Moina

de George Bacovia
Comentariu

Şi toamna, şi iarna Şi-s umezi pereţii,

Coboară-amândouă; Şi-un frig mă cuprinde –
Şi plouă, şi ninge – Cu cei din morminte
Şi ninge, şi plouă. Un gând mă deprinde…

Şi noaptea se lasă Şi toamna, şi iarna

Murdară şi goală; Coboară-amândouă;
Şi galbeni trec bolnavi Şi plouă, şi ninge –
Copii de la şcoală. Şi ninge, şi plouă.

Face parte din volumul “Plumb” publicat în 1916. Poezia “Plumb” se înscrie în lirica
simbolistă, prin sentimentele de însingurare, disoluție, de diluare.
Poezia face trimitere nu numai la sentiment, dar și la o atmosferă. Poetul prezintă
interferența dintre 2 anotimpuri toamna- iarnă, sau iarnă- primăvară. Poetul a ales
interferenta dintre cadrul autumnal și cadru hibernal.
Moina este o ploaie măruntă, care agasează și se cerne fără încetare, dar poate fi și o
ninsoare apoasă, înainte de a se transforma în fulgi de zăpadă. Sentimentul este de tristețe de
monotonie, poezia este alcătuită din 4 catrene. Incepe cu o menotimie, “și toamnă și iarnă” și
continuă cu o personificare, “coboară amândouă”. Poetul folosește și chiasmul, adica sterile
contrare, opuse.
Prima strofă are valoare de leitmotiv, caracteristic poeziei simboliste.
Poezia se referă nu numai la un sentiment, dar și la problematica existenței umane.
Starea de umezeală se răsfrânge asupra aspectului copiilor: “și galbeni trec bolnavi/
copiii de școală”. Copiii par bolnăvicioși, înfrigurați, nu se mai caracterizează prin
exuberanța specifică vârstei, ci prin tristețe, printr-o stare maladivă, prin înfrigurare.
Poetul pare a sugera lipsa de copilărie.
Strofa a 3-a prelungeste starea de umezeală: pereții care erau singurele puncte de
sprijin, sunt umezi, nesiguri, gata să se prăbușească. Această strofă prezintă și eul poetic: “un
gând mă deprinde”.
Poezia impresionează prin simplitatea limbajului, folosește propoziții principale,
coordonate copulative: “si plouă și ninge/ și ninge și plouă. Această poezie creează un
sentiment de angoasă, de însingurare totală.
 George Bacovia
Coordonate ale vieții și operei

George Bacovia este cel mai de seamă reprezentant al simbolismului românesc.

Reprezintă în literatura română simbolismul autentic și face trecerea spre curentele moderne
din epocă.
George Bacovia, pe numele său adevărat George Vasiliu, s-a născut în anul 1891 la
Bacău și a murit în 1957 la București. A studiat cursurile primare și gimnaziale în orașul
natal. Liceul i s-a părut un spatiu inchis si de aceea in poezia cu titlul omonim, scria: “liceu,
cimitir al tinereții mele/ cu profesori pedanți și examene grele”.
Și a luat numele de Bacovia de la orașul în care s-a născut. Unui grup de prieteni
declara că și-a luat numele de la Bachus zeul vinului, având în vedere bogățiile viticole din
împrejurimi. Și-a luat licența în drept, dar nu a profesat, fiind o fire introvertită, alegând să se
dedice cu pasiune literaturii. Debutează în revista literară “Literatorul” condusă de Alexandru
Macedonski, cu o poezie “Si toate”. De asemenea, makedonski afirmă “Bacovia este
pseudonimul unui poet din Bacău, a cărui modestie l-a ținut în umbră cu tot nemarginitul lui
talent”.
În poeziile lui Bacovia se simt ecouri din simboliștii francezi, precum: Charles
Baudelaire, Stephane Mallarmé, Jules Laforgue. Criticul Eugen Lovinescu afirma: “Bacovia
aduce în poezia românească o atmosferă de toamne reci, de ploi putrede, de arbori
cangrenați, o atmosferă în care plutește obsesia morții și a neamtului.
Anul 1916 are o mare importanță pentru activitatea poetului și pentru întreaga noastră
literature, este anul când Bacovia publică primul său volum de poezie intitulat sugestiv
“Plumb”. Volumul a apărut cu sprijinul financiar al poetului Ion Pillat.
Dar volumul a trecut neobservat în epocă din cauza intrării României în Primul Război
Mondial și datorită faptului că unele poezii fuseseră publicate anterior.
Alte volume de versuri: “Scântei galbene”- 1926, “Cu voi”- 1936, “Comedii în fond”-
1937, “Stanta burgheze”- 1946. În poezia lui Bacovia găsim puține personaje: o palidă
Muncitoare, fete clorotice, dar la Bacovia devin personaje rasul-plânsul, ploaia,
nevroza, fanfare, focul, vantul, ftizia, însuși poetul devine personaj, el rătăcind fără sens într-
o stare de însingurare.
Bacovia este modern prin mai multe teme, Abordand în poezia lui:
- “vântul” care produce dezechilibrul lumii.
- ”focul” care mocnește și agonizează.
- ”ploaia” care dă sentimentul de surpare lentă, de sfârșit de lume.
Simbolistica bacoviană este sugerată prin culori adecvate, capabile să releve trăirile
sufletești ale autorului. De exemplu culorile cenușiu, violet, galben, verde crud, dau
sentimentul de melancolie, de nevroză și alcătuiesc chiar un limbaj apartpe de comunicare.
 Aprecieri critice despre Bacovia

