George Bacovia

• Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale din literatura noastră.
Peste târg, pretutindeni plouă fără încetare, obsedant, apărător, rece şi dezolant ca în poeziile: “Note
de toamnă”;” Rar”; “Plouă”. Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor
pluviale din literatura noastră. Peste târg, pretutindeni plouă fără încetare, obsedant, apărător, rece şi
dezolant ca în poeziile: “Note de toamnă”;” Rar”; “Plouă”: Bacovia devine un poet cu un contur
distinct de la primul sau volum de poezii, “Plumb”, prin care se impune ca un poet autentic si original,
cu o tonalitate cu totul noua in poezia noastra de pana atunci. In cadrul poeziei noastre simboliste,
alaturi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu si altii, Bacovia ocupa un loc aparte, tratand teme legate
de peisajul varstelor geologice, de decorul asezarilor lacustre, ca si de viziunile provinciale mohorate si
funebre din volumul “Plumb”. Prin poeziile sale, el creeaza inca de la inceput – cum avea sa scrie
E.Lovinescu – “o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori
cangrenati, limitat intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator,[…] o atmosfera
de plumb, in care pluteste obsesia mortii si a neantului, o descompunere a fiintei organice”. In
volumul “Plumb”, se creeaza indeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, reci, a zapezilor
nesfarsite, care iarna ingroapa totul sub caderile lor continue, viziunea ospiciilor, abatoarelor. Cu
volumul “Scantei galbene” (1926) orizontul poeziei bacoviene pare să se lumineze un moment, umbra
continuă de plumb e dată puţin la o parte, şi în locul priveliştilor dezolante, se profilează burguri
medievale şi voievozi în haine violete, dintr-un îndepărtat secol al XV-lea. Atmosferei macabre şi
apăsătoare i se substituie acum un aer de idilă primăvăratică, madrigalul în locul litaniei şi ironia îşi
schiţează zâmbetul complice. În volumele Cu voi (1936) şi Stanţe burgheze (1946) fibra ironică este
adâncită cu mijloace rafinate şi îmbogăţită cu umor fin şi discret. Deznădejdea surdă a poetului şi
crisparea sufletească este închisă în versuri reflexive, de o notaţie mai mult enigmatică, ambiguă.
• Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirmă că este simbolist prin formaţie , dar care îşi
depăşeşte epoca , aparţinând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori .
Implicarea simbolismului în opera lui Bacovia este evidentă, întrucât acesta recurge la :
simboluri , sugestii , corespondenţe , muzicalitate , prozodie . Influenţele resimţite în
poemele sale sunt diverse : Rollinat , Verlaine , Baudelaire , ş.a. Temele şi motivele
simboliste preluate de poet ar fi : condiţia poetului şi a poeziei , motivul singurătăţii ,
melancolia , evadările , natura romantică , starea de nevroză , culorile şi muzica , poezia
târgului, ş.a. Declararea ataşamentului faţă de simbolişti se regăseşte în volumul Cu voi .
Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze să reprezinte şi să urce la cote
nebănuite simbolismul românesc. Caci în 1916 , când îi aparea volumul de debut Plumb ,
literatura noastră consemna de fapt una din datele de referinţ ale poeziei , cartea
anunţând o individualitate lirică de necontestat , atât în raport cu ceilalţi simbolişti
( Macedonski , Minulescu , M.Demetriade , S.Petica , D.Anghel ) cât şi cu cei de alte
orientări , predecesori sau contemporani cu el . Şi faţă de unii , şi faţă de alţii, Bacovia
venea cu un univers al lui , oraşul provincial , stilizat în linii şi culori esenţiale , în tonuri de
cenuşiu , violet şi galben. El aduce acel sfârşit continuu, cum avea să-i definească mesajul
operei un comentator de mai târziu , Ion Caraion. Bacovia are voluptatea morţii , a
dezagregării , a trecerii în neant şi toate simbolurile poeziei sale conduc către această
idee. Cel mai adesea fixarea cadrului în care îşi plasează simbolurile are loc toamna şi
iarna , cel dintâi dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenţă el însuşi un simbol al morţii.
