Pericard

Detalii
Pericard
Pereții inimii, cu pericardul reprezentat în dreapta
Ilustrație în secțiune a sacului pericardic
Latină	pericardium
Greacă veche	περικάρδιον
Originea embrionară	Mezodermul plăcii laterale, septul transvers
Sistem	Aparatul cardiovascular
Artere	Artera pericardiacofrenică
Vene	Venele pericardiacofrenice
Nervi	Nervul frenic
Resurse externe
Gray's	p.524
TA	A12.1.08.001 A12.1.08.002
FMA	9869
Terminologie anatomică

Pericardul (din greacă peri-, „în jur”, și kardia, „inimă”) este un sac fibro-seros cu pereți dubli care învelește inima și porțiunile inițiale ale vaselor mari. El este format la exterior din pericardul fibros, iar la interior din pericardul seros.^[1]^[2]

Pericardul delimitează mediastinul mijlociu, separă inima de structurile învecinate, o protejează împotriva infecțiilor și a traumatismelor contuze și îi lubrifiază mișcările.^[2] În mod normal, în sacul pericardic se află o cantitate de lichid de 15-40 ml,^[1] valorile citate în literatura internațională mergând până la 50 ml.^[3] Acest lichid are rolul de a facilita alunecarea celor două foițe ale sacului pericardic în timpul mișcărilor inimii - sistolă și diastolă.^[1]

Anatomie

Pericardul acoperă inima pe toate fețele, cu excepția rădăcinii cardiace - locul pe unde vasele mari pătrund în inimă - și a feței inferioare, unde există numai pericard seros, așezat pe centrul tendinos al diafragmei. Pericardul fibros este semirigid, în timp ce pericardul seros este suplu.^[2]

Pericardul fibros

Pericardul fibros este stratul extern, alcătuit din țesut conjunctiv dens, bogat în fibre de colagen împletite cu fibre elastice, dispuse în trei substraturi. La adult are o grosime de 1-2 mm.^[4]

Deși poate suferi unele modificări de formă, este în mare parte inextensibil, ceea ce protejează inima împotriva loviturilor și a variațiilor bruște de presiune din exterior.^[5] Se continuă cu adventicea vaselor mari învecinate, se fixează inferior pe centrul tendinos al diafragmei prin ligamentul pericardofrenic și se leagă de fața posterioară a sternului prin ligamentele sternopericardice.^[2]^[4]

Pericardul seros

Pericardul seros este o membrană subțire, transparentă, formată din mezoteliu - un singur strat de celule turtite așezate pe o lamă bazală - și dintr-un strat subiacent de țesut conjunctiv lax. El are două foițe:^[2]^[6]

foița parietală, care căptușește fața internă a pericardului fibros, de care este strâns lipită și de care nu poate fi separată;
foița viscerală, numită și epicard, care acoperă direct miocardul, fiind seroasa proprie a inimii; sub ea se află țesut conjunctiv lax, cu grăsime, vase mici și nervi.

Cele două foițe sunt în continuitate: la nivelul rădăcinii vaselor mari, foița parietală se reflectă și devine foiță viscerală, formând manșoane în jurul aortei, al trunchiului pulmonar, al venelor cave și al venelor pulmonare.^[6] Foița viscerală primește sânge direct din arterele coronare, în timp ce mezoteliul foiței parietale este avascular și se hrănește prin difuziune.^[4]

Cavitatea pericardică

Între cele două foițe seroase se află cavitatea pericardică, un spațiu virtual, în formă de fantă, care conține lichidul pericardic.^[2] Reflexiile seroasei din jurul vaselor mari delimitează două recesuri importante:^[6]

sinusul transvers, un pasaj scurt situat posterior de aorta ascendentă și de trunchiul pulmonar, care face legătura între partea dreaptă și cea stângă a cavității;
sinusul oblic, un fund de sac situat posterior de atriul stâng, între venele pulmonare și vena cavă inferioară.

