Opere[modificare | modificare sursă]

 Corp transparent, 1934

 Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Vremea, București, 1936, tirajul de lux are
26 de exemplare
 Inimi cicatrizate, 1937[8]
 Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană)
 M. Blecher, mai puțin cunoscut: corespondența și receptare critică, ediție întocmită de
Madalina Lascu ; prefață de Ion Pop; Hasefer, București, 2000

Monografii despre Max Blecher[modificare | modificare sursă]

 Pillat, Dinu, M. Blecher în Mozaic istorico- literar Secolul XX, București, Editura
pentru literatură, 1969
 Ion Negoițescu, M. Blecher sau „bizara aventură de a fi om” în Engrame, București,
Editura Albatros, 1975
 Silvian Iosifescu, Reverberatii: Sainte-Beuve, Ion Ghica, Gh. Braescu, Giovanni
Papini, M. Blecher, Camil Petrescu, Jules Verne, Thornton Wilde, Editura Eminescu,
București, 1981
 Alina Pamfil, M. Blecher: Poetica alveolarului în Spațialitate și temporalitate.Eseuri
despre romanul românesc interbelic, Editura Dacopres, Cluj-Napoca, 1993
 Radu G. Țeposu, În căutarea identității pierdute prefața la volumul Max Blecher,
Opere complete
 Radu G. Țeposu, Suferințele tînărului Blecher, București, Editura Minerva, 1996
 Nicolae Manolescu, Prin niște locuri rele în tratatul critic despre romanul
românesc Arca lui Noe, București, Editura Gramar, 1998
 Iulian Băicuș, Max Blecher. Un arlechin pe marginea Neantului, Editura Universității
din București, 2000
 Sergiu Ailenei, Introducere în opera lui M. Blecher, Iași, Editura Alfa, 2003
 Gheorghe Glodeanu, Max Blecher și noua estetică a romanului românesc interbelic,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005
 Rodica Grigore, Retorica măștilor în proza interbelică românească : (Mateiu I.
Caragiale, Urmuz, Max Blecher, George Mihail Zamfirescu, G. Calinescu), Cluj-
Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2005
 Rozalia Colciar, Timpul discursului la Max Blecher, Cluj-Napoca, Casa Cartii de
Stiinta, 2007
 Ada-Cătălina Bravescu, Cel mai problematic si mai spectaculos caz de receptare al
literaturii române: M. Blecher, studiu de receptare; Universitatea București, Școala
doctorală de Filologie, 2008
 Florin Corneliu Popovici, Max Blecher și retorica autenticității, București, Institutul de
Istorie și Teorie Literară "G. Călinescu", 2009
 Ioana-Daniela Trif, Univers epic și univers interior în opera lui Max Blecher, Alba Iulia,
Universitatea "1 Decembrie 1918", 2010
 Ada Bravescu, M. Blecher - un caz de receptare problematic si spectaculos,
Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2011
 Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Iași, Editura Timpul, 2011
 Mihaela Luiza Dobre, Vocația spațiului în irealitatea lui Max Blecher, Curtea de
Argeș, 2011
 Mihai Ignat, Șase prozatori în căutarea unui cititor: (Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Max Blecher), Cluj-
Napoca, Casa Cărții de Știință, 2012
 Carmen Ion, Lumile lui Max Blecher (teza de doctorat), Oradea, 2013
  Gabriela Glăvan, M. Blecher - maestrul și umbra. O paradigmă în devenire în Viraj în
ireal. Modernități particulare în literatura română interbelică, Timișoara, Editura
Universității de Vest, 2014
 Gabriela Glăvan, Mapping the Unreal. Max Blecher in the Shadow of the Avant-
garde în Arcadia, vol. 49, no.1/2014
 Anca Chiorean, Patru dimensiuni reale în irealitatea imediată. Eseu despre
stratigrafia imaginarului blecherian, Cluj-Napoca, Editura Avalon, 2015
 Georgeta Loredana Voicilă, Estetica înstrăinării: Hortensia Papadat-
Bengescu, Anton Holban, Constantin Fântâneru, Max Blecher (teză de doctorat),
București, Universitatea din București. Facultatea de Litere, 2015
 Dorin Ștefănescu, Reflecții în sepia. Arta imaginii la Anton Holban și M. Blecher, Ed.
Tracus Arte, București, 2017


