[modificare | modificare sursă]Înainte de 1707
[modificare | modificare sursă]
Colonizarea de către oamenii moderni din punct de vedere anatomic a ceea ce avea să devină Regatul Unit a avut loc în valuri începând cu aproximativ acum 30.000 de ani(d).[52] Pe la sfârșitul preistoriei regiunii, se crede că populația aparținea, în principal, unei culturi numite celtică insulară(d), care cuprinde Britania britonă și Irlanda galică(d).[53] Cucerirea romană, începută în 43 e.n., și dominația romană de 400 ani a sudului Marii Britanii, a fost urmată de o invazie de coloniști germanici, anglo-saxoni, care împreună au redus zona britonă la ceea ce avea apoi să devină în principal Țara Galilor și Regatul istoric Strathclyde(d).[54] Cele mai multe dintre regiunile colonizate de anglo-saxoni s-au unit formând Regatul Angliei în secolul al X-lea.[55] Între timp, vorbitorii de galică din nord-vestul Marii Britanii (cu legături cu nord-estul Irlandei, de unde se consideră că au migrat în secolul al V-lea)[56][57] s-au unit cu picții pentru a forma Regatul Scoției în secolul al IX-lea.[58]
În 1066, Normanzii au invadat Anglia din Franța și, după ce au cucerit-o, au anexat și mari părți din Țara Galilor(d), au cucerit și o mare parte din Irlanda(d) și au fost invitați să colonizeze Scoția, aducând în fiecare țară feudalismul pe model nord-francez și cultura franco-normandă.[59] Elitele normande au avut o influență puternică asupra culturilor locale, dar în cele din urmă au fost asimilate de acestea.[60] Regii englezi medievali au finalizat apoi cucerirea țării Galilor(d) și au făcut o primă încercare de a anexa Scoția(d). În urma Declarației de la Arbroath(d), Scoția și-a păstrat independența, deși s-a aflat aproape constant în conflict cu Anglia(d). Monarhii englezi, prin moștenirea unor substanțiale teritorii din Franța și în virtutea pretențiilor la coroana franceză, au fost puternic implicați și în conflictele din Franța, mai ales în Războiul de 100 de Ani, în timp ce regii Scoției erau aliați cu francezii(d).[61]
Perioada modernă timpurie(d) a adus conflicte religioase cauzate de Reformă și de introducerea bisericii naționale protestante(d) în fiecare țară.[62] Țara Galilor a fost pe deplin încorporată în Regatul Angliei(d),[63] în timp ce Irlanda s-a constituit ca regat în uniune personală cu coroana engleză.[64] În ceea ce avea să devină Irlanda de Nord, terenurile nobilimii independente, gaelică și catolică, au fost confiscate și date coloniștilor protestanți(d) din Anglia și Scoția.[65]
În 1603, regatele Angliei, Scoției și Irlandei au fost aduse într-o uniune personală, atunci când Iacob al VI-lea, rege al Scoției, a moștenit coroanele Angliei și Irlandei și și-a mutat curtea de la Edinburgh la Londra; cu toate acestea, fiecare țară a rămas o entitate politică separată, și și-a păstrat propriile instituții politice, juridice și religioase.[66][67]
La mijlocul secolului al XVII-lea, toate cele trei regate au fost implicate într-o serie de războaie legate între ele(d) (inclusiv Războiul Civil Englez) care a condus la răsturnarea temporară a monarhiei și la instaurarea de unei vremelnice republici unitare a Commonwealth-ului Angliei, Scoției și Irlandei.[68][69] În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, marinari britanici au fost implicați în acte de piraterie (corsărie), atacuri și furturi împotriva navelor de pe coastele Europei și Caraibelor.[70]
