Nicolae Milescu
| Nicolae Milescu Spătarul | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1636[1][2][3][4] Vaslui, Moldova |
| Decedat | 1708 (72 de ani)[1][2][3][4] Moscova, Țaratul Rusiei |
| Copii | Nikita Nikolaevici Spafariev[*] |
| Etnie | grec |
| Ocupație | cărturar, traducător, călător, cartograf, diplomat |
| Limbi vorbite | română greacă modernă rusă[5] latină[5] greacă veche[5] franceză suedeză germană turcă |
| Studii | Colegiul ortodox grec din Fanar |
| Activitatea literară | |
| Limbi | rusă latină |
| Opere semnificative | Prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament |
| Cariera politică | |
| Ambasador al Țaratului Rusiei în China dinastiei Qing | |
| În funcție 1675 – 1678 | |
| Trimis diplomatic al lui Gheorghe Ștefan la curțile Suediei și Franței | |
| În funcție 1667 | |
| Reprezentant diplomatic (capuchehaie) al Țării Românești în Imperiul Otoman | |
| În funcție 1660 – 1664 | |
| Modifică date / text | |
Nicolae Milescu (cunoscut și ca Neculai Milescu Spătarul sau Spătarul Milescu-Cârnu; în rusă Николай Гаврилович Спафарий, Nikolai Gavrilovici Spafari, sau Николае Гаврилович Милеску, Nikolaie Gavrilovici Milesku; în latină Nicolaus Spadarius Moldavo-Laco; n. 1636, Vaslui, Moldova – d. 1708, Moscova, Țaratul Rusiei) a fost un cărturar, traducător, geograf, diplomat, călător și scriitor de literatură istorică și de călătorie originar din Moldova, care a activat atât în țările române, cât și în Rusia. A îndeplinit misiuni diplomatice la curțile europene și, în serviciul țarului Alexei I al Rusiei, a condus o solie în China dinastiei Qing, în urma căreia a redactat lucrări geografice și relatări despre Siberia și Orientul Îndepărtat. A realizat și o traducere integrală în română a Vechiului Testament, folosită ulterior la pregătirea Bibliei de la București din 1688.
Biografie
[modificare | modificare sursă]Origini și educație
[modificare | modificare sursă]Nicolae Milescu s-a născut în 1636 în apropierea Vasluiului, pe o moșie a tatălui său, Gavril Slugerul, boier de rang inferior legat de satul Milești. Originea familiei sale este controversată: unele lucrări o consideră greacă, în timp ce altele avansează ipoteza că tatăl său era de origine aromână.[6][7] Numele latin Moldavo-Laco („moldoveano-laconian”), folosit de Milescu în corespondență, trimite atât la Moldova, cât și la Laconia, regiune din Peloponez.[8][9] Într-o scrisoare de recomandare adresată țarului în 1671, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului îl prezenta ca fiind născut în Moldova, dintr-un tată grec originar din Peloponez.
Proveniența numelui „Milescu” este, de asemenea, disputată. O interpretare îl leagă de stabilirea părinților săi la Milești, unde aceștia ar fi adoptat numele localității.[10] O altă interpretare susține că Milescu însuși nu a semnat niciodată cu acest nume, preferând forme precum Nicolaus Spatharius și Nikolai Spafari, iar denumirea „Milescu” a fost răspândită de Ion Neculce, după satul intrat ulterior în stăpânirea unor membri ai unor ramuri colaterale ale familiei.[7] Profesorul L. Turdeanu-Cartojan a descoperit la Oxford un text autobiografic redactat în greacă, menționat în literatura de specialitate sub forma Λαζάρου (Lazarou).
Milescu a studiat la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol, unde l-a avut printre profesori pe Gabriel Vlassios.[11][12.1] Îi sunt atribuite cunoștințe de română, rusă, latină, greacă, franceză, germană, turcă și suedeză, iar alte lucrări menționează și slavona și italiana.[7] După terminarea studiilor s-a întors la Iași, unde a fost numit grămătic, adică secretar al domnului Moldovei Gheorghe Ștefan.[12.1]
Activitatea în țările române și misiunile europene
[modificare | modificare sursă]Între 1659 și 1660, Milescu a deținut dregătoria de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara Românească, de unde îi provine supranumele „Spătarul”. În perioada 1660–1664 a îndeplinit misiuni diplomatice pe lângă Imperiul Otoman, inclusiv în calitate de capuchehaie, reprezentant al Țării Românești numit de Grigore I Ghica. Ulterior a fost trimis în solii la Berlin și Stockholm.

