TESTAMENT – Tudor Arghezi

a) Tema și viziunea despre lume și viață

- Poezia “Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică, alături de “Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” de Lucian Blaga și “Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este așezată în fruntea
primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite” (1927), și are rol de program (manifest)
literar, realizat însă cu mijloace poetice.

- Arta poetică este o creație în versuri prin care autorul își exprimă, prin mijloace artistice
specifice operei literare, concepția despre creație sau despre menirea creatorului. Poezia
“Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în
societate.

- Este o artă poetică moderna, deoarece în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică
liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre
inspirație și tehnica poetică. Poezia “Testament” este prima dintre artele poetice publicate în
diferite volume: ”Flori de mucigai”, “Frunze pierdute”, “Epigraf” etc.

- Titlul poeziei are o dubla accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu
(denotativ), cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care
aceasta își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, în legătură cu
transmiterea averii sale. În sens figurat (conotativ), cuvântul face trimitere la cele doua
mari părți ale Bibliei: V.T. și N.T., în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și
apostolilor adresate omenirii. Astfel, creația argheziană devine o moștenire spirituală,
adresată urmașilor -cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

- Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată

moștenire unui fiu spiritual.

- O primă secvență sugestivă o constituie incipitul, textul poetic fiind conceput ca un

monolog adresat de tată unui fiu spiritual, căruia îi este lăsată drept unică moștenire
“cartea”, metonimie care desemneaza opera literară. Discursul liric având un caracter
adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică, transmisă în mod direct și
la nivelul expresiei prin mărcile subiectivității (mărci lexico-gramaticale prin care se
evidentiază eul liric): pronume personal la pers. I sg.”eu”; vb.la pers. I si a II-a sg.”am
ivit”, “să urci”; adj.posesive la pers. I sg.”cartea mea“,”străbunii mei“, alternând spre
diferențiere cu pers. a III-a, topică afectivă (inversiuni și dislocări sintactice). În poezie,

1
- O a doua secvență semnificativă, în care arta este văzută ca o îmbinare între inspirație
divină și meșteșug ("slova de foc" și "slova făurită", fiind relevată, totodată, condiția de
rob a scriitorului, în opoziție cu cititorul care este un domn.

- Eul liric apare în diferite ipostaze:eu/noi;eu/tatăl-fiul etc.. Textul poetic este structurat în 5
strofe cu număr inegal de versuri, cu metrica și ritmul variabile. Discursul liric este organizat sub
forma unui monolog adresat/dialog imaginar între tată și fiu, între străbuni și urmași, între rob și
domn, tot atâtea ipostaze pt.eul liric.

- Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conține ideea
mostenirii spirituale,”un nume adunat pe-o carte”,care devine simbol al identitatii obtinute
prin cuvant. Conditia poetului este concentrata in versul:”decat un nume adunat pe-o
carte”,iar poezia apare ca bun spiritual si peren:”Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa
moarte…”.

- Metafora “seară răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, care se leagă de
generațiile viitoare, prin “carte”. Enumerația “râpi și gropi adânci”, ca versul următor: “Suite de
bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al conoașterii și al acumulărilor străbătute de
înaintași. Formula de adresare, vocativul “fiule”, desemnează un potențial cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată, ca un mentor al generațiilor viitoare.

- În strofa a doua, ”cartea”, creație elaborată cu trudă de poet, este numita “hrisovul
vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor. ”Cartea”-“hrisov” are pentru generațiile
viitoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei. Metafora “carte” are un loc
central în această artă poetică, fiind un element de recurență.

- Ideea centrală din cea de-a treia strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală,
care face referire la ideea modernistă de trecere de la sat la oraș. Astfel, “sapa”, unealtă
folosita pentru a lucra pământul, devine “condei”, unealtă de scris, iar “brazda” devine
“călimară”, poetul aplicând asupra cuvintelor aceeași trudă transformatoare prin care
plugarii supuneau pământul. Poetul este, prin urmare, un născocitor care transformă
“graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, în “cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează
poezia ca meșteșug,ca trudă, și nu ca inspirație divină. Strofa a treia se încheie cu o
confesiune lirică: “Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.
Poetul poate face ca versurile sale să exprime imagini sensibile, dar și să stigmatizeze răul din jur
(“să-njure”), arta având funcție cathartică, dar și moralizatoare.

- Strofa a patra face referire la ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că
durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin “vioara”, instrument
mult mai reprezentativ pentru popor decât clasica liră: “Durerea noastră surdă și amară/
O grămădii pe-o singură vioara”.

- Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul
francez Charles Baudelaire: ”Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

2
- Poezia reprezintă pentru Arghezi și un mijloc de răzbunare a suferinței înaintașilor: “Biciul
răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”.

- Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, “Domnița”, ”pierde” în

favoarea meștesugului poetic: “Întinsă leneșă pe canapea,/ Domnița suferă în cartea mea”.
Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin “slova de foc”, cât si al meșteșugului,
al trudei poetice “slova făurită”: “Slova de foc și slova faurită/ Împerecheate-n carte se
mărită”. Condiția poetului este redată în versul “Robul a scris-o,Domnul o citeste” ;
artistul este un “rob”,un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului, “Domnul”.

În concluzie, putem afirma că poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică,datorită
afirmațiilor prezentate mai sus, dar și pentru că poetul devine un născocitor, iar poezia presupune
meșteșugul, truda creatorului.