Jimmy Carter
James Earl Carter Jr. (n. , Plains(d), Georgia, SUA – d. , Plains(d), Georgia, SUA) a fost un om de stat și umanitarist american care a fost al 39-lea președinte al Statelor Unite între 1977 și 1981. Membru al Partidului Democrat, Carter a fost al 76-lea guvernator al Georgiei(d) între 1971 și 1975, și senator în statul Georgia între 1963 și 1967. La 100 de ani, a fost cel mai vârstnic fost președinte al SUA, cel mai longeviv președinte din istoria SUA și primul fost președinte american din istorie care a împlinit vârsta de 100 de ani.
Carter s-a născut și a crescut în Plains, Georgia. A absolvit Academia Navală a SUA în 1946 și a intrat în serviciul de submarine al Marinei Americane. După stagiul militar s-a întors acasă și a repornit afacerea de cultivare de arahide a familiei. Și-a manifestat apoi opoziția față de segregarea rasială, a susținut mișcarea pentru drepturi civile și a devenit activist în cadrul Partidului Democrat. A fost ales în Senatul statului Georgia în care a servit între 1963 și 1967 și apoi a fost guvernator al Georgiei între 1971 și 1975. A intrat în cursă necunoscut în afara Georgiei, dar a obținut nominalizarea pentru candidatura prezidențială din partea Partidului Democrat și apoi l-a învins într-o cursă strânsă pe președintele republican Gerald Ford la alegerile prezidențiale americane din 1976(d).
Carter i-a grațiat pe toți cei care au evitat serviciul militar în războiul din Vietnam(d) în a doua zi de mandat. El a creat o politică energetică națională care a inclus conservarea, controlul prețurilor și noi tehnologii. Carter a negociat cu succes Acordurile de la Camp David, Tratatele Canalului Panama(d) și a purtat a doua rundă de discuții privind limitarea armelor strategice. S-a confruntat și cu stagflația. Administrația sa a înființat Departamentul de Energie al SUA(d) și Departamentul Educației. Sfârșitul președinției sale a fost marcat de criza ostaticilor din Iran(d), o criză energetică(d), accidentul de la Three Mile Island, Revoluția din Nicaragua(d) și invazia sovietică a Afganistanului. Ca răspuns la aceasta din urmă, Carter a escaladat Războiul Rece punând capăt destinderii, impunând un embargo pe cereale împotriva sovieticilor(d), enunțând Doctrina Carter(d) și conducând boicotul multinațional al Jocurilor Olimpice de vară din 1980 de la Moscova(d) . El a pierdut detașat alegerile prezidențiale din 1980(d) în fața lui Ronald Reagan, candidatul republican.
După ce a părăsit președinția, Carter a înființat Centrul Carter(d) pentru promovarea și extinderea drepturilor omului; în 2002 a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru munca sa legată de acestea. El a călătorit mult pentru a efectua negocieri de pace, a monitoriza alegerile și pentru a continua eradicarea bolilor infecțioase. Carter a fost o figură-cheie în organizația nonprofit pentru locuințe Habitat for Humanity. De asemenea, a scris numeroase cărți, de la memorii politice la poezie, continuând în același timp să comenteze despre afacerile globale, inclusiv două cărți despre conflictul israeliano-palestinian în care critică modul în care Israelul i-a tratat pe palestinieni, comparându-l cu apartheidul. Sondajele istoricilor și politologilor îl clasează în general pe Carter drept un președinte sub medie, deși atât istoricii, cât și publicul văd mai favorabil activitățile sale post-prezidențiale(d). Cu o durată de 44 de ani, post-președinția lui Carter a fost cea mai lungă din istoria SUA.
