Cuprins

1. Ce copaci plantăm pentru doamna E. - Ana Coman

2. Terminus - Adrian Mihălțianu
3. Am uitat drumul spre casă - Luiza Popovici
4. Soldați - Bianca Felseghi
5. Probleme de graur - Cătălin Moise
6. Felicia se mărită - Alex Olaru
7. Un pahar prea plin - Laura Popa
8. Un loc sigur - Ioana Epure
9. Cămașa cea albă - Voicu Bojan
10. Ionuț - Răzvan Filip
11. Lecturi pentru sfârșitul lumii - Ruxandra Gîdei

Toate ilustrațiile din această revistă: Simina Popescu

După unul din bombardamentele Bosniei, primii localnici
care s-au întors în gaura de pământ pe care obișnuiau să o
numească acasă au stat în adăposturi temporare, improviza-
te de Națiunile Unite pentru a încuraja repopularea zonei.

Nu mai erau străzi, nici țevi de apă și nici case. În ciuda tu-
turor lucrurilor care trebuiau reconstruite, prima oară au
plantat copaci ca să se poată întoarce păsările; în absența
lor, era o liniște de mormânt cu care nu puteau să trăiască.

***
Lumea Doamnei E. s-a terminat de aproximativ 32 de ori.

Prima oară a fost atunci când tatăl ei a dat-o la măritat pro-

fesorului ei de la facultate, deși avea pe atunci un prieten
cu care se înțelegea tare bine. „Am plâns mult înaintea
nunții. Dar a fost tare bun cu mine toată viața”.

A doua oară, când mama ei care locuise la demisolul clădi-

rii în care se mutaseră, s-a stins. La câțiva ani după, când
soțul ei a murit pe neașteptate și a lăsat-o văduvă pentru
mai mult de jumătate din viața ei.

Apoi, de fiecare dată când unul din cei 20 de căței pe care i-a
avut de-a lungul timpului s-a stins. După ce a îmbătrânit,
la fiecare telefon care o invita cu regret la înmormântarea
cuiva cu care își petrecuse tinerețea sau care se născuse cu
10-20 de ani după ea.

Dar lumea Doamnei E. a și început de multe ori. Când

avea 27 de ani, s-a născut nepotul din partea surorii ei
mai mari. Dulcișor, care și-a căpătat porecla când era co-
pil, a continuat să fie „copilul” ei toată viața și a avut grijă
de ea cel puțin la fel de mult cât a avut și ea grijă de el.

La 30 de ani, Doamna E. avea mereu în congelator „niște

fasole și o plăcintă cu carne, veneau amici de-ai soțului
neanunțați, între 2 și 12 persoane în fiecare zi”. Fiecare pui
nou de cățeluș a avut o fotografie personalizată la ea pe
masă.
A fost în fiecare țară în care a vrut să ajungă și putea
probabil să îți explice cum să deschizi anexa de serviciu
a ambasadei României din Portugalia și de unde se luau
cele mai bune perdele din Belarus.

Dimineața, în fața ușii ei apărea câte o caserolă cu felii de

tort pe care îl gătise vreo vecină sau un bulz cu brânză de
la restaurantul de la colț, unde unul din ospătari o vedea
plimbându-se cu cățelul în fiecare seară.

Doamna E. și-a făcut lumea să meargă mai departe în fie-

care zi a celor 96 de ani ai ei. După ce a rămas singură,
a început să își facă de lucru pe stradă, măturând în fața
casei, și să intre în vorbă cu toți vecinii.

Unora le-a împrumutat bani când au avut nevoie; alto-

ra le-a botezat copiii; a hrănit câinii tuturor curților care
păreau mai sărace și bănuia că nu își permit să aibă grijă
de animalele lor.

De Crăciun, Paște și în fiecare duminică, când se nimerea

vreun sfânt, dădea pachete muncitorilor din zonă. „Am
făcut pomană pentru morții noștri, mamă.”

În zilele când nu se simțea suficient de bine încât să meargă

la plimbare, își muta cu entuziasm cele 60 de plante din
curte în casă și înapoi din casă în curte. „Du-te în spate, să
vezi cum le-am așezat.”

Când ploua afară, se uita la sutele de albume cu poze („Aici

eram în sudul Elveției și rămăsesem fără benzină.”) și mai
găsea un sacouaș în dulap pe care voia să i-l dea cuiva
la care ținea. („Eu am trăit bine, mamă, acum să trăiți și
voi.”)

Vreo două ore din fiecare zi le petrecea sunând toate rudele,

apropiate și îndepărtate, ca să vadă ce mai fac și dacă au
nevoie de ajutor, și apoi să raporteze înapoi celor care îi
cunoșteau.
Alte câteva ore erau dedicate cățelului și pisicii, „copiii ei”,
care dormeau pe pernă și pe burta ei. Când se simțea sin-
gură, vorbea cu ei, așa că era foarte rar liniște în casă -
vorbea relativ tare, ce-i drept.

Când apărea vreo problemă, lasă că se rezolvă. Când trecea

cu mașina pe lângă orice clădire din centrul Bucureștiului,
ah, ți-am povestit când am fost aici?

Doamna E. era un firicel de om, îmbrăcată întotdeauna cu

cele mai dichisite haine ale anilor ‘70, cu unghiile făcute și
ruj roșu, uneori conturat puțin prost pe marginea buzelor.

Toate micile bucurii ale micii ei realități combinate cu toată

lumina cuiva care a decis că merită să o ia de la capăt.

De câteva săptămâni, în casa ei e liniște.

***

Poveștile despre sfârșitul unei lumi rareori sunt despre

triumful asupra morții. Lumina de pe veranda doamnei
E. nu o să se mai aprindă niciodată.

Vecinilor o să le vină să o salute când trec pe lângă poar-

tă mulți ani de acum încolo. Și familia surorii ei o să aibă
mereu senzația ciudată că telefonul trebuie să sune în orice
moment.

Dar Dulcișor o să se ducă în continuare să îi dea de mân-

care pisicii. Vecina tânără din capătul străzii, pe care o
iubea, o să poarte la nuntă lănțișorul pe care i-l păstrase
pentru când se logodește.

De câteva săptămâni, rudele au început să se sune între

ele. Vecinii au luat câte o plantă la ei acasă, să nu le fie frig.
Și pozele prăfuite sunt acum și într-un album digital.

Poveștile astea sunt despre ce copaci plantează cei rămași

în viață ca să se întoarcă păsările și să nu mai fie liniște.
Leila se trezi speriată, puțin transpirată sub căciula de
mohair. Metroul se oprise probabil de ceva vreme, pentru
că nu mai era nimeni în vagon, iar un droid cu o figură
umană oarecum preocupată se aplecase deasupra scau-
nului ei și o privea cu compasiunea tipică roboților com-
paniei de metrou Cluj: jumătate empatie, jumătate iritare
că cineva îndrăznea să țină pe loc rama de metrou înainte
să se retragă la depou.

- Oare vă e bine, e totul în regulă?, scârțâi robotul.

Leila se uită nedumerită în jur. Trebuia să coboare în cen-

tru, la Avram Iancu, unde naiba ajunsese? Se ridică brusc
și schiță un zâmbet spre robotul care se dăduse la o parte.

- Da, e totul ok, doar am adormit… Cred că o să iau metroul

celălalt înapoi…

Dădu să iasă. Tresări. Droidul din spatele ei o urma con-

știincios, îndeaproape.

- Ah, îmi pare rău, ăsta a fost ultimul metrou pe ziua de azi, pu-
teți lua o autonomă de deasupra înapoi în oraș, nu-i bai, mno.

Era ironic? Era doar grijuliu? Se făcea că nu știe toate datele

despre ea și despre unde ar fi trebuit să fie la ora asta, că
doar se sincroniza mereu cu restul rețelei de droizi de pază
de la metrou, de pe stradă, din magazine și din holurile
birourilor, în ciuda uniformei cu modele naționale spălăcite
care-i trăda vârsta fizică ajunsă aproape de casare?

Alese să-l ignore. Doar era vinitură, ca atâția bucureșteni

eșuați aici după Marea Stingere din 2058, cu peste un de-
ceniu în urmă, și nici acum nu reușea să priceapă când un
clujean era grijuliu sau te lua la mișto, fie el și robot. Ieși
la suprafață, sub semnalul luminos al stației de metrou.

„Terminus”. Așa era cunoscută stația asta. Ajunsese la Ter-

minus, tocmai la dracu-n praznic, la intrarea în Pata. Se
înfioră. Nicio problemă, da, doar dacă găsea o autonomă
de împărțit cu careva, la cât costa una.

Îi mai zâmbi o dată robotului care o însoțise până la ieșire și

care acum închidea grilajele de fier ale stației în spatele ei,
apoi se lăsă pradă deznădejdii - cine naiba lua o autonomă
pe care să o împartă cu o străină, la ora 23.40 noaptea, în
ajun de Crăciun, tocmai din Pata până-n centru?

Nu era nicio autonomă în piața din fața stației de metrou,

doar grămezile de zăpadă înghețată, nestrânse de vreo câ-
teva zile, luminate colorat de ghirlandele de decorațiuni
luminoase care încadrau piața și care acum se legănau în
vânt. Fulguia, dar mai degrabă din cauza gerului. În spa-
te, blocurile cochete dar foarte înghesuite din Pata luceau
fantomatic, cu ferestrele luminate colorat din interior. Lu-
mea-și vedea de ajunul de Crăciun, nu ca ea…

Se zgribuli de frig, oftă, își activă lentilele digitale de con-

tact și-l rugă pe Ali, AI-ul ei integrat, să-i cheme o auto-
nomă, dar una șeruibilă cu o altă femeie, că pur și simplu
n-avea atâtea credite, dar nici nu voia să se întoarcă în
oraș cu vreun dubios.

Își trase fularul mai bine peste față, apoi își băgă mâinile
adânc în buzunarele gecii de la serviciu, prea subțire pen-
tru vremea de afară.

De aici nu se putea vedea metropola aflată peste deal, nici

măcar zgârie-norii din Sopor. Piața era complet pustie,
gerul alungase inclusiv persoanele fără adăpost, cafenelele
erau închise la ora asta, iar autonomele care treceau rar
spre oraș erau ocupate doar de câte o persoană sau vreun
cuplu rătăcit.

„Terminus, Terminus, nici că se putea mai nimerit să ajung

aici acum. Tocmai acum!”

Nu fusese niciodată în Pata de când ajunsese în Cluj. Cel

puțin pentru ea, cartierul cel mai îndepărtat al orașului
avea o faimă prea rea ca să-și dorească să ajungă vreodată
aici. Boemi, artiști, transhumani și refugiați norvegieni inva-
daseră această fostă mahala și o gentrificaseră după chipul și
asemănarea lor, încă dinainte de Marea Stingere, de când cu
colapsul AMOC-ului care înghețase toată Scandinavia.

Nimic atrăgător pentru o bucureșteancă născută într-o

familie de musulmani srilankezi ajunși în România la
început de secol, crescută strict în religia și cultura ei.

Își roti privirea și făcu câțiva pași de colo-colo pe străduțele

de lângă piață, să nu înghețe. Un oraș aproape nordic,
spartan, parcă glazurat, nicidecum încălzit de luminițele
de Crăciun. Inspiră adânc. Era cazul să se calmeze, să nu
mai fie așa de tare dată peste cap. Nu era nici primul, nici
ultimul job pierdut, trebuia să-și revină, chit că să primești
notificarea de „restructurare” înainte de finalul anului nu-i
cădea bine nimănui.

Începuse să ningă de-a binelea acum.

„Gata, am găsit pe cineva. Vine imediat cu autonoma din-

spre Pata, o să oprească chiar aici, în fața ta. Are numele
tău, tot”, îi șopti Ali în urechi, iar ea țopăi pe loc de bucu-
rie. Era deja aproape de miezul nopții.

Cubul vișiniu pe roți veni, într-adevăr, aproape imediat.

Ușa laterală culisă, iar Leila se aplecă să intre în habitaclu,
odată cu o rafală de viscol. Înăuntru era cald, și o bătrânică
zâmbitoare îi făcu semn să se așeze pe bancheta din fața
ei. Odată închisă ușa, mașina porni peste deal, spre oraș.

- Leila, da?, întrebă bătrânica, în loc de introducere. Eu sunt

Marta. Mă bucur tare că nu merg singură înspre oraș, tare rău!

Leila îi zâmbi cald și o privi atent. Figura i se părea extrem

de cunoscută, dar nu știa de unde s-o apuce. Bătrânica
continuă.

- Am optzeci de ani, să știi! Azi i-am făcut! Și râse, foarte

satisfăcută de expresia de uimire de pe chipul Leilei.
- Oh, mulți ani înainte! Dar cum de sunteți pe drum la ora
asta? Mai ales din vestitul Pata? nu se abținu ea să întrebe.

Bătrânica râse iar și se aplecă un pic spre Leila, cât îi per-

mitea centura de siguranță. Avea niște ochi vii și fericiți,
cum rar văzuse. Clar îi aduceau aminte de cineva! Dar de
cine?

- Dar eu sunt aici acasă, în Pata! Aici m-am născut, aici am

crescut, aici am văzut cum totul s-a transformat în bine,
mai ales în ultimii treizeci de ani! Și aici am și predat, ca
profesoară la liceu, până la 55 de ani, să știi!

Leila tresări. Da, asta era! Bătrânica semăna leit cu profe-

soara ei droid de fizică din liceul din București, dacă ar fi
putut îmbătrâni. Și vocea, gesturile, tot. Dar nu putea fi
ea?!

- Este incredibil cât de mult semănați cu droida care ne-a

predat fizică în liceu, la București, scuzați-mă că vă zic
asta.

Bătrânica izbucni iar în râs, de data asta cu poftă.

- Păi e și normal, draga mea! Eu am fost unul dintre cei

zece profesori pe care au fost bazați droizii de predare în
toate școlile din România, din ‘44 încoace. Mi se întâmplă
des asta, de altfel. Să vezi cum era când eram mai tânără
și mă salutau necunoscuți pe stradă cu „sărumâna, doam-
na profesoară”!

- Păi ați fost cea mai bună profă de fizică, sincer! Adică…
ăăă, robotul nostru era bazat 100% pe dumneavoastră,
bănuiesc, nu? Eu am început liceul în ‘47, n-am mai apu-
cat decât câțiva profesori umani.

Bătrânica oftă, deși continua să zâmbească. Privi un pic

pierdută pe fereastră. Coborau acum spre cartierul de
zgârie nori din Sopor, o aglomerație de betoane și sticlă pe
care o detesta din tot sufletul. Ca și amintirea acelei zile.
- Eh, da, ne-au ales pe cei mai buni. Ne-au clonat în cloud,
ca să zic așa. Nu doar că toți elevii ați avut de atunci încoace
cei mai buni profesori din țară pe fiecare materie, dar AI-
ul integrat în droizi a evoluat atât de repede, că în doar doi
ani de când am făcut înregistrările pentru duplicare am
primit și decizia de terminare a postului de la Racoviță. La
55 de ani, îți închipui?, chicoti ea.

Leila își mușcă buzele. Pentru generația ei, droizii-profe-

sori erau ceva firesc, de parcă ar fi existat dintotdeauna.
Deși…

- Ah, îmi pare rău. Nu m-am gândit niciodată la asta! Ce ironie,

și eu tocmai mi-am pierdut al treilea job în fața unui robot…

Se opri. N-avea rost să se pună pe sine în centrul discuți-

ei, deși acum îi trecuse toată bucuria și-i venea să plângă.
„Calmează-te, Leila! Ce naiba?! Ali, dă-mi te rog ce trebu-
ie să-mi revin, n-o mai pot duce așa!”

Ali îi eliberă o mică doză de calmant în sânge, dar o aten-

ționă și că rezerva s-a epuizat. Alta nu mai vedea de la
farmacie decât în martie. Își mușcă buzele. Trebuia să se
adune, deși lumea ei părea că se terminase.

- Să nu crezi niciodată că ăsta e punctul terminus, îi zâmbi

bătrânica, de parcă-i citise gândurile. Așa am crezut și eu
atunci, mai ales că venitul universal era și pe atunci o mizerie.
Cine să mai angajeze o femeie de 55 de ani, fie ea și cea mai
bună profă de fizică de liceu din țară? Și totuși am reușit,
am revenit la Pata, am început să lucrez cu copiii de romi,
care n-au primit droizi decât zece ani mai târziu, când eu
mă apropiam de pensie.

Apoi încă zece ani, cu copii mai mici, care nu-s crescuți
nici acum de droizi. Totul, prin sprijinul comunității de
aici. Și, când a venit în sfârșit ziua pensiei, acum cinci ani,
să știi că nu m-am oprit - că tot mă întrebai ce caut la ora
asta pe drumuri. Când ai o pasiune, nu există robot în lu-
mea asta care să te înlocuiască.
Râse din nou. Bătrânica asta râdea mereu, părea o oază de
bucurie într-un oraș altminteri rece și plin de monumen-
te închinate banilor.