Între 1664 și 1667, l-a însoțit pe fostul domn Gheorghe Ștefan în exilul său la Stockholm și Stettin. A călătorit și în Franța, încercând să obțină sprijinul lui Ludovic al XIV-lea pentru constituirea unei alianțe antiotomane. În 1667 era primit la Stockholm ca reprezentant al lui Gheorghe Ștefan, fiind menționat într-un document latin drept Nicolaus Spadarius, baro ac olim Generalis Walachiae („Nicolae Spătarul, baron și fost general al Țării Românești”).[13.1] În iulie, regele Franței răspundea scrisorilor fostului domn, aduse de cel numit în corespondență le Baron Spatarius, cy-devant vostre Général (Baronul Spătarul, fostul dumneavoastră general). Tot în 1667, Milescu a publicat la Paris lucrarea latină Enchiridion sive Stella orientalis Occidentali splendens („Îndreptar sau Steaua răsăriteană strălucind pentru Apus”).
În contextul luptelor politice din Moldova, Milescu a intrat în conflict cu Ștefăniță Lupu, împotriva căruia ar fi complotat, având la rândul său ambiții domnești. Domnul ar fi poruncit să i se taie nasul, pedeapsă de la care provine supranumele „Cârnu” (din slavă bisericească krŭnŭ, care însemna „cu nasul tăiat” sau „mutilat”) și denumirea „Cancelarul Milescu Nas-Cârn”; alte relatări îi atribuie însă ordinul de mutilare lui Iliaș Alexandru. Mutilarea urmărea și înlăturarea lui ca posibil pretendent la tron, deoarece un boier „însemnat” fizic era considerat inapt pentru domnie. Ion Neculce povestește că Milescu ar fi fugit ulterior într-o țară germană, unde un medic i-ar fi refăcut nasul prin sângerări repetate ale obrajilor, urmate de coagularea sângelui. Relatarea este însă considerată puțin verosimilă.[14.1]
Stabilirea în Rusia
[modificare | modificare sursă]După o nouă ședere la Constantinopol, Milescu a fost recomandat țarului Alexei Mihailovici de patriarhul Dosoftei al II-lea al Ierusalimului. În scrisoarea din 1671, patriarhul îl descria drept „Nicolae, fiul lui Gavril”, cunoscător al latinei, slavonei și grecii, capabil să învețe repede rusa și să îndeplinească diferite lucrări de traducere. În același an, Milescu a sosit în Rusia împreună cu Dositei și a intrat în serviciul Departamentului Solilor (Posolski Prikaz), instituția însărcinată cu afacerile externe, unde a lucrat ca traducător-șef și diplomat. La 14 decembrie 1671 a fost primit în rândul curtenilor moscoviți (dvoreanini), având atribuții de traducere din greacă, latină și română. La Moscova a beneficiat de protecția lui Artamon Matveev.
La curtea rusă, Milescu s-a remarcat prin erudiție și prin activitatea de traducător. Unele prezentări îl asociază și cu învățământul slavo-greco-latin, inclusiv cu o școală atribuită lui Petru Movilă, deși identificarea acestei instituții și cronologia sa rămân neclare. Neculce relatează că Milescu a devenit terziman (interpret) al țarului și i-a predat carte tânărului Petru Alekseievici, viitorul Petru cel Mare, bucurându-se de „mare cinste și bogăție”.[14.2] În 1674 a purtat negocieri cu Moldova și Țara Românească pentru a le atrage în proiectele antiotomane ale Rusiei. Este menționat și printre participanții la campaniile de la Azov ale lui Petru I, din 1695.