 Biografia autorului Arhivat în 16 septembrie 2019, la Wayback Machine.,
romanianjewish.org
 “Corpul transparent” din “vizuina luminată”, 1 iul 2010, Adrian Majuru, Ziarul de
Duminică
 https://www.amazon.fr/dp/B073T46XRB/ref=sr_1_1?
ie=UTF8&qid=1499778672&sr=8-1&keywords=corps+transparent
Articole biografice

 Viețile scriitorilor: Max Blecher, un Kafka român, 27 februarie 2011, Adevărul

 Eul chinuit din “irealitatea imediată”, 3 iun 2010, Adrian Majuru, Ziarul de Duminică
 Scriitor bogat, poet sărac. „Kafka” de România era fiu de bogataș, „Luceafărul”
poeziei românești și-a trăit ultimii ani din viață din mila semenilor. Amândoi au murit
în floarea vârstei, 31 octombrie 2013, Miruna Luca, Adevărul
 MAX BLECHER - Apoteoza suferinței, Otilia Teposu, Formula AS - numărul curent,
numărul curent

REFERINTE CRITICE

E. Lovinescu, Ist. Ut. cont.; G. Calinescu, Istoria; P. Constantinescu,

Scrieri, I; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, I; D. Pillat, Mozaic istorico-literar,
1969; Al. Protopopescu, Volumul si esenta, 1972; M. Sebastian, Eseuri. Cronici.
Memorial, 1972; I. Serbu, Vitrina cu amintiri, 1973; N. Balota, De la "Ion"; C.
Baltazar, Evocari si dialoguri literare, 1974; O. Sulutiu, Proza fantastica
romaneasca, 1975; I. Negoitescu, Engrame, 1975; Perpessicius, Opere, VII,
1975; L. Raicu, Critica -forma de viata, 1976; C. Reg-man, Colocvial, 1976;
Eugenia Tudor Anton, Ipostaze ale prozei 1977; Al. Protopopescu, Romanul
psihologic romanesc, 1978; S. Iosifescu, Reverberatii, 1981; N. Manolescu, in
Familia, nr. 1; 2; 3, 1982; N. Florescu, Profitabila conditie, 1983; G. Lazarescu,
Romanul de analiza psihologica in literatura romana interbelica, 1983; N.
Manolescu, Arca, III; R. G. Teposu, Viata si opiniile personajelor, 1983; A.
Sasu - Mariana Vartic, Romanul, I; Alexandra Indries, Polifonia persoanei,
1986; Sultana Craia, Fetele orasului, 1988; M. Zamfir, Cealalta fata.; R. G.
Teposu, Suferintele tanarului Blecher, 1996; G. Dimisianu, in Romania literara,
nr. 18, 1997.
M. Blecher, opere necicatrizate
Paul CERNAT
Apariția, într-o primă – și exemplară – ediție critică, a cvasitotalității scrierilor lui M. Blecher
este un eveniment. Spun cvasitotalitate întrucît, deși sînt reunite aici toate scrierile și
documentele disponibile, inclusiv destule inedite, nu e exclus să mai apară, pe viitor, noutăți
epistolare (din corespondența cu Geo Bogza de pildă, dar nu numai). Și exemplară întrucît
alcătuitorul ei, Doris Mironescu, a reușit o performanță care situează prezenta ediție printre
cele mai bune din această colecție academică ajunsă la aproape 200 de titluri. Faptul mi se
pare a fi cu atît mai demn de apreciat, cu cît nu avem de-a face cu un veteran al edițiilor, ci cu
un critic din generația 2000 aflat la prima întreprindere de acest gen. După ce a publicat un
excelent volum exegetic (Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, 2011), care acoperă doar
o parte din teza sa de doctorat, el devine principalul biograf şi exeget al autorului Vizuinii
luminate. Cercetători de pondere ai operei blecheriene, cu contribuții de primă mînă, au mai
fost, desigur, de la Mădălina Lascu (vezi M. Blecher mai puțin cunoscut, dar nu numai) la
restituirile mai vechi sau mai noi ale lui Nicolae Florescu, Nicolae Scurtu, Ecaterina Vaum,
Mircea Handoca, Radu G. Țeposu, Ion Pop. Nimeni însă nu a întreprins, cu atîta acribie, un
travaliu de sinteză exhaustivă, recuperînd din arhive publice (Biblioteca Academiei Române,
MNLR) sau din colecții particulare (Vladimir Pană, Lucia și Cristian Ștefănescu, Georges
Minet) tot ce se putea recupera în acest moment, inclusiv o bogată iconografie, cuprinzînd
desenele păstrate ale scriitorului, reproduceri de manuscrise și o secțiune foto. Doris
Mironescu nu s-a mulțumit să adune doar ce au găsit și publicat alții în ultimele decenii, de la
repunerea în circuit (în 1970) a scriitorului de către Dinu Pillat și Sașa Pană (primul restituitor
major al postumelor, documentelor personale și corespondnței) la descoperiri mai recente, ci a
luat, detectivistic, urma tuturor deținătorilor disponibili de manuscrise inedite. Pentru că, în
cazul editării unui scriitor ca M. Blecher, orice document e semnificativ și merită editat.