Acum se apropiau de centru, dar Leila ar fi vrut să afle

mai multe, și timpul îi părea brusc prea scurt. Bătrânica
se aplecă din nou spre ea.

- Am văzut pantalonii de asistentă medicală pe sub geacă

și emblema de pe ea. Ai lucrat la Clinica de Recuperare,
nu? Gata, au scăpat și de voi?

Leila dădu din cap trist că da. Și, cum era musulmană, fu-
sese printre primii dați afară. Ca, de altfel, și în celelalte
două joburi. Droizii erau mai buni, acum erau și mai ief-
tini. Ar fi vrut să zică ceva, dar deja ajunseseră aproape de
piața Avram Iancu. Bătrânica făcu un semn spre tâmplă.

- Uite, Leila, îți trimit contactul meu, dacă ești de acord.

Cred că Dumnezeu mi te-a scos în cale. Chiar avem nevoie
de cineva ca tine, să știi! În bani, nu înseamnă mult, dar
cu siguranță e peste universal. Și nu vrem roboți, vrem
oameni ca noi. Te interesează?

- Sigur, dar la ce anume lucrați acum? M-ați făcut curioasă.

Mașina se opri. Trebuia să coboare.

Bătrânica îi făcu ghiduș un semn spre cer, prin plafonul

de sticlă al autonomei. Leila își ridică ochii. Nu arăta, de
fapt, spre cer, ci spre o reclamă uriașă, afișată pe fațada
turnului Victoria.

„Stația spațială Terminus. Marte vă așteaptă!”

- E prima misiune spațială privată românească. Finanțată

de unul dintre copiii din Pata, de care ți-am vorbit. Cred
că știi cine e ea, că deține inclusiv turnul ăsta acum. La ei
merg acum. Dacă vrei, vom face din Terminus un nou în-
ceput. Ce zici? Vii?
Până la 10 ani aveam deja trei mame. Mama biologică era
în închisoare, acuzată de crimă. A doua mamă, o asistentă
maternală, ne crescuse pe mine și pe fratele meu de la doi
ani.
În toamna lui 2011 ne-a anunțat însă că pleacă să lucreze
în Franța, pentru că nu mai reușea să facă față cheltuielilor,
după ce creditele pe 30 de ani făcute pentru casă, mașină și
alte nevoi personale începuseră să îi strângă cu ușa.
Pentru mine și fratele meu existau doar două variante:
ori ajungeam în plasament la o altă familie, ori aveam să
mergem la o casă de copii.
Am început să plâng cu două săptămâni înainte de ziua
despărțirii de familia maternală, ca și cum lacrimile mele
ar fi putut să oprească inevitabilul. Eram în grija lor de
la doi ani și îi consideram pe acești oameni proprii mei
părinți. Nu înțelegeam pe deplin ce însemna plecarea ma-
mei sau de ce era atât de urgentă, dar știam că lucrurile
nu aveau decât să meargă din rău în mai rău.

Părinții maternali au încercat într-un mod stângaci să în-

dulcească despărțirea și au organizat, în ultimul moment,
o petrecere în dormitorul nostru, cu baloane și câțiva pri-
eteni din cartier.

Mi se părea atât de ciudat că ei nu participă, până la urmă

ei erau cei care plecau din viața noastră. Adulții stăteau în
bucătărie, într-un nor de fum de țigară care de-a lungul
anilor ne-a îngălbenit pereții, și vorbeau despre ce avea să
se întâmple în următoarea perioadă.

Mama îmi spunea adesea că eram prea mică să înțeleg

tot ce mi se întâmplă. Dar voiam să știu și mai trăgeam
cu urechea la discuțiile lor, în drum spre toaletă. Mama
plângea cu fața în palme. Spunea că o să stăm în Brașov
și că tata o să ne poată vizita des. „Părinții sunt cei care îi
cresc, nu cei care îi fac și îi lasă de izbeliște”, o consola o
mătușă pe mama. „Tu i-ai crescut și o să ai grijă de ei în
continuare, trebuie doar să te pui pe picioare”, mai spunea.
Faptul că nu știam ce mă așteaptă mă îngrozea teribil. De
fapt, dacă m-ar fi întrebat cineva cum îmi imaginam sfâr-
șitul lumii, i-aș fi zis: să stau departe de oamenii pe care
îi iubesc cel mai mult, în timp ce îmi cer să mă bucur de
asta, fără prea multe explicații.

***

Stăteam în fața unui geam mare și înalt, în care îmi ve-

deam reflexia. Purtam o salopetă mov din velur, părul prins
în două codițe neglijente și un pulover în dungi, croșetat
de mână. M-am urcat pe un scaun să mă văd mai bine.
Aveam fața umflată de la plâns și strângeam în pumn un
șervețel mototolit. În șoaptă îmi repetam un monolog, de
parcă jucam într-o piesă de teatru tristă.

- Eu nu am nevoie de bani, am nevoie de o mamă. Nu o

face pentru mine, o face pentru ea! Oare o să pot să trec și
peste asta? Nu pot să o văd cum pleacă. O sa îl rog pe tata
să îi spună să plece fără să își ia rămas bun, nu o să suport
despărțirea. Oh, dacă nu ar pleca…

Oare ce o să se întâmple cu mine de mâine, era întrebarea

care, de fapt, mă paraliza de frică. Știam că urmează să
am altă familie și poate că o să mă pot obișnui cu ea, la un
moment dat.

Dar să iubesc încă o mamă, a treia la număr? Părea impo-

sibil.

***

Așa a început primul meu doliu. A doua zi, mama nr. 2

nu mai era în casă. Eram ușurată că nu ne luasem rămas
bun, că a dispărut în liniște, ca și cum ar fi fost plecată la
magazinul de la periferia orașului, cum mai făcea când
rămânea fără țigări.

M-am așezat instinctiv pe fotoliul ei preferat, vechi, acope-

rit cu lână tricotată și îi imitam gesturile. Felul în care ținea
telecomanda în mână, cum ducea țigara la gură, cum își
ținea mâinile în poală atunci când era relaxată și încercam
să-i memorez fiecare trăsătură. Ca să rămână cu mine.

Tata era dărâmat. Avea o privire pierdută și fața încrân-

cenată. Chiar dacă nu zicea nimic, știam că și el suferă în
tăcere. M-a pregătit de plecare cu hainele lăsate pe scaun
de mama nr. 2, cu o seară în urmă. M-a îmbrăcat în mai
puține culori ca de obicei, exact ca atunci când era „zi de
ieșit în oraș”.

Purtam o pereche de blugi evazați, o maletă roșie și o gea-

că de blugi de aceeași nuanță cu pantalonii. Nu se vorbea
despre plecarea mamei în casă. Eu nu îndrăzneam, pen-
tru că știam că am să plâng până o să mă doară corpul și
tata nu cred că mai avea putere. Era ca și cum nici nu se
întâmplase.

Probabil tata ar fi pus ceva simplu, de genul „mumă-ta a

plecat”, dar știa că știm.

Era un început de septembrie, într-o zonă de munte, iar

frigul îmi pișca obrajii. Două femei îmbrăcate la costum,
cu un dosar în mână, ne zâmbeau exagerat de vesele mie
și fratelui meu, din pragul porții.

Le-a adus o Dacie veche, albă. Mașina mamei era roșie,

înainte să o înapoieze băncii. A rămas restantă cu creditul,
timp de mai multe luni și au venit să i-o ridice, după ce
plătise pentru ea ani de zile.

Plângeam în timp ce coboram treptele casei și îmi doream

să absorb fiecare colț al curții. Să nu uit amintirile pe care
le am în casa aia, ca să mă pot întoarce cândva și toate să
fie exact cum le-am lăsat.

Tata îmi zâmbea ușor ciudat când ne apropiam de poartă.

Mă ruga să nu mai plâng.

- O să fie bine, o să vă iubească noua familie.

Dar eu nu-l credeam. Fiecare cuvânt pe care îl scotea pe
gură mă lovea. Îmi amintea că nu mai pot amâna durerea,
că trebuie să o înfrunt singură. Urma, într-adevăr, să am
o altă familie și asta mă făcea să urlu pe interior.

Ne-am îmbrățișat încă o dată. M-a ridicat sus, la pieptul

lui, m-a pupat pe obraz și m-a lăsat jos. Am sperat până în
ultimul moment că o să se răzgândească.

Am stat înghesuită în mașina prăfuită care le-a adus pe cele

două asistente sociale, pe scaunul din mijloc, fără aer. Plân-
geam cu suspine, sughițam și îi făceam cu mâna isteric lui
tata din depărtare. Nici el nu și-a dorit sfârșitul ăsta. O iu-
bea mult pe mama, dar nu a avut curajul să plece cu ea. Și
eu mă pregăteam de un început pe care nu mi-l doream.

Drumul a durat 20 de minute, dar pentru mine s-au simțit

ca ore. Am vomitat la fiecare curbă până mă durea în piept
și printre momentele de respiro răspundeam la întrebările
asistentei sociale, care bifa căsuțele goale dintr-un formular
cu numele meu. „Cum te face să te simți că urmează să ai
o nouă familie?” Și mai vomitam o dată.

Speram că în curând nu va mai trebui să simt nimic.

***

Am ajuns într-un apartament mic, de două camere. Nu-

mi amintesc să fi făcut cunoștință cu noua femeie care
avea să îmi fie mamă. Ne privea de sus și discuta doar cu
cele două asistente sociale care ne însoțeau. Era divorțată
și ținea un copil în brațe, mai mic decât mine, avea apro-
ximativ cinci ani și stâlcea un șiroi de cuvinte aleatorii.

Familia avea și un câine mic, destul de bătrân, cu blana

gri, care m-a întâmpinat la intrare. Îmi era frică de el. Mi-
am amintit imediat de Tom, motanul meu de acasă, zvă-
păiat, cu blana cenușie, grăsun și pe alocuri agresiv. Mă
întrebam dacă o să mă mai recunoască în câțiva ani când,
cu puțin noroc, aveam să mă întorc.
Împărțeam camera cu fratele meu și băiatul mamei nr. 3.
La fel și dulapul și jucăriile. Ne așteptau în dormitor câte
o pijama nouă, un televizor etajat, un covor cu străduțele
unui oraș nelocuit și o minge gonflabilă.

Nu îmi plăcea nimic din casa aia. Nici biblioteca din

sufragerie, plină de cărți de drept, istorie și religie, nici
plantele care curgeau pe podea ca niște tufe sălbatice
lăsate să crească în voie, nici canapelele albe pe care nu
ne puteam urca cu șosetele murdare, nici geamurile mari
cât ușa, care arătau un cartier gol în spatele blocului, fără
viață.

Pentru o clipă m-am privit din nou în reflexia geamului,

tăcută, gata să plâng din nou. Afară totul era gri, ploua pu-
ternic, iar eu ascultam tunetele în tăcere. Îmi imaginam
că țipă și se răstesc la cineva pentru mine. Altădată mi-ar
fi fost frică de ele, dar acum aveam în comun o furie care
ne unea. Mă simțeam nedreptățită.

Mama nr. 3 ne-a chemat în sufragerie să ne facă instruc-

tajul.

- Nu ieșiți din casă fără voia mea!

- Nu deschideți frigiderul fără să mă întrebați!

- Nu tolerez înjurăturile și minciunile. După cum vedeți,

mai e un copil mic în casă cu noi, el o să memoreze tot!

- Nu aveți voie să vă jucați cu mingea în casă!

- Dacă spargeți ceva, îl voi plăti din banii voștri de buzu-

nar!

- Nu știu cum era înainte, dar de acum vreau să aveți note

bune. Chiar, știți să citiți?

- O să ne înțelegem bine dacă nu creați probleme!

***
Am adormit greu. Vedeam lumina care ne pătrundea în
cameră prin jaluzelele rărite. Îmi doream să închid ochii
și să mă trezesc din coșmarul ăsta, dar știam prea bine că
pentru mine era sfârșitul lumii așa cum o știam.

Oare și fratele meu e treaz? Nu îndrăzneam să îl strig, ca

să nu-l trezesc pe băiatul de cinci ani al femeii, dar cumva,
telepatic, știam că și el e răvășit.

Am stat în tăcere, gândindu-mă la cât de departe să fi ajuns

mama nr. 2 până la ora asta. Oare a ajuns cu bine? Știam
că va fi o așteptare lungă până ne vom reuni din nou. Dar
va merita. Estimam vreo doi ani până când lucrurile vor
reveni la normal. Trebuie doar să fiu cuminte, să ascult de
mama nr. 3 și timpul le va rezolva pe toate. Am adormit
în resemnarea că mă pot preface că nu mi s-a răsturnat
lumea cu susul în jos. E doar temporar.

Trezirea a fost la 6 dimineața. Băiatul de cinci ani plângea

că îi e foame și striga cu plămânii unui adult după mama
lui. Mă scotea din sărite vocea lui ascuțită la prima oră a
dimineții.

- Scuze, o să vă obișnuiți repede cu el, cam asta e ora lui de

trezire, spune mama nr. 3. Și dacă tot v-ați trezit, haideți,
spălarea pe dinți.

Ne verifica fiecare gest pe care îl făceam, ca pe niște intruși

care au potențialul să distrugă ordinea deja stabilită dacă
sunt lăsați de capul lor. Îi făcea plăcere să ne dojenească
pe loc pentru orice abatere. Dacă nu mă pieptănam bine,
dacă nu aveam rochița aranjată, dacă nu m-am spălat timp
de trei minute pe dinți, dacă fratele meu nu răsucea bine
capacul la pasta de dinți, dacă uita să își ia maiou pe sub
bluză, toate trebuiau corectate.

Desigur, ne spunea că o face pentru binele nostru, ca să

nu ne facem de râs în societate. Se întreba retoric „oare ce
v-a învățat cealaltă familie, dacă nu știți nici să vă faceți
patul dimineața?”.
Ne-a dichisit bine pentru prima zi de școală. Îmi tremu-
rau genunchii de emoții în ștrampii albi, iar sarafanul nu
reușea să îmi acopere tremurul care, de data aceasta, nu
era de la temperatură. Mă simțeam observată la fiecare
mișcare pe care o făceam și aveam grijă ca niciun gest să
nu trădeze ce simt, ce cred, ce vreau. Ca șederea noastră
să fie cât mai scurtă în noua familie, trebuia doar să zâm-
besc, să fac ce mi se spune și să zic mulțumesc de fiecare
dată când sunt ajutată sau când primesc ceva.

Cu fiecare pas mai aproape de noua școală mi se întorcea

stomacul pe dos. Era un bulevard îngust, cu multe blocuri
verzi și galbene, identice, pe ambele sensuri de mers. Iar
drumul spre școală mi se părea un adevărat labirint. În-
cercam să număr de câte ori făceam dreapta și stânga, dar
am pierdut numărătoarea când mama nr. 3 m-a strâns
mai tare de mână, să mă grăbesc, să nu întârziem.

De la poarta școlii m-am simțit pe cont propriu. Fratele

meu mai mare era în altă clasă, la un alt etaj și aveam să
fac față singură întrebărilor agasante ale învățătoarei des-
pre meseria părinților. Oare ce ar fi corect să răspund? La
care părinți se referă?

Confuzia a plutit în mintea mea toate cele patru ore petre-

cute la școală. Îmi aduc aminte vag că stăteam undeva în
spatele clasei, tăcută, sperând că nimeni nu o să mă între-
be nimic. Nu cred că am vorbit cu nimeni în ziua aia, frica
îmi acaparase toată atenția.

Când a sunat clopoțelul, paralizată de frică și ușurată că

pot fi din nou singură cu gândurile mele, m-am îndreptat
spre ieșire. Mama nr. 3 ne spusese să ne întâlnim la poar-
tă, la ora 12 fix, ca să mergem împreună acasă. „Să nu ple-
cați de capul vostru! Și să nu plecați cu nimeni în afară de
mine!”, ne zisese.

Toți colegii mei de clasă plecau spre casă în grupuri. După

minute bune, școala se golise aproape complet, dar eu
eram tot acolo. Din când în când, se mai apropia câte un
adult ca să se asigure că nu m-am pierdut, dar mama nr.
3 mi-a zis să nu vorbesc cu străinii. Le spuneam că îmi aș-
tept mama, cu privirea spre pământ.

Nici fratele meu nu mai apărea, chiar dacă amândoi tre-

buia să terminăm orele la aceeași oră. Am intrat în școală
să îl caut. Holurile erau complet goale și becurile stinse.

Mă simțeam uitată într-un oraș plin de necunoscuți, în-

tr-o clădire în care nu mi-am dorit să intru și pe care o
detestam deja din prima zi. Lacrimile au început să mi se
prelingă pe obraji. Trebuia să găsesc singură drumul spre
casă dacă nu voiam să fiu furată de pe stradă de vreun om
cu intenții rele, cum îmi repetase mama nr. 3 de zece ori
în dimineața aceea.

