Poezia simbolista

PLUMB
de George Bacovia

Poezia “Plumb” deschide volumul de poezii publicat în 1916 şi ea defineşte personalitatea

poetului.
Titlul poeziei Plumb este un simbol al izolării, iar anotimpul conturat prin simboluri în strânsă
concordanţă cu titlul poeziei este cel al toamnei, moment al descompunerii elementelor naturii.
Poezia exprimă în numai cele două catrene ale ei, o stare sufletească de o copleşitoare
singurătate. Atmosfera este de o dezolare totală în tremurătoarea apăsare materială fiind sugerată de
greutatea metalului întunecat.
Poezia este structurată pe două planuri. Pe de o parte realitatea exterioară, prezentă prin cimitir,
prin cavou o lume ce-l determină la izolare, iar pe de altă parte realitatea interioară care are în vedere
sentimentul iubirii a cărui invocare se face cu desperare fiind şi el condiţionat de natura mediului. Este de
fapt încercarea poetului de a evada din lumea închisă izolată în care se zbate.
Poezia este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă în mod direct, prin mijloace artistice,
concepţia despre condiţia artistului în lume.
Textul se inscrie in lirica simbolistă modernă prin utilizarea elementelor specifice
precum:folosirea simbolurilor, tehnica repetitiilor, valorificarea cromaticii, ipostaza tragica a eului liric.
Dramatismul este sugerat prin corespondenta care se stabileste intre lumea exterioara si cea interioara.
Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv care coincide cu laitmotivul poeziei.
Cuvântul „plumb”, format dintr-o vocală închisă de câte două consoane „grele”, se repetă de 7 ori în text
şi sugerează un spaţiu închis, o stare de angoasă, apăsare şi imposibilitatea eului liric de a evada.
Tema textului este condiţia poetului într-o lume ostilă, sufocantă, apăsătoare, dominată de
obiecte. Din această lume nu se poate evada şi nu există refugii salvatoare.
Poezia este structurată în două catrene, organizate pe baza paralelismului sintactic. Prima strofă
corespunde realităţii exterioare, iar cea de-a doua strofă corespunde realităţii interioare.
Lirismul este subiectiv, evidenţiat prin numeroasele mărci ale subiectivităţii: verbe la persoana I
singular ("stam", "am început") şi pronume sau adjective pronominale la persoana I singular ("amorul
meu").
Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spatial închis, apasator, sufocant, în care eul liric se
simte claustrat. Verbul "dormeau" din primul vers este o metaforă a morţii care sugerează un sfârşit
continuu specific liricii bacoviene. Se formează un câmp semantic al universului mortuar: "sicriele de
plumb", "veşmântul funerar", "flori de plumb", "coroane de plumb". Aceste elemente construiesc un
decor artificial în care, prin repetarea epitetului "de plumb", se creează impresia unei existenţe fără sens
şi fără posibilitatea înălţării. Toate obiectele sunt marcate de împietrire. Eul liric este prezent într-o
ipostază de însingurare totală: "stam singur", vântul fiind singurul element care sugerează mişcarea, însă
produce efectele reci ale morţii. Verbul "scârţâiau" din ultimul vers întăreşte senzaţia de iritare, nevroză,
angoasă.
Strofa a II-a se află sub semnul tragicului existenţial dat de moartea afectivităţii: „Dormea întors
amorul meu de plumb”. Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte senzaţia unei lumi părăsite de
orice speranţă, de mântuire, înălţare. Marcat de aceeaşi singurătate totală, eul liric ajunge să se privească
din exterior ca un străin; strigătul său de deznădejde fiind o încercare de salvare iluzorie.
Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea metaforică a îngerului cu "aripi de
plumb" presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o lume a morţii în care înălţarea nu mai este
posibilă.
Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, se înscriu în estetica
simbolistă.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel fonetic, se remarcă predominanţa vocalelor închise o, i şi u, care dau sentimentul de vid
interior, iar aglomerarea consoanelor dure b, p, m, n, creează o sonoritate bizară, lugubră.

1
 La nivel morfologic, predomină timpul imperfect, un timp al acţiunilor continue, neterminate,
obsedante. Singurele care diferă, verbele „am început” şi „să strig”, marchează conştientizarea dramatică
a eului liric.
La nivel sintactic, propoziţiile sunt predominant principale, independente, deseori coordonate
prin "şi" ceea ce intensifică, prin aglomerare, senzaţiile. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu
subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb”, “Dormea întors amorul meu de plumb”.
La nivel lexical, predomină cuvintele din câmpul semantic al morţii; repetarea lor are ca efect
monotonia.
La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat metaforelor: „flori de
plumb”, coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului „amorul meu de plumb”.
Poetul însă nu izbuteşte să depăşească momentul, cuvântul “întors” realizează de fapt misterul
întregii poezii. Cuvântul cheie al întregii poezii este “plumb” care devine metaforă - simbol şi care este
repetat de trei ori, număr fatidic în fiecare catren. Repetiţia acestui cuvânt sugerează o atmosferă
macabră de cavou.
În acest mediu, sentimentul iubirii înseamnă “întoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian
Blaga, adică moartea.
“Dormea întors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
În aceste condiţii poetul nu se poate redresa, nu se poate înălţa şi ultimul vers, aduce consolarea şi
resemnarea “şi-i atârnau aripele de plumb” sugerând zborul în jos, care cădere este surdă şi grea.
Între aceste coordonate ale realităţii exterioare şi interioare se desfăşoară monologul tragic al
poetului într-o atmosferă tulburătoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de altă parte prin repetiţia
cuvântului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, în fiecare strofă în rima versurilor 1 şi
4 la cezura versului 2.
Cuvântul cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei - element definitoriu pentru
poezia bacoviană - ci împietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifică necondiţionat.
Poezia Plumb este o poezie simbolistă, nu numai prin corespondenţe din lumea minerală ci şi
prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei. Versul este iambic în exclusivitate, iar tonul
este elegiac. Prin repetiţia obsedantă a cuvântului cheie, poezia devine o elegie asemănătoare cu bocetele
populare. Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel
încât versul 1 este în relaţie cu versul 5, 3 cu 7, şi 4 cu 8.
Remarcăm folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugerează acea atmosferă de
dezolare, o acţiune trecută dar neterminată, în continuă desfăşurare încă.
În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică şi se înscrie în lirica
simbolistă modernă prin folosirea simbolurilor, a repetiţiei, prin valorificarea cromaticii, a sugestiei şi
prin exprimarea propriei concepţii despre condiţia artistului într-o lume ostilă, monotonă şi sufocantă.

