COMEDIA

O scrisoare pierdută
de I. L. Caragiale
(tema si viziunea despre lume)

I. L. Caragiale (1852—1912) este unul dintre marii clasici ai literaturii române care a scris
nemuritoarele şi arhicunoscutele Momente şi schiţe, prin care a realizat o adevărată comedie
umană a timpului său, a creat numeroase nuvele fantastice sau psihologice (Kir Ianulea, Calul
dracului, La hanul lui Mânjoală, În vreme de război, O făclie de Paşte etc.) şi a adus literatura
dramatică românească pe culmi neîntâlnite până la el prin capodopere ale genului ca O noapte
furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, Conul Leonida faţa cu Reacţiunea sau
Năpasta.
Comedia O scrisoare pierdută a fost citită mai întâi într-o şedinţă a societăţii literare ieşene
„Junimea”, iar premiera a avut loc la 13 noiembrie 1881 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti,
bucurându-se de un mare succes încă de la premieră.
Aceasta piesă de teatru este o comedie de moravuri (politice, sociale, familiale), iar titlu ei
are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările - pierderea de către Zoe Trahanache
a unei scrisori de amor care îi era adresată de Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului. Tema comediei
o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în preajma alegerilor pentru
Cameră, în lupta electorală antrenându-se atât forţele puterii, cât şi ale opoziţiei.
Aşa cum precizează autorul, în partea de început în care sunt prezentate personajele,
acţiunea piesei se petrece în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre. Ca aceasta este Piatra-
Neamţ, Curtea de Argeş, Craiova sau Piteşti nu are importanţă, întrucât I. L. Caragiale preciză că
piesa poate „să fie icoana moravurilor din Piatra-Neamţ ca şi a oricărui oraş din provincie, dar nu s-
a inspirat şi nu a vizat anumite persoane de aici”.
Comedia are patru acte, cuprinzând fiecare câte nouă, paisprezece, şapte şi, respectiv, paisprezece
scene, iar acţiunea, în totalitatea ei, cuprinde o serie de întâmplări ale farsei electorale din anul
1883, în care sunt angajate toate personajele.
Actul întâi cuprinde în primele două scene expoziţiunea, în care facem cunoştinţă cu
Tipătescu, prefectul judeţului, şi cu Pristanda, poliţaiul oraşului şi unealta docilă a puterii, în jurul
cărora evoluează celelalte personaje ale piesei.
Intriga comediei o constituie pierderea scrisorii, care se consumă însă înainte de începerea
acţiunii, deoarece în actul I, scena I, Tipătescu află deja de la Pristanda că Nae Caţavencu este în
posesia unei scrisori care-i poate asigura reuşita în alegeri. Acest fapt va declanşa desfăşurarea
întregii acţiuni. Alertat, prefectul îi ordonă poliţaiului să afle despre ce este vorba, dar între timp
Zaharia Trahanache şi Zoe, soţia sa, sunt şantajaţi de Caţavencu, adversarul lor politic, cu
publicarea scrisorii compromiţătoare dacă nu îl vor sprijini în alegeri. Aceştia îl înştiinţează pe
prefect de cele întâmplate, iar el devine din ce în ce mai neliniştit. Intervin în acţiune Farfuridi şi
Brânzovenescu (primul fiind preferatul puterii pentru funcţia de deputat), deoarece îi bănuiesc pe
aliaţii politici de trădare, văzându-i pe Trahanache, pe Zoe şi pe Pristanda în vizită la Nae
Caţavencu. Mai mult decât atât, adepţii lui Caţavencu distribuie în oraş bilete prin care susţin că
acesta va fi sprijinit în alegeri chiar de prefect.