Deși monarhia a fost restaurată, Interregnul(d) (împreună cu Revoluția Glorioasă din 1688 și, ulterior, cu Declarația Drepturilor din 1689, și cu Legea Claim of Right din 1689(d)), au făcut ca, spre deosebire de o mare parte a restului Europei, absolutismul regal să nu se impună, și ca niciun pretendent catolic să nu poată accede la tron. Constituția Britanică s-a dezvoltat pe baza monarhiei constituționale și sistemului parlamentar.[71] Cu fondarea Societății Regale în 1660, știința a fost mult încurajată. În această perioadă, în special în Anglia, dezvoltarea puterii navale (și interesul în călătoriile de descoperire) a condus la dobândirea și colonizarea multor colonii de peste mări, în special în America de Nord.[72][73]
După Legile Uniunii din 1707
[modificare | modificare sursă]
La 1 mai 1707, a luat ființă Regatul unit al Marii Britanii, în urma adoptării Legilor de Uniune, de către parlamentele Angliei și Scoției, prin care acestea au ratificat Tratatul de Uniune din 1706 și au unit cele două regate.[74][75][76]
În secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat guvernul de cabinet sub organizarea lui Robert Walpole, practică primul prim-ministru (1721-1742). O serie de Revolte Iacobite(d) au încercat să înlăture dinastia protestantă de Hanovra de pe tronul britanic și să readucă dinastia catolică Stuart. Iacobiții au fost în cele din urmă înfrânți în bătălia de la Culloden(d) din 1746, după care highlanderii scoțieni(d) au fost reprimați brutal. Coloniile britanice din America de Nord, care s-au rupt de Marea Britanie în Războiul de Independență au devenit Statele Unite ale Americii, recunoscute de Marea Britanie în 1783. Ambițiile imperiale britanice s-au îndreptat în alte direcții, în special către India(d).[77]
De-a lungul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie a fost implicată în comerțul atlantic cu sclavi. Navele britanice de sclavi(d) au transportat aproximativ două milioane de oameni din Africa în Indiile de Vest, înainte de interzicerea comerțului în 1807, interzicerea sclaviei din 1833, și asumarea de către conducerea țării a unui rol de lider în mișcarea pentru abolirea sclaviei în întreaga lume prin presarea altor țări să-și încheie comerțul de sclavi printr-o serie de tratate, și apoi a format cea mai veche organizație internațională pentru drepturile omului, Anti-Slavery International(d), cu sediul la Londra, în anul 1839.[78][79][80] Termenul „Regatul Unit” a devenit oficial în 1801, când parlamentele Marii Britanii și Irlandei au adoptat fiecare o Lege a Uniunii(d), unind cele două regate și formând Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.[81]
La începutul secolului al XIX-lea, Revoluția Industrială, condusă de economia britanică, a început să transforme țara. Treptat, puterea politică s-a mutat de la vechile clase de moșieri Tory(d) și Whig(d) spre noii industriași. O alianță formată din negustori și industriași cu gruparea politică Whig a dus la apariția unui nou partid, Liberalii(d), cu o ideologie de liber schimb și Laissez-faire. În 1832 Parlamentul a adoptat Legea Marii Reforme(d), care a început transferul puterii politice de la aristocrație la clasele de mijloc. În mediul rural, comasările(d) de terenuri au făcut ca micii fermieri să fie excluși din agricultură. Orașele au început să se populeze cu o nouă clasă muncitoare urbană. Foarte puțini muncitori de rând aveau drept de vot, și și-au creat propriile organizații sub formă de sindicate.[necesită citare]
După înfrângerea Franței, la sfârșitul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene (1792-1815), Marea Britanie a devenit principala putere navală și imperială a secolului al XIX-lea (Londra ajungând cel mai mare oraș din lume pe la 1830).[82] Necontestată pe mare, dominația britanică a fost mai târziu descrisă ca Pax Britannica(d) („Pacea Britanică”), o perioadă de relativă pace în Europa și în lume (1815-1914) în care Imperiul Britanic a devenit hegemon global și a adoptat rolul de jandarm mondial.[83][84][85][86] La momentul Marii Expoziții din 1851, Regatul Unit era descris ca „atelierul lumii”.