Adrian Suciu - Mitologii amânate

Antologia apărută la Herg Benet (2011), dă încă o dată măsura

dependenţei poetului faţă de Şcoala echinoxistă, din care recuperează, la cote
înalte, pentru un eventual post-modernism, lirismul şi simplitatea metaforei
relevante, eminamente umane, indefinita nelinişte, condiţia livrescă (foarte
discretă) şi adaugă din preaplinul tumultului vieţii sale deschideri noi - ludicul,
fie şi grav, neoexpresionismul se sorginte post-opzecistă - de fapt,
completează, consistent valoric, imaginea caleidoscopică a unei mişcări -
fenomen cultural - imposibil de cuprins în canoane teoretice.

Cunoscându-l şi ascultându-l pe Adrian Suciu, poţi spune: iată un copil

mare! Un poet s-a născut matur, care nu a uitat nicicum jocul şi joaca, nu se
arată serios şi ţeapăn-înţelept, ci răsfăţat, poznaş şi nerăbdător să tot întrebe.
Un copil mare iubit de femei, cărora le stârneşte tot felul de chemări secrete,
le dezveleşte taine, le tălmăceşte sensuri ale vieţii şi ale morţii. „Viaţa ne-o
facem cu femei pe care le pierdem!” – aşadar în pierdere se află câştigul? –
începe cu întâmplarea petrecută la o vârstă fragedă (Masa de la cinci ani), care
a lăsat fără soluţie de continuitate neînţelesurile. Şi continuă cu „moartea ce
mică” - extazul, voluptatea - retrăind-o şi transfigurând-o în imagini care
conduc inevitabil la cea „mare”, definitivă. „Am desferecat ultima poartă şi
lacătele au ţipat. / Copilăria, visul cu îngeri şi teiul. / Adormite-n colivia de
sânge. / Dacă ar fi drum înapoi, pe el demult mi-aş fi rupt / încălţările, pulberea
a cotropit trecătorile, luna / tace şi minte. Nu somnul m-aduce-n odaia-
ncălzită: / în loc de odihnă, o pasăre-şi frânge aripa / în mijlocul nopţii. / Rămân
lucrurile pe care le mângâi trecând printre ele / şi moartea macină, macină.
Ură, trufie, răzbunare / şi moartea macină, macină. Foaia fierbinte / pe care o
stinge condeiul şi moartea macină, macină. (Noaptea IV. Foaia fierbinte).

Revolta devine, peste un deceniu, manifestă, cinică, dură: „Când vine

moartea, am s-o pun capră, să / i-o trag pe la spate până îi rup coastele şi
sternul / şi-i sfărâm dinţii cu sexul umflat de poezie.” (Când vine moartea, am
s-o pun capră). Viziunea erotică este mai deschisă, de-acum, metafora delicată,
sinceră, luminoasă: „Eşti atât de frumoasă încât e sigur / că mădularele tuturor
bărbaţilor / care au trecut prin tine / miroseau a pajişti înflorite.” (Peronul
nouă) Tributul cel mare se dă mai degrabă eros-ului decât thanatos-ului, chiar
dacă - sau tocmai pentru că! - „…eu mă dau în vânt după oamenii care suferă.
Care-şi / îngroapă sângele cum îngroapă ceasornicarul / o piesă de alamă
perfectă în măruntaiele ceasului. // Mă dau în vânt după oamenii care suferă.
După iubitorii / de câini cărora le mor câinii…”(Mă dau în vânt după oamenii
care suferă). – durere sublimată în cruzimea expunerii, o psihanaliză fără
canapeaua lui freudiană. Femeia de totdeauna este privită cu candoare
jucăuşă, nevinovată: „Orice sex de femeie privit, în patul meu sau aiurea, / e
prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi / ai călugăriţei care face prezervative
crezând că sunt / saci de dormit pentru şoricei.” (Măceşi înfloriţi).

Esenţa jocului poetic al lui Adrian Suciu este surpriza imaginii expresive,
încărcată de promisiunea unor iluminări care, desigur, întârzie, dar cheamă alte
şi alte imagini, într-un puzzle care te poate convinge că „nu poţi lupta cu
diavolul decât ţinându-l în trup / şi schimbându-i lenjeriile mereu.”