Căderea frunzelor apare în plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare, stare către care,
căzând în moarte în plan uman tinde să ajungă şi poetul, împreună cu iubita lui, precum
Moartea
• Moartea, avcând ca mesageri fantomele nopţii, peisajele sinistre, mlaştina,
copaci şerpuitori, urletul vântului, iar ca sediu cavourile, castelele medievale
ruinate sau cuibarele citadine ale viciului, crimei, acţiunilor suspecte, bântuie
odaia, zăvorâtă ca un sepulcru, a lui Bacovia, saloanele poeziei sale.
Sentimentul morţii nu se confundă cu necrofilia, nu reflectă o frică fiziologică
simplă în ciuda accentului agonic. Aprehensiunea faţă de moarte este aceea a
unui “Cimitir interior”, a unei nelinişti generice faţă de neantul ce subminează
existenţa. Viaţa e gândită ca o existenţă spre moarte şi, din acest unghi, se
dresează procesul condiţiei umane şi a universului însuşi. Moartea este nu
propriu-zis o temă sau un motiv. Moartea, fenomen curent, intrat în condiţia
cotidiană nu mai stârneşte emoţie, alaiurile de îngropăciune sunt tot mai
puţin numeroase, cadavrele zac în stive, descompunându-se în văzul tuturor
Moartea in Lirica bacoviana
• Sentimentul morţii apare frecvent, ca răspuns la întrebări şi leac al singurătăţii.Totul e
atins de aripa morţii, oraşul respiră aerul morţilor, natura e în descompunere, iubita
cântă un cântec funebru, amorul e carbonizat şi fumegă, o dezagregare
totală,absolută.Pare ca moartea e tema principală. “Toarnă pe covoare parfume tari,/Adu
roze pe tine să le pun;/ Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,/Si-ncet cadavrele se
descompun...(Cuptor) Adormind.../Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare.../Însă pal mă
duc acuma în grădina devastată/Şi pe masa părăsită-albă marmură scluptată-/In
veşmintele-mi funebre,/ Mă întind ca şi un mort/Peste mine punând roze,flori pălite,-
ntârziate,/Ca şi noi...(Poemă în oglindă).Moartea apare la Bacovia ca o senzatie de
anihilare a intregii existente , de dezagregare a materiei si a fiintei(,,sfarsitului continuu
bacovian”).Moartea provoaca rareori panică.Ea este de obicei dorită si asteptată ca un
remediu al bolii existentiale de care suferă poetul.
Muzicalitatea versurilor
• Un destin paralel cunoaşte cuvântul ca simbol sonor. Bacovia muzicalizează cu toate
mijloacele sonore, exterioare şi inefabile. Poezia sa trimite “la o lume de vis, vaporoasă”,
prin “cuvintele muzicale, care par mai mult o şoaptă”. Este definiţia dată de Ovid
Densuşianu liricii poetului. Bacovia interiorizează însă intenţia muzicală, până acolo că
aceasta se desprinde doar din mişcarea abstractă a versului. Poetul tinde nu după o
muzicalitate, desfăşurată după cadenţe precise, după exigenţele auzului, ci după ale unei
ritmicii surde, “neregulate”. Poezia lui Bacovia, timbrând stări opuse, fugace şi acute,
nostalgii vagi şi nevroze implacabile, este concomitent muzică apropiată şi expresivă. Din
muzica bacoviană face parte jocul vocalelor şi al consoanelor. Sonoritatea bacovinaă se
supune unei percepţii cu caracter muzical, armonic sau dizarmonic, a existenţei. Nu există,
în universul bacovian, nici o componentă care să nu degaje unde sonore. Fiinţa 8 aflată în
centrul acestui univers sonorizat până la atomi e un aparat de recepţie hipersensitiv.
Organul de afectivitate şi de înţelegere este, mai mult decât văzul, auzul. La Bacovia
urechea interioară se dilată enorm, surprinzând vocile imperceptibile ale materiei