[87] Imperiul Britanic a fost extins pentru a include India, mari părți din Africa și multe alte teritorii din întreaga lume. Alături de controlul formal pe care îl exercita asupra propriilor sale colonii, dominația britanică asupra unei mari părți din comerțul mondial a însemnat că ea controla efectiv economiile din multe regiuni(d), precum Asia și America Latină.[88][89] Pe plan intern, atitudinile politice au favorizat politicile de liber schimb și laissez-faire și lărgirea treptată a dreptului de vot. De-a lungul secolului, populația a crescut într-un ritm uluitor, creștere însoțită de urbanizarea rapidă, ceea ce a provocat presiuni sociale și economice semnificative.[90] Pentru a căuta noi piețe și noi surse de materii prime, Partidul Conservator sub Disraeli a lansat o perioadă de expansiune imperialistă în Egipt, Africa de Sud, și în alte părți. Australia, Africa de Sud, Canada, și Noua Zeelandă au devenit dominioane autonome.[91] După trecerea în secolul al XX-lea, dominația industrială britanică a început să fie contestată de Statele Unite și de Germania.[92]
Reformele sociale și autonomia Irlandei erau cele mai importante probleme interne după 1900. Partidul Laburist a apărut dintr-o alianță a sindicatelor cu mici grupări socialiste în 1900, și sufragetele au militat pentru dreptul femeilor la vot înainte de 1914.[93]
Regatul Unit a luptat alături de Franța, Rusia și (după 1917) Statele Unite ale Americii, împotriva Germaniei și aliaților săi în Primul Război Mondial (1914-1918).[94] Forțele armate britanice au fost angajate într-o mare parte a Imperiului Britanic și în mai multe regiuni din Europa, în special pe frontul de vest. Numărul mare de decese al războiului de tranșee a cauzat pierderea a mai mult de o generație de oameni, cu efecte sociale de durată asupra țării și cu o mare perturbare în ordinea socială.[necesită citare]
După război, Regatul Unit a primit de la Liga Națiunilor mandatul pentru o serie de foste colonii germane și teritorii otomane. Imperiul Britanic a ajuns la cea mai mare întindere, acoperind o cincime din suprafața Pământului și un sfert din populația sa.[95] Cu toate acestea, Regatul Unit pierduse 2,5 milioane de oameni și a terminat războiul cu o mare datorie națională.[96]
Ascensiunea naționalismului irlandez(d), împreună cu conflictele din sânul Irlandei pe tema autonomiei Irlandei(d), a condus în cele din urmă la divizarea insulei în 1921.[97] Statul Liber Irlandez a devenit independent cu statut de dominion în 1922. Irlanda de Nord a rămas parte a Regatului Unit.[98] Un val de greve la mijlocul anilor 1920 au culminat cu Greva Generală din 1926(d). Regatul Unit încă se mai refăcea după efectele războiului, când a izbucnit Marea Criză Economică (1929-1932). Aceasta a condus la un șomaj considerabil și la mari dificultăți în zonele industriale vechi, precum și la tulburările politice și sociale din anii 1930, la creșterea apartenenței la partidele comuniste și socialiste. Un guvern de coaliție a fost format în anul 1931.[99]
Regatul Unit a intrat în al Doilea Război Mondial, declarând război Germaniei Naziste în 1939, după ce aceasta din urmă a invadat Polonia. Winston Churchill a devenit prim-ministru și șef al unui guvern de coaliție în 1940. În ciuda înfrângerii aliaților săi europeni în primul an de război, Regatul Unit cu Imperiul său a continuat lupta de unul singur împotriva Germaniei. În 1940, RAF a învins Luftwaffe german într-o luptă pentru controlul cerului în bătălia Angliei. Zonele urbane au suferit de pe urma bombardamentelor din timpul războiului. Au fost și victoriile greu obținute în bătălia Atlanticului, și în campaniile din Africa de Nord și Birmania(d). Forțele britanice au jucat un rol important în debarcarea din Normandia din 1944, realizată împreună cu aliatul american.