Virgil Diaconu – Secol

Cetăţeanul înamorat

Cu poezia lui Virgil Diaconu te afli la înălţimile liricii moderne. Aerul

rarefiat al „locului” nu te rupe, însă, de atingerea grea a pământului, de
concreteţea contactului cu lumea cea vie şi vioaie ce înconjoară inevitabil traiul
cotidian. Toată mulţimea comentatoare a creaţiei poetului originar din
Râmnicu Sărat şi locuitor al Piteştilor a subliniat cele două direcţii de interes
evidente: atitudinea pro-activă social-politic şi refugiul în erotic. În antologia de
care facem vorbire - Secol* - regăsim ambele componente bine reprezentate.
Poemul ce dă titlul volumului (p. 26) e încărcat de o tristeţe încrâncenată, o
revoltă ieşită din înăbuşire şi revărsată în pagină: „[…] Soldatul tânăr se
întoarce de pe front / în haina de lemn a gloriei. / Încă unul amestecat cu
morţii sub statuia Libertăţii! // Camerele de luat vederi fac publice lacrimile
acelor de acasă. // Din limuzina de lux coboară condoleanţele prezidenţiale! //
[…] // Glorie, aşadar, patriei eterne! / Glorie imperiului de peste ocean, care ne
trimite morţii acasă. / Glorie acestui pământ în care încolţesc morţi tineri! //
Faceţi loc condoleanţelor prezidenţiale! / Faceţi loc tinerei democraţii / care-şi
plimbă dragostea de patrie în jeepuri! [..]” Poetul este în ceartă cu cetatea, cu
ipocrizia ipochimenilor căţăraţi în funcţii de conducere. „Nici nu trebuie să caut
prea mult / strada viselor făcute ţăndări. / Ea este chiar aici, în inima patriei.”
În acelaşi registru, poeme precum Patria mea, Pagina de istorie („Circul e-n toi.
Şi dacă ai răbdare poţi vedea cum trece Istoria.”), Tânăra coaliţie, Poetul, sau
Reciclarea viselor („Noul guvern nu mai îngăduie nimic. / Până şi visele au fost
acuzate că strică liniştea publică, / somnul public. Ordinea stabilită de înalţii
funcţionari. / De aceea, visele au fost date în urmărire generală. / Visele mele,
în urmărire generală. / Ele vor fi prinse unul câte unul şi vor fi reciclate.”) Nu
foarte diferită este simţirea poetului când se înclină în faţa erosului: „Încă o
dată visele mele s-au trezit cu cuţitul în spate. // De la o vreme/ te iubesc pe
clapele disperării numite Bach. / printre degete îmi luneci ca o apă. // Nici nu
mai ştiu dacă suntem în lumea reală / sau în cea virtuală, dacă aceasta este
mâna din vis / sau mâna la care te-ai tăiat în poemele mele de dragoste. /
Mâna la care te-ai tăiat în gândurile mele de dragoste.” Şi de aici răzbate
sentimentul unei împliniri continuu nedepline - „Printre degete îmi luneci ca o
apă” -, dar scena este, în zona încercărilor erosului, sensibil mai bogată
imagistic, populată cu cete – stoluri, şatră, legiuni, nori, armate, falange – de
vrăbii, în principal, dar şi coţofene, gaiţe, cârtiţe, furnici, şopârle, gâze diferite.
„Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii. / În fiecare dimineaţă ele trag de pe
mine leşul tristeţii / ce mă acoperă. // Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o
legiune de vrăbii. / Cu un singur poem. / Da, eu cu o singură vrabie mă lepăd
de întuneric / ca de o haină veche.” (Dimineaţa). Gesturile retorice generoase
se dezlănţuie în Cartea a II-a a antologiei, Jurnal Erotic, în care Lolita cireşelor
stăpâneşte teritoriile în devălmăşie cu Poetul. E şi o nebunie a florilor - de