Începutul vieții
[modificare | modificare sursă]
James Earl Carter Jr. s-a născut la , în Plains, Georgia(d), la Wise Sanitarium(d), unde mama sa lucra ca asistentă medicală.[17] Carter a devenit astfel primul președinte american născut într-un spital.[18] El a fost cel mai mare copil al lui Bessie Lillian Gordy și James Earl Carter Sr.,[19](p70) și un descendent al imigrantului englez Thomas Carter, care s-a stabilit în Colonia Virginia în 1635.[20] Numeroase generații ale familiei Carter au trăit ca cultivatori de bumbac în Georgia.[21] Plains era un oraș în plină expansiune, dar avea doar 600 de locuitori la momentul nașterii lui Carter. Tatăl său era un antreprenor local de succes, care conducea un magazin general(d) și investea în terenuri agricole.[22] Tatăl lui Carter servise anterior ca sublocotenent de rezervă în Corpul de intendență al armatei americane în timpul Primului Război Mondial.[22]
Familia s-a mutat de mai multe ori în vremea copilăriei lui Carter,[18] stabilindu-se pe un drum de pământ de lângă Archery(d), localitate aproape în întregime populată de familii sărace afro-americane.[23] În cele din urmă, familia lui a mai avut trei copii: Gloria, Ruth și Billy.[24] S-a înțeles bine cu părinții săi. Mama lui lipsea adesea, muncind ore îndelungate. Deși tatăl său era ferm pro-segregare(d), el i-a permis totuși lui Jimmy să se împrietenească cu copiii argaților de fermă negri.[25] Carter era un adolescent întreprinzător căruia i s-a oferit 0,4 ha de teren agricol de pe ferma lui Earl, unde a cultivat, a ambalat și a vândut arahide.[26] El a și cumpărat o secțiune de locuințe pe care le-a dat cu chirie.[18]
Educația
[modificare | modificare sursă]Carter a urmat Liceul din Plains din 1937 până în 1941, absolvind clasa a XI-a, deoarece școala nu avea clasa a XII-a.[27] Până atunci, Archery și Plains fuseseră sărăcite de Marea Criză Economică, dar familia a beneficiat de subvenții agricole în cadrul politicii New Deal, iar tatăl lui Carter a preluat o poziție de lider al comunității.[26][28] Carter însuși era un student harnic, cu o pasiune pentru lectură.[29](p8)[30] Conform unei anecdote populare, el ar fi fost trecut cu vederea pentru titlul de șef de promoție(d) după ce el și prietenii săi ar fi chiulit de la școală pentru a se aventura în centrul orașului într-un Hot rod(d). Absențele nemotivate ale lui Carter au fost menționate într-un ziar local, deși nu este clar dacă din cauza lor nu a fost șef de promoție.[31] În adolescență, Carter a jucat în echipa de baschet a Liceului Plains și s-a alăturat și organizației Future Farmers of America, ceea ce l-a ajutat să dezvolte un interes pentru prelucrarea lemnului.[31]
Carter visase de mult să urmeze Academia Navală a Statelor Unite.[26] În 1941, a început cursurile de licență în inginerie la Georgia Southwestern College(d) din apropiere de Americus, Georgia.[32](p99) În anul următor, s-a transferat la Institutul de Tehnologie al Georgiei din Atlanta, unde era președinte promotorul drepturilor civile Blake Van Leer(d).[33] În 1943, a fost admis la Academia Navală, pe la care a absolvit-o cu diplomă de licență în științe(d) în 1946.[29](p38) A fost un student bun, dar era considerat rezervat și tăcut, în contrast cu cultura școlii de rituale de inaugurare agresive.[19](p62) În timp ce era la academie, Carter s-a îndrăgostit de Rosalynn Smith, o prietenă a surorii sale Ruth.[34] Cei doi s-au căsătorit la scurt timp după absolvirea sa în 1946[35] și au rămas căsătoriți până la moartea ei, pe .[36] A fost un jucător de Sprint football(d) pentru Navy Midshipmen(d).[37] Carter a absolvit al 60-lea din 821 de aspiranți din promoția 1947[a] cu o diplomă de licență în științe și a fost înrolat cu grad de aspirant(d).[39]
Cariera navală
[modificare | modificare sursă]
Din 1946 până în 1953, soții Carter au trăit în Virginia, Hawaii, Connecticut, New York și California, în timpul desfășurărilor sale în Flotele Atlanticului și Pacificului.[40] În 1948, a început pregătirea ofițerilor pentru serviciul submarin și a servit la bordul navei USS Pomfret(en)[traduceți].[41] A fost promovat la gradul de sublocotenent junior în 1949, iar serviciul său la bordul lui Pomfret a inclus o patrulare de război simulată pe coasta de vest a Pacificului și a Chinei din ianuarie până în martie a acelui an.[42] În 1951 a fost repartizat pe USS K-1 (SSK-1)(en)[traduceți] diesel/electric, calificat pentru comandă și a servit în mai multe poziții, inclusiv ofițer executiv.[43]