Ştefan Tipătescu şi Zoe află de la Cetăţeanul turmentat că Nae Caţavencu i-a sustras
scrisoarea, iar Pristanda le comunică pretenţiile acestuia: „ori o mie de poli, ori deputăţia”. Ii
linişteşte însă „venerabilul nenea Zaharia”, care le spune că l-a descoperit „pe onorabilul cu alta mai
boacăna (...). Cu altă plastografie”. În actul al doilea desfăşurarea acţiunii continuă, tensionându-se
treptat. Farfuridi şi Brânzovenescu trimit o depeşă la „Centru”, la Bucureşti, acuzând-1 pe prefect
de trădare, Pristanda îl arestează pe Caţavencu din ordinul lui Tipătescu. Speriată de cele întâmplate
şi de posibila publicare a scrisorii, Zoe acceptă să se întâlnească cu Nae Caţavencu şi încearcă sâ-1
lămurească şi pe prefect sa-1 susţină în alegeri, dar acesta refuză din cauza depeşei lui Farfuridi şi a
lui Brânzovenescu care ajunsese deja la Bucureşti. Ii propune însă adversarului numeroase funcţii şi
o moşie, dar acesta nu vrea decât „mandatul de deputat”, ceea ce face ca prefectul să devină
impulsiv. Până 1a urmă, Zoe îl va determina pe Tipătescu să fie de partea lui Caţavencu şi a ei, iar
Cetăţeanul turmentat este sfătuit să facă şi el acelaşi lucru.
1
 Nemulţumirea cuplului Farfuridi — Brânzovenescu creşte şi ameninţa din nou cu
Bucureştiul. Intre timp, soseşte însă Pristanda aducând telegrama prin care se anunţă candidatura lui
Agamiţă Dandanache, propus de la centru.
Actul al treilea este actul discursurilor candidaţilor şi al punctul culminant al acţiunii.
Discursul lui Farfuridi ilustrează o adevărată beţie de cuvinte, o totala lipsă de logică, îmbinată cu
agramatisme de toate felurile, iar cel al lui Caţavencu este tipic demagogic. În pauza dintre cele
două discursuri, grupările rivale se confruntă ca un exerciţiu preliminar al încăierării din finalul
actului, iar Zaharia Trahanache le arată prefectului şi Zoei poliţa falsificată de Caţavencu, hotărând
să anunţe candidatura lui Agamiţă Dandanache.
În final, când acest lucru se întâmplă, are loc o încăierare pusă la cale de Pristanda, când
Caţavencu îşi pierde pălăria pe care o găseşte Cetăţeanul turmentat.
În actul al patrulea, după punctul culminant (încăierarea violentă dintre cele două tabere)
care se petrece în actul al treilea, acţiunea evoluează câtre deznodământ, proclamând înfrângerea lui
Caţavencu şi alegerea lui Agamiţă Dandanache. Zoe se teme încă de publicarea scrisorii, căci
posesorul ei pare ca „a intrat în pământ”.
Soseşte Dandanache care povesteşte cum, tot printr-un şantaj exercitat prin intermediul unei
scrisori, a ajuns să fie propus „de la Centru”.
Îşi face apariţia Caţavencu „dezolat” ca pierduse scrisoarea în timpul încăierării, dar soseşte
şi Cetăţeanul turmentat în posesia căruia se afla acum scrisoarea pierdută şi i-o dă „adrisantului”.
Acum, Nae Caţavencu, ameninţat cu poliţa falsificată, acceptă să conducă festivitatea in cinstea
noului ales, iar totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare, de împăcare şi veselie unanimă.
Privit în întregimea sa, textul operei literare O scrisoare pierdută are trăsăturile
caracteristice generale ale unei creaţii dramatice, dar şi unele specifice care-i dau originalitate şi
care se îmbină cu cele generale.
Din prima categorie face parte structurarea în acte (patru) şi scene (9, 14, 7, 14 în ordinea
actelor). Modalitatea principală de comunicare din textul piesei, deci principalul mod de exprimare,
este dialogul, căruia i se alătura monologul dramatic. Descrierea şi naraţiunea nu apar decât în
replicile personajelor sau în indicaţiile de regie (indicaţiile scenice) scrise între paranteze la
începutul unui act, sau al unei scene, ori pe parcursul acţiunii şi se referă fie la decor, fie la jocul de
scenă al actorilor.