„Mă torturează adolescența aceea“

Iată însă noutățile absolute ale prezentei ediții: fragmentul de proză Aizic Wolf (singurul text
literar cu subiect explicit evreiesc), cîteva versiuni ale unor poeme din placheta Corp
transparent (1934) sau postume, o notă din Vremea despre Enciclopedia franceză, ciorna unui
eseu espre Kierkegaard și gîndirea existențială (Consecințe ultime ale cugetării, din arhiva
Vladimir Pană), o epistolă de autorecomandare din 1934, păstrată în arhiva soților Lucia și
Cristian Ștefănescu, două eseuri-conspect pe teme de antropologie și istorie din perioada
liceului (Caracteristicile vechii lumi și Patria primitivă a indo-europenilor), actul complet de
naștere (publicat parțial de Mădălina Lascu în Caietele avangardei nr. 1, 2013, în care e
stabilită data exactă a nașterii autorului – 17/30 septembrie –, sub numele transcris greșit
Blecher L. Macs), foaia matricolă obținută din Arhivele Stării Civile a județului Neamț,
rezultatele de la bacalaureat reproduse din arhiva liceului romașcan de băieți Roman-Vodă și
extrasul după actul de deces, obținut de la Oficiul Stării Civile din Roman, unde se precizează
data exactă a morții, pe 30 mai 1938, nu pe 31, cum s-a crezut multă vreme. O contribuție
majoră, nu doar strict documentară, o constituie cele 22 de scrisori și cărți poștale către poetul
suprarealist francez Pierre Minet, membru al grupării Le Grand Jeu, coleg de suferință cu
Blecher la sanatoriul din Berck-sur-mer și principal intermediar în Franța al literaturii sale.
Traduse din franceză de Doris Mironescu (ca și restul textelor în limbi străine reproduse în
original, ele acoperă întreaga evoluție clinică a bolnavului, de la Berck la Roman via Leysin și
Tekirghiol), au fost recuperate prin amabilitatea lui Georges Minet, fiul poetului, via Samuel
Tastet și constituie – alături de corespondența deja bine cunoscută cu Geo Bogza – cel mai
expresiv și mai dens schimb epistolar păstrat al lui Blecher. Abundă considerații prețioase
despre resorturile biografice ale scrisului. Un exemplu, între atîtea altele: „Mă torturează
adolescența aceea, care a impregnat și pereții. De atunci totul mi-a mers rău și ea însăși a fost
rea. Există în lume ceva fundamental rău, simt o amețeală care în fiecare zi devine mai pură și
mai amplă […] și mă gîndesc la o neurastenie ilariantă, care ar fi la fel de tragică precum
oricare alta“.
Din bogatul corpus de evocări ale lui Blecher de către cei care l-au cunoscut nu lipsește
interviul acordat de sora sa, Dora Wechsler, lui Radu G. Țeposu, în 1997, alături de texte
nereproduse în alte ediții, cum ar fi cele ale lui S. Hay (Sandu Haimovici, alias Sandu Darie,
coleg de școală și bun prieten, afirmat mai tîrziu ca pictor avangardist în Cuba), Ion Sofia
Manolescu (1967), ale Luciei Demetrius (1978), din memorialistica pictoriței Lucia
Demetriade Bălăcescu și din biografia romanțată (Serenada zadarnică, 1970) a iubitei