În 1952, a început o asociere cu programul de submarine nucleare al Marinei, condus pe atunci de căpitanul Hyman G. Rickover(d).[44] Rickover avea standarde și cerințe înalte pentru oamenii și mașinile sale, iar Carter a spus mai târziu că, alături de părinții săi, Rickover a avut cea mai mare influență asupra vieții sale.[45] A fost trimis la Filiala Reactoare Navale a Comisiei pentru Energie Atomică din Washington, DC pentru o misiune temporară de trei luni, în timp ce Rosalynn s-a mutat cu copiii lor la Schenectady, New York.[46]
Pe , un accident cu reactorul experimental NRX de la Laboratoarele Chalk River ale Atomic Energy of Canada a provocat o topire parțială, ducând la inundarea subsolului clădirii reactorului cu milioane de litri de apă radioactivă, și la distrugerea miezului reactorului.[47] Lui Carter i s-a ordonat să meargă la Chalk River pentru a conduce un echipaj american de întreținere care s-a alăturat altor echipaje de americane și canadiene pentru a ajuta la oprirea reactorului.[48] Procesul minuțios impunea fiecărui membru al echipajului să îmbrace echipament de protecție și să fie coborât individual în reactor timp de câte 90 de secunde, limitându-și expunerea la radioactivitate în timp ce dezasamblau reactorul paralizat. Când Carter a fost coborât, treaba lui era pur și simplu să rotească un singur șurub.[49] În timpul și după președinția sa, Carter a spus că experiența sa la Chalk River i-a modelat opiniile despre energia atomică și l-a determinat să înceteze dezvoltarea unei bombe cu neutroni.[50]
În martie 1953, Carter a început un curs de șase luni de operare de centrale nucleare la Union College din Schenectady.[40] Intenția lui a fost să lucreze în cele din urmă la bordul USS Seawolf(en)[traduceți], care trebuia să fie al doilea submarin nuclear american.[51] Planurile lui s-au schimbat când tatăl său a murit de cancer pancreatic în iulie, cu două luni înainte de începerea construcției lui Seawolf, iar Carter a obținut o permisie din serviciul activ pentru a putea prelua afacerea cu arahide a familiei.[52][32](p100) Decizia de a pleca din Schenectady s-a dovedit dificilă, deoarece Rosalynn se acomodase cu viața de acolo.[53][54] Ea a spus mai târziu că revenirea la viața de oraș mic din Plains părea „un monumental pas înapoi”.[55] Carter a părăsit serviciul activ pe .[56][57] A slujit în Rezerva Marinei(d), inactiv până în 1961 și a părăsit serviciul cu gradul de locotenent.[58] Printre decorațiile lui se numără Medalia Campaniei Americane, Medalia Victoriei în al Doilea Război Mondial, Medalia de Serviciu în China și Medalia Serviciului Național de Apărare.[59] Ca ofițer de submarin, a obținut și insigna „delfin”.[60]
Agricultura
[modificare | modificare sursă]După rambursarea datoriilor și împărțirea averii tatălui său între moștenitori, Jimmy a rămas cu relativ puțin.[61] Timp de un an, el, Rosalynn și cei trei fii ai lor au locuit în locuințe publice în Plains.[b] Carter avea cunoștințe din subiecte științifice și tehnologice și și-a propus să extindă afacerea familiei cu cultivarea de arahide.[63] Trecerea de la Marină la un antreprenoriatul în agricultură a fost dificilă, deoarece recolta din primul an a eșuat din cauza secetei, iar Carter a fost nevoit să deschidă mai multe credite bancare pentru a menține ferma pe linia de plutire.[64] Între timp, a urmat cursuri și a studiat agronomia, în timp ce Rosalynn a învățat contabilitatea pentru a gestiona finanțele afacerii.[65] Deși abia au ajuns pe zero în primul an, familia Carter a crescut afacerea și a avut destul succes.[62][66]
Începutul carierei politice (1963–1971)
[modificare | modificare sursă]Senator al statului Georgia (1963–1967)
[modificare | modificare sursă]În vreme ce tensiunile rasiale se aprindeau în Plains în urma deciziei Curții Supreme a Statelor Unite din 1954 în cazul Brown v. Board of Education(d),[67] Carter favoriza toleranța rasială și integrarea, dar adesea își păstra acele sentimente pentru el pentru a evita să-și facă dușmani în climatul agresiv și dominat de segregaționiști din Sud. În 1961, el a început să vorbească mai deschis despre integrare ca membru al Bisericii Baptiste și președinte al consiliului școlar al comitatului Sumter.[68][69] În 1962, Carter și-a anunțat campania pentru un loc rămas liber în Senatul statului Georgia(d) cu cincisprezece zile înainte de alegeri.[70] Rosalynn, care avea un instinct pentru politică și organizare, a fost esențială pentru campania sa. În timp ce primele numărători ale buletinelor de vot au arătat că Carter era în urma adversarului său, Homer Moore, mai târziu s-a dovedit că acesta este rezultatul unei fraude electorale. S-a constatat că frauda fusese orchestrată de Joe Hurst, președintele organizației din comitatul Quitman a Partidului Democrat.[70] Carter a contestat rezultatul alegerilor, iar frauda a fost confirmată în urma unei anchete. După aceasta, scrutinul s-a repetat, iar Carter a câștigat împotriva lui Moore drept unic candidat democrat, cu o marjă de vot de 3.013 la 2.182.[71]