Stăteam în fața școlii singură. Nimeni nu trecea pe lângă

mine, doar câte o mașină din când în când, pe strada prin-
cipală. Dincolo de stradă era un câmp gaben, cu spice de
grâu înalte, iar undeva în spatele școlii, după labirintul de
blocuri galbene și verzi, trebuia să fie și noua mea casă.
Mergeam câțiva metri până la colțul străzii să văd dacă
mama nr. 3 nu cumva mă caută și mă întorceam înapoi în
fața școlii, poate, poate, va veni pe altă parte.

Am făcut zeci de ture dus - întors pe trotuarul de câțiva me-

tri, cât să rămân în fața a școlii, dar nu am îndrăznit să merg
printre blocuri. Mi se părea că mă expun unui pericol mult
prea mare, că printre străduțele înguste aveam să mă pierd,
să dispar și toată lumea să uite că am existat vreodată.

În cele din urmă am îndrăznit să luat-o la picior. În capătul

străzii care ducea spre casă, drumul se bifurca în trei și, pe
rând, am încercat toate variantele, întorcându-mă mereu
în același punct. Niciunul nu părea că duce unde trebuie.

Simțeam că a trecut o veșnicie. Am uitat că îmi e foame, am

uitat de mama nr. 3. Eram pe o străduță cine știe cât de de-
parte de casă, nici adresa nu o știam, ca să cer ajutor de la
un necunoscut cumsecade, mă simțeam a nimănui, expusă
și nici nu aveam siguranța că cineva îmi va simți lipsa.

Spuneam în șoaptă:

- Mama, unde ești? Ca și cum ar putea auzi doar ea și îmi

va răspunde.

Străzile erau goale. Băteam aceleași trotuare și degeaba.

La un moment dat, după ce am obosit să mai caut drumul
corect, m-am intors înapoi la școală.

Din depărtare, am văzut-o pe mama nr. 3 împreună cu fra-

tele meu, venind în pas alert în direcția mea. Am tras aer
adânc în piept, plină de recunoștință și am plâns, convinsă
că în sfârșit eram în siguranță. Dar în loc de îmbrățișării,
m-au izbit reproșurile, strigătele, jignirile și promisiunea
că mă va da la casa de copii pentru că nu am fost cuminte.

Speranța mea că ne vom întoarce la mama nr. 2 murea cu

fiecare zi care trecea, pentru că eram un copil obraznic, in-
conștient, neatent și o povară pentru adulții din jurul meu.

Ne-a târât spre casă, ne-a așezat pe canapeaua albă și ne-a

spus plină de furie că ea nu poate să crească asemenea co-
pii. Că suntem prea solicitanți, că îi facem viața mult prea
grea, iar băiatul ei cel mic, luat și el în plasament, are ne-
voie ca ea să fie veselă și liniștită, ca să îl crească așa cum
merită. Noi, adică eu și fratele meu, nu am demonstrat că
meritam să avem alți părinți.

Ne-a lăsat singuri în sufragerie să ne gândim la ce am fă-

cut. Am aflat mai târziu că nici pe fratele meu nu l-a găsit
la 12 în fața porții de la școală. Mi se părea imposibil, acolo
am stat înainte să caut singură drumul spre casă, cum pu-
tea să spună că o mint când eu chiar spuneam adevărul?
Și unde să fi fost fratele meu?

***

Spre seară, ca să ne facem de lucru departe de ochii jude-

cători și plini de dispreț ai mamei nr. 3, am început să ne
jucăm cu mingea gonflabilă în cameră. Ne jucam în trei și
din greșeală, fratele meu a spart o veioză, sprijinită lângă
pătuțul băiatului luat în plasament.

Mama nr. 3 a luat foc. Aproape că îi venea să ne lovească,

bolborosind regrete că ne-a luat în casa ei. Ne-a pedepsit
să nu ieșim afară două săptămâni, să nu ne uităm la tele-
vizor, să nu vorbim la telefon cu vreun membru al vechii
noastre familii și să scriem pe o foaie, de 100 de ori, că nu
ne mai jucăm cu mingea în casă.

Fratele meu a încercat să îi explice ce s-a întâmplat, dar

nu a existat pic de înțelegere, din contră, i se părea că e o
formă de răzvrătire, că vrea să aibă el ultimul cuvânt. Așa
că discuția a încetat.

Am început să plâng iar. Mi se luase singura punte care mă

mai lega de lumea noastră de dinainte. Era cea mai grea pe-
deapsă pe care puteam să o primim și mama nr. 3 știa acest
lucru. Ne-a băgat la duș și ne-a trimis direct în pat.

Nu am înțeles de ce veioza aia era așa de importantă, dar

părea că nimic din ce facem nu era bine. Poate că, într-ade-
văr, locul nostru era într-o casă de copii.

***

Dis de dimineață i-am cerut iertare de multe ori că am

supărat-o. Nici nu se uita la mine, se prefăcea că nu mă
aude. Spunea că e prea supărată să îmi accepte scuzele.

M-am îmbrăcat singură, mi-am prins părul, m-am spălat

pe dinți, am făcut patul, am deschis geamul, orice să vadă
că nu trebuie să ne dea la casa de copii, că putem să avem
grijă de noi și singuri.

M-am dus prima la masă, să o ajut cu micul dejun. M-a

pus să stau jos și să o ascult cu atenție.
- Ieri mai aveam puțin și sunam la poliție. Îți dai seama ce
probleme era să îmi faceți? Puteam să fiu arestată pe loc.
Iar în loc să stați cuminți și să vă răscumpărați greșeala, voi
ce ați făcut?

V-ați jucat cu mingea în casă și mi-ați spart veioza. A fost

un cadou de la nuntă. Pe mine mă depășește situația și nu
pot să vă cresc, am încercat. De aceea, o să te rog să iei o
decizie. Mie îmi place de tine, ești o fetiță inteligentă, fru-
moasă și cuminte.

Văd că ai potențial, dar fratele tău nu seamănă deloc cu

tine. E încăpățânat, răspunde și nu reușește să treacă peste
plecarea voastră de la cealaltă familie maternală. Nu are în-
credere în mine și eu nu pot să mă lupt cu el.

Prin urmare, vreau să îl dau la casa de copii și o pot face

chiar acum, trebuie doar să dau un telefon, iar pe tine să te
țin și să te cresc până o să fii majoră. Ce zici?

Brusc, mi-a pierit pofta de mâncare. Mă privea de parcă

îmi dădea o veste bună.

- Adică să rămân fără fratele meu?

- Nu fi așa dramatică, e băiat, o să se descurce el. Rămâi?
Ce zici? Decizia e la tine.

Eu și fratele meu ne aveam doar unul pe celălalt de la ple-

carea mamei nr. 2. Știam că există un fel de regulă nescri-
să că frații trebuie să rămână mereu împreună, mai ales
când lumea se destramă.

M-a bușit plânsul din nou. Nu puteam să mai pierd încă o

persoană pe care o iubeam. Mi se părea că îmi condamnam
singură fratele la suferință, în timp ce eu rămâneam, de
bine de rău, în siguranța unei familii, chiar dacă nu era
una fericită.

- Pot să mă mai gândesc la asta? am întrebat.

- Nu. Va trebui să îmi dai un răspuns acum.
Oricât de mult mă speria gândul că o să ajung într-o casă
de copii, să decid eu ca fratele meu să plece singur mi se
părea prea mult. Era, practic, singurul om în care aveam
încredere.

- Atunci nu, nu o să rămân aici fără fratele meu. Unde

merge el o să merg și eu.

Mama nr. 3 și-a strâns buzele într-o linie dreaptă, a apucat

receptorul telefonului fără ezitare, a tastat un număr și a
transmis mai departe decizia mea.

- Bună ziua, puteți să veniți să îi luați pe amândoi și să îi

duceți la cea mai apropiată casă de copii. Nu vor să rămână
la mine, a spus în găurile receptorului, privindu-mă direct
în ochi, ca să răsucească cuțitul în rană.

Fratele meu mă întreba din priviri ce i-am mai făcut ma-

mei nr. 3 ca să ia această decizie. Ne-am luat în brațe și
ne-am apucat să ne împachetăm bagajele. Niciodată nu
am simțit o frică mai mare.

***

Până atunci nu îmi închipuiam că sfârșitul lumii poate pu-

tea arăta mai rău decât prima dată. Se spune că e un eve-
niment care are loc o dată și apoi toate se termină, pentru
totdeauna. Pentru noi era doar începutul.

Să fii dat la casa de copii e rău. E un loc înfricoșător, unde

regulile dintr-o familie își pierd importanța.

Din primele minute primești un lacăt pentru dulap, ca mă-

sură de siguranță, ți se spune să nu plângi în public, ca să
nu pari slabă și să devii o țintă a batjocurii, mănânci din
farfurii de tablă la ore fixe și adormi cu gândul că cineva
te-ar putea bate în somn.

Lumea ni se prăbușea din nou la cei 9 și 11 ani ai noștri,

de data asta fără îmbrățișări și pupici de rămas bun. Lu-
crurile nu aveau cum să își revină la normal, cum m-aș fi
așteptat în urmă cu câteva săptămâni. Acum veștile rele
aveau să curgă în cascadă.

Măcar îl aveam pe fratele meu lângă mine. Era un fel de

consolare, să știi că nu ești singur.

În rest, lumea putea să se prăbușească pe noi.

***

Azi, 13 ani mai târziu, mă plimb pe o stradă aglomera-

tă din zona Obor, în București. Mă sună mama nr. 2. Mă
opresc lângă un magazin cu vitrina lustruită să vorbesc la
telefon. După mulți ani, o să petrecem Crăciunul împreu-
nă.

- Să te îmbraci bine. E frig în Brașov, îmi spune.

Zâmbesc și mă uit din nou în reflexia geamului. Părul mi-e

în continuare ciufulit, dar am renunțat la codițe. Încă port
blugi evazați iar acum îmi tricotez singură puloverele. Fără
Google Maps mă rătăcesc cu ușurință și, uneori, uit să îmi
fac patul dimineața.

Pare că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

În ziua în care scriu aceste rânduri, Statele Unite și-au
închis ambasada din Kiev. E o măsură de siguranță, ni
s-a spus, vor să își protejeze cetățenii detașați, personalul
ambasadei. Se așteaptă un atac aerian semnificativ, au
adăugat.

Câte tone de explozibil înseamnă semnificativ, nu se

știe. Știm atât de puține, iar posibilitățile sunt atât de
multe, încât aș paria că atacul a început deja. Numai că e
informațional-psihologic.

În aceste condiții totuși, gradul de alertă rămâne moderat,

cu toate că în sufletele noastre parcă simțim că ceva e pe
cale să se întâmple. De mâine se va schimba vremea, am
fost anunțați. Or să vină ninsorile. Însă acum e mai cald
decât normal și prin fereastra deschisă un vânt subțirel
îmi zvântă părul de pe ceafă, care e umed de la vestonul
impermeabil. Greutatea acestuia mă apasă. Dacă aș fi
afară în avanpostul de observație, cred că m-aș afunda cu
gleznele în pământ.

Noi păzim cerul aici, lângă scutul antirachetă. Am sub ochi

un radar, cu care monitorizăm spațiul aerian. Mă joc c-un
joystick în stânga și-n dreapta, pe niște hărți digitale care
nu par aievea, dar care sunt distanța dintre noi și inamic.

Mă uit până mă dor ochii la tot felul de puncte pâlpâitoa-

re. Mă uit și pe geam. Scrutez orizontul. Nu-mi vine a cre-
de că dacă e să vină, racheta o să apară întâi pe monitor
și abia pe urmă în raza mea vizuală. Eu cred în ochii mei.
Sunt convinsă că o să văd racheta venind. Înainte de ra-
dar. Ideal ar fi să nu vedeți rachetele cu ochiul liber, ni s-a
spus, pentru că atunci e deja prea târziu.

Mă rog. Oricine a chibzuit asupra acestei recomandări

n-are ochii mei. Mama îmi spunea că am ochi și la ceafă.

De afară se aude uneori câte un lătrat și schelălăit de câi-

ne tânăr. E Norman, pe care astăzi nu l-au mai lăsat să se
apropie de perimetru și acum se uită prin gardul de sârmă
ghimpată la vechii lui prieteni. De obicei bântuie printre
picioarele noastre și nu-ți dai seama că e acolo lângă tine,
decât când simți că te atinge cu nasul lui umed.

Tot de la fereastră văd și aliniamentul de lansatoare verti-

cale MK-41, care îmbrățișează niște rachete-interceptoare,
Standard Missile 3. Știu, cu siguranță, că ele sunt constru-
ite dintr-un metal inert, dar astăzi par neliniștite și ele. Nu
vă faceți iluzii, ni s-a spus, SM-3 nu utilizează explozibili,
doar distrug ținta prin coliziune directă. Hit-to-kill. Nu
veți putea riposta cu foc ucigător.

N-am văzut până acum foc distrugător decât la televizor

și pe reels-uri. Am văzut cum țâșneau în noapte rachetele
deasupra cerului Odesei. Dar și atunci mi s-a părut întâi
că văd cu ochiul liber vâlvătaia.

Eram în punctul de observație și undeva departe, depar-

te, unde linia cerului părea că moare într-un negru și mai
profund, mi se năzăreau luminițe. Ca atunci când, după ce
se liniștesc artificiile, orizontul rămâne iluminat în culori
pastel, ca niște răni ce așteaptă să se închidă. Nu mi-e fri-
că. Adică, nu obișnuia să îmi fie frică. Dar astăzi este altfel.

Scriu cu un creion de grafit pe care mi l-a dat tata la în-

corporare. A zis că a făcut armata cu el în buzunar. Îl fo-
losea ca să adnoteze hărțile și pozițiile inamice în tot felul
de teatre de război imaginate pe care le utilizau în timpul
exercițiilor tactice. A zis că o să-mi poarte noroc. Nu știu
dacă a fost norocos, dar cu siguranță se dovedește a fi util.

Aș fi folosit un google doc ca să pot întocmi această scri-

soare, însă internetul a fost oprit în urmă cu două ore.
Atunci am înțeles că ziua de astăzi e diferită de altele care
începuseră la fel, dar care s-ar putea termina absolut prost.

Eram la popotă și ciuguleam din prânzul livrat la caserolă.

Chiar mă gândeam: ce voi face astăzi cu resturile de
aripioare de pui, dacă Norman nu e primit în campus?
Atunci Marceluș s-a ridicat în picioare în mijlocul încăperii
care mirosea a ciorbă și a cartofi cu ceapă și a vorbit așa cum
vorbesc pastorii la adunările creștinilor, fără remușcări și
fără îndoieli.

- Se pare că Zombiul american a început Al Treilea Război

Mondial.

Amerikkk tocmai a închis „temporar” ambasada de la Kiev.

„Partenerul strategic” face ce a făcut în Irak și Afganistan,
după ce provoacă distrugere, fuge cu coada între picioare
înapoi peste ocean ca să fie în siguranță! Acum așteptăm
să fim țintele unor bombardamente cu arme nucleare.

Ăștia care sunteți pro război mondial doar de dragul unui

stat considerat „neprietenos”, de dragul unui corupt de-
pendent de cocaină sau de boală pe Rusia, sunteți pregă-
tiți să muriți? a spus și a fost satisfăcut că a spus.

Apoi s-a așezat și a șters cu un dumicat de pâine un rest

de sos de pe fundul caserolei lui. Era de parcă toate s-ar fi
rezolvat odată ce gândurile multora din cei de-aici au fost
rostite, ca predica în biserică. La popotă s-a făcut liniște
și ne uitam unul la altul. Numai ambalajele de plastic foș-
neau stingherite. Nu eram pregătiți să murim, evident,
cine ar putea spune vreodată că este?

Ne bazăm pe tehnologii de detecție, calcul și intercepție

extrem de precise, ni s-a spus în momentul în care am pus
prima dată piciorul aici, pe flancul estic. Aici vă aflați în
epicentrul unuia din cele mai avansate sisteme defensive
din lume. Atunci am răsuflat ușurați. Era, totuși, o garan-
ție. Dar astăzi, parcă nimic nu mai prinde cheag și toate
certitudinile ni s-au diluat. Așa că ne-au tăiat internetul,
ca să nu mai citim știrile.

Cel mai greu este să aștepți. Și incertitudinea e grea. Cu

incertitudinea n-ai ce să faci, că risipirea ei nu depinde de
tine. E de la ei, cum se spunea pe vremuri, când televizo-
rul cu lămpi începea să vadă purici și imaginea juca stân-
ga-dreapta brodată cu dungi mari și negre.
Așteptarea atârnă parcă mai tare în balanța dintre lucru-
rile care te înnebunesc. Fiindcă e un act fizic pe care simți
că ai putea să-l controlezi, să-l fentezi inventând un joc
mental sau o activitate care să-ți mute gândurile.

Dar astăzi trebuie să stăm pe loc zgâindu-ne cu ochii în

monitorul ăsta, numărând niște puncte mici care se mișcă
aleatoriu. Noi nici nu știm ce sunt acele puncte.