cireş, de cais, violete, trandafiri -, a fructelor - piersica, zmeura, merele - şi
coapse, pulpe, sâni din belşug! Femeia din poezia lui Virgil Diaconu pare a fi o
fiinţă botticelliano-rubensiană, plină de nuri, puternică şi feromonizantă a
mediului încărcat de o irezistibilă poftă de viaţă, de un delir carnivor. În
general, este legată de lumea obişnuită, implicată în disperarea cotidiană:
„Atât de singură pe bulevardul gloriei, / printre limuzinele şi jeepurile / care
abia aşteaptă un semn de la tine. / Iată poezia pe bulevardul gloriei. Iată
femeia carnivoră, încă nehotărâtă / printre portierele deschise ale
limuzinelor!” În alte părţi, aparţine idealului romantic, „femeia din care beau
apă pe furiş. / Femeia în care-mi voi îneca singurătatea.” Poetul se simte foarte
bine aici, etalând bogate imagini obsedante ale iubitei/iubirii în diferite
ipostaze existenţiale. „Dimineaţa începe cu mâinile tale.”; „Sânii tăi tăvăliţi prin
iarba înaltă a clipei: / uneori o anticameră a Raiului. / Alteori o anticameră a
morţii.”; „Sufletul tău îl deschid, / ca pe o cronică îl citesc.”; „Tu eşti scrisă într-
o limbă necunoscută, / abia te descifrez.”; „Iubita mea doarme. / Ea se
ghemuieşte în vis ca un fetus, / ea mă naşte în somn.”; „Ea este dezvelită chiar
de trupul ei.”; „Ea este femeia intangibilă. / Printre degete îmi scapă ca
nisipul.”; „Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe / ca de o pajură.”
Cea de-a treia direcţie din poezia dlui Virgil Diaconu este aceea a relaţiei
cu divinitatea, adesea a concurenţei cu divinitatea. Chiar din Laudatio Domini
(p. 13), „În turla de pe umeri se face noapte. / În turla unde îl aştept pe Domnul
să vină.” Capul, ca o clopotniţă, este ocupat de predica Domnului, dar Poetul
este în altă parte, este ocupat cu propria creaţie, cu alcătuirea propriei lumi, el
instituie ordinea în lumea lucrurilor mărunte, o lume în care chiar Domnul este
celebrat! Chemarea este despicătoare de ceruri. „Din pulberi stric către
Tine! // Nici nu mai este loc în mine de strigătul meu, / strigătul meu este mai
mare ca lumea.”; „Unde eşti, Doamne? / Singur în mijlocul lumii m-ai lăsat, / în
mijlocul întunericului, singur.” Tonul psalmic şi delicat al unor astfel de
compuneri poetice le face să fie dintre cele mai frumoase. Poetul, responsabil
de cele ce sunt şi de cele ce se-ntâmplă, imploră,în acelaşi timp, înţelegere:
„Doamne, ia Tu lumea din mâinile mele, / pentru o clipă, şi vezi ce faci. / Lasă-
m singur. Am de iubit!” (Ispita). „Eu tocmai de aceea îţi trimit un cuvinţel de
rugă, / Doamne, milostivule: scoate de la mine duhul cel rău / şi depărtează-l
de la inima mea! / […] / Rogu-mă Ţie, Doamne, aşa să faci!” (Rugăciune).
Întâlnirea nopţii, întunericului, cu lumina, cu dimineaţa este teritoriul
sensibil al poeziei dlui Virgil Diaconu. Modernă, graţioasă, mai mult mundană
decât metafizică, confesiv-parabolică, dar şi protestatară, într-o continuă şi
neliniştită definire de sine şi de lume, poezia aceasta nu se lasă [cu]prinsă
dintr-odată într-o schemă de interpretare, semnificaţii secrete scapă ca nisipul
printre degete, implicaţii misterioase subjugă cititorul dedicat.
* Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011