Mișcarea pentru drepturile civile era în plină desfășurare când Carter a preluat mandatul. El și familia lui deveniseră susținători convinși ai lui John F. Kennedy. Carter a rămas relativ tăcut cu privire la această problemă la început, chiar dacă ea polariza o mare parte din comitat, pentru a evita să-și înstrăineze colegii segregaționiști. El a vorbit pe câteva teme dezbinătoare, ținând discursuri împotriva testelor de alfabetizare(d) și împotriva unui amendament la Constituția Georgiei, despre care simțea că implică o constrângere la practicarea religiei.[72] După doi ani în funcție, Carter a intrat în Comitetul Executiv Democrat al statului, unde a ajutat la rescrierea regulilor partidului la nivelul statului. El a devenit președintele Comisiei de planificare și dezvoltare a Georgiei Central-Vestice, care a supervizat plata granturilor federale și de stat pentru proiecte precum restaurarea siturilor istorice.[73]
Când Bo Callaway(d) a fost ales în Camera Reprezentanților Statelor Unite în 1964, Carter a început imediat să se pregătească să lupte împotriva lui. Cei doi se confruntaseră anterior pe tema alegerii unui colegiu de doi ani care să fie extins la un program de colegiu de patru ani de către stat, iar Carter îl considera pe Callaway – care trecuse la Partidul Republican – ca pe un rival care reprezenta aspecte ale politicii pe care le disprețuia.[74] Carter a fost reales pentru un al doilea mandat de doi ani în Senatul statului,[75] unde a prezidat Comisia pentru educație și a făcut parte din Comisia de credite spre sfârșitul mandatului. El a contribuit la un proiect de lege care extindea finanțarea educației la nivel de stat și a obținut pentru Universitatea Georgiei de Sud-Vest(d) un program de patru ani. Și-a valorificat activitatea de planificare regională, ținând discursuri în jurul districtului pentru a se face mai vizibil pentru potențialii alegători. În ultima zi de mandat, Carter și-a anunțat candidatura pentru Camera Reprezentanților.[76] Dar Callaway a decis să candideze pentru funcția de guvernator,[77] iar Carter s-a răzgândit, hotărând să candideze și el tot pentru postul de guvernator.[78]
Campanii guvernatoriale din 1966 și 1970
[modificare | modificare sursă]La alegerile guvernatoriale din 1966, Carter a candidat împotriva fostului guvernator liberal Ellis Arnall(d) și a segregaționistului conservator Lester Maddox(d) în alegerile primare democrate. Într-o conferință de presă, el și-a descris ideologia drept „conservator, moderat, liberal și centrist... cred că sunt o persoană mai complicată decât atât”.[79] El a pierdut alegerile primare, dar s-a clasat pe locul trei cu suficiente voturi pentru a-l forța pe Arnall să intre într-un al doilea tur cu Maddox, care l-a învins pe Arnall.[80] La alegerile generale, candidatul republican Callaway a câștigat cele mai multe voturi, dar mai puțin decât majoritatea, permițând Camerei Reprezentanților din Georgia(d), cu majoritate democrată, să-l aleagă pe Maddox ca guvernator.[80] Aceasta i-a adus lui Maddox victoria, care – datorită poziției sale segregaționiste – a fost văzută ca rezultatul cel mai rău posibil pentru îndatoratul Carter.[80] Carter s-a întors la afacerea sa din agricultură, plănuind cu atenție următoarea campanie. Această perioadă a fost un punct de cotitură spirituală pentru Carter; s-a declarat creștin născut din nou, iar ultimul său copil Amy(d) s-a născut în această perioadă.[81][82]