Prin unele dintre scrierile sale, Milescu a contribuit la legitimarea dinastiei Romanov, prezentându-i pe țari drept continuatori ai împăraților romani și bizantini.[15.1] În Vasiliologhion („Cartea conducătorilor”), redactat în rusă în 1674 și păstrat în manuscris, susținea că autoritatea țarului provenea de la Dumnezeu, al cărui reprezentant pe pământ era suveranul.[15.2] Lucrarea cuprindea scurte biografii ale unor conducători din Antichitate și Evul Mediu, printre care Iulius Cezar, Augustus, Constantin cel Mare, Teodosiu I, Aleksandr Nevski, Dmitri Donskoi, Ivan cel Groaznic, Feodor Ivanovici, Mihail Romanov și Alexei Mihailovici. Includerea lui Feodor, a cărui domnie avusese realizări mai modeste, urmărea să demonstreze continuitatea succesiunii dinastice.[15.3]
În Khrismologion („Cartea profețiilor”, 1672), a analizat interpretările profeției biblice despre cele patru împărății ale lui Daniel. Milescu considera că Rusia, prin legăturile sale cu Imperiul Bizantin, era singura moștenitoare legitimă a celei de-a patra împărății, identificată cu Roma, respingând astfel pretențiile Sfântului Imperiu Roman. În sprijinul acestei idei a invocat căsătoria Anei Porfirogeneta, sora împăratului Vasile al II-lea, cu Vladimir cel Mare, văzută atât ca dovadă a legăturii dintre Bizanț și Rusia, cât și ca fundament al unei continuități dinastice până la Alexei Mihailovici.[15.3]
Misiunea diplomatică în China
[modificare | modificare sursă]
În 1675, Milescu a fost numit ambasador al Țaratului Rusiei la Beijing, capitala dinastiei Qing. Misiunea urmărea soluționarea incidentelor de frontieră ruso-chineze, stabilirea unor relații comerciale permanente și explorarea teritoriilor ocupate recent de ruși de-a lungul Amurului. Solia cuprindea inițial aproximativ 150 de persoane, inclusiv un detașament militar însărcinat să asigure protecția împotriva eventualelor atacuri ale populațiilor locale. O misiune anterioară, condusă de Fiodor Baikov în 1656, nu reușise să atingă aceste obiective. Expediția lui Milescu a durat mai bine de doi ani și este descrisă și ca reunind, pe parcursul desfășurării sale, aproximativ 200 de participanți. Pe lângă activitatea diplomatică, a cuprins cercetări geografice și etnografice, precum și misiuni de recunoaștere militară.[16]

Spre deosebire de alți călători ruși, care trecuseră prin Mongolia, Milescu a ales traseul mai nordic, prin Siberia, până la Nerchinsk, la nord de Beijing. Ajuns la Eniseisk, l-a trimis pe un Ignati Milovanov la curtea imperială chineză, pentru a-l informa pe împăratul Kangxi despre scopul soliei. Milovanov este considerat primul european cunoscut care a traversat Amurul (Heilong) pe cel mai scurt drum către Beijing. Milescu a înaintat pe aceeași rută până la frontiera chineză și și-a instalat tabăra pe râul Nen, în Heilongjiang, unde a așteptat vești de la trimisul său. Milovanov a revenit la 18 februarie, apoi a plecat spre Moscova cu raportul lui Milescu destinat țarului. După o întârziere de două luni la Kalgan (astăzi Zhangjiakou), Milescu a ajuns la Beijing pe drumul prin Hebei, la mijlocul lunii mai. În timpul acestei opriri a comunicat în latină cu misionarul iezuit Ferdinand Verbiest.
Demersurile diplomatice ale lui Milescu nu au avut rezultatele urmărite, iar acesta nu a fost primit personal de împărat. Refuzul de a respecta unele ceremonii ale curții imperiale, considerate de el umilitoare, îndeosebi ritualul kowtow, a fost invocat drept posibilă explicație pentru lipsa audienței.[9] În primăvara anului 1677 a pornit înapoi spre Siberia, pe același drum, iar în 1678 a revenit la Moscova. În cursul călătoriei a străbătut și regiuni din Mongolia, consemnând observații despre populațiile Siberiei, organizarea societății chineze și teritoriile asiatice de frontieră. Milescu este considerat primul călător român care a ajuns în China.[17.1]
Ultimii ani
[modificare | modificare sursă]După revenirea la Moscova, Milescu și-a continuat activitatea diplomatică, de traducător și de autor în serviciul curții ruse. În istoriografia rusă este cunoscut mai ales ca Nikolai Spafari sau Nikolai Spatar. A murit la Moscova în 1708, după mai multe decenii petrecute în serviciul statului rus.
Operă
[modificare | modificare sursă]Traducerea Vechiului Testament
[modificare | modificare sursă]Între 1661 și 1668, Milescu a realizat prima traducere integrală cunoscută a Vechiului Testament în limba română, folosind în principal textul grecesc al Septuagintei, în ediția tipărită la Frankfurt în 1597. Traducerea sa a fost utilizată la pregătirea Bibliei de la București, publicată în 1688, în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino.[17.1]
Bogdan Petriceicu Hasdeu i-a atribuit lui Milescu traducerea întregii Biblii, tipărită la București în 1688. Nicolae Iorga și alți istorici au contestat însă atribuirea exclusivă a acestei ediții lui Milescu, considerând că dovezile sunt insuficiente și indicându-l pe stolnicul Constantin Cantacuzino printre principalii traducători. Controversa privește paternitatea textului publicat în 1688, distinctă de contribuția lui Milescu prin traducerea manuscrisă a Vechiului Testament.
