O scrisoare pierduta

I.L. Caragiale

Surprinzând dintr-o perpectivă comică realitățile romanești ale timpului, dar și ale
naturii umane în general, observator lucid și ironic al metamorfozelor individului și ale
societății aflate sub imperiul „progresului” și al modei, rafinat psiholog și desăvârșit maestru
al jocurilor de limbaj, I.L. Caragiale semnează în creațiile sale atât o cronica vie a epocii în
care a trăit, cât și un tablou al mecanismelor umane activate în preajma unor moravuri,
devenite teme ale operei, precum: compromisul, imitația, parvenirea, șantajul, corupția,
nepotismul, adulterul, minciuna fiind considerat cel mai mare mare creator de tipuri
umane din literatura română.
DEFINITIE SPECIE
OPERA DRAMATICĂ este scrisă cu scopul de a fi jucată pe scenă, are o structură
specifică (acte, tablouri, scene, didascalii), un conflict dramatic puternic, pus în evidență
cu ajutorul dialogului dramatic căruia i se adaugă monologul dramatic.
COMEDIA este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea
unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate cu final fericit.
Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul între
aparență și esență. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia și diferite tipuri de
comic (de situație, de caracter, de limbaj și de nume).
INCADRARE
Aceste trăsături sunt prezente și în comediile „O scrisoare pierdută” și „O noapte
furtunoasă”.
O viziune obiectivă, cu o pronunțată notă comică, se întâlnește și în comedia „O
scrisoare pierdută” a carei premieră a avut loc la 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului
Național din București. Acestă viziune este pusă în evidență de tema comediei, de
conținutul și de structura ei, precum și de personajele care participă la acțiune.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri (politice, sociale, familiale) și
de caracter, iar titlul ei are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările –
pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de amor care îi fusese trimisă de către
Ștefan Tipătescu, prefectul județului. Viziunea autorului, este dublată de o atitudine critică
prin care sunt vizate aspecte sociale și umane negative, pe care autorul dorește să le îndrepte
prin intermediul râsului, adică al umorului și al ironiei.

1
 Tema comediei este una obiectivă și constituită din preezentarea vieții social-
politice dintr-un oraș de provincie în preajma alegerilor pentru Cameră din anul 1883, în
lupta electorală implicând-se atât forțele puterii, cât și cele ale opoziției.
În ceea ce privește conținutul comediei, aspectele înfățișate sunt realist-
obiective, iar acțiunea ei se petrece în capitala unui județ de munte, „în zilele noastre”.
Ca structură, „O scrisoare pierdută” respectă împărțirea tradițională în acte și scene,
fiind alcătuită din patru acte cu cate 9, 14, 7 și, respectiv, 14 scene.
Încă din prima scenă a actului întâi aflăm din relatările lui Pristanda că Nae Cațavencu se
află în posesia unei scrisori și este convins că-și va determina adversarii politice să-l
voteze. Aceasta este scrisorea de amor a lui Tipătescu, pe care Zoe Trahanache o pierduse
și pe care o găsise Cetățeanul turmentat de la care Cațavencu o sustrăsese. Aflând de
pericolul publicării documentului compromițător, Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu îi
fac lui Cațavencu diferite promisuni, dar acesta nu vrea să cedeze decât în schimbul alegerii
că deputat. Mai departe, Farfarudi și Cațavencu, pretendenții la deputăție, își rostesc
discursurile electorale, dar imediat după acestea, când se anunță numele canditatului de la
Centru, are loc o încăierare între cele două tabere, pusă la cale de Zaharia Trahanache, soțul
Zoei, și de Pristanta, polițaiul orașului. Acum, Cațavencu pierde scrisoarea ce va găsită
tot de Cetățeanul turmentat, care, de data aceasta, o va duce „andrisantului”. Pierzând arma
șantajului și fiind prins de Trahanache cu o poliță falsificată, Nae Cațavencu renunță la
pretenții și acceptă chiar să conducă festivitățile în cinstea noului ales, Agamița
Dandanache, propus de la Centru tot în urma unui șantaj cu o scrisoare. Astfel, totul se
termină într-o atmosferă de sărbătoare și veselie unanimă în sunetele muzicii.
În ceea ce privește construcția subiectului acestei comedii, se observă, măiestria cu
care I.L. Caragiale dezvoltă conflictul de bază al piesei ( lupta pentru desemnarea
candidatului în alegerile pentru Cameră, care se dă între Cațavencu și cei de la putere),
căruia i se subordonează o serie de conflicte secundare (dintre cuplul Farfarudi –
Brânzovenescu și grupul Tipătescu, Zoe și Zaharia Trahanache etc).
În textul comediei, tot din punct de vedere structural, se observă o serie de opoziții,
dar și de simetrii. Exista o opoziție între incipit și final: primul corespunde discuției dintre
Tipătescu și Pristanda care prefigurează conflictul acerb ce vă urma pentru candidatură, iar
finalul va duce la destrămarea conflictelor de orice fel. La rândul lor, personajele se opun,
dar sunt dispuse simetric: Farfarudi (prostul); se opune lui Cațavencu (canalia); iar
Cetățeanul turmentat (onestul) se opune lui Dandanache (necinstitul).
DOUĂ SCENE SEMNIFICATIVE
Referindu-ne la conținutul acestei comedii, constatăm că semnificative pentru
reliefarea temei și a viziunii despre lume/ însușirilor personajului/ relației dintre cele două
personaje sunt următoarele două secvențe:momentul când Zoe, fiind speriată de şantajul
lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece
de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice
ameninţări, jucând cu abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat

