SITUATIA POLITICA A TARILOR ROMANE IN SEC.
XVI
EPOCA MEDIEVALA
CUVINTE-CHEIE
Situaţia internă este grea, în condiţiile în care Perioada de aproape un secol de la moartea lui Ştefan cel Mare, la
apariţia lui Mihai Viteazul se caracterizează prin lupta celor trei Ţări
marea boierime pactizează deseori cu turcii pentru Române pentru supravieţuire statală. Aflat în perioada de apogeu sub
Soliman Magnificul (1520-1566), Imperiul Otoman cucereşte
a controla domnii, aceştia fiind mai slabi. Iar atunci Belgradul, Ungaria, Transilvania şi asediază Viena. Căderea Ungariei va
lipsi ţările româneşti de un sprijin important în lupta antiotomană şi,
când turcii vor să transforme ţările în paşalâcuri, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ele cad sub dominaţia
efectivă a turcilor. Dacă în 1503 în urma unui tratat ungaro-turc se
unii voievozi se ridica la luptă, acceptând totuşi specifică obligaţia Ţărilor Române de a plăti numai tributul (haraciul)
şi nimic altceva, spre sfârşitul secolului obligaţiile faţă de turci devin
dominaţia otomană în schimbul păstrării
sufocante, mai ales că aceştia nu vor mai face după Soliman mari
autonomiei statale.
cuceriri şi trebuie să se aprovizioneze din aceste ţări.
Moldova
După moartea marelui voievod, Moldova va fi condusă de urmaşii săi Bogdan al III-lea, Ştefăniţă şi, mai ales
Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), ultimul fiind un fiu nelegitim al marelui domn. Fire ambiţioasă ca şi tatăl său,
Petru Rareş va încerca să ducă o politică de anvergură în această parte a Europei, însă nu avea mijloacele necesare.
Se amestecă cu succes în luptele din Transilvania, ajutându-l pe Ioan Zapolya în lupta cu Ferdinand de Habsburg.
Trebuie subliniat că el nu face nici politica turcilor, nici a habsburgilor, ci doar propria sa politică. Primind de la
Zapolya pentru ajutorul acordat, Bistriţa, Unguraşul şi Rodna, la care se adaugă Cetatea de Baltă şi Ciceiul, el ajunge
să stăpânească o bună parte a Transilvaniei. În Pocuţia va fi însă înfrânt de poloni, deoarece nu a ştiut să folosească
artileria, iar în 1538, când are loc marea invazie turcească, este obligat să părăsească tronul, fiind trădat de boieri.
A doua sa domnie este fără strălucire, el fiind strict controlat de turci. În a doua jumătate a acestui secol,
domnii sunt la dispoziţia marii boierimi şi a turcilor, tronul fiind ocupat după plata unor mari sume de bani.
Nici fiul lui Rareş, nici Alexandru Lăpuşneanu, nici domnul aventuriei Despot, grec la origine, nu se remarcă
prin nimic deosebit, poate doar Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), care ridică din nou steagul luptei antiotomane,
dar este înfrânt şi ucis în chinuri groaznice de turci. Nu acelaşi lucru îl face Petru Şchiopul, care în 1591 refuză
mărirea tributului, dar în loc să lupte preferă să părăsească ţara.
Ţara Românească
Ţara Românească este mult mai expusă presiunii otomane şi din această cauză va avea mult de suferit,
obligaţiile ei faţă de poartă fiind mai mari ca ale Moldovei şi Transilvaniei.
Aici, deterioarea domniei începe din a doua jumătate a secolului al XV-lea, iar marea boierime, foarte
puternică şi bogată, este reprezentată de gruparea Craioveştilor. Mai repede ca în Moldova, începe să pătrundă aici
elemental grecesc turcofil, boierii greci intrând în Sfatul domnesc.