scriitorului, Maria Ghiolu. Tabloul receptării critice a tuturor volumelor, studiul milimetric al
variantelor, prin confruntarea cu manuscrisele, dar mai ales bogăția luxuriantă a notelor
explicative, în frapant contrast cu fușereala frugală a atîtor ediții pretins critice consacrate
unor autori moderni, se cuvin nu doar consemnate, ci și apreciate superlativ, chiar dacă unii
chițibușari i-ar putea imputa – de pildă – editorului neconsemnarea tuturor volumelor dedicate
lui Blecher în ultimele două decenii sau a tuturor traducerilor (mici rezerve aș avea eu însumi
cu privire la adevăratul motiv al rupturii dintre Geo Bogza și Sașa Pană, care nu se reduce,
cred, la trecătorul contencios din jurul lui Ilarie Voronca – din 1931). Oricum, Doris
Mironescu a trecut cu brio examenul de maturitate al istoricului literar de strictă expertiză,
pentru care rigoarea filologico-documentară nu e moft dispensabil, ci exigență științifică
obligatorie.
Cu adevărat spectaculos e tabloul de ansamblu al operei, restituite în totalitatea formelor sale
de relief, despre care am mai scris și cu alte prilejuri și voi mai scrie. Nu s-a insistat suficient,
cred, asupra afinităților literare profunde dintre Blecher și „vecinul“ său băcăuan Bacovia, din
care a tradus (bine!) nu mai puțin de șapte poeme, adică jumătate din totalul de 14 traduceri;
și asta în condițiile în care Bacovia nu avea încă statutul de mare poet. Compatibilitățile cu
proza bacoviană sînt pe alocuri frapante, inclusiv la nivel de sound. Încă și mai puțin s-a
discutat despre afinitățile dintre Blecher și bunul prieten Geo Bogza, fără de care
scrierea Întîmplărilor… poate nu exista – sau nu exista în această formă. Există blecherianism
la Bogza, după cum există bogzianism la Blecher (inclusiv ticuri de limbaj: „închipuiți-vă“).
Reportajul bogzian despre arderea colectivă a cîinilor (La porțile morții) are un corespondent
în fabuloasa, coșmaresca revoltă a cîinilor-polițiști din Vizuina luminată, iar terifiantul
reportaj blecherian Berck, orașul damnaților are, de asemenea, ceva din formula prietenului
său reporter. Dincolo de amabilitățile, uneori excesive, față de producția poetică a unor
apropiați, publicistica lui Blecher e relevantă pentru gîndirea sa filozofică (intim afină proto-
existențialismului kierkegaardian, dar deloc străină de contemporanii Jaspers și Heidegger) și
artistică (cu deschideri către o modernitate radicală, profundă și cuprinzătoare, de la
vizionarul și damnatul preromantic Blake la Gide, Valéry, Apollinaire, suprarealiștii francezi,
Richard Aldington și poezia americană contemporană – din care îi reține pe James J. Ryan, pe
liricul de culoare Langston Hughes și pe poeții populari indieni). Ca și pentru deschiderile
autorului către psihologie și psihanaliză, teoria poeziei, istoria religiilor, noile teorii științifice
(embriologie) și, nu în ultimul rînd, pentru atitudinea sa civică, favorabilă unui umanism
democratic de stînga, ostil oricărui exclusivism (vezi Pentru și contra umanismului).