La alegerile guvernatoriale din 1970, fostul guvernator liberal Carl Sanders(d) a devenit principalul adversar al lui Carter la primarele democrate. Carter a condus o campanie mai modernă, folosind grafică tipărită și analize statistice. Răspunzând la sondaje, el a înclinat mai spre tabăra conservatoare decât înainte, poziționându-se drept populist și criticându-l pe Sanders atât pentru averea sa, cât și pentru legăturile percepute cu Partidul Democrat național. El l-a acuzat pe Sanders și de corupție, dar atunci când a fost presat de mass-media, nu a oferit dovezi.[83][84] De-a lungul campaniei sale, Carter a căutat atât votul negrilor, cât și voturile celor care îl susțineau pe proeminentul segregaționist din Alabama, George Wallace. S-a întâlnit cu personalități de culoare precum Martin Luther King Sr. și Andrew Young și a vizitat multe afaceri deținute de negri, dar l-a lăudat și pe Wallace și a promis că îl va invita să țină un discurs în Georgia. Apelul lui Carter către sensibilitățile rasiste a devenit mai evident de-a lungul timpului, consilierii săi seniori de campanie făcând să circule o fotografie cu Sanders sărbătorind cu baschetbaliști negri.[83][84]
Carter l-a devansat pe Sanders în primul tur de scrutin cu 49 la sută la 38 la sută în septembrie, ceea ce a dus la un al doilea tur de scrutin. Campania ulterioară a fost și mai aprigă; deși la început sprijinise drepturile civile, apelul lui Carter către rasiști a crescut și l-a criticat pe Sanders pentru că îl susținuse pe Martin Luther King Jr. Carter a câștigat scrutinul cu 60% din voturi și a câștigat cu ușurință alegerile generale împotriva candidatului republican Hal Suit. Odată ales, Carter și-a schimbat tonul și a început să vorbească împotriva politicii rasiste a Georgiei. Leroy Johnson, un senator negru al statului, și-a exprimat sprijinul pentru Carter: „Înțeleg de ce a condus o astfel de campanie ultra-conservatoare. Nu cred că poți câștiga acest stat fără să faci pe rasistul”.[83]
Guvernator al Georgiei (1971–1975)
[modificare | modificare sursă]
Carter a depus jurământul ca al 76-lea guvernator al Georgiei la . În discursul său inaugural, el a declarat că „vremea discriminării rasiale a luat sfârșit”,[85] ceea ce i-a luat prin surprindere pe cei prezenți și i-a făcut pe mulți dintre segregaționștii care l-au susținut în timpul campaniei să se simtă trădați. Carter s-a ferit să dezbată cu colegii săi politicieni, fapt care l-a făcut să fie nepopular între membrii legislativului.[86][87] A extins autoritatea guvernatorului prin introducerea unui plan de reorganizare depus în ianuarie 1972.[88] În ciuda faptului că a avut inițial o primire rece în legislativ, planul a fost adoptat la miezul nopții în ultima zi a sesiunii.[88] Carter a comasat aproximativ 300 de agenții de stat în 22, deși este contestat dacă aceasta a dus la economisirea banilor statului.[89] La , în timpul unei apariții la Columbus, Georgia, el și-a declarat intenția de a înființa un Consiliu pentru Drepturile Omului în Georgia pentru a ajuta la rezolvarea problemelor înainte de orice potențială violență.[90]
Într-o conferință de presă din , Carter a anunțat că le-a ordonat șefilor de departamente să reducă cheltuielile pentru a preveni un deficit de 57 de milioane de dolari până la sfârșitul anului fiscal 1972, specificând că fiecare departament de stat va fi afectat și estimând că 5% peste veniturile guvernamentale ar fi pierdute dacă departamentele de stat ar continua să utilizeze pe deplin fondurile alocate.[91] La , el a cerut legislativului statului să finanțeze un program pentru dezvoltarea în copilăria timpurie împreună cu programe de reformă a penitenciarelor și 48 de milioane de dolari (echivalent cu $360.821.002 in 2024) în impozitele plătite pentru aproape toți angajații statului.[92]

La , Carter a spus că ar putea convoca o sesiune specială a adunării generale dacă Departamentul de Justiție alege să respingă orice plan de redistribuire din partea Camerei sau a Senatului.[93] El a promovat mai multe reforme prin legislativ, oferind ajutoare de stat egale școlilor din zonele bogate și sărace ale Georgiei, înființând centre comunitare pentru copiii cu dizabilități mintale și sporind programele educaționale pentru condamnați. În cadrul acestui program, toate aceste numiri se bazau mai degrabă pe merit, decât pe influența politică.[94][95] Într-una dintre deciziile sale cele mai controversate, el a respins un plan de construire a unui baraj pe râul Flint(d) din Georgia, care atrăsese atenția ecologiștilor din întreaga țară.[96][97]
Drepturile civile au fost o prioritate ridicată pentru Carter, care a angajat negri la stat și a pus portretele a trei negri georgieni notabili în clădirea Capitoliului statului: Martin Luther King Jr., Lucy Craft Laney și Henry McNeal Turner, spre marea indignare a Ku Klux Klanului.[97] El a favorizat un amendament constituțional care interzicea busingul(d) în scopul accelerării integrării în școli, la o apariție comună televizată cu guvernatorul Floridei, Reubin Askew, la ,[98] și a cosponsorizat o rezoluție anti-busing cu Wallace la Conferința Națională a Guvernatorilor din 1971.[99][100] După ce Curtea Supremă a SUA a respins legea pedepsei cu moartea din Georgia în cazul Furman v. Georgia(d) (1972), Carter a promulgat o lege revizuită privind pedeapsa cu moartea care aborda obiecțiile instanței, reintroducând astfel practica în stat. Mai târziu a regretat că a aprobat pedeapsa cu moartea, spunând: „Nu vedeam nedreptatea ei așa cum o văd acum”.[101]