Ne uităm la ele, apoi încercăm să descifrăm privirea ex-

pertului american, care se uită și el peste umărul nostru
când la monitor, când la cer prin fereastră.

Dacă vedem îngrijorare, ne îngrijorăm. Dacă vedem nepă-

sare, răsuflăm ușurați. Mi-a stat inima adineauri, fiindcă
mi s-a părut că s-a încruntat când i-am arătat ceva ce mi
se părea că se mișcă cu o viteză nemaipomenită. Dar și-a
dus numai mâna în dreptul inimii și și-a liniștit un oftat.
No worries, mi-a spus. You will know it when you see it.

Am zis OK. Era același om care în ziua când am depus ju-

rământul era tot la fel în spatele meu și se uita ca și acum
la cer. Mi-a arătat cu degetul butucănos spre un avion su-
personic care trecea rupând bariera pe deasupra noastră
și a zâmbit când m-a văzut cum îmi țineam amândouă
mâinile peste urechi, ca să mă protejez de tunetul acela
covârșitor.

În interiorul meu m-am făcut mică și scofâlcită, de par-

că sufletul meu se zbârcise, așa ca resturile unui miez de
nucă uneori chiar și când învelișul este intact. The sound
of freedom, mi-a spus el.

Atunci am privit iar pe fereastră. Și am văzut ceva care lu-

cea în depărtare. Era aproape de apusul soarelui și știm că
soarele apune mai repede în lunile de iarnă. Mi s-a părut
că e o dronă. Apoi mi-am zis că e o pasăre ale cărei aripi
reflectă lumina aceea de final de zi, ca o oglindă îndrepta-
tă spre foc. Dar nu era nici una, nici alta.
Ceva sclipea frenetic și alarmele au început să țiuie isteri-
ce. Inima îmi bătea să îmi rupă pieptul. Și pe monitor nu
se vedea nimic din această agitație de la sol.

Apoi am auzit o lovitură și un scrâșnet și am crezut că

cineva intrase cu mașina în gardul de sârmă ghimpată,
împingând poarta ruginită. De la geam am văzut obiectul
strălucitor proptit pe pământ. Mânjit cu praf. Dar totuși
lucind cu irizații de metal. Precaut, câinele Norman s-a
apropiat curios. Ieșise de după un boschet de măceșe
ornat cu pungi de plastic aduse de vânt și câteva pet-uri
aplatizate de convoaiele noastre.

De la geam, încercam să ne dăm seama ce este. Alarmele

s-au mai domolit sau poate doar mă obișnuisem eu cu ele.
Se auzeau încă undeva în fundal, dar nu destul de tare în-
cât să nu-mi mai aud gândurile.

Și cum mă uitam țintă la boțul argintiu, cam cât o min-

ge de fotbal, pe care Norman se chinuia, la fel ca noi, să-l
descifreze mirosindu-l de zor, mi-am amintit de ultima
întâlnire cu generalul Măciulici, șeful marelui stat major
al Armatei. Fusese cu numai câteva zile în urmă, pe când
intrasem în dispozitiv de apărare aici la scut, schimbând
garda, cum s-ar spune.

Se plimba printre noi în uniforma lui impecabilă, de care

atârnau ordinul Steaua în grad de Cavaler, ordinul Virtutea
cu însemn de război, ordinul Serviciu credincios, emblema
de Onoare, medalia internațională pentru misiuni în
teatrele de război, singura decorație acordată de americani
unui general de pe frontul de Est.

Pe cap, generalul Măciulici purta un con executat perfect

din folie de aluminiu. Ne-a înmânat fiecăruia o broșură
scrisă cu cerneală simpatică, pe care în acea primă seară
am încălzit-o deasupra cănii de ceai. Erau expuși pas cu
pas pașii pentru a obține, la rândul nostru, un coif din fo-
lie de aluminiu cât mai profesionist realizat.
1. Rupe o bucată mare de folie de aluminiu suficientă pen-
tru a acoperi capul.

2. Așază folia peste cap sau suport și preseaz-o ușor pen-

tru a lua forma acestuia.

3. Adaugă mai multe straturi de folie pentru a face coiful

mai rezistent și mai gros.

4. Asigură-te că straturile sunt bine presate, pentru a crea

o barieră uniformă.

5. Decupează marginile, astfel încât coiful să fie conforta-

bil și să nu blocheze complet vederea sau respirația.

6. Adaugă vârfuri sau alte elemente decorative pentru un

aspect distinctiv (opțional).

Armele psihotronice acționează asupra psihicului uman

alterându-i starea de normalitate, ne spusese generalul.
Creierul uman este centrul tuturor sferelor de creație și
simțire.

Armele psihotronice se bazează pe radiații și frecvențe

precum cuptorul cu microunde. Nu uitați, cine deține in-
formația, deține puterea!

M-am uitat cu atenție la Norman care terminase de exa-

minat intrigantul obiect strălucitor. Câinele s-a așezat pe
burtă, protejându-l între labe, de parcă ar fi primit un os
de soi. Apoi a început să îl lingă și să-l ronțăie între măsele
cu satisfacția flămândului.

Când în sfârșit capacul strălucitor a alunecat în lături am

recunoscut trăsăturile generalului Măciulici, cu fruntea lui
înaltă, mustățile pomădate și coiful lui din folie de alumi-
niu, conceput după model prusac.
În adolescență, preocupat fiind cu lucruri adolescentine,
am tot avut senzația că lumea s-a terminat. Dacă mă puneai
atunci să-ți spun ce e depresia, aș fi zis că e incapacitatea
de a înțelege cum lumea continuă, cum autobuzele trec
în continuare pe la geamul tău, cum vocile se aud în
continuare la televizor, cum lumea încă vorbește. De ce
vorbește încă lumea? Nu știu, oare, că lumea s-a terminat?

Zece apocalipse mai târziu, înveți că sentimentul ăsta nu

mai e ceva în care să-ți permiți să te scalzi prea lejer. Fie-
care scufundare pare că face tonul vocii care-ți șoptește
lucrurile astea din ce în ce mai final, din ce în ce mai lipsit
de orice culoare, o voce care-ți șoptește înfundături gri.

În stările astea, atunci când cineva îmi spunea că „nu

e sfârșitul lumii” — îi uram. Îi uram mai ales pentru că
îmi dădeam seama că pe de-o parte au dreptate, că încă
respiram, dar mi-era imposibil să explic cum tocmai
această respirație părea o trădare continuă.

De ce încă mai respir în această lume care s-a terminat? Ce

fel de pedeapsă e asta, să continui să respiri, mort fiind?

Pe parcurs am învățat că întrebările astea nu sunt bune, nu

sunt productive, îți limitează capacitatea de a interacționa
emoțional cu alți oameni în moduri signifiante. Aceste
apocalipse interioare sunt eminamente invizibile pentru
oricine altcineva, așa că trebuie să înveți să te porți ca și
cum ele nu s-ar întâmpla.

În timp, luxul de a fi preocupat de întrebările astea despre

respirații dispare, deși sentimentul care le provoacă — nu.
Mi s-a întâmplat să treacă luni întregi în care să merg pe
stradă și să simt că sângerez cum respir. Absurdul unei
interacțiuni normale cu o altă persoană în timp ce tu te
simți înjunghiat părea o pedeapsă peste altă pedeapsă. O
pedeapsă la pătrat.
În aceste condiții, în care viața continuă cu obstinație, deși
nu i-a cerut-o nimeni în mod particular, aceste lovituri
peste lovituri în fibra emoțională creează niște bătături,
niște segmente desensibilizate.

În scopul mergerii tot înainte și înainte, propulsați

neconsensual prin timp și spațiu, dezvoltăm capacități de-a
dreptul impresionante de a nu mai simți. Desensibilizarea
asta nu se întâmplă după niște coordonate foarte precise,
o lovitură într-un loc poate să stingă lumina într-un cu
totul altul, nebănuit.

Drept urmare, nu-și alege nimeni bătăturile, așa cum nu-

și alege nimeni mersul, așa cum nu-și alege nimeni ce mai
poate să simtă sau nu. Cât anume nu simți devine doar o
chestiune de supraviețuire, ca să poți să pui în continuare
un picior în fața celuilalt.

Așa că atunci când oamenii spun că „nu e sfârșitul lumii”,

într-un sens foarte important au perfectă dreptate, dar ar
trebui lăsat loc și pentru acel mod în care nu e adevărat.
Acel mod în care sfârșiturile lumii se întâmplă constant,
lumi întregi interioare dispar fără să le fi văzut nimeni
vreodată, universuri întregi se colapsează și sunt absor-
bite în beznă, fără niciun sunet.

Dacă ai norocul să supraviețuiești suficientor sfârșituri,

vârsta acumulată însăși îți instalează o înțelepciune forțată
care-ți dictează că nimic din toate lucrurile astea nu con-
tează. Lumea nu se oprește niciodată să consemneze aces-
te pierderi, că n-are timp, sunt alte lucruri de făcut. Banda
rulantă continuă plină de cruzime și indiferență, că tre-
buie ajuns undeva. Unde, mai exact?

În ultimii ani, dintre toate lucrurile pe care le-am învățat,

fenomenul numit „complexitate emergentă” mi-a schimbat
cel mai mult perspectiva asupra umanității la nivel de
ansamblu. Complexitatea emergentă descrie manifestarea
unui sistem compus din unități mici și simple care posedă
un număr limitat de capacități, dar care, odată adunate
împreună, dau naștere unor abilități noi, care nu rezidă în
niciuna dintre părțile constitutive.

Exemplul clasic de complexitate emergentă e mușuroiul

de furnici care construiește structuri subterane complexe,
în ciuda faptului că nicio furnică individuală nu are niciun
plan arhitectural sau vreo viziune pentru cum ar trebui să
se întâmple asta.

Dacă ar fi să prinzi vreo furnică individuală s-o iei la

întrebări, n-ar putea să-ți zică mai nimic despre ce se
întâmplă, și totuși structura este creată și posedă o anumită
coerență.

Alt exemplu, ceva mai plăcut estetic, e al unui stol de

grauri, acele păsări mici și negre care compun unduiri
hipnotizante pe cer din mișcările lor simple dar simultane.
Fiecare graur doar imită mișcările vecinilor apropiați, dar
împreună creează acele forme spectaculoase pe care ei
înșiși nu le văd niciodată.

De vreun an imaginea asta îmi apare constant în cap atun-

ci când mă gândesc la societățile umane. Omenirea e for-
mată tot din unități mici și multe, dar deloc simple.

Există o complexitate infinită în capacitățile umane —

atunci când ele se mai și adună și se oglindesc, se mișcă
împreună și se resping, pe văzute și nevăzute, mișcările
create nu au cum să fie comprehensibile în totalitate de
către niciun singur individ prins în vâltoare.

Interconectivitatea noastră dobândită în ultimii douăzeci

de ani adaugă un complet alt strat peste aceste mișcări,
pentru că acum vecinii la care ne raportăm pot fi la mii de
kilometri de noi.
Este ceva despre care se tot discută la nesfârșit, dar tocmai
pentru că e un fenomen atât de important, care nu are
cum să nu schimbe ontologia societăților omenești.

Fundamentele existențelor noastre s-au deplasat în modu-

ri incalculabile, într-un timp ridicol de scurt, astfel încât
noi putem doar să alergăm în urma acestor fenomene cu
mâinile întinse, în speranța c-o să prindem câte-o bucățică
de nouă înțelepciune, câte o fărâmă palpitantă din noua
imagine de ansamblu, pe care oricum nu avem cum, vre-
odată, niciunul, să o interiorizăm în totalitatea ei.

În termeni politici, Mark Fisher discuta despre ceva

similar în 2009, când scria că nu există niciun centru al
capitalismului, nicio figură centrală la care să poți apela,
nicio autoritate care să-și asume responsabilitatea pentru
modul în care se desfășoară banda rulantă. N-a făcut-o
niciunul dintre noi, și totuși suntem cu toții pe ea și o
compunem împreună în fiecare zi.

În termeni filozofici, dispariția centrului fusese deja

anunțată în mod dramatic de Nietzsche prin ideea morții
lui Dumnezeu. Dispariția acelei imagini de ansamblu la
care să ne raportăm cu toții, forma pe care să o avem cu
toții în minte în ciuda faptului că n-avem cum s-o vedem
niciodată.

Ideea ceva mai importantă aici era nu atât decăderea

creștinismului, cât utilitatea unor ficțiuni populare care
să ne permită să acționăm la unison într-un fel care ne
asigură construirea de adăposturi benefice.

Aceste ficțiuni populare se numesc „valori”, și ele sunt miza

în așa-numitele „culture wars” de azi. Păreri împărțite, în
funcție de mediul în care a crescut fiecare, despre ce anume
ne-ar face să ne mișcăm cât mai bine în noile condiții ex-
istențiale în care ne regăsim.
Ce înseamnă „cât mai bine”, în acest context, e determinat
de noțiuni individuale de autoconservare, mai mult sau
mai puțin conștiente.

Confruntați cu o cacofonie fără precedent de voci, unii

cred că mai bine tace toată lumea, că e prea mult, haideți
să ne întoarcem la liniște. Această liniște, dorită în forma
asta, nu mai are cum să se întâmple decât printr-o supri-
mare autoritară, în care diversitatea vocilor să fie redusă
artificial printr-un bocanc bine plasat.

Această nevoie de liniște nu ar trebui să fie nici minimi-

zată, nici batjocorită, este reacția unor ființe la o canti-
tate copleșitoare de stimuli, venită din senzația de asediu,
chiar dacă nu e neapărat clar cine sau ce le asediază. Deși
poate eficientă pe termen scurt, această strategie nu are
cum să fie altceva decât una de animal care-și vâră capul
în nisip în speranța că pericolul va trece.

Pericolul nu va trece. Cutia pandorei a fost deschisă, caco-

fonia de voci ne relevă faptul că diversitatea umană e mai
mare decât ar fi putut să-și imagineze oricine, vecinii
noștri apropiați și îndepărtați fluctuează în moduri spec-
taculoase pe spectrul umanității și asta nu are cum să se
schimbe vreodată.

E o funcție a complexității uluitoare a creierului uman, pe

care ori o acceptăm într-un efort de a ne înțelege propriile
bogății, ori tragem cu dinții să o limităm cât mai putem,
speriați de propriile capacități.

Așa cum nu poate exista niciun singur om care să vadă

totalitatea formelor făcute de mișcările societăților ome-
nești, nu există nici acel om care să înțeleagă potențialul
total al variațiunilor umane. În fața acestor cantități in-
comprehensibile, e necesar un anumit grad de umilitate,
menținut într-un spirit al curiozității.
Această dezbatere pe „valori”, este, oricum, profund viciată,
intermediată de niște părți interesate doar de a menține
conflictul în scopul segregării oamenilor pe clase într-un
fel care să mențină banda rulantă cât mai operațională și
cât mai neschimbată.

Din câte pot eu să-mi dau seama, așa a tot funcționat isto-
ria noastră recentă, și orice progres înregistrat în direcția
unor societăți mai complexe s-a întâmplat mereu prin trei
pași în față și doi în spate. Pașii în față cred că tocmai i-am
făcut, pare că e momentul acum ca elasticul să sară la
loc, tensiunea întinderii spre noi orizonturi a devenit prea
mult din nou.

Aceasta fiind situația, perspectiva mea de simplu graur mă

împiedică să mai relaționez cu toate aceste lucruri altfel
decât metaforic.

Pretenția de a identifica vreo formă precisă e satisfăcută

de o iluzie autogratulantă: chiar dacă reușești vreodată să
pui vreun punct pe vreun „i”, în secunda doi litera deja s-a
schimbat, forma e alta, rămâne doar satisfacția pozei. Și,
într-adevăr, poți să-ți faci un întreg album din asta.

Problema cu sfârșitul lumii e că nu se întâmplă niciodată.

Se întâmplă, în schimb, doar sfârșitul lumilor, în mod con-
stant, atotprezent, mut.

Singurul sfârșit real e cel pe care nu-l vom mai putea con-
stata. Până acolo, loviturile se vor ține lanț. Pentru aceste
lovituri trebuie ținut doliu.
 - Genovel, tu crezi că există extratereștri?
- Dacă le dau un pumn în gură îi fac pilaf.
- Ce se întâmplă când mori?
- Mor de tine.

Când Felicia din Onești l-a cunoscut pe Genovel din Pitești,

a simțit, pentru prima dată în viața ei, că totul are un sens
și că strigătelor ei interioare nu le mai răspunde doar un
ecou singuratic.

Felicia cea nu prea umblată prin lume vede primul ei

Opel Calibra

Până la cei 20 de ani ai ei, familia a ținut-o din scurt.

Taică-su, un mustăcios malac, a avut mereu păreri fixe
despre viață și mersul lucrurilor. Când ceva nu-i convenea,
răspundea mereu cu „nu contează, Jean boxează” și făcea
tot ca el, convins că știe tot.

După Revoluție a deschis un butic în Onești, s-a făcut

patron și le-a pus pe cele două femei din viața lui să vândă,
cu schimbul, eugenii, pufuleți, suc, lichior cu aromă de
nuci verzi, salam, vată, pâine și vegeta.