Scrierile geografice și relatările de călătorie
[modificare | modificare sursă]
În urma soliei în China, Milescu a redactat mai multe lucrări consacrate geografiei, populațiilor și istoriei regiunilor vizitate, între care Jurnal de călătorie în China, structurat în cinci părți și scris în slavonă, Descrierea Chinei și un raport oficial al misiunii. Jurnalul este considerat primul memorial de călătorie redactat de un român, iar aceste scrieri au contribuit la cunoașterea geografiei, etnografiei și istoriei Asiei în Europa răsăriteană.[17.2] La întoarcerea la Moscova, Milescu a înaintat Departamentului Solilor trei volume de însemnări, cunoscute sub titlurile Note de călătorie, Descrierea Chinei și Călătorii.
În jurnalul publicat ulterior sub titlul Călătorii prin Siberia până la granițele Chinei, a descris în mare parte corect cursurile mijlocii ale râurilor Ob, Irtiș și Angara. Considera că Obul izvorăște din Lacul Telețkoie, aflat în Munții Altai. A descris și Lacul Baikal, împreună cu râurile care se varsă în acesta, remarcând adâncimea sa deosebită; unele lucrări îl prezintă drept primul autor al unei descrieri cuprinzătoare a lacului și a afluenților săi.[16] Pentru determinarea coordonatelor geografice ale unor așezări, Milescu a folosit astrolabul, iar observațiile sale au fost consultate ulterior de iezuiți interesați de China.
Relatările sale au reunit și informații obținute de exploratorii ruși despre Siberia Orientală. Deși considera Amurul drept cel mai mare fluviu din lume, Milescu i-a enumerat corect principalii afluenți. A presupus existența unui lanț muntos neîntrerupt între Baikal și Marea Ohotsk, ipoteză eronată, dar răspândită în lucrările unor geografi până spre mijlocul secolului al XX-lea. A consemnat și informații indirecte despre Sahalin, pe care l-a confundat cu Hokkaidō, supraestimându-i astfel dimensiunile. Scrierile sale au circulat în colecțiile elitelor rusești și au continuat să fie cunoscute în secolul următor.[16]
În 1888, Gheorghe Sion a publicat De la Tobolsk până în China: note de călătorie, într-o traducere realizată după un manuscris grecesc considerat eronat. Versiunea a fost criticată pentru lipsa de rigoare științifică.[18]
Alte lucrări
[modificare | modificare sursă]În 1672, Milescu a redactat Aritmologhion, una dintre primele lucrări de aritmetică alcătuite în Rusia, pornind de la un text grecesc propriu. Manuscrisul s-a păstrat la Mănăstirea Ciudov din Kremlin, unde a fost descoperit ulterior de istoricul bisericesc Nikolai Kedrov.[19] Printre celelalte scrieri și traduceri ale sale se numără Etica, Enchiridion sive Stella orientalis Occidentali splendens (Paris, 1667), un Dicționar slavo-grec-latin păstrat în manuscris, Cronica pre scurt a Moldovenilor (în română, circa 1663), Cartea Tătarilor (în greacă, 1677) și Genealogia marilor împărați și prinți ruși, tradusă din latină în slavonă, în 1674, împreună cu Petre Dolgov. Vasiliologhion și Khrismologion se numără, de asemenea, printre lucrările sale cu caracter istoric, religios și politic.
Ediții ale operelor
[modificare | modificare sursă]- Jurnal de călătorie în China, traducere, ediție îngrijită și prefață de Corneliu Bărbulescu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956; reeditări în 1958, 1962, 1974 și 1987. Textul original a fost redactat de Milescu în slavonă.
- Descrierea Chinei, traducere, ediție îngrijită și prefață de Corneliu Bărbulescu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958; reeditare în 1975.
- Călătorii prin Siberia până la granițele Chinei, Sankt Petersburg, 1882.
- De la Tobolsk până în China: note de călătorie, traducere de Gheorghe Sion, 1888.
- Raportul de stat (Stateini Spisok) al soliei lui N. Spătaru în China, Sankt Petersburg, 1906.
- Aritmologhia (Aritmologhion), Etica și originalele lor latine, ediție critică, studiu monografic, traducere, note și indici de Pandele Olteanu, București, Editura Minerva, 1982.