2
psihologic de la început până la sfârşit. Soluţiile sale- fuga în lume, ameninţările adresate
lui Caţavencu-sunt lipsite de consistenţa realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai lucidă
viziune asupra ,,blestematei de politică”, ea îi învinge orgoliul şi îl determină să accepte
compromisul:,, Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? Fănică…”
O altă secvenţă este cea în care Tipătescu şi Zoe îl întâmpină pe Agamiţă
Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea de a se
fi supus lui Caţavencu, Tipătescu îl apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit, în
faţa Zoei: ,,E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să
se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii. Când Dandanache le mărturiseşte fără
reţineri periplul propriei scrisori de amor devenită armă de şantaj, cei doi sunt bulversaţi.
Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Caţavencu, pentru că nu şi-a pus nicio
clipă problema înapoierii scrisorii.

Pe lângă aceste elemente de conținut și de structură, viziunea realist-obiectivă

despre lume din această comedie este reliefată și prin intermediul personajelor, pentru că
acestea sunt reprezentative pentru societatea respectivă, fiind tipuri umane de factură
clasică, dezvolatate pe singură trăsătură dominantă: Tipătescu îl reprezintă pe junele prim,
Pristanda este tipul servilului, al omului de casă slugarnic, Trahanache, tipul încornoratului,
Zoe, al adulterinei, Cațavencu îl reprezintă pe demagogul ambițios, Agamiță Dandanache
întruchipează prostul ticălos etc.
Tot în legătură cu personajele comediei, trebuie subliniat ca acestea se grupează în
reprezentanții ai puterii (Tipătescu, Trahanache, Agamiță Dandanache, Farfarudi,
Brânzovenscu), ai opoziției (Nae Cațavencu, Ionescu, Popescu) și ai grupului neutru (
Cetățeanul turmentat, alți alegători).
În privință tipurilor de comic, comicul de situație este obținut prin relatarea și
desfășurarea unor întâmplări, a unor situații nefirești, iar cel de moravuri este realizat prin
înfățișarea unor aspecte familiale, sociale, politice, care constituie o abatere de la moralitate
(falsul, adulterul, corupția de orice natură).
Comicul de caracter izvorăște din comportarea personajelor, din atitudinea și
inconsecvența comportamentului lor, scriitorul marcând astfel exigența unor defecte
generale.
Comicul de limbaj și de nume este realizat prin felul de a se exprima al
personajelor și prin numele lor: ticuri verbale („Ai puțintică răbdare!”, „Curat!”),
pronunțarea greșită a unor neologisme și a unor cuvinte obișnuite („famelie”, „bampir”,
„fevruarie”, „enteres”) și contradicții de termeni („ 12 trecute de fix”).
Se mai observă numeroase repetiții („ enteresul și iar enteresul”, „tânăr, tânăr, dar copt”),
unele cacofenii („să zică că nu are”).
În ceea ce privește comicul de nume, acesta este înrudit cu cel de limbaj. Astfel, numele
lui Trahanache sugerează bătrânețea, iar al lui Cațavencu, având legătură de sens cu „a
cățăi”, „cața”, „cațaveică”, sugerează tipul demagogului lătrător care se agață cu disperare

3
de orice pentru a-și atinge scopul. Farfuridi și Brânzovenescu, prin aluzia culinară a
numelor lor, sugerează inferioriatea, vulgaritatea. Dandanache ne duce cu gândul la
dandanaua pe care o produce, iar diminutivul Agamiță pune în evidență un personaj
decrepit, pe când Pristanda își trage numele de la un joc moldovenesc, sugerând ideea că
este capabil să joace așa cum i se cântă. Numele lui Tipătescu ne duce cu gândul la un tip
important din viață politică, abil, folosindu-și puterea politică în propriul interes și fiind
capabil de aventuri amoroase.