Neeligibil pentru a fi reales, Carter și-a îndreptat privirea spre o potențială candidatură la președinție și s-a angajat în politica națională. El a fost numit în mai multe comisii de planificare din Sud și a fost delegat la Convenția Națională Democrată din 1972, unde senatorul liberal american George McGovern era cel mai probabil a fi nominalizat. Carter a încercat să câștige favorurile alegătorilor conservatori și anti-McGovern. Era destul de obscur la acea vreme, iar încercarea sa de triangulare a eșuat; candidații democrați din 1972 au fost McGovern și senatorul Thomas Eagleton(d).[102][c] Pe , Carter s-a întâlnit cu Wallace în Birmingham, Alabama, pentru a discuta despre prevenirea înfrângerii detașate a democraților,[104] dar înfrângerea nu a putut fi evitată.[105]
Carter s-a întâlnit în mod regulat cu personalul său de campanie și s-a hotărât să înceapă candidatura prezidențială pentru 1976. El a încercat fără succes să devină președintele Asociației Naționale a Guvernatorilor pentru a-și spori vizibilitatea. Cu aprobarea lui David Rockefeller, a fost numit în Comisia Trilaterală în aprilie 1973. În anul următor, el a fost numit președinte al campaniilor pentru Congres și pentru postul de guvernator în cadrul Comitetului Național Democrat.[106] În mai 1973, Carter și-a avertizat partidul împotriva politizării scandalului Watergate,[107] pe care l-a pus pe seama izolării președintelui Richard Nixon de poporul american și pe luarea de decizii în secret.[108]
Campania prezidențială din 1976
[modificare | modificare sursă]
Pe , Carter și-a anunțat campania prezidențială la Clubul Național de Presă din Washington, DC. Discursul său a mers pe temele inegalității interne, optimismului și schimbării.[109][110] La intrarea sa în alegerile primare democrate, el a concurat cu alți șaisprezece candidați și era la început considerat a avea puține șanse împotriva politicienilor mai cunoscuți la nivel național precum Wallace.[111] Doar două procente din alegători îi cunoșteau numele, iar adversarii lui întrebau ironic „Jimmy Who?”.[112] Ca răspuns la aceasta, Carter a început să-și sublinieze numele și ceea ce reprezenta el, declarând „Numele meu este Jimmy Carter și candidez pentru președinție”.[113]
Această strategie s-a dovedit a fi una de succes. Până la mijlocul lunii martie 1976, Carter nu numai că era cu mult înaintea concurenților activi la nominalizarea prezidențială, ci și față de președinte republican în funcție Gerald Ford cu câteva puncte procentuale.[114] Întrucât scandalul Watergate era încă proaspăt în mintea alegătorilor, poziția lui Carter ca outsider, îndepărtat de Washington, DC, s-a dovedit de ajutor. El a promovat reorganizarea guvernamentală. În iunie, Carter a publicat un memoriu intitulat Why Not the Best? pentru a se prezenta publicului american.[115]
Carter a devenit favorit al primarelor de timpuriu, câștigând caucusurile din Iowa și primarele din New Hampshire. Strategia lui a presupus ajungerea în regiune înainte ca orice alt candidat să-și poată extinde influența acolo, călătorind peste 80.000 km, vizitând 37 de state și susținând peste 200 de discursuri înainte ca orice alt candidat să intre în cursă.[116] În sud, el a cedat tacit anumite zone lui Wallace și a venit din urmă ca moderat atunci când a devenit clar că Wallace nu putea câștiga. În nord, Carter a făcut apel în mare măsură la alegătorii creștini conservatori și din mediul rural. Deși nu a obținut majoritate în cele mai multe state din Nord, el a câștigat mai multe prin construirea celei mai mari baze de sprijin singulare dintre candidați. Deși Carter era la început considerat doar un candidat regional, el avea să obțină nominalizarea Partidului Democrat.[117] În 1980, Lawrence Shoup a remarcat că presa națională de știri l-a descoperit și promovat pe Carter și a declarat:
„Ce avea Carter și nu aveau adversarii lui a fost acceptarea și sussținerea sectoarelor de elită din mass media. Relatarea favorabilă despre Carter și campania lui a fost ceea ce i-a dat un avantaj, propulsându-l ca pe o rachetă în topul sondajelor. Aceasta l-a ajutat pe Carter să obțină victorii în alegeri primare importante, permițându-i ascensiunea de la o figură publică obscură la statutul de președinte ales în scurtul timp de 9 luni.[118]”