Caracteristic structurii piesei O scrisoare pierdută este însă prezenţa unor scene alcătuite
numai din monolog, datorită prezenţei unui singur personaj (Pristanda, Trahanache, Tipătescu, Zoe,
Caţavencu), prin care se face legătura dintre diferite scene şi acţiuni ale piesei, sunt exprimate
gândurile ascunse, zbuciumul sufletesc şi intenţiile personajului respectiv, ori concluziile la care
acesta ajunge în urma întâmplării anterioare.
Conf1ictul principa1 se declanşează o dată cu ameninţarea lui Caţavencu de a publica
scrisoarea şi evoluează treptat, pe măsură ce îi şantajează, pe rând, pe Zaharia Trahanache şi pe Zoe,
soţia acestuia. Ştefan Tipătescu, autorul scrisorii, şi mai ales Zoe, intră în alertă, în timp ce
Trahanache este convins că este o plastografie. Soţia „venerabilului” este dispusă să accepte toate
condiţiile impuse de Nae Caţavencu, iar prefectul cedează şi el, după ce adversarul său îi refuză
toate propunerile, neacceptând decât mandatul de deputat. Conf1ictul se acutizează şi atinge
intensitatea maximă în momentul în care este anunţat candidatul în persoana lui Agamiţă
Dandanache şi începe o adevărata bătălie între taberele de alegători. Stingerea lui are loc atunci
când scrisoarea revine Ia Zoe prin intermediul Cetăţeanului turmentat, iar Caţavencu, deposedat de
obiectul şantajului, acceptă toate condiţiile impuse acum de Zoe, devenită din victimă, „călău”.
Conf1ictul principal antrenează cu sine şi alte conflicte secundare. Astfel, Farfuridi şi
Brânzovenescu, temându-se că vor fi trădaţi, intră în dispută cu Tipătescu, cu Zoe şi cu Trahanache,
iar la un moment dat apar disensiuni chiar între Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache în privinţa
susţinerii candidaturii lui Nae Caţavencu.
De asemenea, în pauza dintre cele două discursuri electorale din actul al treilea, cei doi
oratori - Farfuridi şi Caţavencu - intră in conf1ict, primul acuzându-1 pe cel de-al doilea că este
„candidatul prefectului”, iar anunţarea candidaturii lui Agamiţă Dandanache şi încăierarea din final
vor avea ca urmare „spargerea” partidului independent: „După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a

2
apucat la ceartă, s-au bătut, 1-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoată gazeta ... S-a spart
partidul independent... s-a spart!”.

COMICUL ÎN OPERĂ

Derularea faptelor, evoluţia conf1ictelor şi comportarea personajelor pun în evidenţă

trăsătura esenţială a oricărei comedii: stârnirea (provocarea) râsului şi finalul comic prin rezolvarea
neaşteptata a situaţiei iniţiale datorită unei adevărate „lovituri de teatru”
Cu alte cuvinte, este vorba de prezenţa comicului şi diversitatea mijloacelor prin care I. L.
Caragiale reuşeşte să-1 realizeze.
Există mai întâi un comic de situaţie obţinut prin pierderea şi găsirea scrisorii de amor, prin
postura ridicolă a lui Caţavencu, de a ajunge, din stăpân pe situaţie, victimă a unei escrocherii
asemănătoare celei la care el apelase. Totodată, comică este situaţia finală, când cele două forţe
potrivnice se împacă şi farsa electorală se termină cu un compromis pe care toată lumea îl acceptă
cu dezinvoltură. Tot in comicul de situaţie se încadrează existenţa unor cupluri de personaje —
Farfuridi şi Brânzovenescu — sau a triunghiului conjugal Zoe — Tipătescu —Trahanache.
În al doilea rând există un comic de moravuri, realizat prin înfăţişarea relaţiei dintre
Tipătescu şi Zoe, ori a felului în care se pregătesc şi se desfăşoară alegerile sau se obţine victoria.