CARACTERIZARE PERSONAJ – ZOE TRAHANACHE

Statutul social al personajului feminin , Zoe Trahanache, este subliniat în indicațiile
scenice de la începutul piesei „ Zoe, soția celui de mai sus”, părând că autorul nu acordă o
importanță prea mare acestui personaj, ales să fie ultimul în această listă.
Statutul psihologic subliniază o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotărâtă
să zdrobească pe orice s-ar împotrivi planurilor sale. Ea manipulează toate personajele
masculine, în încercarea de a obține ceea ce își dorește, anume liniștea sufletească pe care
o avea înainte să piardă scrisoarea.
Statutul moral pune în evidență calitățile și defectele acesteia. Este o femeie
voluntară, care întotdeauna ștea ce vrea și care nu se lasă învinsă de niciun obstacol ivit în
cale. Deși apare ultima, în lista de personaje, pentru a sublinia rolul neînsemnat pe care îl
aveau femeile în viața politică, în vremea respectivă, ea dovedește contrariul. Trasatură sa
dominantă de caracter este luciditatea. Prima ei replică din piesă este „Sunt nenorocită,
Fanică”, iar până la finalul operei este înfățișată într-o permanentă stare de surescitare, de
disperare.
Zoe este caracterizată direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat ca
,,simţitoare”, sau ,,damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: ,,Eu sunt
o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de
vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere.
Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimică, ton, prin intermediul mediului
social în care trăiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte conștiința inechității și a
falsității sistemului electoral, amendându-l, fără putință de a i se opune sau de a-l modifica.
Zoe este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării echilibrului
şi a bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este
învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului şi flerul de a şi-l face
pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la Centru şi o carieră la
Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă
imatură, cu momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: ,,Te iubesc, dar scapă-mă!”
Firea ei teatrală, prefăcută se remarcă în relația cu cei doi bărbați din viața sa, singura
preocupare a acesteia este de a salva aparențele, de a-și păstra imaginea de femeie
onorabilă.

4
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE - Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache
Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile
„aristocraţiei” provinciale- marcate de adulter.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social,
Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în
avantaj propriu, dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru
Camera Deputaţilor. În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale-
,,prezidentul”, iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie
tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături
dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia
acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după
cum observă acesta cu naivitate: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe
amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt
ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii,
şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre ,,stâlpii ’’puterii locale şi amanta
lui Tipătescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară,
impunându-şi deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele
de dragoste ale ambilor şi jucând comedia sensibilităţii. Lipsită de vulgaritate sau de
ridicol, scăpând de tuşa caricaturală, asemenea lui Tipătescu, este între personajele
caragialiene distinse prin limbaj şi prin anume calităţi intelectuale sau de comportament.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea,
puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte.
O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză,
anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive,
acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi
confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi,
conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor:
„nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are
cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un
prefect.”(Trahanache) ; „moșia moșie, foncția foncție, coana Joițica coana Joițica: trai
neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea, caracterizată direct
de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat ca ,,simţitoare”, sau ,,damă bună”, sau se
autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: ,,Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”.

5
Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi
cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi,
atitudini, mimică, ton, prin intermediul mediului social în care trăiesc personajele. Astfel,
Tipătescu dovedeşte conștiința inechității și a falsității sistemului electoral, amendându-l,
fără putință de a i se opune sau de a-l modifica. Zoe, în schimb, este mai pragmatică,
înţelege lucrurile din perspectiva strictă a protejării echilibrului şi a bunăstării universului
său, fără orgolii sau ambiţii ideologice deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a
ierta şi de a întinde o mână învinsului şi flerul de a şi-l face pe Caţavencu un susţinător.
Tipătescu, care sacrifică plecarea la Centru şi o carieră la Bucureşti pentru traiul comod
alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu momente de exaltări.
Zoe iubeşte cerebral: ,,Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Ștefan Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta
burghezie provincială. Nu întâmplător, Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu soţul lui
Zoe. Existenţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a satiriza moravurile societăţii,
vidul moral, imoralitatea din planul vieţii conjugale, consonantă cu cea din planul politic.
Dacă în comedia tradiţională, conflictul se rezolvă prin reinstituirea unor valori, care
triumfă în disputa bine – rău, adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai
reinstituie valori autentice. Din această perspectivă, teatrul lui I.L.C. anticipează teatrul
absurdului şi Eugen Ionescu mărturiseşte că vede în Caragiale un precursor.
CONCLUZIE
După cum se poate observa în comedia prezentată, ambițiile, dorință de avere,
privilegiile sau ascensiunea socială nu țin doar de mentalitatea unei epocii, acestă afirmație
fiind susținută și de către criticul literar, G. Călinescu: „Precum există categorii
individuale, există și tipuri sociologice. (...) Situațiile sunt eterne și se rezolva în limbaj.”.