Dramatismul existenței unei ființe-pentru-boală

Se vede mai bine, în perspectiva întregului, cum se grupează fragmentele sau scrierile
colaterale: prozele scurte apar ca schije macabru-grotești, hiperrealiste, absurdiste sau
halucinatorii, ale romanelor Întîmplări… și Inimi cicatrizate, iar poemele din Corp
transparent, postumele și traducerile poetice – ca extensii lirice ale intimității și proiecții ale
unui imaginar decadent-suprarealist, venit pe filieră D. Iacobescu-Voronca, dar aflat în
atmosfera celei mai moderne poezii europene. Corespondența, documentele și evocările
alcătuiesc un puzzle biografic prin care se poate măsura distanța focală față de creația literară
propriu-zisă și care aproximează (cît de relativ…) dramatismul existenței la limită al unei
ființe-pentru-boală și moarte. Un destin tragic și ironic, în fond: un accident a făcut ca
proaspătul student la Medicină la Paris să devină, în ultimul deceniu al celor nici 29 de ani de
viață, marele bolnav al literaturii române, care și-a supus existența unei terapii de o exactitate
clinică, în care scrisul servește drept proteză și identitate de transfer a ființei dezintegrate,
atacate și fisurate de antimaterie.
Dacă în meditația retrospectivă, bîntuită de obiecte spectrale, din Întîmplări…, avem de-a face
cu o anamneză a preistoriei bolii sau a simptomelor bolii malefic-indeterminate dinaintea
celei cu diagnostic și stare civilă (de remarcat că protagonistul și orașul nu au, aici, nume),
Inimi cicatrizate reprezintă o socializare la persoana a treia a bolii diagnosticate, într-un oraș
distopic al normalității patologice, populat de hibrizi mutilați (totul are aici nume și stare
civilă, dar identitatea biografică a naratorului nu corespunde decît în parte celei a autorului
real, care ia distanță față de boala sa). În fine, postuma Vizuină luminată, apreciată superlativ
de Eugen Simion în postfaţa ediției, dă cărțile pe față într-o confesiune-limită a interiorității,
operaţie fără anestezic, pe viu; deși subintitulată Jurnal de sanatoriu, ea nu are nimic diaristic
– doar memorialistic și reflexiv, oniric și realist-halucinatoriu, într-o regie care, observă Doris
Mironescu, o apropie de romanele lui Breton și Leiris. Foarte elocvente sînt planurile
compoziției romanelor, reproduse după manuscrise. Putem vedea în ele felul în care Blecher
și-a gîndit Vizuina… (ușor diferit de felul în care a restituit-o Sașa Pană) și secvențele pe care
n-a mai apucat să le scrie. Vîrfurile valorice rămîn, fără îndoială, Întîmplările… și
Vizuina…, Inimi cicatrizate coborînd nivelul prin exces de melodramă. Judecarea aspră a
Inimilor… din Istoria… lui G. Călinescu nu e neapărat greșită; regretabilă și suspectă e, în
schimb, ignorarea Întîmplărilor…, întîmpinate cu elogii de cvasitotalitatea comentatorilor din
epocă (între care și rivalul E. Lovinescu).

Prima versiune a Inimilor cicatrizate

Ei bine, meritul major al prezentei ediții critice – și principala ei revelație – o constituie
publicarea integrală, în premieră, a manuscrisului Țesut cicatrizat, prima versiune a
Inimilor… Ea a mai fost tipăriă fragmentar – foarte fragmentar… – de N. Florescu, în
Manuscriptum (nr. 3 din 1973), dar a rămas fără ecou. Dacă titlul inițial, Țesut…, desemna –
Blecher dixit – cicatricea insensibilă, fără terminații nervoase, a unei leziuni cardiace
vindecate, Inimi cicatrizate, mai „melo“, dar mai expresiv, a fost impus din rațiuni comerciale
de Editura Alcalay, în 1937. Reunite în cinci caiete mari, paginile variantei inițiale sînt
sensibil mai numeroase (252 față de 180, cu corp de literă mult mai mic!) și, deși nefinisate,
superioare versiunii finale: mai puternice, mai dense, mai intense, cu multe nume și roluri
schimbate, cu mai multe personaje; dar și cu altă structură, cu scene suplimentare de mai mare
cruzime fiziologică (pe alocuri insuportabile) și mai bine motivate psihologic. Țesut… e, în
plus, mai social, fără melodrama și fără relativul happy-end din Inimi… (unde Emanuel
părăsește sanatoriul, nu ajunge pe marginea prăpastiei, cu abcesul fistulizat letal). Argumentul
lui Blecher dintr-o scrisoare – privind numărul prea mare de digresiuni, care trebuie eliminate
în vederea fluidizării textului – nu rezistă: tocmai digresiunile acuzate sînt cele care dau
pregnanță Țesutului… Episodul copulației păianjenilor urmărit de bolnavi e memorabil;
limbajul nu evită cuvintele licențioase, scenele grotesc-scabroase sînt mai dezvoltate, ca și
cele macabre (din zona dezastrelor fiziologice) sau decadente (escapada la castelul izolat);
cîteva episoade apar traduse, nonficțional, în Vizuina luminată; în locul Colettei, partenera
pariziană de sex de la începutul Inimilor…, avem un prieten român, inofensivul bonom Milu;
partitura raisonneur-ului Ernest e mult mai extinsă, despărțirea de Solange – mult mai dură,
iar relația cu ea – prea puțin romantică; împlinirea sexuală cu irlandeza Katty nu există,
îmbrățișarea istovită a pămîntului ținînd loc de act erotic. Autorul n-a avut în minte un „munte
vrăjit“, ci o mare dezvrăjittă. Mă întreb dacă nu cumva din superstiție, sperînd să nu
împărtășească sfîrșitul eroului său, își va fi edulcorat cartea, stricînd-o. Senzația de coșmar
lucid, au ralenti, pe care-o ai citind Țesut cicatrizat nu e mai prejos decît cea din
destabilizantele Întîmplări… și Vizuina…. Edițiile viitoare Blecher ar trebui să includă
obligatoriu această capodoperă ignorată, plasînd-o chiar înaintea versiunii sale finale.