Nicolae Balota - "Aud materia plangand", in Umanitati, Editura Eminescu, Bucuresti, 1973,
spune despre Bacovia:
"Din lirica bacoviana, orice forta demiurgica este absenta. Demiurg s-a mistuit in gol si singura
natura e prezenta. Plansul ce strabate straturile acestui univers liric nu este al creatorului, ci al «materiei». ()
Pentru Bacovia, plansul este tanguire cosmica. El nu-si permite nici o mitica antropomorfizare. Vaietul pare
obiectivat ca in clasicul «sunt lacrimae rerum». Un Bacovia clasic? Nu, fara indoiala. Dar un Bacovia
modern, constituindu-se in buna masura prin antiromantismul sau."

Ion Caraion - Bacovia. Sfarsitul continuu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977, spune
despre Bacovia:
"Bacovia a fost - si nu mocnit, ci manifest - un foarte inteligent poet in fagurii lui de laborator
artistic, lucrand cu materiale incredibil de solide si rezistente un edificiu artistic menit sa dea intaia oara
drept de cetate la noi, nu inca si inca o data plenitudinilor vietii, nu tropotitoarelor galopuri ale sangelui, ci,
dimpotriva, surdinei, vidului, resorbtiilor, absurdului, sterilitatii, crepusculelor si noptii (), absentelor de
energie, de sens, de tentativa, intiativei anulate. El este poetul negatiilor de diferite nuante, autorul in
literatura noastra a intaiului nu ideistic si structural, opera sa comparandu-se si comportandu-se ca un repros
inextingibil, adresat lumii."

Dinu Flamand - Introducere in opera lui C. Bacovia, Editura Minerva, Bucuresti, 1979, spune
despre Bacovia:
"Desi se autoreprezinta invins, in mod invariabil, Bacovia stie ca nimeni altul sa orchestreze acea
«complexitate» a mediocritatii existentei, din care pana la urma iese dominant chiar sentimentul puternic al
existentei tragice. Toate deprimantele stari bacoviene convoaca existenta, o someaza intr-un mod acut,
obligand-o indirect sa se reliefeze pe fundalul neantului, obsesie ce terorizeaza constiinta artistica bacoviana.
Pe imensa imagine ecran care este la Bacovia sentimentul mortii, se profileaza, succesiv, cel mai fantast
spectacol al mediocritatii cotidiene; imaginile se alunga una pe alta, dand o ciudata animatie de «valmasag
milionar», de spectacol
vital periferic."

Gheorghe Grigurcu - "Thanatosul obiectiv", in Bacovia, un antisentimcntal, Editura Albatros,

colectia Contemporanul nostru, Bucuresti, 1972, spune despre Bacovia:
"Atmosfera funerara impregneaza pana la saturatie lirismul bacovian. Daca plumbul tutelar e
plumbul cununilor mortuare, vegetalizat intr-un simulacru de existenta doar pentru a propaga sonurile
autumnale (), nu exista la Bacovia o alta evocare a mortii decat figurarea neutrala a dezagregarii, sub semnul
unui vid moral, a unei nespus "de dureroase insensibilitati (poezia fiind ea insasi un anestezic). () La Bacovia
thanarosul e surprins printr-o totala inaderenta afectiva, intr-o pura identitate cu lucrurile. Stihia thanatica
strabate intreaga lume fenomenala, fara ca poetul sa adopte, spre a o intampina, o alta atitudine decat cea
lirica. Refuzand orice forma de defensiva in fata mortii, autorul Plumbului o absoarbe cu o sporita, stranie
fervoare, cum un bulgare de tarana se lasa patruns de ploaie. Aceasta elementaritate rara, aceasta neutralizare
profunda si tor-turanta e, neindoielnic, efectul unei discipline estetice."