„CamiFel Impex S.R.L.” a adus familiei un venit decent și

respectul comunității oneștene, în fața căreia familia a stat
mereu la poză, fără să clipească, să nu li se strice filmul.

Cami, mama Feliciei, și-a idolatrizat mereu bărbatul și i-a

înțeles toanele: până la urmă ce vină are el că ea a uitat,
toanta, să pună mai multă sare în ciorbă? Când fiică-sa a
venit să-i ceară să o lase la gimnastică a întrebat-o, tăios:
Da ce-ți veni dragă, ce-ți veni?

La fel cu cenaclul literar, excursia la Vatra Dornei, cursuri-

le de karate, mersul la discotecă sau la balul de absolvire.
Ce-ți veni, dragă? Ce-ți veni, spune?!

Școala a terminat-o cu 8.20, 12 clase. I-au plăcut mult

geografia și istoria și cam atât.
 - Mamă, visez să ajung într-o zi la Paris, că e mai frumos
ca Oneștiul nostru drag.
- Ce-ți veni, dragă? a mugit mă-sa.

Așa că Felicia n-a fost, niciodată, prea umblată prin lume.

E anul 1999, la „CamiFel Impex S.R.L.” s-au băgat la vân-
zare cristale care să apere Oneștiul de sfârșitul lumii, iar
în fața magazinului trage Genovel, într-un Opel Calibra
tunat, care pârâie ca disperatul.

- I-auzi ia cum toarce fata. Cașto, vericule, viață!

Dragoste la prima vedere

Băiatul își vizitează niște verișori din Moldova și descinde

în oraș în blugi turcești, geacă de piele cu catarame mari și
Adidas Torsion albi, cu dungi galbene. Adidașii „se mișcă
natural. Sunt creați cu un singur gând: să câștige. Dacă
vrei cu adevărat, poți.”

- Ce tip original, și-a zis Felicia, când l-a văzut prima

dată.

La radio se aude TLC, „No scrubs”, dar lui Genovel nu-i

prea place porcăria. Oprește motorul. Din butic răsună
acum pe toată strada „Regina Tristeții”. Lacrimi, lacrimi,
lacrimile vieții Am ajuns reginaaaaaa, reginaaa tristeții.
Cântă Mariana Șercău. Copiii din cartier s-au strâns
grămadă.

- Regina mea, nu mai fi tristă, că am venit. Vrei un Assos?

- Nu fumez.

Băiatul e frumos, deși cam scund: 1.73m, păr negru, dat

pe spate cu gel, ochii mici și rotunzi, ca două mărgele.

Se face seară, Felicia se strecoară din casă când ai ei moțăie

la televizor și se duce la discotecă, unde dansează pe Adri-
an Copilul Minune cu Genovel până la 3. Băiatul o prinde
de șolduri și o trage spre el, ea se simte liberă și excitată.
Genovel îi jură dragoste eternă și o întreabă dacă tatăl ei e
cumva hoț, pentru că a furat toate stelele de pe cer și le-a
pus în ochii ei.

Viața

„Fata mea e un bob de strugure dulce-dulce”, i-a spus pa-

tronul lui Genovel, când Felicia l-a adus acasă. „Toți o vor,
dar nu e pentru oricine”, i-a explicat malacul de ta-su peți-
torului din Pitești.

Mare combinator, Genovel a stat acolo cuminte și a răspuns,

pe rând, întrebărilor: Ce sunt ai tăi? Ingineri. Ce situație
materială deții? Foarte bună, mărci și dolari. Ce planuri
de viață ai? Vreau să-mi deschid consignație.

Felicia a stat tot timpul în camera ei, cu bunică-sa care îi tot

cerea apă, deși îi spusese deja că n-are voie să părăsească
incinta. La televizor, Papa Ioan Paul al II-lea le făcea cu mâna
românilor, iar la Onești bătrâna din cameră îi răspundea
cu cruci și sete.

După vreo oră, bărbații au stabilit data nunții pentru

august și restul detaliilor. A doua zi, capul familiei a mers la
Restaurant Select, singurul din oraș dedicat evenimentelor
astrale și a plătit avansul: două milioane 950 de mii de lei,
cu aranjament floral inclus.

„Familia patronilor de butic, Cami și Jean Boxează, are

mare plăcere să vă invite cu bucurie nețărmurită la nunta
fiicei lor dulci ca bobul de strugure, Felicia, cu Genovel.
Masa festivă va avea loc la Restaurantul Select, începând
cu orele 16.00.”

- Vai tăticule, ce frumos! i-a spus Felicia când a văzut și

invitațiile de nuntă. Nu e cam scump?
- Nu contează, strugurele meu, Jean Boxează, i-a arătat
taică-său mărinimie.
- Alo, ce-ți veni, fată? a corectat-o sever maică-sa.
- Vine sfârșitul lumii, a prevestit bătrâna casei, încă
 pătrunsă de vizita Papei în România.
- Fă, nu trânti portiera aia așa tare, ai draci pe tine? i-a
zis câteva ore mai târziu și Genovel, când a scos-o la
plimbare în Opel Calibra pe viitoarea lui soție.

Prima moarte

Luna mai 1999 a trecut ca și cum n-ar fi fost. În iunie

deja tot orașul știa că fata lu’ Patroane se mărită și că la
nuntă vor fi ciorbă sărată, sarmale, friptură și un tort de
marțipan de trei etaje, de la Cofetăria pocăiților din oraș,
cea mai bună din județ.

În iulie a dus-o taică-său cu Cielo la Bacău, să-i ia rochie

de mireasă, iar Feliciei i s-a părut că Bacăul e seara mai
frumos decât Parisul. Rochia de plastic alb îi cobora până
la călcâie, chestie care i-a cam enervat pe părinți.

- Ce-ți veni, dragă, de o târâi așa pe jos?

Genovel a schimbat niște mărci și și-a luat și el costum de

haine bleu, o cămașă cu guler lat și pantofi ascuțiți cașto.
A fost prima dată când ea l-a văzut încălțat și cu altceva.

- Genovel, tu crezi că o să avem mulți copii?

- O herghelie, fata mea.
- Tu ce crezi că e iubirea? E ca sarea în ciorbă, Genovel?
- Sare-aș în tine să sar.

În august totul era gata, mai puțin mirele. Dispariția lui

Genovel cu o zi înainte de nuntă a șocat Oneștiul ca rău
ca disponibilizările de la RAFO, unde linia de separare de
benzen, toluen și xilen fusese sistată, din cauza uzurii mo-
rale și fizice.

Vecinul de la parter a spus că băiatul a fugit în toiul nopții,

între 02.00 și 03.00, când toba spartă de la Opel Calibra
era să-i dea infarct. Felicia a dormit dusă în noaptea aia,
în cameră cu bunică-sa, la etajul trei, pe partea cealaltă.
Cea de-a doua moarte și ultima

Disperat, taică-su i-a convocat de urgență la apartament

pe Vasi a lui Doina de peste drum, vechi prieten din co-
pilărie cu fii-sa și iubit din adolescență, când i-a și pus o
mână pe sân și a strâns-o prea tare.

- O iubești pe strugurele meu? l-a întrebat nerăbdător.

- Oooo, ooo iiiubbbbesc, a răspuns Vasi, pe care emoțiile
îl făceau și mai bâlbâit decât era din naștere.
- Oooo vrei, pftiu băga-mi-aș pula, că m-am molipsit de
la tine băiete. Zi, o vrei sau nu?
- Oooo, dar nnnoi suntttem sssărraci, Patroane.
- Nu contează, Jean Boxează. Eu am plătit avansul la
Select și tot Oneștiul știe că fata se mărită. Nu mă face
pe mine de căcat un piteștean împuțit, a tunat patronul
de butic.

Felicia a așteptat cuminte în cameră și mare lucru n-a mai

zis, vreun an după nuntă. S-a împuținat mult, ca o stafidă.

Atunci când ea a decis că-i gata, gâtul i-a trosnit rapid și

definitiv, cu un Poc care a umplut, seara după program,
buticul familiei și care a fugit pe ușă afară, când au găsit-o
ai ei.

În ziua cu îngropăciunea era îmbrăcată în mireasă, iar la

cap i-au stat puțini: niște rude îndepărtate, bunică-sa care
a cerut un pahar de apă și câțiva vecini.

Când au băgat-o în pământ și au sigilat totul, pe deasupra

a trecut un avion ușor care căra după el un banner mare
cu Nutline.

Patroane s-a uitat lung la avion, apoi la cum boaba lui de

strugure se cufundă, boțită, în pâmânt.

- Dragă, ce-ți veni, dragă??? și-a luat și maică-sa rămas

bun.
1. Ai curs printre toate ca apa

Când ai pășit înăuntru, casa arăta ca de obicei. Ca și cum

nu s-ar fi întâmplat nimic. Ai avut impresia că treci dintr-
un univers paralel în altul. Pe sârme, în balcon, rufele sunt
întinse ordonat, pe umerașe.

Miroase puternic a bețișoare parfumate. Pe fiecare masă și

birou din casă e așezată tacticos câte o sticluță de odorizant
cu aromă de mosc. Te surprinde. Te așteptai să miroasă a
cadavru.

E cinci dimineața și nu s-a crăpat încă de ziuă. În cameră

e rece și beznă. În hărmălaia greierilor și a cocoșilor care
s-au trezit demult, arunc pătura de pe mine și aprind lu-
mina de la baie. Apa care curge de la robinet e ruginie, iar
pe gemulețul din colț intră fum de la pirostriile aprinse
deja, cu un ceaun deasupra, în curtea din spate.

Miroase ca la bunică-mea în bucătăria de vară și mă gân-

desc că, oriunde ai fi în lume, diminețile de la țară miros
la fel. În timp ce mă spăl pe față, pe fereastră intră o în-
treagă lume, animală și umană, frânturi de vieți care au
existat și până să ajung eu acolo și vor rămâne și după ce
voi pleca eu de acolo.

Afară, pe masa de lemn din foișorul pierdut printre tufe și

copaci uriași, mă așteaptă o cană cu cafea, iar peste cân-
tecul păsărilor și cârâitul găinilor un frigider vechi cu un
șervet deasupra bâzâie ca o coloană vertebrală sonoră.

La orizont, din spatele copacilor care umbresc toată curtea,

se ițesc culorile violente ale răsăritului african, iar de pe
drum aud motorul Jeep-ului și rucsacii cum se prăbușesc
în portbagaj. Mă învelesc într-un hanorac, sorb cafeaua
cu gust de cardamom și inspir.

Jumătate de oră mai târziu, savana gonește pe lângă mine

și timpul nu mai există.
Îți strângi hainele în saci de gunoi, în fugă. Arunci febril la
un loc bocanci, tricouri, creme. Speri că n-o să uiți nimic.
Inima îți bubuie ca un ciocan în piept. Te uiți la ceas. Să nu
vină mai devreme, să nu vină, să nu vină.

L-ai văzut și când te-ai îndepărtat, cu mișcări lente, ca să

nu te simtă, ca un animal de pradă, dintr-o dată ți-a crescut
un ochi în ceafă care nu clipește niciodată. Te întrebi dacă
o să te urmărească, dacă o să afle unde te duci. Unde stai.
Te învârți pe străduțe aiurea, uitându-te în urmă, simțind
înghețată pe ceafă aceeași respirație care ți se părea, cu
absurd de puțin timp în urmă, că-ți dă viață.

Mă holbez, din capătul pârtiei de schi, la hăul care se cască

în fața mea, al cărui capăt, pierdut în păduri întunecate de
conifere acoperite de zăpadă, nu-l disting. Îmi simt gleznele
înțepenite în bocanci, iar zăpada care cade fără sonor mă
gâdilă pe nas.

Aerul e rece și îmi simt plămânii arzând. Mă împing în

genunchi și încep să cobor. Întâi lent, stânga, dreapta, în
ocoluri late, apoi din ce în ce mai înguste, până când cor-
pul preia complet controlul și nu mă mai gândesc la nimic,
doar alunec, exist într-o coborâre nesfârșită și mută, în
care aud doar zăpada înghețată cum îmi foșnește din când
în când fără ecou sub picioare.

Clipesc și deja sunt jos, iar în spatele meu se ridică muntele

de pe care doar ce am coborât, ca un loc interzis în care
n-ar fi trebuit să ajung niciodată.

Umbli de ore întregi prin oraș cu o valiză pe roți și un

rucsac și nu reușești să te hotărăști unde să te duci. Te
oprești la un salon de cosmetică. Îți faci unghiile. Îți speli
părul. Te-a cuprins o nevoie acută de a-ți îngriji corpul. Ai
nevoie de un recipient solid care să te țină la un loc în timp
ce te descompui pe dinăuntru. În jurul tău toți oamenii au
televizoare pe umeri în loc de capete, dar nu găsești nicio
telecomandă să-i închizi.
În magazinul de băuturi, cea mai scumpă sticlă de whisky
costă 80 de euro. O iei de pe raft. E cadou? Nu, răspunzi.
Te așezi pe treptele unui bloc, îți faci o țigară și râzi în ho-
hote, în timp ce bei direct din sticlă o băutură cu gust de
benzină.

E noapte când mă trezesc din somnul febril al unei boli care

mi-a confiscat ultimele zile. Sunt mai trează ca niciodată,
de parcă aș fi dormit ani la rând, nu ore, iar când cobor
la parter, în sufragerie, prin geamurile mari și goale de la
balcon orașul doarme dus, acoperit de zăpadă roz, sub un
cer roz. Aud zgomotul înfundat al anvelopelor unei mașini
care înaintează prin nămeții proaspeți.

Mă întind pe canapea și câinele mare și cald și somnoros

se lungește peste mine și îmi ațipește cu capul pe piept.
Respirăm amândoi în același ritm în timp ce îl mângâi pe
cap. Dincolo de geam, orașul se acoperă sub încă un strat
de zăpadă roz, din ce în ce mai gros, până când nu mai
există deloc. Și dorm.

Nu știi cât timp a trecut de când țipi în pernă ca să nu te

audă nimeni altcineva din casă. Nu te-ai mișcat de ore în
șir din poziție fetală și ai senzația că ai înțepenit așa pe ve-
cie. Între contururile corpului tău dorm trei pisici.

Sunt pe un feribot gol care pleacă din Pireu înainte de

răsărit. Mă prăbușesc pe o canapea goală, înfășurată într-
un sac de dormit. În huruitul monoton al motorului și în
miros de plastic și motorină adorm pentru prima oară în
luni fără coșmaruri, fără vise de niciun fel, ca într-o cădere
interminabilă în mine.

Când mă trezesc, soarele îmi lovește puternic obrajii prin

geamurile uriașe din cabină, iar în față marea se întinde
la infinit, despicată doar de metalul navei. În toată lumea
nu mai existăm decât eu, barca asta uriașă, apa și soarele,
într-o simbioză perfectă, ca un organism făcut din părți
care saltă la unison pe valuri pentru totdeauna.
În față ai o hârtie cu numele tău, împăturită cât să stea în
picioare. O privești și nu înțelegi despre cine e vorba.

Te vezi de sus, de parcă ai fi murit. Corpul tău se mișcă,

zâmbește, vorbește, s-a îmbrăcat cu un sacou, dar de la
depărtare pare un automat, un robot cu fața ta, prepro-
gramat să performeze în timp ce mintea încearcă încă să
înțeleagă ce caută acolo.

Pe plaja din fața sălii de conferințe te așezi pe un șezlong.

Un câine mic și plin de bube se așază lângă tine și te privește
fix. Îi dai biscuiți din pachet și cele două părți ale tale par
să se reunească pentru o secundă în același loc și timp.

E noapte și pe noptiera de lângă pat e aprinsă o veioză.

Am tras toate ușile după mine: ușa de la intrare, apoi ușa
de la dormitor.

Îngropată în plăpumi și pături scot diapozitive aiurea din-

tr-o cutie unde stau adunate mii, sute de mii de instanta-
nee uitate, dintr-o viață pe care pare că a trăit-o altcineva,
dar pe care eu trebuie să le pun acum în ordine, ca să refac
țesătura unei realități sfâșiate în bucăți, din prezent până
în trecutul îndepărtat, de la cele mai superficiale straturi,
până în cele mai ascunse colțuri.

2. Trebuie să continui să curgi printre toate ca apa.

Ultimul om de pe pământ e un amnezic care trebuie să

își recompună întreaga existență doar din bilete vechi,
albume foto și obiecte uitate aiurea prin casă.

Și în fiecare noapte o ia de la capăt.

A început cam pe la 14 ani.

„Hai, ia să te încălzești!”, îl îndemna maică-sa. Mergea bine

un păhărel alături de un castron de ciorbă grasă, de găină.
Avea nevoie de căldură, că venise din pădure. L-au trimis,
împreună cu fratele mai mare și cele trei surori mai mici,
după lemne de foc, pe care să le care cu spatele.

La 14 ani avea deja cocoașă și-și ruga una dintre surori

să-l calce pe spate în fiecare seară.