Opere. Întîmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Proză scurtă.
Aforisme. Poezii. Traduceri. Publicistică. Scrisori. Arhivă. Documentar. Mărturii.
Iconografie
Colecția „Opere fundamentale“, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante și
cronologie de Doris Mironescu, postfață de Eugen Simion, Academia Română
Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, București,
2017, 1606 p.
uminile din umbra lui Max
Blecher. Sinopsis al frustrărilor şi
estetica vidului
Corina Toader
Schițând note pe marginea unei scânduri fixate pe genunchi, Max Blecher,
„monumentul izolat care nu s-a bucurat de circulație, nu a cunoscut nici imitatori sau
emuli”(1) conturează o poetică a amărăciunii, contemplând dimensiunea meta-fizică
a unui univers carceral. Adevărul literar din umbrele operei lui Blecher se de-
construiește prin intermediul unei conștiințe asemenea scriitorului stigmat de ceea ce
observă și nu înțelege, „reflectând lumea în toată complexitatea ei, în multitudinea
ipostazelor sale”(2). Scriitura ca dedublare a eului devine mărturia unei metafizici
ridicate la rangul unei poetici a negației; inutilitatea lumii, ca luciditate a unui spațiu
dincolo de „locurile blestemate” și ca o interdicție a Mai Multului, cicatrizează
sensurile, cât și finalitatea existenței. Capacitatea lui Blecher „de a se instala în
nenorocire, de a o accepta ca o condiție a vieții curente”(3) remarcată de Ov. S.
Crohmălniceanu, este punctul care activează cercetarea din exterior a crizelor eului;
lumea, ca travaliu metafizic, este transpusă în scris prin intermediul unei viziuni
ontologice, construită pe o „greață” a incertitudinilor, a cețurilor care își găsesc
temeiul în nostalgia esențială a inutilității lumii.

Catalogarea lui Blecher ca fiind „marele bolnav” al literaturii române reprezintă o

limită impusă asupra adevărului său literar; în acest sens, citirea prin grila biografică
a operei sale poate reduce întreg constructul estetic și ideatic la o simplă formulă.
Imaginea de scriitor a lui Blecher, biografia sa aparte și tipul de experiență lingvistic-
estetică pe care o oferă reactivează interesul contemporaneității pentru „cataractele
deschise” în „proza unde s-a adunat toată melancolia lumii”. Făcând o analiză a
scriiturii „pline de fatalități crunte și de extazuri sublime”, „narațiunea se găsește sub
semnul mitului lui Narcis; în timp ce trupul e grav bolnav, sufletul rămâne treaz și
lucid, radiografiindu-și cu minuțiozitate propria condiție”(4). Interioritatea viscerală
din care se naște limbajul, adevărul textului care construiește o lume pe locul unei
sfâșietoare singurătăți activează un interes în „suferințele tânărului Blecher”; faptul
că actualitatea literar-artistică devine tot mai receptivă în ceea ce privește decodarea
logosului blecherian reprezintă un fenomen explicabil, așa cum „anonimatul” din
epocă își găsește contururile în noua perspectivă de abordare a lumii și a scriiturii. Așa
cum a remarcat Sașa Pană, în prefața din 1971 a volumului Vizuina luminată, viziunea
propusă de Blecher asupra lumii diferă în mod substanțial de cea prezentă în opera
românească tradițională a vremii, în sensul că abordează lumea într-un mod, am
spune, suprarealist; dacă pentru contemporanii săi, scrisul este un act ce presupune
o rece disciplină mentală, pentru Blecher, „idealul scrisului ar fi transpunerea în
literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali, realizarea
acelei demențe la rece perfect lizibile și esențiale”(5). Renunțând la convenționalismul
cotidian și literar, spre deosebire de tradiționalismul vremii, Blecher caută valori în
„orice tentație a halucinantului”, creând o operă bazată pe o suprarealitate, care
doare „ca o rană profundă”.

