TESTAMENT de TUDOR ARGHEZI

Poezia "Testament" de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române, din
perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian "Cuvinte potrivite" (1927) și are rolul de
program literar realizat însă prin mijloace artistice.
Testament este o artă poetică deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre
menirea literaturii și despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o problematică specifică liricii moderne:
transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică. În Testament poetul
este prezent ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu
spiritual. Astfel cartea devine un mod de a cunoaște lumea "cartea mea-i, fiule, o treaptă" reprezentând "hristovul cel
dintâi". Metafora carte este motivul central și are sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă
urmașilor lui identitate, fiind "hrisovul cel de întâi". Ca element recurență cuvântul carte are o bogată serie sinonimică
pe parcursul discursul liric: testament, cuvinte potrivite, hrisov, slovă de foc și slovă făurită.
Viziunea argheziană despre lumea evidențiată în această artă poetică modernă relevă atitudinea creatorului
față de predecesori, dar și față de urmași prin mesajul și valoarea estetică a operelor sale. Prin urmare în viziunea
argheziană creatorul trebuie să fie angajat social să își transfigureze în creație suferințele, iar rodul muncii sale de
șlefuitor de cuvinte să devină un bun spiritual care să contribuie la evoluția neamului său.
Discursul liric este realizat ca un monolog adresat de tată către un fiu spiritual, căruia îi lasă drept unică
moștenire cartea, metonimie care desemnează creația literară. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele
"eu" (tată spiritual, poetul) și "tu/voi" (fiul, cititorii, urmașii).
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și la nivelul expresiei prin
mărcile eului liric: pronume și verbe la persoana întâi singular "eu", "am iubit", "am preschimbat" și adjectivul
pronominal posesiv "(cartea) mea" care se referă la eul liric dar și pronumele la persoana a doua "pe tine" care
desemnează interlocutorul imaginar.
Titlul are o dublă interpretare, una denotativă şi una conotativă. În sensul propriu, cuvântul, testament"
desemnează un act juridic. În accepție religioasa cuvântul face trimitere la cele două părţi ale Bibliei, “Noul
Testament" si „Vechiul Testament" in care sunt concentrate învăţăturile adresate semenilor. În sensul conotativ
cuvântul devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor.
Compoziţional textul poetic este structurat în 5 strofe cu număr inegal de versuri, grupate în secvenţe
poetice.
Prima secvenţă evidenţiază legătura ce se stabileşte intre generaţii. Începutul este o adresare a eului liric către
un fiu spiritual „Nu-ti voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte". Ideea poetică din prima
secvenţă face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoşilor care au avut un drum diferit al cunoaşterii, “De la străbunii
mei până la tine, / Prin rapi şi gropi adânci"
A doua secvenţă redă rolul etic, estetic si social al poeziei. Astfel,,sapa" devine in prezent “condei"
iar ,,brazda" devine “călimară”. Creatorul se transformă într-un meşteşugar de cuvinte care reuşeşte să transforme
“Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite" în “cuvinte potrivite”. Prin intermediul poeziei, trecutul devine sacru, iar
poezia capătă o valoare justiţială “Am luat cenuşa morţilor din vatră".
Ultima secvenţă reprezintă naşterea poeziei din har si trudă. Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului
divin “slovă de foc” și rezultatul meșteșugului al trudei poetice “slovă făurită”. Ultima strofă evidențiază faptul că
muza, arta contemplative, domnița, pierde în favoarea meșteșugului poetic “Întinsă leneşă pe canapea, / Domniţa

1
suferă în cartea mea.”. Condiția poetului este redată în versul “Robul a scris-o, Domnul o citeşte” artistul este un rob,
un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului, Domnului.
Sonoritățile dure ale unui text colțuros sugerează asprima existenței și truda creatorului, sunt conferite și de
versificație: strofe inegale, cu număr de versuri cu metrică variabilă (9-11 silabe) și ritma variabilă în funcție de
intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate.
Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine în concepția
lui Arghezi un născocitor, iar poezia presupune meșteșugul, truda creatorului.