Cum băiatul se-ncălzea greu, mai mergea un pahar. Poate

chiar două, dacă ăl bătrân nu era cu ei la masă. Atunci
când era, oricum nu rămânea nimic de împărțit. Dintr-o
singură privire, bătrânul reușea să-i bage pe toți sub masă
de frică, dând de înțeles că s-a terminat răsfățul.

La cât era de înalt, era suficient să se ridice și acoperea cu

spatele lumina chioară dată de singurul bec din bucătăria
de iarnă. Nevasta știa să nu-i spună nimic, nici măcar nu
privea spre el când voia să vorbească cu „băieții lui”. Ea își
lua mâncarea, se așeza la războiul de țesut, invers de cum
făcea când voia să țeasă, și nu scotea un cuvânt.

După ce termina de mâncat, băut și mustrat băieții că nu-

și îndepliniseră norma de lemne, bărbatul ieșea în curte
la o țigară. Atunci femeia prindea viață și urla la fete să
strângă mai repede masa și să spele castroanele.

Băiatul a scăpat de cărat lemne cu spatele când a plecat la

liceu. Stătea în gazdă la oraș și se cădea să-i duci câte ceva
omului care te ținea în casa lui. Mai ales că băiatul venea
de la țară, deci avea de unde. Așa că-n fiecare toamnă ple-
ca de-acasă cu câteva găini moarte, brânză de oaie, saci cu
ceapă și o damigeană cu țuică.

„Făcută în casă, uite ce frumos lucește”, îi spunea el gazdei.

Omul, însă, nu prea bea, așa că băiatul se ocupa aproape
singur de golirea damigenei. Trebuia s-o ducă înapoi la
Crăciun, nu de alta, și era păcat s-o ducă plină.
Pentru profesională, s-a mutat băiatu’ în marele oraș. N-a
mai plecat cu damigeana după el, că stătea într-un cămin
unde plătea chirie. Și-a făcut prieteni cu care obișnuia să
iasă în oraș, la film, și să bea acasă, în camera de cămin.

A urmat armata. Mai bine de doi ani, care s-au terminat

brusc în decembrie ‘89. Revoluția l-a găsit cocoțat pe gard,
păzind unitatea cu arma-n mână de „teroriști”. La final,
când i-au oferit un loc de muncă printre ei, cu promisi-
unea unui salariu mare și apartament, a zis că mai bine se
angajează în fabrică. Și asta a făcut.

La fiecare sfârșit de săptămână se ducea în vizită la țară.

Un weekend a fost special, însă. Se căsătorea una dintre
surorile lui. La nuntă a întâlnit-o pe cea care i-a devenit,
nici un an mai târziu, soție.

Împreună s-au mutat într-un bloc de nefamiliști în care

locuiau toți cei care lucrau în fabrică. Ea a rămas gravidă
în câteva luni. Locuiau în două camere, baia și bucătăria
erau la comun, iar banii erau din ce în ce mai puțini. Mai
ales că-și cumpăraseră pat, canapea și-un frigider.

Acum a descoperit și „una mică”: sticla plată de 250 de ml

de vodcă pe care o căra în buzunarul interior de la salopeta
de muncă sau în buzunarul de la piept al gecii de piele cu
care ieșea în oraș în zilele bune.

Avea doar 26 de ani când i s-a născut primul copil. O fată,

fix ce-și dorise. A sărbătorit cu o sticlă de vodcă mai mare
de 250 de ml, iar sărbătoarea s-a întins pe câteva zile. Până
când soția și copila lui au venit acasă.

Nu știau ce să-i facă. Fetița nu mânca, plângea tot timpul

și nu lua în greutate. Așa că au decis să-i dea lapte praf,
la insistențele medicului de familie. Laptele praf era, însă,
scump și banii puțini. În timp ce fetița începea ușor-ușor
să ia în greutate, bărbatul țipa tot mai des la femeie. Chiar
dacă nu era mare cât tatăl lui, să acopere cu statura singu-
ra sursă de lumină dintr-o cameră, înăuntru devenea tot
ca el. Așa că, într-o zi, urletele s-au transformat în prima
palmă dată soției.

Au urmat promisiuni că nu va mai face, că a fost doar o

scăpare. Că se va lăsa de băut.

„Până aici, promit că nu mai pun gura pe sticlă!”

Promisiunea a durat până-n dimineața în care s-a dus

să ridice laptele de vacă. Pentru că laptele praf era prea
scump, femeia a decis să se angajeze câteva ore la un mag-
azin, când bărbatul era acasă. Când a fost nevoie și de mai
mult lapte, femeia a decis să-i dea fetei lapte de vacă. Îl
cumpăra de la cineva de la țară care, în fiecare dimineață
după ce mulgea vaca, punea pe autobuz litrul de lapte.

În diminețile în care ea lucra, cădea pe bărbat să ridice laptele,

să-l fiarbă și să hrănească copila. Doar că într-o dimineață
care părea normală, înainte să ajungă în stația de autobuz,
bărbatul s-a oprit la non-stop pentru „una mică”.

Înapoi acasă, a pus laptele la fiert. N-aveau încă aragaz,

foloseau un reșou improvizat. Cum fetița dormea, s-a pus
și el pe canapea, cât fierbea laptele. Nu înainte să dea ultima
gură de vodcă pe gât. În nici câteva secunde a adormit.

S-a trezit scuturat de femeia întoarsă de la muncă.

„N-ai minte, puteai să omori fata!”, țipa femeia în timp ce

muta oala înnegrită de fum de pe reșou. În casă mirosea a
ars și fetița plângea cu suspine.

Copilul a crescut chiar și-așa și a ajuns în clasa I. Într-o zi

avea inspecție la școală și trebuia să ducă flori. „Când se
întoarce de la muncă, să vedem dacă are bani”, i-a spus
femeia.

Și fetița a așteptat ca el să se întoarcă de la muncă, doar-

doar va avea bani și-i va da să cumpere flori, să nu fie
singura care nu duce.
S-a întors. Nu cu bani, cu „una mică”. Imediat după ce a
intrat în casă a adormit îmbrăcat în hainele de serviciu, cu
capul pe masă, după ce-a lovit cu pumnul în masă că el nu
mai mănâncă iar cartofi.

A doua zi, fata a rupt o floare dintr-un boschet aflat în

drumul ei spre școală. Învățătoarea a privit-o cu scârbă și
a aruncat floarea firavă la gunoi.

Viața în blocul de nefamiliști devenise insuportabilă.

Lumina venea de la lumânările puse în borcane cu mălai,
apa de la o baracă de unde era cărată în găleți de plastic,
iar căldura de la reșoul pe care și găteau. Așa că era timpul
să se mute de-acolo.

Norocul a făcut ca el să-și găsească un alt loc de muncă,

unul mult mai bine plătit și care venea la pachet cu o lo-
cuință.

Cu câteva zile înainte de mutarea în civilizație, bărbatul

s-a îmbătat de fericire. Când femeia nu i-a mai dat bani să
continue petrecerea de care doar el se bucura, a bătut-o
cu pumnii până a lipit-o de covor. Iar la doar câțiva centi-
metri de capul femeii, a trântit piatra de la reșou, care s-a
spart în zeci de bucăți.

„Să strângi până mă întorc”, i-a ordonat când a ieșit pe

ușă.

S-a întors prea repede. Femeia lovită n-avea timp să

strângă. Așa că a mai primit o tură de bătaie. În camera
cealaltă, fetița murea de sete, dar n-avea curaj să ceară
apă.

În noua casă, caloriferele erau fierbinți, la robinet curgea

apă caldă și fiecare avea camera lui. Erau mai mulți bani în
casă, ținuți în vitrina cu bibelouri. Mai mulți bani însemnau
însă și mai multe sticle de 250 de ml de vodcă ascunse sub
pat. Sau în dulapul de la baie. Sau chiar și în bocancii de
pe hol.
De fapt, avea tot timpul o sticlă de vodcă cu el. Dacă era
noapte și rămânea fără, știa toate magazinele non-stop la
care găsea. Dacă era în timpul programului de muncă, se
ascundea pe unde apuca și lua câte o gură. Dacă, totuși,
rămânea și fără bani, sigur găsea pe undeva o sticlă cu
spirt. Atunci știai să nu-i zici nimic. Să te ferești chiar și
de umbra lui.

În viața lor a mai apărut un copil. Tot o fată.

„Poate acum se schimbă”, se amăgea femeia în timp ce

legăna pe picioare bebelușul care pusese pe pauză îm-
bătarea prelungă a bărbatului.

Minunea n-a ținut mult, însă, și el a început iar să bea.

Mai mult și mai greu. Nopțile erau un carusel de urlete,
vomă, sticle goale și plimbări la non-stop.

Într-o dimineață, în timp ce voia să-și ia pachetul cu

mâncare pentru muncă, mâna i s-a înțepenit pe mâner, a
scos un țipăt și a căzut la pământ. În căzătură, s-a lovit cu
capul de chiuveta albă de fontă din bucătărie, pe care au
rămas picături roșii de sânge.

S-a zvârcolit o vreme în spațiul îngust dintre frigider și

bucătărie, unde fusese electrocutat. Femeia îi striga să se
trezească, dar el doar se încovoia și mai puternic.

Spasmele au încetat câteva mai minute mai târziu, lăsân-

du-l într-o baltă de pișat și fără să știe cine e. Au revenit
următoarea pauză mai lungă de la „una mică”.

Promisiunile s-au oprit, la fel și planurile care începeau cu

„după ce se mai liniștește”, pe care oricum nici femeia nu
le mai credea.

Dar caloriferele erau în continuare calde și lemnele nu mai

trebuiau adunate.
Rubedenii

Viaţa Băiatului n-a mai fost niciodată la fel din ziua aceea
cenuşie, când au venit în vizită rudele din Oraşul O. Unchiul
U. stătea ţeapăn în capul mesei ca împăiat, închis până la
ultimul nasture al cămăşii sale albe, imaculate, fără vreo
urmă de cută. Pe gât îi atârnau două pielițe paralele, de
curcan bătrân.

L-au privit pe Băiat cu deosebită atenţie, ca pe un animal

exotic, au sucit capetele de jur împrejurul camerei, s-au
uitat la lustră, iar la sfârşit au analizat cu atenție modelul
de pe covor.

Era un persan cusut manual, de calitate superioară

mirosind a blană de vulpe veche amestecată cu parfum
de mătușă diabetică și căciulă de lână plouată, roz.

Apoi au întrebat zâmbind, cu privirile lor viclene, în

aşteptarea unui răspuns unic, ce li se putea deja citi întipărit
pe buze şi chipuri:

- Ia, zi băiete, pe cine iubeşti tu cel mai mult şi mai mult?

- Pe mama, a zis Băiatul.

Toți au dat mulţumiţi din cap, privindu-se aprobator și cu

subînţeles unii pe alţii.

Însă, în clipa când, din locul în care se afla, cocoţat taman

pe genunchii mamei, băiatul a ridicat molatec degetul şi
l-a aţintit direct spre buna sa doică Tanti T., ce împletea
absentă un ciorap în celălalt colţ al camerei, s-a făcut o
tăcere rău prevestitoare.

Ziceai că la radio tocmai se anunțase naufragiul Titanicu-

lui. Sau explozia bombei nucleare de la Hiroșima. Ba chiar
moartea președintelui american John. F. Kennedy împuș-
cat în gât, la Dallas. Atât de apăsătoare, păstoasă și grea se
lăsase tăcerea aceea, încât părea de plumb.
Unchiul U. a pus încet pe masă mâinile sale cu degete lungi,
răşchirate și împodobite cu câteva inele banale, dintre care
răsărea unul din aur alb cu o piatră de topaz, dând la iveală
două manşete albe, apretate, ca de tablă.

A încruntat din sprâncene. Acestea s-au unit drept în mi-

jlocul frunţii, formând două şănţuleţe săpate în piele, iar
ochii săi au prins a scăpăra scântei. Aerul era încărcat de
o furie mocnită, ca de oală sub presiune.

S-au privit cu toţii unii pe alţii cu mirare, de parcă atunci

făcuseră cunoștință pentru prima dată şi atunci Băiatul a
ştiut imediat că tocmai rostise ceva care îi va putea schimba
viaţa.

Or, să-ţi schimbi deja viaţa la doar patru ani şi jumătate,

când abia te obişnuiseşi cu ea, nu era puţin lucru.

Gumă de mestecat

Băiatului nu-i plăcuse niciodată bundiţa aceea alb murdar

din blană artificială cu nasturi maronii, rotunzi, care tre-
buiau strecuraţi cu greu prin găicile strâmte din elastic, ca
să se poată închide corect.

Era o seară aşteptată de mult. Mergeau în vizită la Familia

F., undeva în celălalt capăt al oraşului, un loc sinonim cu
capătul lumii. Acolo erau doi copii care aveau o minge
roșie, cu buline albe. Se vor juca cu ea.

Părinţii îi pregătiseră deja hainele cu care să se îmbrace.

Printre ele, bundița aceea infamă. O ura.

Purta niște pantofi țepeni de lac, pantaloni negri călcați

la dungă, dar mai ales, o cămaşă albă cu mânecile un pic
prea lungi. Îmbrăcat aşa, cu prima cămaşă albă a vieții lui,
se simțea impunător şi nespus de serios, la fel ca medicul
acela sobru cu nume imposibil, care îl operase de polipi.

Era un medic tânăr, începător și nepriceput. Intervenția

fusese un coșmar cumplit de dureros. La ieșirea din spital
medicul cu nume imposibil îi dăruise un mic titirez, drept
scuză.

Băiatul s-a privit în oglindă şi toate păreau bune. Mai puţin

bundiţa ridicolă cu glugă ascuţită, de pitic, lungă până
sub genunchi.

„Mie nu-mi place bundiţa asta şi nu vreau să o iau”, s-a

răstit Băiatul lovind revoltat podeaua cu tocul pantofului
drept.

Palma primită instantaneu peste ceafă a reverberat scurt

între plăcile albe de faianță ale pereţilor bucătăriei. Aproape
simultan, odată cu vorbele nesăbuite, Băiatul şi-a înghiţit
guma de mestecat.

„Dacă înghiţi vreodată gumă, ţi se lipeşte de burtă şi mori.

Așa a pățit și Nelu de la Costăneasa. Din cauza aia a mu-
rit de fapt, nu de ciroză, cum zic vecinii”, îi spusese mai
deunăzi Prietenul P.

Băiatul a ieşit din bucătărie plângând şi s-a întins înghițindu-

și lacrimile în patul din camera mare, pe spate, aşa cum
văzuse la înmormântarea Vecinului V. A încrucişat solemn
mâinile deasupra cămăşii celei imaculate. Cu degetele
împreunate.

Cum stătea în dreptul sicriului pus pe o masă, Băiatul vedea

printre tălpile gălbui ale pantofilor noi nouţi ai mortului
cei doi nasturi de la costum, dincolo de care tronau două
nări imense şi negre ca nişte tunele nesfârşite, aidoma ce-
lor prin care trece trenul în drumul său dinspre Câmpia
Turzii spre Oraşul O.

Între nasturi şi nări – un guler alb, scrobit, imaculat.

Ascunsă sub sacou, o cămașă albă.

A rămas o vreme nemişcat pe spate, cu ochii închişi, însă

îngerii aceia diafani cu aripi de mohair, pe care i-a aştep-
tat mai bine de zece minute, n-au apărut să-l ia cu dânşii
și să-l ducă spre acel loc de verdeaţă, de unde a zbughit
toată întristarea, precum a prevestit în predică cu o voce
nazală Popa P.

A venit în schimb Tata T. care a spus: “Haide, termină cu

prostiile. Plecăm.”

Cina porcului

Mai toate verile Băiatul era trimis la bunici. În fiecare

seară, asista la acelaşi ritual. Nimeni nu a ştiut niciodată
de ce, însă era o certitudine faptul că Bunicul B. se îmbră-
ca în costum ca să dea la porc. Îşi dădea jos flanela găurită
şi peste cămaşa, ce fusese cândva albă, încheiată până la
gât şi cu gulerele uşor răsucite în sus, îmbrăca cu gesturi
foarte calculate o haină soioasă de costum.

Arăta ca un elev bătrân, mereu repetent, fiindcă haina

îi era prea strâmtă şi avea mânecile foarte scurte. Când
apărea îmbrăcat aşa, peste faţa bunicii se aşternea un zâm-
bet amar ce îi rămânea agăţat în colţul stâng al buzelor,
de parcă acolo stătea atârnat un tablou nevăzut de familie
așezat strâmt pe perete.

Bunicul B. parcă oficia o liturghie. Cu privirea în pământ,

frământa în mâini cartofii fierţi şi calzi pe care îi arunca
unul câte unul în găleata cu apă dezmorţită în care pusese
dinainte o oală cu lapte, patru pumni şi jumătate de făină
de mălai, sare şi trei căni de pesmet.