În pofida entuziasmului cu care prietenul său, Geo Bogza, îmbrățișează

(meta)perspectivele lui Blecher – alături de personalități de reper precum Eugen
Ionescu, Sașa Pană, Pompiliu Constantinescu -, exegeți ca G. Călinescu, Eugen
Lovinescu, Vladimir Streinu îl plasează în spațiul scriitorilor minori între cele două
războaie mondiale; aceste limite care se impun asupra „durerilor” unui Iona modern
trimit, grosso modo, la un mod eronat de a-i interpreta scriitura. Scriitura lui Blecher
reprezintă o provocare a receptării actuale, fiind realitatea care se
(de)construiește(6), în același timp, ca o metaforă per se a căderii. Blecher reprezintă
tentația de a (de)scrie abisuri și lucidități, de a-și marca existența prin confruntarea cu
vidul ontologic, cu înstrăinarea de sine; „acest Kafka român”, cum îl numește Eugen
Ionescu, oglindește maladia lumii moderne, motiv pentru care scriitura sa poate fi
considerată una ce aparține interbelicului, însă cu o actualitate progresivă. O analiză
contemporană asupra tehnicilor și a „cuvintelor ce sunt păsări de sânge” ale
autorului romașcan descoperă un întreg act al scriiturii ca manifest împotriva unei
lumi deasupra căreia răsună golul; arta insinuărilor se naște din „modificările de
natură ontică, ce vizează un anumit tip de angoasă (die Angst), de anxietate,
traductibilă prin senzația de spaimă de a nu se regăsi niciodată”(7). Criza ontologică,
agresiunea realului, tirania obiectelor, sentimentul de inutilitate a lumii și de
existență redusă la o stare larvară sunt doar câteva din angoasele figurii blecheriene.

Poetica transgresivă și criza ontică- limitele unei scriituri care anticipează (non)sensul
lumii contemporane

Reprezentant al literaturii interbelice a experienței și a interiorității, Max Blecher

„trăiește” o literatură pe care alții o vor înțelege mai târziu. Tentația interiorității sale
și bariera consecințelor în cerneala contemporanilor săi par, la o primă vedere, reale
argumente în „înțelegerea” anonimatului din epocă; faptul că „estetica” vidului
ontologic și a logosului blecherian nu corespondeau acelui „saeculum”, acelui spirit al
vremii trimite la perceperea operei sale, în epocă, ca pe o „hartă închisă”, criptată.
Proza lui Blecher este surprinsă în mod sublim de către Ion Rotaru, trasând ideea
epicentrului operei, sanatoriul, și analizând, în același timp, modul în care limbajul
defulează suferința:
„Totul este etalat fără niciun fel de pudoare, de parcă întreaga lume ar fi un imens
sanatoriu, unde vederea puroiului nu mai menajează pe nimeni”

„Colțul de infern al suferinței umane”(8) expus în scriitura blecheriană activează un