- Enchiridion sive Stella orientalis Occidentali splendens („Manual sau steaua răsăritului luminând apusul”), Paris, 1667.
- Dicționar slavo-grec-latin, manuscris în slavonă.
- Genealogia marilor împărați și prinți ruși, traducere din latină în slavonă realizată împreună cu Petre Dolgov, 1674.
- Vasiliologhion, adică cronologia tuturor împăraților lumii, manuscris în limba rusă.
- Khrismologion („Cartea profețiilor”), 1672.
- Cronica pre scurt a Moldovenilor, manuscris în limba română, circa 1663.
- Cartea Tătarilor, manuscris în limba greacă, 1677.
Posteritate
[modificare | modificare sursă]
Milescu este considerat strămoșul unor familii stabilite în Rusia. Unul dintre nepoții săi, spătarul Iuri Ștefanovici, a sosit în această țară în 1711, împreună cu Dimitrie Cantemir.[20] Printre descendenții atribuiți lui Milescu se numără și frații Ilia Ilici Mecinikov, microbiolog și imunolog rus și francez, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, și Lev Mecinikov, geograf, sociolog și anarhist ruso-elvețian.
Mai multe străzi din România și Republica Moldova îi poartă numele, între care Strada Spătarul Nicolae Milescu din București,[21] Strada Nicolae Milescu Spătaru din Chișinău[22] și Strada Nicolae Milescu din Constanța.[23] Numele său a fost atribuit și Bibliotecii Județene din Vaslui,[24] Liceului Teoretic „Nicolae Milescu Spătarul” din Chișinău[25] și Asociației Oamenilor de Știință din Moldova „N. Spătaru Milescu”.[26] În mai multe orașe din cele două țări au fost amplasate busturi și alte monumente comemorative, iar Republica Moldova a emis timbre poștale cu portretul său, în 1998 și 2002.
La 31 octombrie 2011, Banca Națională a României a pus în circulație, în scop numismatic, o monedă din argint dedicată împlinirii a 375 de ani de la nașterea lui Milescu.[27][28][29]
Note
[modificare | modificare sursă]- 1 2 Biblioteca Națională a Franței. „Nicolae Milescu” (în franceză). Autoritatea BnF[*]. Wikidata Q19938912. Accesat în .
- 1 2 Aaron Swartz. „Nicolae Milescu” (în engleză). Open Library. OL 967118A. Wikidata Q1201876. Accesat în .
- 1 2 Andrew Bell. „Nicolae Milescu” (în engleză). Ilustrator: Andrew Bell. Enciclopedia Britannica Online[*]. OCLC 71783328. OL 15859174W. Wikidata Q5375741. Accesat în .
- 1 2 „Nicolae Milescu”. Faceted Application of Subject Terminology[*]. Wikidata Q3294867. Accesat în .
- 1 2 3 „Nicolae Milescu”. Autoritățile naționale ale Republicii Cehe[*]. Wikidata Q13550863. Accesat în .
- ↑ Limba română, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1985, p. 24.
- 1 2 3 Bacalov, Sergiu (). Despre satele Milești: neamurile boierești Milescu și Milici. Chișinău. ISBN 978-9975-80-605-3.
- ↑ Arnauld, Antoine, „Sur la créance des Grecs”, în La perpétuité de la Foi de l'Église Catholique touchant l'Eucharistie, Paris, 1781, pp. 1091–1098.
- 1 2 Dumbravă, Daniela, „The k’ou-t’ou, a political and religious ceremonial at the court of the Ch’ing dynasty: Brief note about the Milescu – K’ang-hsi case (June 1676)”, Universitatea din Florența, accesat la 21 septembrie 2012.
- ↑ Lazarou, Achilleas, „Η ελληνικοτητα των βλαχων”.
- ↑ Bărbulescu, Corneliu, „Postfață”, în Nicolae Spătaru-Milescu, Jurnal de călătorie în China, București, Editura Minerva, 1987.
- Piru, Alexandru (). Istoria literaturii române. București: Editura Didactică și Pedagogică.
- Iorga, Nicolae (). Istoria literaturii romănești. I (ed. a II-a, revăzută și larg întregită). București: Editura Librăriei Pavel Suru. Reproducere în facsimil, Editura Semne, 2011.
- ↑ p. 367
- Neculce, Ion (). O samă de cuvinte. București: Editura Minerva.