După 1945
[modificare | modificare sursă]
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, Regatul Unit a fost una dintre cele Patru Mari puteri (Uniunea Sovietică, Regatul Unit, SUA și China) care s-au întâlnit pentru a pune ordine în lumea postbelică;[100][101] a fost unul dintre semnatarii fondatori ai Declarației Națiunilor Unite(d). Regatul Unit a devenit unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Cu toate acestea, războiul a lăsat țara grav slăbită și dependentă financiar de Planul Marshall.[102] În anii imediat de după război, guvernul laburist(d) a inițiat un program radical de reforme, care a avut un efect semnificativ asupra societății britanice din următoarele decenii.[103] Industrii majore și utilități publice au fost naționalizate, s-a format un sistem economic de stat asistențial, și s-a organizat un sistem sanitar cuprinzător finanțat din fonduri publice, National Health Service.[104] creșterea naționalismului în colonii a coincis cu diminuarea puternică a poziției economice a Regatului Unit, astfel că politica de decolonizare a devenit inevitabilă. S-a acordat independență Indiei și Pakistanului în 1947.[105] În următoarele trei decenii, cele mai multe colonii ale Imperiului Britanic au primit independența. Multe au devenit membre ale Commonwealth-ului Națiunilor.[106]
Deși Regatul Unit a fost cea de-a treia țară care și-a dezvoltat un arsenal de arme nucleare(d) (prima bombă atomică testată(d) în 1952), noile limitări postbelice ale rolului internațional al Regatului Unit au fost ilustrate de Criza Suezului din 1956. Răspândirea internațională a limbii engleză a asigurat continuarea influenței internaționale a literaturii(d) și culturii sale. Ca urmare a unui deficit de muncitori în 1950, guvernul a încurajat imigrația din țările Commonwealth-ului. În următoarele decenii, Regatul Unit a devenit o societate mai multietnică decât era înainte.[107] În ciuda creșterii nivelului de trai la sfârșitul anilor 1950 și 1960, Regatul Unit a întârziat să se refacă corespunzător după război, și nu a existat un „miracol economic” ca în economiile de piață de pe continentul european. Astfel, performanța economică nu a fost la fel de bună ca a multora dintre celelalte țări, cum ar fi Germania de Vest și Japonia.[necesită citare]
.jpg)
În procesul de un deceniu de integrare europeană, Regatul Unit a fost membru fondator al alianței numite Uniunea Europei de Vest, înființată odată cu Conferințele de la Londra și Paris(d) din 1954. În 1960 Regatul Unit a fost unul dintre cei șapte membri fondatori ai Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA), dar în 1973 a ieșit din acest bloc pentru a se alătura Comunităților Europene (CE). Atunci când CE au devenit Uniunea Europeană (UE) în anul 1992, Regatul Unit a fost unul dintre cei 12 membri fondatori. Tratatul de la Lisabona a fost semnat în 2007, el constituind temeiul constituțional al Uniunii Europene.[necesită citare]
De la sfârșitul anilor 1960, Irlanda de Nord a suferit de pe urma violențelor paramilitare și civile (uneori afectând și alte părți ale Regatului Unit), denumite convențional The Troubles. Acestea sunt considerate a fi luat sfârșit odată cu Acordul de „Vinerea Mare” de la Belfast din 1998.[110][111][112]