UNIVERSUL BACOVIAN

chiar și în propriul corp. Pentru el nu există „acasă”.

Spațiul. Nu există spații protectoare, ci doar spații ostile, agresive. Peste tot se simte prizonier,

Timpul. E un prezent obsedant, monoton, ostil, devorator, nu există timp protector în care eul să
se poată refugia.
Eul. Se simte abandonat, singur, înstrăinat, neînțeles, damnat. Este un eu nevrotic, melancolic,

Erosul. Este asociat adesea cu boala și moartea, cu sentimentul dezagregării, al pierderii în neant.
anxios, al stărilor negative, dezagregate.

Iubirea este la Bacovia un prilej de nevroză.

Natura. Este un decor care amplifică nevroza, anotimpurile sunt surse ale nevrozei. Căldura verii

Culorile. Apar culori obsedante. Negru, violet, gri, alb și galben. Ele nu au semnificațiile
descompune, toamna subliniază sentimentul de sfârșit de lume, gerul iernii stârnește frigul metafizic.

Muzicalitatea. Sunt prezente atât procedee stilistice cu efect muzical, cât și motivul literar al
obișnuite ale simbolisticii culorilor, ci transcriu stări de tristețe, agitație, nevroză, boală, disperare.

instrumentelor muzicale.

2
Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmânt --
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

Elemente simbolistice specifice

poeziei bacoviene

Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirma ca este simbolist prin formatie , dar care îsi depaseste epoca ,
apartinând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori .
Implicarea simbolismului în opera lui Bacovia este evidenta, întrucât acesta recurge la : simboluri , sugestii
, corespondente , muzicalitate , prozodie . Influentele resimtite în poemele sale sunt diverse : E.A Poe , Rollinat ,
Verlaine , Baudelaire , s.a .Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : conditia poetului si a poeziei ,
motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia
târgului, s.a. Declararea atasamentului fata de simbolisti se regaseste în volumul Cu voi .
Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze sa reprezinte si sa urce la cote nebanuite
simbolismul românesc. Caci în 1916 , când îi aparea volumul de debut Plumb , literatura noastra consemmna de
fapt una din datele de referinta ale poeziei , cartea anuntând o individualitate lirica de necontestat , atât în raport cu
ceilalti simbolisti ( Macedonski , Minulescu , M.Demetriade , S.Petica , D.Anghel ) cât si cu cei de alte orientari ,
predecesori sau contemporani cu el . Si fata de unii , si fata de altii , Bacovia venea cu un univers al lui , orasul
provincial , stilizat în linii si culori esentiale , în tonuri de cenusiu , violet si galben .El aduce acel sfârsit
continuu , cum avea sa-i defineasca mesajul operei un comentator de mai târziu , Ion Caraion .
Bacovia are voluptatea mortii , a dezagregarii , a trecerii în neant si toate simbolurile poeziei sale
conduc catre aceasta idee. Cel mai adesea fixarea cadrului în care îsi plaseaza simbolurile are loc toamna si iarna ,
cel dintâi dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el însusi un simbol al mortii . Caderea frunzelor apare în
plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare , stare catre care , cazând în moarte în plan uman tinde sa ajunga si
poetul , împreuna cu iubita lui , precum în Note de toamna . În ceea ce priveste primavara , poetul îi contrapune
latura sumbra a existentei , si de aceea el nu scrie poezii senine si optimiste ci Nervi si Note melancolice .
S-a spus ca poezia lui Bacovia sta sub semnul liricii simboliste franceze . Însusi poetul marturisea în
1943 ca persistenta într-o culoare a deprins-o de la francezi si ca prin 1898-1903 , una din obsesiile sale a fost
simbolismul decadent si ca l-au preocupat adânc Verlaine , Rimbaud , Baudelaire , Rollinat , Jean Moreas . Sunt
însa suficient de multe note distinctive si personale care-l îndeparteaza pe poet de simbolistii din tara lui Voltaire .
Ceea ce la Verlaine si Baudelaire , ca si la ceilalti simbolisti, urmarea , alaturi de semnificatii muzica si armonia ,
la Bacovia , dimpotriva , e dizarmonic , aproape antimuzical , datorita sincopelor , ruperilor de vers . Peisajul sau e
întunecat , cu tuse îngrosate pâna la brutalitate . Ceea ce conteaza la el e decorul , halucinant pentru ca înfioara ,
captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei .
Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura
sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi încadrata si în directia simbolismului depresiv .
Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea , spaima de
nefiinta , de izolare: De-atâtea nopti aud plouând /Aud materia plângând/Sunt singur si ma duce-un gând/Spre
locuintele lacustre .