Toate erau amestecate timp de cinci minute, pe ceas, iar

apoi turnate în vasul de mâncare făcut dintr-o jumătate
de cauciuc de tractor oarecum întins, care aducea cu o
mică gondolă veneţiană.

Cu mâinile sprijinite pe gard şi cu bărbia aşternută strâmb

pe dosul palmelor, Bunicul B. privea cu ochii lui albaştri şi
spălăciţi spre porcul ce, cu capul afundat în troacă, plescăia
din toate încheieturile.
Da, nu va trece mult şi va dispărea şi acesta prin afumători,
cămări şi borcane cu untură, lăsând locul unuia mai tânăr,
care va dispărea la rândul lui pe acelaşi traseu bine stabilit.
Da, colţurile de la gulerul cămăşii cândva albe a bunicului
erau răsucite un pic în sus, cum stătea el aşa, privind în
gol cu capul sprijinit de dosul palmelor. Băiatul nu va uita
niciodată această imagine.

Ulcerotrat

Visul Băiatului care acum s-a făcut copil mare. Acelaşi vis
ce revine mereu. E îmbrăcat cu cămaşa albă de pionier,
fabricată dintr-un fel de nylon străveziu, fină la pipăit, cu
guleraşe moi, mereu un pic rece, asta dacă se lua direct pe
piele.

E trimis la farmacie după un medicament al cărui nume

l-a uitat cu desăvârşire. Stă cuminte la coadă înghesuit
printre haine cenuşii mirosind a ochiuri, prăjeli, ciorbe,
bloc, praf, beton. Vocile, foşnetele reţetelor şi banilor sunt
întrerupte de clinchetul casei de marcat.

Toţi fac paşi mici, mereu înainte, iar sub ochii băiatului
văruiala se coşcoveşte și caietul de reclamaţii-sugestii-se-
sizări spânzură stingher pe perete.

Voci măsurate înşiruie boli şi remediile lor imediate,

definitive. Încă un pas spre jumătatea de sferă tăiată în
sticla tejghelei.

- Ce doriţi? întreabă farmacista cu privire placidă și părul

frumos strâns în coadă, pe spate.
- Aș vrea... Mă iertați. Nu mai ştiu numele medicamentului.
Era ceva pentru stomac.
L-am uitat, dar stau aici un pic, îmi aduc eu aminte ime-
diat. Imediat...

Obrajii îi iau foc Băiatului, palmele îi sunt jilave, coada

înaintează ca la comandă încă un pas.
Deodată, cu coada ochiului, vede, doar el vede cum tavanul
farmaciei începe să coboare încet de tot, trece de porţiunea
de humă scorojită, turteşte încet basca celui mai înalt băr-
bat de la coadă, îi înfundă încet capul între umerii căzuţi,
pe rafturi sticluţe de siropuri se sparg fără zgomot şi po-
deaua de ciment se umple de dâre lipicioase ce înaintează
spre el şi îl împresoară încet.

Doamna cu coc e acum şi ea apăsată, stă cu capul în piept,

doar ochii îi mai răsar din bluza roşie, pe gât, iar florile de
pe tejghea se îndoaie sub presiunea tavanului ce coboară
implacabil şi le frânge de buza vazei.

Cioburile se risipesc în tăcere pe podea şi se lipesc de

siropuri de tuse, vitamine, febră. În vreme ce plafonul
coboară lent înaintea băiatului îmbrăcat corect, în cămaşa
de pionier, pe la tejghea, se perindă oameni care cer
algocalmin, sulfamidă, rivanol, antinevralgic, codamin,
biseptol, faringosept, proculin, clotrimazol, tetraciclină,
hemorzon, aspirină, robebi, vată... ulcerotrat.

Da, strigă din răsputeri: Ulcerotrat! Acum însă nu îl mai

aude nimeni, tavanul farmaciei s-a făcut între timp una
cu podeaua.

Iar de pe margini, ca dintr-o felie de tort uitat pe masă

la o zi de naştere şi apăsat cu linguriţa de o mână de co-
pil mofturos, se preling şiroaie de sânge, zoaie şi siropuri
amestecate cu sticlă pisată.
Dacă iese ăsta, emigrez.

N-a ieșit ăsta. Ce bine. Hai că nu mai emigrez.

Nu-mi plăcea nici de ăstălalt, dar parcă e mai ok decât ăsta.

E timpul să-mi văd de viață, pericolul a trecut. Jobul job,

salariul salariu, programul program. Mă cam plictisesc.
Ieri am citit o carte despre Al Doilea Război Mondial. Mă
rog, nu era o carte, era un documentar pe Netflix. Mă rog,
nu l-am văzut pe Netflix, l-am găsit pe jos. Netflix nu mai
plătesc de când au început ăștia să ceară bani în plus pen-
tru filme în format 4K.

Băi, dar m-a rupt documentarul ăla. Ce vieți interesante

au trăit oamenii ăia. S-a și murit, nu zic. Au fost vremuri
grele. Dar măcar eram fericiți. Mă rog, nu noi, străbunicii
și bunicii noștri.

Mâncau hrană produsă la ei în bătătură, nu ce ne dau ăștia

acum la McDonald’s. Nici nu știm dacă ce pun în cheese-
burger e carne adevărată. Am citit într-o carte că nuggets
alea sunt făcute din pastă de carne de pui. Ba nu, din oase
și zgârciuri de pui. Mai rău. Nu mai țin minte în ce carte am
citit despre asta, dar m-am îngrozit. Parcă o carte era, da.

Al Doilea Război Mondial. Oribil. Dar măcar bărbații erau

bărbați, nu pusălăi consumeriști, ca acum. Zic „pusălăi”
doar ca să nu spun cuvântul cu „f”, că mă cancelează ăștia
dacă văd ce am scris. Nu mai poți să zici nimic în ziua de
azi, că te raportează imediat o persoană cu păr mov.

Măcar pe timpul ăla puteai să zici ce vrei, libertatea era

libertate, nu ca acum. Ne mint că suntem liberi, că trăim în
democrație, dar uitați-vă și voi la ce se întâmplă în Suedia,
de exemplu, că nu mai poți ieși pe stradă din cauza lor. Nu
spun cui, că mă raportează ăștia.

Mâine am date cu una găsită pe Tinder. Zicea în bio că

acceptă doar bărbați de la 1.80 în sus. Am 1.75, dar nu
i-am zis. Prea umblă toate cu nasu’ pe sus. Anu’ trecut
m-am dat la una de la muncă și mi-a zis că vrea să fim
doar prieteni. Păi, prieteni îmi trebuie mie? I-am făcut
cu ochiul și am întrebat-o dacă „prieteni cu beneficii”? A
doua zi, la prima oră, a sifonat la HR.

Nu mi-au făcut nimic, știau și ei că tipa e dusă. Dar chiar

și așa.

A mers bine date-ul, drăguță tipa. Fițoasă, dar drăguță.

S-a uitat puțin ciudat când m-a văzut mai scund decât îi
zisesem pe Tinder. Dar am dus-o la o șaormerie de fițe de
pe Decebal și i-a trecut repede. Așa-i mereu cu astea. Mi-a
povestit despre maică-sa juma’ de seară, n-am ascultat
prea atent, dar e drăguță tipa. A rămas că ne mai auzim la
o cafea, cred că mă place.

Au trecut 3 zile și n-a mai dat niciun semn. I-am mai scris
eu, dar răspundea monosilabic. Am mirosit-o de la bun
început că-i proastă. Am înjurat-o și i-am dat block, eu de
oameni ca ea sunt sătul. M-a sunat și mama aseară, zicea
că mi-a pregătit pachet. Mâine-l aduce tata.

Ciorbă de perișoare, 2 borcane de sarmale, unul de carne

la garniță, mâncare de mazăre, plăcintă cu mere și un pla-
tou de eclere de casă. Tata mi-a trimis 4 sticle de vin de
țară. Asta da mâncare, nu nuggets din zgârciuri de pui de
la McDonald’s.

Iar am avut match cu una de pe Tinder. I-am zis ce mi-a

trimis mama și a râs de mine. Cică-s băiatul lui mama și
la vârsta asta ar trebui să-mi gătesc singur. Păi, făăăă…
mă rog, nu i-am spus nimic, că vreau s-o scot în oraș. Asta
pare oricum mai ok, n-o interesează ce înălțime am.

Am dat azi dimineață pe știri, mor ăștia de supărare

că la americani a ieșit nebunu’ președinte. Hahaha, ce
snowflakes. Io dacă eram american, cu nebunu’ votam.
Prea li se urcase ăstora la cap cu nebuniile lor woke. Cică
în Suedia un bărbat s-a căsătorit cu o veioză. Râsu-plânsu.
30 de zile. M-a banat Facebook. E a treia oară pe anul ăsta.
Să te piș în freză, Marcele. S-a triggeruit un libtard de la
o glumă și mi-a dat report. Că știu cine mi-a dat report,
doar el putea să fie. Am întrebat tipa de pe Tinder dacă
are cont pe Gab, ca să vorbim acolo.

N-are. Nu știe nici dacă poate să iasă mâine, e posibil să se

vadă cu niște prieteni. Aha, „prieteni”. Îmi tot povestește
despre unu’ de la ea de la muncă, care cică ar fi cel mai
bun prieten al ei, dar io cred că se fut. N-are cum să existe
așa ceva, mă lași? Ea spune că-s io înapoiat, dar nu m-am
născut ieri.

Mi-a răspuns Facebook: nu-mi ridică banu’, cică rămâne

cum am stabilit. Sunt rasist. Sau misogin. Sau homofob?
Nu mai țin minte. Deci să vezi fază cu aia de pe Tinder.
Azi i-am scris pe WhatsApp, a dat seen, iar după o oră și-a
pus poză de profil cu unu’. Am blocat-o.

I-am povestit unuia de la muncă și a râs de mine. O colegă

ne-a auzit vorbind și ne-a spus că o cunoaște pe tipă, au
terminat același liceu. Cică ăla din poză era fra-su. LOL.
Mă rog, nu mă mai interesează, oricum era urâtă și se an-
tura cu toți dubioșii.

Azi dimineață, când mă spălam pe dinți, am observat că

părul din față e mai rar decât înainte. Se vede doar la lu-
mină puternică și albă, dar chiar și așa… Mama zice că la
vârsta asta ar trebui să fiu om serios, la casa mea. Mă tot
întreabă când aduc o fată pe acasă.

Am doar 25 de ani, mamă! Cică nu există așa ceva, că tata

avea 2 copii când era la vârsta mea. Sunt și alte vremuri
acuma. Nu mai vrea niciuna familie, sunt focusate toate
pe carieră și plimbat cu avionu’ prin Europa. O zice și unu
de la Ziaru’ Financiar, am uitat cum îl cheamă.

Azi m-a chemat șefu’ la el. S-au plâns o proastă de pe

proiectul meu că în loc să muncesc, joc LoL. Cică am 20
de zile să-mi găsesc job în altă parte. Și așa nu-mi plăcea
aici. Am vorbit cu tata, a zis că dacă-mi dau restanțele și
termin facultatea abandonată acum 3 ani, mă ajută el să-
mi deschid o afacere.

30.000 de euro. Cu atât cică mă împrumută. Are mai mulți

boșorogu’, dar îi e teamă că-i dau pe prostii. I-am pro-
pus să facem o „fermă” de minat Bitcoin și a râs de mine.
Degeaba-i explici că blockchainu’ e tehnologia viitorului,
boșorogul tot boșorog rămâne.

Hai că l-am făcut din vorbe. I-am promis că din banii ăia
deschid o agenție de marketing digital și a pus botu’. Cică
poate-l ajut pe fra-su’ cu următoarea campanie electorală,
hehe. Hehe. Am cumpărat Bitcoin de toți. Mă rog, doar
1000 au intrat în Bitcoin, restu-n shitcoins.

L-au arestat pe ăla cu dinții stricați. Futu-l în gură să-l fut.

Acu’ un an am scos-o pe una la date în Piața Victoriei și
cariatul pământului a pus jandarmeria cu gazele și pulanele
pe noi. Aia nici nu m-a mai băgat în seamă dup-aia, a zis
că mai bine rămânem prieteni. Aha.

Trebuie să mă angajez din nou. S-au dus toate criptob-

lestemele în cap. Tata nici nu vrea să mai audă de mine.
Mâine vine să-mi aducă pachet de la mama. Primesc și
tort de data asta. Ca să-mi treacă supărarea, chipurile. Ce
tort, mamă, că am făcut burtă?! Cică să nu urlu, că ea nu
așa m-a crescut. Mă rog, când intră primul salariu, îmi fac
abonament la sală.

Am dat de un antrenor super șmecher în sala la care mă

duc, are 50k followers pe Instagram. E prea șmecher omu’.
Cere mult pe ședință, dar merită. Mă învață tot felul de ne-
bunii, mi-a făcut și plan alimentar. Și Doamne, ce gagică-
reală găsești în sala asta, să-ți pice plombele din gură când
le vezi. Și pe una n-o vezi vopsită mov în cap, sunt fete
serioase, știu ce vor de la viață.

M-am și dat la una aseară, dar s-a uitat cam de sus la

mine, m-a mirosit că-s abia la început. L-am întrebat pe
Viorel (antrenorul) dacă-mi poate da ceva ca să progresez
mai repede. M-a luat imediat deoparte: Ionuț, vorbește
mai încet. Soluții există, dar costă.

M-am angajat, dar nu mă ajung cu banii. Îmi mai trimite

mama pe ascuns. Cică să nu-i spun lui tata, că ne omoară
pe amândoi. Nu-i spun, dă-l dracu’. Soluțiile lui Viorel
funcționează, dar în partea din față a scalpului nu mai am
aproape deloc păr. Oricum pe bagaboantele astea nu le
interesează ce ai în cap, mi-a zis mama aseară la telefon.

Apropo de asta, am combinat-o pe una de la sală. Suntem

de 3 săptămâni împreună, merge bine, deja căutăm să ne
mutăm împreună. E cam arogantă, dar nu se compară cu
ce găseam înainte pe Tinder. Am găsit un apartament de
2 camere la Pallady, mâine mergem la vizionare.

A zis mama că ne plătește ea chiria, dacă într-un an mă

însor. La TV tot vorbesc ăștia de nu știu ce virus chinez-
esc. În China i-au închis comuniștii pe toți în case. Viorel
zice că e pretext ca să ne bage-n criză economică și să de-
populeze planeta, că suntem deja prea mulți.

Nebunu’ de la americani pare singurul sănătos la cap din-

tre toți ăștia din politică. La noi zice neamțu’ că ne închide
în case, ca să treacă carcalacul. L-am votat de 2 ori, dar
parcă e prea de tot. Au înnebunit toți, umblă mascați și cu
bilet de voie, dau cu spirt pe cumpărături.

S-a închis și sala. Viorel e în șomaj tehnic, m-a pus să

cumpăr niște gantere de la Decathlon și acum ne auzim
prin Zoom. Soluții d-alea bune nu mai are pentru mine,
cică a dispărut omul care le aducea în țară. Eu și gagică-
mea muncim amândoi de acasă. Mă omoară cu zile.

Tata e la spital, cu tuburi băgate prin gât. Mama îmi

plânge-n fiecare seară la telefon, m-a disperat. Când am
întrebat-o prin cine mai trimite acum pachet, a început să
urle la mine, că-s egoist și numai la mine mă gândesc. Păi,
ce să fac, mamă, că asta a mea nu gătește deloc???
Asta m-a auzit și au luat-o nebuniile, că-s vai de pula mea
și nu merit să-mi prăjească nici măcar un ou. Am trimis-o
pachet înapoi la mă-sa, că nu mai suportam. I-am poves-
tit lui Viorel toată treaba și mi-a răspuns cu un clip despre
nu mai știu cum Schwab. Klaus, parcă. Tot așa îl cheamă
și pe dulapul nostru.

E făcătură toată treaba asta, ascultă ce spun. Atâta tam-

tam pentru un căcat de guturai. Muncind de acasă, am
avut timp să mă documentez mai bine despre cum a în-
ceput totul. Cu Wuhan, cu laboratoarele, cu Agenda 2030.
E incredibil ce vremuri trăim, e ca-n cărțile alea - pardon,
documentarele - despre Al Doilea Război Mondial. Dacă
nu chiar mai rău!

Tata și-a revenit, dar e slăbit tare. Cine știe ce dracu’ i-au
băgat prin tuburile alea. Doar ca să bage panica-n populație.
E manipulare de manual asta. Am întrebat-o pe mama
câți bani a primit tata ca să se interneze și să spună că are
carcalac, mi-a închis telefonul în nas.

Nu zice de teamă că le voi cere din nou bani, probabil.

Bitcoinu’ e iar în creștere, puteam investi tot ce a primit
tata de la spital. Boșorogi. Viorel m-a întrebat dacă nu
vreau să semnez pentru nu știu ce partid nou. Am citit
despre omul care l-a înființat și pare serios, patriot. Am
semnat.