Este, aşadar, vorba atât de moralitatea din viaţa de familie, cât şi de cea politică, iar corupţia
politicienilor îmbracă o diversitate de forme.
În al trei1ea rând, este prezent comicul de caracter care izvorăşte din comportarea
personajelor, din atitudinea lor şi din ipostazele în care acestea sunt prezentate. Personaje ca
Dandanache, Caţavencu, Pristanda generează râsul prin contrastul dintre pretenţiile pe care le au şi
comportamentul lor. Caţavencu se pretinde patriot, dar urmăreşte interese personale meschine;
Dandanache este ramolit, dar şiretenia sa depăşeşte starea de decrepitudine în care se af1ă. La
rândul său, Pristanda se supune orbeşte lui Tipătescu, ceea ce nu-1 împiedică să gândească despre
Caţavencu: „Straşnic prefect ar fi ăsta!” după ce-i mărturisise că-i citeşte gazeta „ca pe Evanghelie”.
Tuturor acestor forme de comic, li se alătura comicul de limbaj şi de nume. Comicul de
limbaj se realizează prin ticurile verbale ale personajelor („Ai puţintică răbdare”, „Curat”), prin
pronunţarea greşită a unor neologisme şi a unor cuvinte obişnuite („renumeraţie”, „famelie”,
„bampir”, plebicist”, „cioclopedică”, „catindeala”, „nifilist”, „momental”, „fevruarie”, „enteres”,
„dumneei” etc.). Alteori, cuvintele sunt înţelese greşit, dându-li-se alt sens („capitalist” cu sens de
locuitor al capitalei, „anonima” (semnată), „puncte esenţiale” (pe ici pe colo) etc.). Sau structurile
conţin nonsensuri datorită negru primului enunţ prin cel de-al doilea: „...e sublimă, dar lipseşte cu
desăvârşire”, „aclamam munca, trava1iul care nu se face de loc”, „să se revizuiască primesc, dar
atunci să nu se schimbe nimic”.
Sunt prezente contradicţiile de termeni („12 trecute fix”), truismele (constatări de ordin
general), de cele mai multe ori pleonastice („un popor care nu merge înainte stă pe loc”, „unde nu e
moral, acolo e corupţie”) sau pleonasmele propriu-zise („fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, „nu
dau voie să-şi permită”, „măcar câtuşi de puţin”, „aclamam munca, travaliul”, „nu spune decât
numai şi numai…”
Tot din punctul de vedere al comicului de limbaj se observă numeroase tautologii
(„enteresul şi iar enteresul”, „vezi tânăr, tânăr dar copt”, „pe candidatul comitetului dv. — comitetul
dv.”, „să mă agreeze şi comitetul, căci e al dv.”), unele cacofonii (“să zică că nu le are”), confuzii
(atracţii) paronimice („scrofuloşi la datorie”, în loc de „scrupuloşi”) şi chiar anacolut („eu, care
familia mea... şi eu ca românul imparţial... în sfârşit să trăiască”; „Îmi pare rău, tocmai coana
Joiţica, tocmai dumneei, care de! să ne aşteptam de la dumneei la o protecţie...”).
Toate aceste elemente de limbaj se îmbină într-o diversitate de stiluri: familiar (colocvial),
publicistic, administrativ, oratoric, pentru că apare ca element scrisoarea (în doua variante „de
amor” şi o dată ca plângere sau reclamaţie), dar în toate situaţiile ca obiect de şantaj, ziarul (ca
modalitate de manipulare a opiniei publice), discursul (în actul 111), alocuţiunea şi toastul (ca
modalităţi oratorice - în actul IV). Hazul creşte mai ales atunci
când personajele folosesc unul sau altul dintre structurile specifice unui stil într-un context
neadecvat, aşa cum se întâmplă când, adresându-se lui Pristanda, Caţavencu îmbină limbajul
3
familiar cu cel solemn, pretenţios şi sentenţios: „Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele
tale... Adică noi nu ştim cum merge politica? (sentenţios). Într-un stat constituţional, un poliţist nu e
nici mai mult nici mai puţin decât un instrument!”