Aceste recesuri au importanță practică: în ele se poate acumula lichid pericardic, care pe imaginile de tomografie computerizată poate fi confundat cu adenopatii mediastinale.^[7]

Raporturi anatomice

Pericardul ocupă mediastinul mijlociu și are următoarele raporturi:^[2]^[4]

anterior - fața posterioară a sternului, cartilajele costale 2-6 și resturile de timus la adult;
posterior - esofagul, aorta toracică descendentă, traheea și bronhiile principale;
superior - se continuă cu adventicea rădăcinii vaselor mari;
inferior - aderă la centrul tendinos al diafragmei;
lateral - pleura mediastinală, care îl separă de plămâni.

Nervul frenic drept trece la dreapta pericardului, iar cel stâng peste pericardul care acoperă ventriculul stâng.^[2]

Vascularizație și inervație

Pericardul fibros este irigat în principal de artera pericardiacofrenică, ramură a arterei toracice interne, la care se adaugă ramuri din arterele frenice superioare, provenite din aorta toracică. Inervația senzitivă este asigurată de nervul frenic (rădăcinile C3-C5), care explică iradierea durerii pericardice către umăr; fibre simpatice și parasimpatice, acestea din urmă din nervul vag, completează inervația.^[2]^[4] Foița viscerală nu are inervație somatică, motiv pentru care durerea din bolile pericardului provine de la foița parietală.^[8]

Embriologie

Pericardul derivă din mezoderm. Pericardul seros provine din mezodermul splanhnic care înconjoară tubul cardiac primitiv, iar pericardul fibros din mezenchimul asociat septului transvers.^[2]

Dezvoltarea începe în săptămâna a patra de gestație, odată cu formarea tubului cardiac într-o cavitate pericardică primitivă, desprinsă din celomul intraembrionar. Între săptămânile 4 și 5, proepicardul - un grup tranzitoriu de celule mezodermale situat lângă polul venos al inimii - proliferează și acoperă miocardul, formând foița viscerală. Sinusurile pericardice se conturează în săptămâna a șasea, prin remodelarea conexiunilor venoase.^[2] În restul vieții fetale, pericardul crește proporțional cu inima, iar stratul fibros se îngroașă și câștigă rezistență prin depunere de colagen.^[4]

Fiziologie

Protecție mecanică și fixare

Pericardul fixează inima în mediastin și îi limitează mișcările, o protejează de infecțiile provenite din structurile vecine și împiedică dilatarea excesivă în caz de supraîncărcare volemică acută.^[2] Prin ligamentele care îl leagă de diafragmă, de stern și de vasele mari, menține poziția inimii la schimbările de postură, ceea ce păstrează alinierea venelor cave și asigură un retur venos constant.^[4]

Presiunea intrapericardică este mică, ușor negativă (aproximativ -5 până la +2 mmHg). Caracterul inextensibil al pericardului fibros face ca, la creșteri rapide de volum, presiunea din sac să crească brusc - mecanismul care stă la baza tamponadei cardiace - și explică totodată fenomenul de interdependență ventriculară.^[9]

Lichidul pericardic

Lichidul pericardic este secretat de celulele mezoteliale, în principal prin ultrafiltrarea plasmei, la care se adaugă transportul activ de electroliți. Este un transudat seros, cu un conținut proteic reprezentând circa 25-33% din cel plasmatic, cu pH în jur de 7,4 și cu acid hialuronic, care îi dă proprietățile lubrifiante.^[3]

Lichidul se reînnoiește continuu - timpul de înlocuire fiind de aproximativ 5-7 ore în studiile experimentale -, excesul fiind drenat de capilarele limfatice către ganglionii mediastinali și canalul toracic. Volumul se menține constant prin echilibrul forțelor Starling dintre secreție și resorbție.^[3]

Patologie

Pericardita

Inflamația pericardului se numește pericardită și este cea mai frecventă afecțiune a acestei structuri. Se manifestă prin durere toracică ascuțită, care iradiază spre spate, se accentuează în decubit dorsal și se ameliorează la aplecarea înainte. La auscultație se poate percepe frecătura pericardică, un zgomot aspru prezent la un moment dat în până la 85% dintre cazuri, iar pe electrocardiogramă apar supradenivelare difuză, concavă, de segment ST și subdenivelare de segment PR.^[8]