Nicolae Manolescu - Metamorfozele poeziei, Bucuresti, 1968, spune despre

Bacovia:
"Primul lucru care ne izbeste de altfel la G. Bacovia este tocmai spiritul teatral, manierismul, stilul suferintei.
Nu ascultam spovedania unui bolnav, ci luam parte la o punere in scena, poetul desprinzandu-se pe fondul
universului caruia i-a dat viata aproape ca un personaj. £1 e absent si prezent, autor si actor. Nu exista numai
o lume bacoviana, dar fiinta poetului, risipita in toate lucrurile, ia din cand in cand infatisarea unui strigoi: se
aud pasii lui obositi, rasuflarea lui chinuita, plansul lui sfasietor."

Întreaga operă a lui Bacovia este expresia cea mai elocventă şi mai durabilă a simbolismului
autohton, cu toate temele, motivele şi tehnicile specifice acestui curent literar pe plan european. Se regăsesc
în opera sa poetică toate instrumentele tehnicii simboliste: simbolul, sugestia, corespondenţele,
muzicalitatea, cromatica, olfactivul, prozodia, precum şi temele şi motivele ce ilustrează şi definesc acest
curent: condiţia poetului şi a poeziei, solitudinea, melancolia, misterul, evadarea, natura (cu motivul ploii
dezintegratoare), nevroza, iubirea deprimantă, oraşul sufocant şi multe altele.
Bacovia cultivă un simbolism de esenţă şi nu unul formal, iar starea poetică se transmite cititorului ca
fapt de viaţă.
„Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stări sufleteşti; e poezia sinesteziei
imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează;
sinestezie profund animalică: secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima
zidurilor umede; sinestezie ce nu se diferenţiază de natura putredă de toamnă, de ploi şi
George Bacovia, un simbol al poeziei româneşti de zăpadă, cu care se contopeşte. O astfel de
dispoziţie sufletească e prin esenţă muzicală; i s-ar tăgădui interesul, nu i se poate însă tăgădui
realitatea primară; în ea salutăm, poate, cea dintâi licărire de conştiinţă a materiei ce se
însufleţeşte” (Eugen Lovinescu).
În ceea ce priveşte poetul ca om de cultură, criticul N. Manolescu afirma: „George
Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situându-se totodată, prin
valoare, mai presus de simbolism şi de orice curent literar, în universalitate. Influenţa lui
asupra poeziei secolului XX rămâne o pagină nescrisă a istoriei noastre literare. Ea e
extraordinară, dar implică un paradox: poetul cu cel mai adânc ecou asupra poeziei române
moderne este, izolat în stra- nia lui frumuseţe, inimitabil”
„Socotit în timp, Bacovia rezumă anticipat epoca noastră, prin influenţa unor mijloace
artistice secundare; iar universul său poetic rămâne, tipologic, ca un obsedant şi neliniştitor
document moral.” – Vladimir Streinu.
„Legenda bacoviană a şi creat contrastul necesar caracterizării psihologice a lui Bacovia,
marele, esenţialul, neegalatul provincial al poeziei româneşti.” – Felix Aderca.
„Bacovia cânta pe o coardă unică un cântec simplu de jale, a anotimpului, a intemperiei, a
monotoniei provinciale, a marasmului prevestitor de moarte, cântec monocord, care, descompus
artistic în notele componente, poate nu rezista, dar care luat ca atare, cu o consimţită pasivitate,
iscă stări sufleteşti echivalente.” – Şerban Cioculescu.
„Eul bacovian răsuceşte un tragic, un obsedant scâncet, suferinţa se clatină într-o
semisomnolenţă în care instinctul vital alterat posedă nu ştiu ce încordată luciditate; materia în
dezagregare are un fel de conştiinţă de sine, vizibilă în însuşi propriul ei proces de dezatomizare;
ea umple toată conştiinţa reflexivă a poetului, manifestată printr-o atentă notaţie.” – Pompiliu
Constantinescu.
„Poetul are o poză, pe care şi-o menţine puerilă ca orice mecanism şi deci de un secret
umor. E foarte probabil că şi el crede în poză, ceea ce e o ingenuitate, folositoare însă procesului
de sugestie. Toată problema estetică stă în putinţa acestei convenţii de a simboliza în chip de
neuitat, ca o viziune stranie, momentele de mare sinceritate, ceea ce se şi întamplă uneori. Poetul
este deci nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi şi gesturi
proprii.” – George Călinescu.
„Poeziile sale sunt scurte, versurile tăiate prea scurt, şi nici nu s-ar putea altfel. Bacovia nu
construieşte un poem, nu lucrează asupra cuvântului ani în şir, el emană versurile – poemele sale
sunt un triunghi de cocori, mai bine zis ţipetele acestui triunghi, triunghi dispus mereu în aceeaşi
direcţie, înţepând, zgâriind, sudul.” – Marin Sorescu.