Tot în comicul de limbaj se încadrează şi comicul de nume pentru că acestea sunt deosebit
de sugestive încât „fac concurenţă stării civile”. Trahanache sugerează amânarea, tergiversarea,
decrepitudinea, bătrâneţea, iar Caţavencu reprezintă pe cel care se agaţă cu disperare de orice pentru
a-şi atinge scopul, se agită şi „căţăie” (flecăreşte), fiind tipul demagogului lătrător. Farfuridi şi
Brânzovenescu, prin aluzia culinară a numelor lor, sugerează inferioritatea, vulgaritatea, pe când
Dandanache ne duce cu gândul la dandanaua (încurcătura) pe care o produce prin apariţia lui.
Alăturat lui Agamemnon nume ilustru din mitologia greacă, cu formă de diminutiv — Agamiţă —
şi pronunţat de Trahanache „Gagamiţă”, numele Dandanache reliefează şi ramoliţia celui care îl
poartă. Pristanda îşi trage numele de la un joc moldovenesc şi sugerează zbaterea permanenta şi
inutilă, fără a ajunge undeva, la un rezultat, sau exprimă ideea că e capabil să joace aşa cum i se
cântă. Numele lui Tipătescu ne duce cu gândul al un tip important în viaţa po1itică, dar şi capabi1
de aventuri amoroase, datorită poziţiei şi prezenţei sa1e.
Toate aceste aspecte reliefate la comicul de limbaj sunt şi elemente ale oralităţii, deoarece
sunt caracteristice limbii vorbite. Lor li se arată îmbinarea vorbirii directe cu cea indirectă (discuţia
lui Pristanda cu Tipătescu), numeroase interjecţii, construcţii exclamative şi interogative, unele de
un retorism evident în anumite contexte. Ca şi în exprimarea orală, şirul expunerii se întrerupe, se
fac unele digresiuni, ca apoi să se revină la ideea iniţială. Există un anumit ritm al expunerii şi un
anumit grad de elaborare a ideilor în funcţie de reacţia interlocutorului şi pot interveni intonaţia,
mimica, gesturile, ultimele ca elemente nonverbale ale comunicării.
Fiind o comedie, această operă literară întruneşte atât condiţiile generale a1e unei creaţii
dramatice, cât şi pe cele caracteristice speciei pe care o ilustrează.
Ca orice operă dramatică, a fost scrisă cu scopul de a fi reprezentată pe scenă şi este structurată în
acte şi scene.
Ea cuprinde patru acte, fiecare act având nouă, paisprezece, şapte şi, respectiv,
paisprezece scene. Totodată, timpul şi spaţiul acţiunii sunt limitate, întâmplările relatate
petrecându-se în capitala unui judeţ de munte, în timpul alegerilor parlamentare din anul 1883.
Caracterul dramatic al operei este evidenţiat de folosirea dialogului şi a monologului
dramatic, precum şi de prezenţa indicaţiilor de regie (scenice) prin care se fixează cadrul acţiunii şi
se evidenţiază unele dintre trăsăturile specifice personajelor. Descrierea şi naraţiunea nu sunt
prezente ca moduri de expunere, decât în aceste indicaţii sau în replicile personajelor.
Prezentarea conflictului dramatic este o altă trăsătură specifică acestui gen 1iterar (celui
dramatic) care se întâlneşte şi în creaţia O scrisoare pierdută. E1 se declanşează o dată cu
pierderea scrisorii „de amor” şi evoluează pe măsură ce Caţavencu îi şantajează pe adversarii săi cu
publicarea ei. După ce atinge punctul culminant în momentul pronunţării numelui candidatului,
conflictul se stinge când Caţavencu este deposedat de scrisoarea compromiţătoare. Acest conflict de
bază se îmbină cu alte conf1icte secundare prezente în acţiunea comediei.
Ca specie a genului dramatic, opera 1iterară O scrisoare pierdută este o comedie, întrucât
provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate.