Cauzele cele mai frecvente sunt virale (virusurile Coxsackie, citomegalovirusul, virusul mononucleozei infecțioase), mai rar bacteriene, între care tuberculoza - importantă mai ales în țările în curs de dezvoltare. Pericardita poate apărea și după infarct miocardic (sindromul Dressler), în insuficiența renală terminală (pericardita uremică) sau în bolile autoimune, precum lupusul eritematos sistemic și poliartrita reumatoidă.^[8]

Incidența pericarditei acute este de aproximativ 28 de cazuri la 100.000 de locuitori pe an, cu maximum la bărbați între 20 și 50 de ani. Boala este de regulă autolimitată și răspunde la antiinflamatoare nesteroidiene și colchicină, dar recidivează la circa 30% dintre pacienți.^[8]

Revărsatul pericardic și tamponada cardiacă

Acumularea de lichid în cavitatea pericardică se numește revărsat pericardic. Apare frecvent secundar unei pericardite, unei insuficiențe renale sau unor tumori și, adesea, nu produce simptome.^[10]

Determinant nu este atât volumul, cât viteza de acumulare: în revărsatele cronice, sacul se poate destinde până la 1-2 litri fără consecințe hemodinamice, în timp ce o acumulare rapidă de câteva sute de mililitri comprimă inima și împiedică umplerea diastolică, realizând tamponada cardiacă, cu puls paradoxal și risc de colaps circulator.^[9] Evacuarea lichidului se face prin pericardiocenteză, iar în revărsatele recidivante se poate practica o comunicare chirurgicală între cavitatea pericardică și cea pleurală („fereastră pericardică”).^[10]

Pericardita constrictivă

Inflamația prelungită poate duce la fibroza și calcificarea pericardului, care devine rigid și restricționează umplerea inimii - pericardita constrictivă. Tratamentul este chirurgical și constă în îndepărtarea pericardului (pericardiectomie).^[11]

Absența congenitală a pericardului

Absența congenitală a pericardului este rară și afectează de obicei partea stângă. Persoanele în cauză sunt de regulă asimptomatice, iar anomalia se descoperă întâmplător. Între 30 și 50% dintre ele prezintă și alte malformații cardiace, precum defectul septal atrial, persistența de canal arterial sau valva aortică bicuspidă. Pe radiografiea toracică, inima apare rotită posterior; în absența completă, cordul este deplasat spre stânga, cu țesut pulmonar interpus între marginea inferioară a inimii și diafragmă.^[7]

Note

1 2 3 V. Ranga, Anatomia omului, Editura Cerma, București, 2005
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Rehman I, Nassereddin A, Rehman A (2023). Anatomy, Thorax, Pericardium. StatPearls Publishing. PMID 29489245.
1 2 3 Vogiatzidis K, Zarogiannis SG, Aidonidis I; et al. (2015). „Physiology of pericardial fluid production and drainage”. Frontiers in Physiology. 6: 62. doi:10.3389/fphys.2015.00062. PMID 25852564.
1 2 3 4 5 6 7 Rodriguez ER, Tan CD (2017). „Structure and anatomy of the human pericardium”. Progress in Cardiovascular Diseases. 59 (4): 327–340. doi:10.1016/j.pcad.2016.12.010. PMID 28062265.
↑ Tortora GJ, Nielsen MT (2009). Principles of Human Anatomy (ed. a 11-a). John Wiley & Sons. ISBN 978-0-471-78931-4.
1 2 3 Laizzo PA (2009). Handbook of Cardiac Anatomy, Physiology, and Devices (ed. a 2-a). Humana Press. ISBN 978-1-60327-371-8.
1 2 Kligerman S (2019). „Imaging of pericardial disease”. Radiologic Clinics of North America. 57 (1): 179–199. doi:10.1016/j.rcl.2018.09.001. PMID 30454812.
1 2 3 4 Imazio M, Gaita F, LeWinter M (2015). „Evaluation and treatment of pericarditis: a systematic review”. JAMA. 314 (14): 1498–1506. doi:10.1001/jama.2015.12763. PMID 26461998.
1 2 Spodick DH (2003). „Acute cardiac tamponade”. New England Journal of Medicine. 349 (7): 684–690. doi:10.1056/NEJMra022643. PMID 12917306.
1 2 Imazio M, Adler Y (2013). „Management of pericardial effusion”. European Heart Journal. 34 (16): 1186–1197. doi:10.1093/eurheartj/ehs372. PMID 23125278.
↑ Byrne JG, Karavas AN, Colson YL; et al. (2002). „Cardiac decortication (epicardiectomy) for occult constrictive cardiac physiology after left extrapleural pneumonectomy”. Chest. 122 (6): 2256–2259. doi:10.1378/chest.122.6.2256. PMID 12475875.

