CARTEA a II-a
1. Odată cu revărsarea zorilor, obişnuieşte-te să-ti spui: "Urmează să întilnesc unul
care-şi vâra nasul peste tot, ori un nerecunoscător, un îngânfat peste măsură, un înşelator, ori
unul care fuge de societate”.
Toate aceste feluri de a fi s-au ivit la fiecare din ei, ca urmare a necunoasterii binelui şi
răului. Eu însă, fiindcă mi-am dat seama, că binele prin natura lui este frumos1, că răul prin
natura lui este neplăcut şi ruşinos şi că însăşi structura celui ce se află în greşeală este înrudită
cu mine, nu numai prin sînge şi prin sămînţa care l-a zămislit, ci prin spirit, partea de esenţă
divină comună tuturor, nu pot fi păgubit de vreunul din ei; căci nimeni nu mă poate
împroşca cu ruşine, iar eu nu sînt în stare să mă mînii împotriva unuia de aceeaşi natură cu
mine, nici nu pot să-l urăsc. Întrucît ne-am născut pentru a ne ajuta în muncă, ca şi picioarele,
mîinile, pleoapele, întocmai ca şirurile de sus şi de jos ale dinţilor. Prin urmare, a fi potrivnici
unii altora este contra naturii, iar a te mînia şi a te îndepărta de un semen înseamnă, de fapt,
a fi împotriva omeniei.”
2
2. Deci, aceasta sînt eu: o bucată de carne, o biată răsuflare şi raţiune conducătoare .
3
Înlătură cărţile nu te lăsa hărţuit de griji. Nu ţi-a- fost dat, ci din moment ce eşti deja hărăzit morţii,
dispreţuieşte cele ale cărnii: sînge îmbibat cu ţărînă, oase, o ţesătură de nervi, o împletitură de artere şi
vene. Observă acum suflul tău vital: aer, dar nu totdeauna acelaşi, ci dat afară şi absorbit din nou,
clipă de clipă. În al treilea rînd, ai în vedere că este raţiunea conducătoare; chibzuieşte acum la ea: eşti
un om bătrîn, nu îngădui să-ţi fie robită raţiunea, nici să fie pradă pornirilor contrare vieţii sociale, nici
să cîrtească împotriva a ceea ce ţi-a fost hărăzit, contra celor ce se întîmplă în prezent, sau să se teamă
de ce va fi în viitor.
3. Tot ce se petrece în univers este o dovadă că exista o providenţă divină. Tot ceea ce
4
aparent vine de la soarta sau de la întîmplare nu se petrece în afara naturii, ci este urmarea unei
urzeli şi a unei înlănţuiri de cauze, rin-duită de providenţă. Toate curg dintr-un astfel de
izvor, tn afară de aceasta, există o forţă a necesităţii folositoare întregului univers, din care tu
însuţi eşti o parte1. Prin urmare, tot ceea ce produce natura întregului este bun pentru fiecare
parte şi în acelaşi timp o şi menţine. Căci după cum transformările elementelor menţin
universul, tot astfel îl păstrează şi transformările celor compuse din elemente. Acestea să-ţi
fie de ajuns, de vreme ce sînt principii esenţiale. înlătură deci setea de cărţi, ca să nu mori
cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulţumit, senin şi recunoscător din toată inima zeilor. ..
1
Referire la idealul moral al antichitatii: kalocagatia – binele si frumosul – cele doua laturi ale actului moral.
2
Tripla alcătuire a fiinţei umane, exprimată în rîndurile următoare este una din cele mai originale trăsături ale stoicismului lui
Marcus. Al treilea element, tradus, „raţiunea conducătoare”, literal, trebuia tradus „puterea conducătoare". Semnalăm că Platon
{Protagoras, 352 b. şi Timaios,70 b,) ca şi Aristotel (Etica pentru Nicomah, I, 2) conferiseră, înaintea stoicilor, raţiunii umane, funcţia
conducătoare. Stoicismul are totuşi următoarele trăsături originale: a) raţiunea este principiul care termină reprezentările şi
impulsurile din care emană logos-ul (Zenon clin Cit-tium, citat de Diogenes Laertios, op. cit., VII, 159); b) celelalte capacităţi ale
sufletului nu sînt părţi componente, ci numai emanaţii ale raţiunii. Ele se prelungesc în celelalte organe, le modifică
comportamentul, dar nu esenţa.
3
Nu este o interdicţie a studiului ci o recomandare pentru coroborarea studiului teoretic cu exerciţiul practic, care trebuie să
înceapă în momentul cînd omul, cunoscînd idealul de viaţă al înţeleptului, decide: „Eu însumi vreau să fiu un astfel de om." (cf.
Epictet, Diatribe, II, 17, 30—33).
4
Termenul tradus de noi soartă, întîmplare, cuprinde cauzele secundare ale fenomenelor, care, în ultimă analiză, intră în
imperiul providenţei, Cleanthe, de asemenea, a subordonat destinul providenţei (Chalcidius în Plat. Tim. 142), iar Chrysippos
interpre tează nenorocirile drept consecinţe inevitabile ale guvernării providenţei divine. Menţionăm că principiul primitiv stoic
considera întîmplarea drept o cauză imprevizibilă, ascunsă raţiunii umane (Plutarch, De fato, VII, 752 a.).
Aminteşte-ţi de cîtă vreme tot amîni de azi pe mîine şi deşi te-ai bucurat de înlesnirile zeilor,
tu nu te-ai folosit de acestea. Este necesar să-ţi dai seama măcar acum, din ce fel de univers
eşti o