Băăăăă, ce muie și-au luat ăștia! A intrat partidu’ lui Viorel

în Parlament și acum se dau toți de ceasu’ morții pe la TV,
că nu se aștepta nimeni să le strice cineva jocurile. Sunt
cam nebuni ei, că i-am văzut pe la proteste, dar măcar au
sânge-n coaie. Viorel e consilier parlamentar acum.

Eu am făcut burtă din nou. Și ăștia spun că vor să bage nu

știu ce vaccin în noi. Unu’ făcut pe repede-înainte, fără să-l
testeze înainte! Am întrebat-o pe mama dacă m-a vaccinat
când eram mic și dacă da, cu ce? N-a putut să-mi spună
exact, dar cică am plâns de fiecare dată.
Minte cu plânsu’, dar urăsc acele. Și ăștia vor acum să mă
înțepe. Fără voia mea! Umblă vorba că dacă nu accept să
fiu înțepat, mă dau afară de la muncă și nu mai am voie
nici la mall. Este incredibil ce ni se întâmplă. E fără prece-
dent. Ce au pățit ăia pe timpu’ lui Hitler sau Stalin e nimic
pe lângă ce ne pregătesc ăștia. Și nimeni n-are curaj să
facă ceva!

Încă nu m-am înțepat. Viorel nu-mi mai răspunde la

mesaje, e cu politica acum. Dar l-am găsit pe unul pe net
care face băi cu gheață și organizează tabere prin munți. Dai
un ban și omu’ te învață cum să supraviețuiești vremurilor
grele care ne așteaptă pe toți.

Și băile astea cu gheață cică sunt sănătate curată, te călesc

și apoi nu mai ai nevoie de nimic, nici de vaccin, nici de
alte otrăvuri. I-am povestit lui tata despre ele, i-am spus
că poate-l ajută să se pună pe picioare. M-a întrebat când
am de gând să-i dau banii ăia înapoi.

M-am dus în munți și a fost incredibil. 7 zile și 7 nopți de

activități bărbătești în natură, departe de agitația cotid-
iană. Deja mi-e dor de băieți. Apoi am început să fac și
acasă băi cu gheață. Costă o grămadă de bani să umplu
cada în fiecare zi, dar merită. Mai bine dau pe asta, decât
pe alte prostii. Plus că mă mai ajută și mama, din când în
când.

Ia te uită. Război prin vecini. Gata, nu mai vorbește ni-

meni de carcalac, parcă a intrat în pământ! Ăștia chiar
ne iau de proști. Avea dreptate Viorel. Da’ chiar, ce mai
face Viorel? Zilele trecute mă invitase la o cafea, zicea că
poate-mi găsește un post în cabinetul parlamentar în care
lucrează el. Că așa, de la firul ierbii, nu poți schimba nimic
în țara asta.

Viorel n-a mai dat niciun semn, o fi ocupat. Vestea bună

e că m-am împăcat cu tata. A vorbit cu mama și de ziua
mea vor să mă trimită în Turcia, să-mi pun păr. Mi-aș fi
făcut și dinții, dar n-au acum bani strânși și pentru asta.
Poate la anu’, dacă reușesc să vândă casa bunicii.

Băi, dar s-au scumpit toate și între timp ăștia s-au înțeles
să fure împreună. Țara s-a umplut de refugiați, îi vezi în
mașini scumpe pe Decebal, iar copiii lor iau alocație cât
luam eu salariu la call center, acum 6 ani!

Să nu mai spun că pe noi, ăștia mai cu spirit antrepreno-

rial, ne-au jupuit cu taxele. Păi, să nu mori cu ei de gât?
Așa zice și tata acuma, a ajuns la vorba mea.

Azi noapte, când scrollam pe TikTok, printre toate

clipurile cu bărbați dezbrăcați care fac baie în apă
înghețată mi-a apărut un moșălău d-ăsta care cică vrea să
fie președinte. Nu e din partidu’ lui Viorel, dar vorbește
bine, nu se ferește să spună lucrurilor pe nume.

Mă uit în ultimul pachet trimis de mama. A uitat să pună

borcanele cu sarmale…
Ai evitat scenariile groaznice, dar tot ai inima mică-mică.
După niște săptămâni care te-au dărâmat, cu energia lor
de sfârșit al unei lumi călduțe, te gândești că n-o să uiți
perioada asta prea curând.

Ce simți acum nu-i tocmai liniște, deși e straniu că între

priorități au revenit: vision boards și planuri noi de care
ți-ai promis că o să te ții, întâlniri cosy cu prieteni vechi,
proiecte abandonate de nu-știu-când și, desigur, eternul
raft cu cărți necitite. Nu-i liniște, ci mai degrabă ți s-a pre-
lungit șederea în purgatoriu. De parcă cineva a dat focul
mai mic fix când mâncarea deja clocotea, iar oala dădea
pe afară de o vreme.

Odată cu întoarcerea la rutine liniștite, rămân totuși multe

de clarificat. Dincolo de contextul românesc, prea puțin te
surprinde că lucrurile se simt altfel în 2025. Măcar pentru
câțiva ani, e evident că apare o lume diferită – poate mai
ostilă față de grupuri vulnerabile, mai fragmentată decât
o știai, esențialistă. Și totuși, înăuntrul tău zace atâta spe-
ranță. Admiți că trăiești un sfârșit, dar nu ține de tine să te
zbați pentru orice lume nouă vine după? Nu ține de tine
să-ți imaginezi în continuare un viitor just?

Literatura rămâne, în orice caz, una dintre primele spre

care te întorci în fața adversității. Mai jos, am încercat să
includ recomandări cât mai variate de lectură pentru sfâr-
șitul unei lumi (și începutul unei alteia), de la poezie la
beletristică și nonficțiune. Le unesc câteva cuvinte-cheie,
la care cred că am să mă tot întorc anul ăsta: începuturi,
libertate, reconstrucție, vulnerabilitate.

Liberă, de Lea Ypi

Ce bine că există cărți care, atunci când identifică și se re-

voltă împotriva unor injustiții ale societății, o fac cu grație,
umor, blândețe. Într-un fel, se revoltă cu respect pentru
cititorul sensibil: pe de o parte, o victimă prinsă în ace-
leași menghine.
Pe alocuri, însă, se simte (și într-o anumită măsură, chiar
e) la rândul său complice accidental la starea de fapt. Li-
beră e una dintre întâlnirile rare cu așa o carte.

În această carte autobiografică ni se povestește despre

lucruri pe care, ca români, le cunoaștem prea bine. Din
experiență trăită sau din viețile alor noștri, știm cum arată
raderea unui sistem de valori și înlocuirea lui peste noapte
cu altul complet diferit.

Știm cum e să descoperim că sub acest „complet diferit”

stau, de fapt, aceleași interese meschine, tot așa cum știm
foarte bine ce înseamnă o tranziție în grabă, pentru câștigul
imediat al unor „norocoși”.

Lea Ypi scrie despre mirajul libertății adus de trecerea

Albaniei la economia de piață, care reflectă și experiența
altor foste spații comuniste. Unic e cum totul e privit prin
ochii unei copile, care trăiește simultan șocul schimbărilor
istorice și transformările personale ale pubertății.

Dincolo de familiaritatea subiectului și dincolo chiar de

interesul meu pentru Lea Ypi ca gânditoare extrem de abilă,
mi-a plăcut așa tare pentru că m-a provocat să reflectez pe
bune asupra semnificației libertății. Prin faptul că reneagă
ambele sisteme pe care le cunoaște, Lea Ypi ne invită să
ne imaginăm un alt fel de lume nouă, în care libertatea nu
creează noi clivaje, ci le îngustează pe cele existente.

Fără instrucțiuni de folosire, de Ioana Burtea

Cartea asta despre reconstrucție doare și mi se pare im-

portant de menționat din capul locului. O includ aici, însă,
pentru că durerea nu-i deloc un scop în sine pentru Ioana
Burtea. E mai degrabă locul ăla unde, oricât de inconfor-
tabil, trebuie să te oprești un timp, până găsești curajul și
tragerea să bătătorești un drum nou. Cred că exact asta e
util să-ți amintești atunci când citești Fără instrucțiuni de
folosire.
Vorbim de o colecție de eseuri cât se poate de vulnerabile,
în care scrisul a fost pentru autoare pansament — e drept,
pe răni mult prea adânci—, dar și o formă de a-și înțelege
traumele. Mai târziu, scrisul devine felul prin care Ioana
dă mai departe ce au învățat-o ani și ani de terapie, toc-
mai pentru că „eu n-am crescut auzind povești ca a mea
în România”. Pentru că povești ca ale Ioanei nu te aștepți
să găsești în „medii bune” – ne-am obișnuit să le vedem ca
întâmplări dintr-o altă lume, obligatoriu periferică, obli-
gatoriu diferită de a noastră.

Dragă poezie, de Ion Monoran

Numele lui Ion Monoran e mult prea puțin cunoscut celor

care nu se învârt deja în cercuri literare, sau celor care nu
sunt bănățeni. Și totuși, poetul Monoran e cel care declanșa
Revoluția acum 35 de ani, oprind tramvaiele în Timișoara
și strigând: “Libertate!”.

Era un om al acțiunii și e îmbucurător e că scris multă po-

ezie subversivă și mereu fin ironică în anii ‘70 și 80, des-
pre libertate, absurdul totalitarismelor și patriotismelor,
o lume în schimbare și alte subiecte care ne preocupă pe
toți în perioada asta:

„O singură rugăminte aș avea: să nu care cumva să vii

îmbrăcată cu vreuna
din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziță stil poezie
patriotică contemporană
înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu
vreun sutien
gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare
în care o personalitate
septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o
epopee națională” (Din poemul „Dragă poezie”).

Evident, opera lui Ion Monoran nu a văzut lumina tiparu-

lui sub Ceaușescu. Recomand, de asemenea, să urmăriți
activitatea Festivalului Internațional de Poezie Ion Mono-
ran, pe paginile lor de social media și în Timișoara.
Femei la graniță: Ce ne scriem când nu ne citește ni-
meni, de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu

Scriam în introducerea textului despre cum ne-am tre-

zit, după niște ani de liniște, într-o lume mai ostilă față
de minorități și grupuri vulnerabile. Din punctul meu de
vedere, vocile lor trebuie cu atât mai mult amplificate în
vremuri ostile, până la normalizare.

Includ aici și femeile pe care, deși reprezintă jumătate din

populație, istoria literară le-a redus pe nedrept la tăcere.
Consecințe?

Cu toate că în România nu avem genul ăsta de cercetări,

știm din studii realizate în părți ale lumii, chiar mai preo-
cupate cu egalitatea de gen, că un titlu semnat de o femeie
va fi considerat mai puțin valoros decât o carte scrisă de
un bărbat, indiferent de genul literar.

Aici, două femei cu pasiuni comune – scris și citit literatu-

ră, particularitățile memoriei, dreptate socială, dar și „po-
litică externă, între supă-cremă cu ghimbir și prăjitură cu
măr și bezea” – continuă un exercițiu de intimitate înce-
put în perioada pandemică.

„Când ne scriem, e practic singurul moment în care nu îi

cresc pe alții”, îi mărturisește Maria Alexandrei, iar acest
schimb de scrisori atât de variate, acoperind războaie la
graniță și relații de familie ori iubiri pierdute, te transpu-
ne instant într-o companie caldă.

Confesiuni curajoase, vulnerabilitate, dar și prietenii pu-

ternice între femei - iată ce sper să văd în orice configura-
ție a lumii noi, în ciuda tuturor provocărilor.

Subtitlul cărții, Ce ne scriem când nu ne citește nimeni,

sugerează, la prima vedere, forma și scopul volumului:
un schimb epistolar în care autoarele își propun să sape
cât mai adânc în interior, de parcă publicul imaginat chiar
n-a existat vreodată.
În același timp, cum literatura „feminină” e, din start, per-
cepută ca mai puțin valoroasă, titlul devine subversiv.

Apoi, Alexandra și Maria sfidează clar ideea că universalul

s-ar găsi în altă parte decât în literatura „feminină”, pre-
supus limitată la teme mărunte.

Lucy, de Jamaica Kincaid

O carte care surprinde șocul unei vieți noi e Lucy, care ne

poartă în universul interior al unei fete de 19 ani, proaspăt
ajunsă din Indiile de Vest ca au pair în SUA.

Stilistic, e o nuvelă minimalistă, cu un ritm destul de sa-

cadat; genul în care fiecare frază lovește unde trebuie.

O includ aici pentru cum primește eroina—„variantă

feminină a lui Lucifer”—schimbarea: cu detașare, răbdare
și spațiu pentru a simți furie, tristețe, doliu pentru locuri
și persoane încă vii.

În același timp, o menționez și pentru ce noi putem evi-

ta în fața schimbării: refuzul dialogului cu celălalt, cum
procedează Lucy când întrerupe corespondența cu mama
autoritară.

Deși vorbim de o viață nouă autoimpusă, motivele pentru

care Lucy simte nevoia unei desprinderi sunt, în cele din
urmă, strâns legate tot de un context istoric și politic pe
care protagonista îl moștenește.

Mutată din Antigua în New York City, Lucy își simte alteri-
tatea în cele mai banale simboluri—o garoafă, de exemplu,
îi trezește amintirea poemelor lui Wordsworth reproduse
forțat în copilărie, impuse de puterea colonială.

Cum pentru Lucy unul din scopurile mutării e să creeze

distanță față de manipulările familiei, senzația libertății
tot întârzie.
Orice zi din viața nouă a lui Lucy e o ocazie să șteargă și
să redefinească aspecte ale propriei persoane, cum sunt
credințele conservatoare moștenite de acasă: respectul
necondiționat pentru autoritate, dorința de a urca pe scara
socială și, desigur, sentimentul constant de inferioritate.

Până la finalul poveștii, adică după un an de la dezrădăcinare,

Lucy nu se recompune în urma căutărilor. Nu durează un
an, cum n-o să dureze nici să recompunem noi democrația
și încrederea în celălalt, dacă mi se permite o analogie.

Totuși, ca și Lucy, trebuie să primim schimbarea cu răbdare

și să începem de undeva reconstrucția.

Mic bonus: două cărți cu care am început 2025

Scriind despre sfârșitul lumii, care implică inevitabil și noi

începuturi, nu pot să nu includ două cărți în care bibliote-
cile, respectiv bibliotecarii, primesc toată atenția.

Mă preocupă tare mult rolul indispensabil al bibliotecilor

în lumea viitorului, dar și diversele feluri în care bibliotecile
apără democrația în Europa.

Pe subiect, recomand How Libraries Survive Thrive,

disponibilă gratuit pentru lectură pe site-ul European
Cultural Foundation.

Însă despre alte două cărți vreau să mai scriu spre final.
Spre deosebire de restul recomandărilor, sunt două titluri
cu care mi-am început noul an:

În Bibliotecarul lui Mihail Elizarov, protagonist este Gro-

mov, un scriitoraș de romane propagandiste de calitate
îndoielnică, din vremurile Uniunii Sovietice.

Deși cărțile sale ajung maculatură odată cu destrămarea

Uniunii, nu durează mult până să apară colecționarii, care
încep să își consolideze bibliotecile atunci când descoperă
că romanele lui Gromov ar poseda puteri magice.
Ce urmează e o revelație la nivel societal: literatura și
cunoașterea îți oferă o putere enormă.

Făcând abstracție de violența care se dezlănțuie prin în-

cercările de a acumula tot mai multe cărți, nu mi-ar părea
prea rău să trăiesc într-o societate care recunoaște pute-
rea transformativă a cărților.

Biblioteca nopții, de Alberto Manguel pare cartea perfectă

pentru aceia dintre noi care își iau fericirea din privit, dis-
cutat despre și, desigur, citit, cărți.

E un soi de scrisoare de dragoste pentru tot ce presupun

bibliotecile, cu texte atent documentate despre biblioteci din
toată lumea și de-a lungul istoriei — de la cea mai celebră,
Biblioteca din Alexandria, la biblioteca din Auschwitz ori
Biblioteca Britanică.

Cum am avut norocul ca bibliotecile locale să mă primeas-

că în cele mai grele perioade, nu pot să mă gândesc la un
subiect mai bun pentru o carte citită la sfârșitul lumii.
Acest volum este felul nostru de a mulțumi tuturor
celor care ne susțin, în orice fel, fie lunar, fie mă-
car o dată pe an.

Fără voi, noi nu ne-am putea urmări visul de a face

jurnalism care merge în profunzimea lucrurilor. Și
nici astfel de mici nebunii, care ne mai rup din ru-
tina știrilor, anchetelor și reportajelor, și ne per-
mit să ne jucăm un pic în jurul unei teme.

Dacă vreți să ne susțineți în continuare, o puteți

face aici, dar vă puteți abona și la newsletterele
noastre sau urmări pe paginile de social media
(Instagram, YouTube, TikTok, Facebook), acolo
unde ne vedeți la treabă zilnic.

Vă mulțumim mult pentru că sunteți alături de noi

și promitem să revenim cu o revistă și mai nebună
decât actualul volum.

Adrian Mihălțianu
Publisher
www.pressone.ro