Prin aceasta piesă, a cărei originalitatea este incontestabi1ă, ca şi prin întreaga sa creaţie
dramatică, I.L. Caragiale a rămas cel mai mare dramaturg din literatura română pe care a înscris-o
în universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din întreaga lume.

4
 PERSONAJUL PRINCIPAL / RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE

Ca dramaturg, I. L. Caragiale nu se remarcă numai prin arta compoziţiei, a structurii

conflictelor, ci şi prin talentul excepţional în ceea ce priveşte realizarea personajelor, prin care „face
concurenţă stării civile.”
Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare
avându-şi identitatea să bine prezentată, trăsăturile sale specifice, modul sau de a fi, de a gândi şi de
a se exprima.
Personajele sale sunt aşadar tipuri umane, personaje de factură clasică, având ca dominantă o
trăsătură căreia i se subordonează alte (celelalte) trăsături, pentru că personajele, deşi tipice, nu sunt
realizate schematic, ci sunt privite în complexitatea lor. Astfel, exista trăsături comune (generale) şi
trăsături individuale care se contopesc în realizarea personajului.
Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, este tipul junelui prim, al primului amorez. Arogant,
el trăieşte sentimentul abandonării unei cariere strălucite în favoarea partidului. Totodată, nu este
lipsit de inteligenţă, este instruit, dar este, de multe ori, nestăpânit, impulsiv, devenind chiar violent,
aşa cum se întâmplă într-una dintre confruntările cu Nae Caţavencu. Aceste însuşiri sunt evidenţiate
direct de Zaharia Trahanache, care precizează că este „bun băiat, cu carte, dar iute”. Aşa se explică
şi faptul că modul său de exprimare nu se compara cu al altor personaje, folosind limbajul corect al
unui om instruit.
E1 este unul dintre stâlpii puterii locale căruia îi aparţine totul şi de aceea face aluzie
încălcând legea şi acceptă compromisuri. Administrează judeţul ca pe propria moşie, îi ordonă lui
Pristanda să-l aresteze fără motiv pe Caţavencu, căruia îi oferă apoi, în schimbul scrisorii, funcţii şi
chiar moşia „Zăvoiul”, cenzurează corespondenţa şi opreşte depeşele care nu-i conveneau. Aceasta
postură a sa de a dispune de tot după bunul plac este magistral caracterizata de Pristanda; „moşia
moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica”, opinie care pune în evidenţă şi imoralitatea
personajului.
Ştie să-1 facă servil pe Pristanda căruia îi acceptă micile „găinarii”, cum este cea cu
steagurile: „decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti de ici, de colo; dacă nu curge pică... Las’ că
ştim noi! (...) Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească
funcţionarul cu tragere de inimă...”
Oscilează între dorinţa de ascensiune politică şi sentimentele faţă de Zoe şi, dovedind
luciditate, dar şi Ia insistenţele acesteia, acceptă menţinerea candidaturii lui Caţavencu. De fapt, el
stăpâneşte o adevărată artă a disimulării: faţa de Trahanache se preface că nu ştie nimic de
scrisoare, faţă de Farfuridi şi Brânzovenescu pozează în victimă, iar faţa de Caţavencu devine chiar
violent, pentru a-1 impresiona, schimbându-şi apoi atitudinea.
Deşi autorul îi reliefează defectele şi viciile, acestea sunt general umane şi personajul este
privit cu oarecare îngăduinţa, neîncadrându-1 în tagma politicienilor demagogi şi inculţi.
Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este lipul încornoratului dar şi al ticăitului (după
trăsătura dominantă). E1 este încornoratul simpatic, deoarece refuză să creadă — din convingere
sau din „enteres” şi diplomaţie — în autenticitatea scrisorii de amor şi în adulterul soţiei.
După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul Comitetului permanent,
Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii”, el fiind
unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat Ia putere, alături de Farfuridi şi Brânzovenescu, aşa cum
el însuşi pretinde.