În timpul unui interviu din aprilie 1976, Carter a spus: „Nu am nimic împotriva unei comunități care... încearcă să mențină puritatea etnică a cartierelor lor”.[119] Remarca sa era menită să susțină legile locuințelor deschise, dar specificând opoziția față de eforturile guvernului de a „injecta familii negre într-un cartier de albi doar pentru a crea un fel de integrare(d)”.[119] Printre pozițiile declarate de Carter în timpul campaniei sale s-au numărat finanțarea publică a campaniilor Congresului,[120] sprijinul său pentru crearea unei agenții federale pentru protecția consumatorilor,[121] crearea unui departament separat pentru educație la nivel de cabinet,[122] semnarea unui tratat de pace cu Uniunea Sovietică care să limiteze armele nucleare,[123] reducerea bugetului apărării,[124] o propunere de impozitare care implementează „o creștere substanțială pentru cei care au venituri mai mari” alături de o reducere a taxei pentru contribuabilii cu venituri mici și medii,[125] multiple amendamente la Legea asigurării sociale[126] și echilibrarea bugetului până la sfârșitul primului său mandat.[127]

Pe , l-a ales pe senatorul american Walter Mondale drept partener de candidatură.[128] Carter și Ford s-au confruntat în trei dezbateri televizate,[129] primele dezbateri prezidențiale din Statele Unite(d) de după 1960.[129][130]
Pentru numărul din noiembrie 1976 al revistei Playboy, care a apărut în chioșcurile de ziare cu câteva săptămâni înainte de alegeri, Robert Scheer l-a intervievat pe Carter. În timp ce discuta despre viziunea religiei sale despre mândrie, Carter a spus: „M-am uitat la multe femei cu poftă. Am comis adulter în inima mea de multe ori”.[131][132] Acest răspuns sincer și recunoașterea într-un alt interviu că nu-l deranjează dacă oamenii au rostit cuvântul „fuck” au dus la o frenezie a presei și a criticilor care deplângeau erodarea graniței dintre politicieni și viețile lor intime private.[133]
Carter a început cursa cu un avans considerabil față de Ford, care a redus diferența în timpul campaniei, dar a pierdut în fața lui Carter la mică distanță pe .[134] Carter a câștigat votul popular cu 50,1% la 48,0% pentru Ford și a primit 297 de voturi electorale față de cele 240 ale lui Ford.[134]
Tranziția
[modificare | modificare sursă]Planificarea preliminară pentru tranziția prezidențială(d) a lui Carter fusese deja în curs de desfășurare cu câteva luni înainte de alegerea sa.[135][136] Carter fusese primul candidat la președinție care a alocat fonduri semnificative și un număr semnificativ de personal pentru un efort de planificare a tranziției pre-electorale, care a devenit apoi o practică standard.[137] El a stabilit un model care a influențat toate tranzițiile viitoare, care au devenit mai mari, mai metodice și mai oficiale decât fuseseră până atunci.[137][136]
Pe , Carter a efectuat prima sa vizită la Washington, DC după ce a fost ales, întâlnindu-se cu directorul Biroului de Management James Lynn și cu secretarul american al apărării Donald Rumsfeld la Blair House și participând după-amiază la o ședință cu președintele Ford la Casa Albă.[138] A doua zi, el a discutat cu liderii Congresului, exprimând că întâlnirile sale cu membrii cabinetului au fost „de foarte mare ajutor” și a spus că Ford i-a cerut să-i caute asistența dacă avea nevoie de ceva.[139] Relațiile dintre Ford și Carter au fost relativ reci în timpul tranziției.[140] În acel context, Carter a anunțat selecția a numeroase persoane desemnate pentru funcții în administrația sa.[141] Pe , el le-a spus reporterilor că se va elibera de potențiale conflicte de interese lăsând afacerea cu arahide în mâinile mandatarilor.[142]
Președinția (1977–1981)
[modificare | modificare sursă]
Carter a depus jurământul ca al 39-lea președinte la .[143] Una dintre primele acțiuni ale lui Carter a fost îndeplinirea unei promisiuni de campanie prin emiterea unui ordin executiv(d) prin care se declara amnistia necondiționată pentru cei care evitaseră recrutarea în armată(d) în perioada războiului din Vietnam, Proclamația 4483(d).[144][145] Mandatul lui Carter a fost marcat de o situație proastă a economiei, o perioadă de inflație continuă și recesiune(d) și o criză energetică în 1979(d). La , Carter a promulgat Legea HR 5860, cunoscută sub numele de Actul de garantare a împrumuturilor Chrysler Corporation din 1979, pentru a salva firma Chrysler cu un ajutr în valoare de 3,5 miliarde de dolari (echivalentul a 13357 miliarde în 2024).[146]