După o perioadă de puternică încetinire a creșterii economice și industriale în anii 1970, guvernul conservator al anilor 1980(d) condus de Margaret Thatcher a inițiat o politică radicală de monetarism(d), dereglementare, în special a sectorului financiar (de exemplu, Big Bang(d) din 1986) și a piețelor forței de muncă, vânzarea companiilor de stat (privatizare), precum și retragerea subvențiilor pentru altele.[113] Aceasta a dus la o creștere a șomajului și la unele tulburări sociale, dar în cele din urmă și la creștere economică, în special în sectorul serviciilor. Din 1984, economia a fost ajutată de afluxul de venituri substanțiale provenite din petrolul din Marea Nordului(d).[114]
Spre sfârșitul secolului al XX-lea au avut loc schimbări majore la guvernarea Regatului Unit, cu apariția administrațiilor autonome pentru Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord.[115] Încorporarea statutară(d) a dus la acceptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului. Regatul Unit este un jucător-cheie în domeniul diplomatic și militar mondial. Acesta joacă roluri de conducere în ONU și NATO. Cu toate acestea, desfășurările militare britanice de peste mări, în special în Afganistan și Irak, sunt înconjurate de controverse.[116]
Criza financiară globală din 2008(d) a afectat grav economia Regatului Unit. Guvernul de coaliție(d) din 2010 a introdus măsuri de austeritate destinate să abordeze deficitele publice substanțiale care au rezultat.[117] În 2014, Guvernul Scoțian(d) a ținut un referendum privind independența Scoției, 55% dintre votanți respingând propunerea de independență și alegând să rămână în Regatul Unit.[118] În 2016, Regatul Unit a votat să părăsească Uniunea Europeană.[119] Procesul legal de a părăsi UE a început pe 29 martie 2017, Regatul Unit invocând Articolul 50(d) din Tratatul de la Lisabona, informând oficial UE că Regatul Unit dorește să se retragă. Articolul stipulează că negocierile de ieșire vor dura cel puțin doi ani. Regatul Unit rămâne un membru cu drepturi depline al UE în tot acest timp.[120][121] În urma votului negativ al Parlamentului britanic față de Acordul negociat între UE și guvernul condus de Theresa May, această dată a fost extinsă până la 31 octombrie 2019. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020, ora 23:00 (CET).
Geografie
[modificare | modificare sursă]
Suprafața totală a Regatului Unit este de circa 243.610 km². Țara ocupă majoritatea Arhipelagului Britanic[122] și cuprinde insula Marea Britanie, șesimea nord-estică a insulei Irlanda și alte insule mai mici din jur. Ea se află între Atlanticul de Nord și Marea Nordului, coasta sud-estică ajungând până la 35 km de coasta nordică a Franței, de care este despărțită prin Canalul Mânecii.[123] În 1993, 10% din suprafața Regatului era împădurită, 46% era folosită drept pășune și 25% era cultivată pentru agricultură.[124] Royal Greenwich Observatory din Londra este punctul definitoriu pentru Meridianul Zero(d).[125]
Regatul Unit se încadrează între paralelele de 49°(d) și 61° latitudine nordică(d), și între meridianele de 9° longitudine vestică(d) și 2° longitudine estică(d). Irlanda de Nord are o frontieră terestră de 360 km cu Republica Irlanda.[123] Lungimea totală a coastelor Marii Britanii este de 17.820 km.[126] Este legată de Europa continentală prin Tunelul Canalului, lung de 50 km (dintre care 38 km pe sub apă), cel mai lung tunel suboceanic din lume.[127]
Anglia(d) reprezintă puțin mai mult de jumătate din suprafața totală a Regatului Unit, având 130.395 km².[128] Majoritatea țării este șes,[124] zonele muntoase aflându-se la nord-vest de linia Tees-Exe(d); cuprinzând și Munții Cumbrieni din Districtul Lacurilor, the Peninii, Exmoor(d) și Dartmoor(d). Principalele râuri cu estuare sunt Tamisa, Severn(d) și Humber(d). Alte râuri sunt Tees, Tyne, Tweed, Avon, Exe și Mersey.[124] Cel mai înalt munte din Anglia este