- Pesenson, Michael A. și Spock, Jennifer B., „Historical Writing in Russia and Ukraine”, în The Oxford History of Historical Writing, vol. 3: 1400–1800, coordonatori José Rabasa, Andrew Feldherr, Daniel Woolf, Masayuki Sato și Grant Hardy, Oxford University Press, 2012, pp. 282–301, ISBN 978-0-19-921917-9.
- 1 2 3 Fonarkov, Boris (). „The Great Game in Siberia”. Qalam. Accesat în .
- Ciobanu, Mihai; Necula, Petru (). Cronica Vasluiului. Publirom.
- ↑ Șerban Cioculescu, op. cit., p. 25.
- ↑ Andonie, George Ștefan, Istoria matematicii în România, vol. I, 1965, pp. 45–47.
- ↑ Metchnikoff, Olga (). Vie d'Elie Metchnikoff. Paris: Hachette.
- ↑ Strada Spătarul Nicolae Milescu, bucurestiul.info.
- ↑ „Strada Nicolae Milescu Spătaru (fosta Милеску)”, în Chișinău, orașul meu, blogul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”.
- ↑ Strada Nicolae Milescu, Constanța, bulevarde.ro.
- ↑ „„Nicolae Milescu Spătarul" Library - Short history” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
- ↑ Liceul Teoretic „Nicolae Milescu Spătarul” [nefuncțională – arhivă] , rson.justice.md.
- ↑ Asociația Oamenilor de Știință din Moldova „N. Spătaru Milescu” [nefuncțională – arhivă] , rson.justice.md.
- ↑ „Emisiune numismatică dedicată aniversării a 375 de ani de la nașterea lui Nicolae Milescu Spătarul”. Banca Națională a României. Accesat în .
- ↑ „BNR lansează o monedă din argint dedicată împlinirii a 375 de ani de la nașterea lui Nicolae Milescu”, în Adevărul, 28 octombrie 2011, accesat la 11 mai 2013.
- ↑ „Banca Națională a României”. Banca Națională a României. Accesat în .
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979, pp. 570–573.
- Djuvara, Neagu (). O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. București: Editura Humanitas.
- Matei, Valeriu, „Nicolai Milescu Spafarii”, în Pamiatnâie knijnâie datâ, Moscova, Editura Nauka, 1986.
- Panaitescu, Petre P. (). Nicolae Milescu Spătarul (1636–1708). Ștefan S. Gorovei (ediție îngrijită, studiu introductiv și note). Iași: Editura Junimea. Ediția originală în limba franceză a apărut la Paris în 1925.
- Vergatti, Radu Ștefan (). Nicolae Spătarul Milescu (viața, călătoriile, opera). București: Editura Paideia.
Vezi și
[modificare | modificare sursă]- Pedro Cubero
- Traduceri ale Bibliei în limba română
- Nicolae Xenopol - primul ambasador al României în Japonia
- Dimitrie Ghica-Comănești și fiul Nicolae Ghica-Comănești - printre primii exploratori români care au efectuat studii științifice în Africa, în Somalia
- Bazil Assan - explorator român al arhipelagului Svalbard și primul român care a făcut înconjurul lumii
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
Materiale media legate de Nicolae Milescu la Wikimedia Commons
- Virgil Cândea, Nicolae Milescu și începuturile traducerilor umaniste în limba romînă, în Limbă și literatură, anul VII, vol. VII, 1963, pp. 29–76.
- De la Tobolsk până în China: note de călătorie, ediția din 1888.
- Nicolae Milescu Spătarul 1636–1707 (Arhivat în , la Wayback Machine.), istoria.md.
- Istoricul Nicolae Milescu (Arhivat în , la Wayback Machine.).
- Șchiopu, Ana-Maria, „Spătarul Milescu. Erudit de meserie, diplomat de profesie”, în Historia.
- Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui – Istoricul Nicolae Milescu, Arhivat în , la Wayback Machine.
- Nașteri în 1638
- Decese în 1708
- Călători români
- Diplomați români
- Etnografi români
- Exploratori români
- Filologi români
- Geografi din secolul al XVII-lea
- Geografi din secolul al XVIII-lea
- Geografi români
- Istorici români
- Literatură renascentistă
- Memorialiști români
- Moldoveni
- Români pe mărci poștale românești
- Români pe monede și bancnote din Republica Moldova
- Români pe monede și bancnote românești
- Scriitori de non-ficțiune români
- Scriitori români din secolul al XVII-lea
- Scriitori români din secolul al XVIII-lea
- Teologi români
- Traducători români
- Vasluieni