Trăsătura dominantă este „ticăiala” (încetineala) ilustrată atât de remarcabila formulă rostită
şi în rarele momente de enervare („Aveţi puţintică răbdare!”), cât şi de numele, Trahanache,
provenit de la „trahana” — o cocă moale —‚ şi Zaharia, care ne duce cu gândul la zahariseală.
„Venerabilul” este calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată, dar este viclean, de o
viclenie rudimentară şi în acelaşi timp periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu
abilitate intrigi politice. Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agita, ci, abil, răspunde cu un
contraşantaj descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu.
Cu aceeaşi abilitate politică îi combate şi pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu care îl bănuiesc
pe prefect de trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: „E tare... tare de tot... Solid
bărbat”.
5
 Recunoaşte imoralitatea şi corupţia Ia nivelul societăţii („o societate fără moral şi fără
prinţip”), dar practică înşelăciunea şi frauda falsificând listele de alegători şi promiţându-i lui
Dandanache unanimitate în alegeri. El nu admite însă imoralitatea în familie şi, de aceea, nu crede
în autenticitatea scrisorii pe care o consideră plastografie. Credulitatea lui poate fi pusă pe seama
unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de diplomaţie, prin care vrea să păstreze
onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu prefectul.
De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la Centru: „noi votăm
candidatul pe care-1 pune partidul întreg, pentru ca de la partidul întreg atârnă binele ţârii şi de la
binele ţării atârnă binele nostru”. Motivul acestei atitudini este, bineînţeles, „binele nostru”, prin
care noi cititorii trebuie să înţelegem binele personal al „venerabilului” şi al celor asemenea lui.
Este neinstruit, căci stâlceşte neologismele, se exprimă confuz, fiind prezente deopotrivă truismul,
tautologia şi cacofonia. Gândirea şi cultura lui generală şi politică se rezumă la spusele fiului său,
care exprima în fond tot o platitudine: „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără
prinţipuri, va să zică că nu le are”.
Zoe Trahanache, soţia venerabilului domn Zaharia Trahanache, reprezintă în piesa tipul
adulterinei, femeia voluntară şi autoritară, şi este unicul personaj feminin al piesei. Este figura
feminină cea mai distinsă din dramaturgia lui Caragiale.
Deşi nu este membră a partidului din care soţul şi amantul ei fac parte, ea conduce totul din
umbră datorită influenţei ei asupra acestora şi, de aceea, pentru Farfuridi partidul înseamnă în
primul rând „madam Trahanache” şi apoi ceilalţi.
Ea este frivolă şi îşi înşa1ă soţul, iar în momentul descoperirii adulterului luptă din răsputeri
ca să-şi salveze reputaţia, deşi, mai presus de aceasta, este poziţia socială pe care o deţine. În
atingerea scopului propus este energică, hotărâtă şi apelează la toate mijloacele pentru a-1 convinge
pe Tipătescu să-1 sprijine pe Nae Caţavencu: se lamentează, plânge, leşina, ameninţă, trece de la o
stare la alta cu dezinvoltura unei actriţe, pentru ca, în final, să ajungă la concluzia: „În sfârşit cine
luptă cu Caţavencu luptă cu mine … “
În dârzenia, dar mai ales în disperarea ei, Zoe hotărăşte: „Eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu”,
considerând că, dacă va fi nevoie „Vom lupta contra oricui!... Vom lupta contra guvernului”.
Când este stăpână pe situaţie, vrea să-i dovedească lui Caţavencu că este o femeie bună,
iertătoare, tolerantă, dar îi cere în schimb să conducă manifestaţia publică în cinstea alesului,
neuitând să-i amintească, nu fără ironie, faptul că „asta nu-i cea din urmă Cameră”.
De aceea este caracterizată de acesta ca fiind „un înger”, pe când, din punctul de vedere al
altor personaje doar, „o dama bine”, expresie insinuantă şi echivocă; având în vedere comportarea
ei.

Realizând aceste categorii estetice — umorul şi ironia — prin intermediul diverselor tipuri
de comic folosite în cadrul unei structuri dramatice, opera literară O scrisoare pierdută are toate
notele specifice unei comedii.