Din mulţimea de domni care se perindă la tronul ţării, se disting totuşi câţiva. Radu cel Mare care se remarcă
printr-o intense activitate bisericească, Neagoe Basarab (1512-1521), reprezentant al Craioveştilor, plăteşte tribut
sporit şi ctitoreşte Biserica domnească de la Curtea de Argeş. De la el ne-au rămas „Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Teodosie”. Radu de la Afumaţi (1522-1529) se opune transformării ţării noastre în paşalâc, purtând
mai multe lupte cu turcii, aşa cum reiese de pe piatra sa de mormânt.
Petru Cercel (1583-1585), domn cult, umanist recunoscut. are legături strânse cu regele Franţei, Henric al III-
lea, încearcă să facă unele reforme, dar este împiedicat de boieri. Închis de turci, va fi ucis câţiva ani mai târziu, aşa
cum spunea soţia unui fost domn al Ţării Româneşti într-o scrisoare trimisă la Veneţia: „Azi suntem şi mâine nu
suntem, după voia lui Dumnezeu şi ne aflăm în mâna turcului şi nici noi nu ştim unde vom fi până la capăt”. Aceasta
era situaţia domnilor din cele două ţări, suma mare plătită pentru cumpărarea domniei neasigurându-le tronul şi de
foarte multe ori nici viaţa.
Transilvania
În acest secol şi Transilvania îşi va schimba statutul. Mai întâi ea va fi pârjolită de războiul ţărănesc din 1514,
condus de Gheorghe Doja.
Înfrângerea sa şi legile antiţărăneşti, codificate în Tripartitul lui Werböczi, vor îndepărta masele largi de lupta
antiotomană. După ce oastea maghiară este zdrobită la Mohacs (1526) şi cea mai mare parte a Ungariei ocupată,
Transilvania devine obiect de dispută între habsburgi şi turci. Ioan Zapolya este recunoscut voievod şi de Petru
Rareş care-i acordă tot sprijinul. În 1538, el încheie un acord cu Ferdinand de Habsburg, astfel încât la moartea sa
Transilvania să devină habsburgilor. Turcii nu sunt însă de accord şi transformă în 1541, Ungaria Centrală şi Sudică
în paşalâc, cu capitala la Buda, iar Transilvania devine Principat autonom sub suzeranitate otomană. Lupta între
habsburgi şi turci şi organizarea statului au loc pe fondul pătrunderii reformei în Transilvania. Ungurii de aici
acceptă calvinismul, saşii lutheranismul, o parte a populaţiei rămâne catolică, iar alta va deveni unitariană. Cu
acordul turcilor, de altfel foarte culanţi cu păturile privilegiate, se va organiza noua formă de stat, care va păstra
neschimbată ordinea dinainte de venirea lor.
Transilvania devenea Principat autonom sub suzeranitate turcească, condus de un principe ales de Dietă şi
confirmat de sultan. Îşi păstrează Dieta în care intră numai reprezentanţi ai ungurilor, saşilor şi secuilor, se
păstrează şi celelalte instituţii ale ţării, iar pe plan religios sunt recunoscute cele patru religii recepte: catolică,
lutherană, calvină şi unitariană. Românii şi religia lor ortodoxă sunt excluşi din viaţa politică a principatului. Dorind
să se impună în Transilvania faţă de habsburgi, turcii vor stabili un tribute mic şi permit menţinerea în principat a
principiilor din „Unio Trium Nationum”. Stăpânirea turcească se va consolida după ce Ferdinand de Habsburg
devine împărat al Imperiului Romano-German (1556) şi în condiţiile în care principatul se orientează spre
strângerea legăturilor cu celelalte două ţări româneşti, în care otomanii erau de mult suzerani. Impunerea
suzeranităţii otomanilor asupra celor trei ţări se datorează şi politicii de neintervanţie a marilor puteri europene,
care apelează chiar la alianţe cu turcii (Franţa în 1534). Preocupate de marile descoperiri geografice şi de reforma
religioasă, apoi de cuceririle coloniale, ele lasă sud-estul şi chiar o parte din centrul Europei la dispoziţia turcilor.