Carter a încercat să aplaneze diferite conflicte din întreaga lume, cel mai vizibil în Orientul Mijlociu, unde a sponsorizat semnarea Acordurilor de la Camp David;[147] restituirea Canalului Panama(d) către Panama; și semnarea tratatului de reducere a armelor nucleare SALT II cu liderul sovietic Leonid Brejnev. Ultimul său an a fost afectat de criza ostaticilor din Iran(d), care a contribuit la pierderea de către el a alegerilor din 1980(d) în fața lui Ronald Reagan, deși Carter a reușit în cele din urmă să o rezolve.[148] Cel mai recent, în 2023, unii avertizori de integritate au arătat că persoane apropiate campaniei lui Reagan au convins Iranul să prelungească criza(d) pentru a reduce șansele lui Carter de realegere.[149]
Politica internă
[modificare | modificare sursă]Criza energetică din SUA
[modificare | modificare sursă]Moralismul a modelat o mare parte din acțiunile lui Carter.[150] Pe , a ținut un discurs televizat în care declara că actuala criză energetică este „echivalentul moral al războiului”. El a încurajat conservarea energiei și a instalat panouri solare de încălzire a apei la Casa Albă(d).[151][152] A purtat pulovere pentru a compensa reducerea de căldură la Casa Albă.[153] La , Carter a promulgat Legea Departamentului de Organizare a Energiei din 1977, formând Departamentul de Energie, primul post nou în cabinet din ultimii unsprezece ani.[154]
Carter s-a lăudat că Camera Reprezentanților a „adoptat aproape în întregime” propunerea de legislație în domeniul energetic pe care o făcuse cu cinci luni înainte și a numit compromisul „un punct de cotitură în stabilirea unui program energetic cuprinzător”.[155] Luna următoare, pe , Carter a declarat că crede în capacitatea Senatului de a adopta proiectul de lege pentru reforma energetică și a identificat energia drept „cea mai importantă problemă internă cu care ne vom confrunta cât timp voi fi în funcție”.[156]
La , în timpul unei conferințe de presă, Carter a spus că discuțiile persistente despre propunerea sa de reformă energetică au fost „lungi, divizante și anevoioase”, și că au împotmolit problemele naționale care trebuiau abordate prin punerea în aplicare a legii.[157] Într-o conferință de presă din , Carter a spus că cea mai mare surpriză a sa „de natura unei dezamăgiri” de când a devenit președinte a fost dificultatea pe care a avut-o Congresul în a adopta legislația, referindu-se în special la proiectul de lege pentru reforma energetică: „Nu am visat niciodată cu un an în urmă în aprilie, când am propus această chestiune Congresului că un an mai târziu încă nu va fi rezolvată”.[158] Legislația energetică a lui Carter a fost aprobată de Congres după multe deliberări și amendamente pe . Legea cuprindea măsuri de dereglementare a vânzării de gaze naturale, renunțarea la o veche diferență de prețuri între gazele intra- și interstatale și a creat credite fiscale pentru a încuraja economisirea energiei și utilizarea combustibililor nefosili.[159]
La , Carter a prezentat un plan de raționalizare a benzinei, conform cererii Congresului.[160] Pe a ținut o alocuțiune în care a subliniat urgența conservării energiei și creșterea producției interne de surse de energie precum cărbunele și energia solară.[161] În timpul unei conferințe de presă din , el a spus că este imperativ ca comisia de comerț a Camerei să aprobe planul de raționalizare a benzinei din rezerve și a cerut Congresului să adopte alte câteva planuri de conservare a energiei propuse anterior.[162]
Pe , Carter a rostit o cuvântare televizată la nivel național în care a identificat ceea ce el credea a fi o „criză a încrederii” în rândul poporului american,[163] la sfatul operatorului de sondaje de opinie Pat Caddell(d), care credea că americanii se confruntă cu o criză de încredere din cauza evenimentelor din deceniile anilor 1960 și 1970, dinainte de președinția lui.[164] Unii l-au numit mai târziu „discursul său de boală ”,[163] memorabil pentru reacțiile mixte[165][166] și pentru felul în care a folosit retorica.[167] Recepția negativă a discursului s-a centrat pe opinia conform căreia el nu și-a subliniat propriile eforturi de a aborda criza energetică și părea prea dependent de americani.[168]
Superfondul EPA Love Canal
[modificare | modificare sursă]În 1978, Carter a declarat o urgență federală în cartierul Love Canal din orașul