Bibliografie

Adler Y, Charron P, Imazio M; et al. (2015). „2015 ESC Guidelines for the diagnosis and management of pericardial diseases”. European Heart Journal. 36 (42): 2921–2964. doi:10.1093/eurheartj/ehv318. PMID 26320112.
Standring S (2020). Gray's Anatomy: The Anatomical Basis of Clinical Practice (ed. a 42-a). Elsevier. ISBN 978-0-7020-7705-0.
Papilian V (2011). Anatomia omului. Volumul II: Splanhnologia (ed. a 12-a). Editura All. ISBN 973-571-691-7.
Moore KL, Dalley AF, Agur AMR (2018). Clinically Oriented Anatomy (ed. a 8-a). Wolters Kluwer.

Vezi și

Legături externe

Materiale media legate de pericard la Wikimedia Commons

[ranga-1] 1 2 3 V. Ranga, Anatomia omului, Editura Cerma, București, 2005

[rehman-2] 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Rehman I, Nassereddin A, Rehman A (2023). Anatomy, Thorax, Pericardium. StatPearls Publishing. PMID 29489245.

[vogiatzidis-3] 1 2 3 Vogiatzidis K, Zarogiannis SG, Aidonidis I; et al. (2015). „Physiology of pericardial fluid production and drainage”. Frontiers in Physiology. 6: 62. doi:10.3389/fphys.2015.00062. PMID 25852564.

[rodriguez-4] 1 2 3 4 5 6 7 Rodriguez ER, Tan CD (2017). „Structure and anatomy of the human pericardium”. Progress in Cardiovascular Diseases. 59 (4): 327–340. doi:10.1016/j.pcad.2016.12.010. PMID 28062265.

[tortora-5] Tortora GJ, Nielsen MT (2009). Principles of Human Anatomy (ed. a 11-a). John Wiley & Sons. ISBN 978-0-471-78931-4.

[laizzo-6] 1 2 3 Laizzo PA (2009). Handbook of Cardiac Anatomy, Physiology, and Devices (ed. a 2-a). Humana Press. ISBN 978-1-60327-371-8.

[kligerman-7] 1 2 Kligerman S (2019). „Imaging of pericardial disease”. Radiologic Clinics of North America. 57 (1): 179–199. doi:10.1016/j.rcl.2018.09.001. PMID 30454812.

[imazio2015-8] 1 2 3 4 Imazio M, Gaita F, LeWinter M (2015). „Evaluation and treatment of pericarditis: a systematic review”. JAMA. 314 (14): 1498–1506. doi:10.1001/jama.2015.12763. PMID 26461998.

[spodick-9] 1 2 Spodick DH (2003). „Acute cardiac tamponade”. New England Journal of Medicine. 349 (7): 684–690. doi:10.1056/NEJMra022643. PMID 12917306.

[imazio2013-10] 1 2 Imazio M, Adler Y (2013). „Management of pericardial effusion”. European Heart Journal. 34 (16): 1186–1197. doi:10.1093/eurheartj/ehs372. PMID 23125278.

[byrne-11] Byrne JG, Karavas AN, Colson YL; et al. (2002). „Cardiac decortication (epicardiectomy) for occult constrictive cardiac physiology after left extrapleural pneumonectomy”. Chest. 122 (6): 2256–2259. doi:10.1378/chest.122.6.2256. PMID 12475875.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]