Dan Dănilă – Atlantida*

Poezia lui Dan Dănilă este poezia dintotdeauna, aceea nepieritoare,
nedependentă de mode şi modele, asimilând realitatea de dincolo şi de
dincoace de fiinţa perpetuu interogativă, neliniştită, vânând împlinirea veşnic
de neatins, ca o stea ce se depărtează din pricina expansiunii universului. El nu
este singur şi pe căi nebătute, căci nu se poate trece cu vederea marele talent
de traducător, portofoliul său incluzând pe Rilke, Villon, Aichelburg, Seherg,
Roth – de fapt, un fin comunicator de poezie, cu o interpretare convingătoare
şi minim „trădătoare”.
Demersul poetic al lui Dan Dănilă poate pleca dinspre existenţialistul
Jean-Paul Sartre (din Huis clos, de exemplu): dacă „ceilalţi sunt infernul”,
atunci paradisul este în mine - deducţia e firească şi fertilă. Un existenţialism la
fel de lucid, dar recuperând un alt umanism, mai cald şi mai trist: „Zilnic să tot
aştepţi un noroc, vestea/ care îţi va schimba brusc toată viaţa./ Cum să tot arzi
din tămâia luminii/ atât de departe de tainicul graal/ precum o vârstă
repovestită atent/ într-un tablou triumfal. Dar nici măcar/ nu poţi ghici într-un
asemenea destin/ încurcat ca un nod gordian, răbdarea/ e floare rară în orice
grădină. Un pom/ etalând o ultimă frunză s-a sinucis/ fiindcă nu-l mai culegea
nimeni, cu/ fiecare anotimp părea tot mai trist/ la capătul livezii.” (Întrebare).
El este în lăuntrul neîncăpător, un călător căruia îi pasă că pleacă, dar nu poate
poposi prea mult în preajma aceloraşi lucruri/locuri – „mi-am luat rădăcinile/ şi
am pornit”, mărturiseşte în Pasager. Ceea ce acumulează şi păstrează este
amprenta-amintire, memoria aromelor, luminii şi umbrelor, „vagi siluete”,
„voci stinse”, „fotografiile scorojite” adunate într-un „Arhipelag al tristeţii, lins
de valuri,/ muşcat de taifun, nepământ al bipezilor,/ vechi cuib părăsit.”
(Pasager). E ceea ce poartă cu sine perpetuu, în orice singurătate l-ar găzdui.
Sunt elementele din care-şi compune un Paradis, un spaţiu al nedependenţei
de ceilalţi, al unei libertăţi visate, dar neatinse. Poetul [din] Dan Dănilă nu este
liber, este „eliberabil”, iar încercările spre a atinge starea înseamnă abateri
înspre naturi sălbatice, virgine: „Mă aplec să culeg şi afinele/ dispar ca prin
minune, visez/ că iarăşi sunt prins la furat dude/ cu buzele negre şi totuşi râd/
din copilăria mea temerară./ Sus e creanga cea mai bogată,/ doar eu şi graurii
vom adormi sătui./ Când mi se face sete, din adânc/ răsună voci, prietenii iar
mi-i aud/ şi brusc trezit, pălesc ca o frunză./ Ştiu de unde vine dulceaţa, dar/ de
unde foşnetul acesta ciudat?/ Din toate fotografiile scorojite/ deschid ochii
mirat. Aş putea refuza/ să mai cobor vreodată printre voi/ uşor visător, pe un
fir de mătase/ din această dulce livadă.” (La cules). Evident, căutarea vârstei
copilăriei, inocenţei irecuperabile este un surogat, o nevinovată minciună,
pentru că, „Există întotdeauna un motiv să disperi”.
Odată pe an, Dan Dănilă pleacă de la Loenberg, lângă Stuttgart, locul
„exilului” său, şi vine la Sibiu, la rădăcinile pe care le-a părăsit în 1990. Iată o
poveste a acestei călătorii rituale, aproape o re-iniţiere în Misterii secrete:
„Nici nu mai ştiu ce caut când ies/ o dată pe an din vechiul labirint/ cu firul în
mână, aproape orb./ Măsor înălţimea soarelui, apoi cânt/ obligatoriul imn la
naiul din trestie/ şi mă întorc în măruntaiele pământului/ cald ca un taur sătul,
adormit lângă iesle./ Nici deasupra, nici jos n-am stăpâni./ Nimeni nu mă
aşteaptă, nu sunt voci/ care ar încerca măcar să mă oprească./ Oamenii poartă
un fel de scoici negre/ pe ochi de parcă lumina le provoacă/ durere. Firul e plin
de noduri, Ariadna/ nu se mai vede, templele s-au prăbuşit./ în piaţa însorită,
invadată de porumbei,/ un zeu desculţ vinde bilete verzui/ chiar în fata
muzeului de artă.” (Labirint)
Aşa este, Poete, „Singurătatea îşi scrie legile ei/ orice ai face te poartă
de mână,/ aproape servilă îţi arată deşertul,/ domeniile ei fără sfârşit. (Astfel).
* Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011