grad al unei literaturi de mare intensitate, care răvășește; omul și scriitorul Blecher se
livrează total, ceea ce face din contactul cu opera sa unul provocator. Modul în care
Blecher incizează (i)realitatea operei este autentic, motiv pentru care a-l încadra și a-l
defini prin intermediul unui anume tip de clasicizare presupune un efort individual.
„Omul care a scris dincolo de pagină”, prin crizele identitare, izvorâte din simptomele
vidului, construiește la nivelul operei sale „un spectacol terifiant al abisalului”(9)care
intră în contradicție cu instinctul de conservare al criticilor. Așadar, analizând cazul
„anonimatului” său din perioada interbelică, distingem traiectul sinuos care
oglindește conținutul ideatic al unei proze – „spațiu al iluziei mântuitoare, în care
ființa ulcerată trăiește ultima speranță a integralității ei” și putem trasa concluzia
faptului că ceea ce îi devaloriza în trecut pe interbelicii „neînțeleși”, în momentele de
față îi propulsează ca voci contemporane.
Interesul pe care îl manifestă actualitatea literar-artistică în ceea ce privește „cazul”
Max Blecher își găsește explicațiile în percutanta abordare a lumii și a „cenușii care se
cerne”, într-o epocă în care aderarea la spiritul vremii surprindea, într-o oarecare
măsură, finalitatea scrisului și a scriiturii. Abordând problematici ale lumii moderne,
ideile lui Blecher sunt tot mai actuale tocmai datorită „acestei simţiri fabuloase şi
acestei inteligenţe analitice”(10). Întâlnim la nivelul conștiinței blecheriene un
Weltanschauung care aduce în prim-plan maladiile cu care se confruntă
contemporaneitatea: lipsa de sens a existenței, inutilitatea materiei, singurătatea ca
modus vivendi, închiderea ermetică în universul interior, vidul imaterial, degradarea
inexorabilă. Blecher are meritul de a fi expus în scriitura sa imaginea unui terminal al
nimănui, ca un mare nud cu care se confruntă omul ce își îndreaptă privirea spre
urmele rupturilor interioare, ale nevrozelor care macină până la „putreziciunea
finală”. Făcând o paralelă cu suprafețele fără miez, textele fără „adevărata” literatură
ale epocii sale, se desprinde un Blecher veșnic viu și tânăr, pentru care recursul la
literatură reprezintă o „posibilitate de a corecta destinul implacabil”(11), iar câteva
din atributele care fac din Blecher atât un exponent de marcă al autenticismului din
proza românească interbelică, anume „eliminarea falselor pudori, recursul la
confesiune, substituirea relatării cu notația neelaborată a unor stări sufletești,
luciditatea extremă a observației”(12), cât și un manifest al unei lecturi ce capătă noi
sensuri în contemporaneitate, construiesc imaginea unui destin al artistului
neînțeles..

Deși cu un istoric „defectuos” al receptării operei sale, ceea ce a împiedicat procesul

canonizării, prin interpretarea eronată cauzată de nepotrivirea stilului său modernist
și suprarealist în epocă, Blecher reușește să expună în contemporaneitate
destrămarea atomilor din care se țese „carnea lutului”, devenind, am spune, o umbră
cu o luciditate torturantă a „zecilor de dureri și drame ascunse” într-un interbelic
chinuit, care își aude ecoul în actualitate. În continuare, metafizica propusă și la care
supune textul său, „cutremurătoare revelație a durerii, înțelesul vieții care se
scrie”(13) , ca (anti)destin, literatura lui Max Blecher angrenează conștiința lectorului
într-o lectură a sinelui, devenind, dintr-un subiect pentru care a curs prea puțină
cerneală a contemporanilor săi, o provocare a receptării actuale, care descrie în mod
tacit travaliul metafizic al lumii și „incantația pustietății”.

1) Mircea Zaciu, Începuturile romanului românesc, în Clasici și contemporani, Editura

didactică și pedagogică, București, 1994, col. „Akademos”.
2) Gheorghe Glodeanu, Max Blecher și noua estetică a romanului românesc interbelic,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
3) Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.
I, ediție revăzută, Editura Minerva, București, 1972.
4) Gheorghe Glodeanu, op. cit.
5) Max Blecher, Corespondență, în vol. Vizuina luminată, ediție întocmită și cuvânt
introductiv de Sașa Pană, Editura Cartea Românească, 1971.
6) În sensul dat de Derrida, de „complexitate ireductibilă și instabilă a părților unui
întreg”.
7) Iulian Băicuș, Micromonografie critică: Max Blecher- un arlechin pe marginea
neantului, București, Editura Universității din București, 2004.
8) Pompiliu Constantinescu, Inimi cicatrizate, în Vremea, an X, nr. 471, 17 ianuarie
1937.
9) Radu G. Ţeposu, În căutarea identității pierdute, în M. Blecher, Întâmplări în
irealitatea imediată, Editura Vinea, Bucureşti /Editura Aius, Craiova, 1999.
10) Mihail Sebastian, Rampa, 22 februarie 1936.
11) Gheorghe Glodeanu, op. cit.
12) Gheorghe Glodeanu, op. cit.
13) Simona Sora, Regăsirea intimității, Editura Cartea Românească, 2008.