FUNDAMENTE CONCEPTUALE

PRIVIND DECIZIA PUBLICĂ

 CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................4
1. NOŢIUNEA DE DECIZIE PUBLICĂ........................................................................................5
2. OBIECTUL DECIZIILOR PUBLICE........................................................................................6
3. TRĂSĂTURILE DECIZIILOR PUBLICE.................................................................................7
4. CLASIFICAREA DECIZIILOR PUBLICE................................................................................8
5. ABORDĂRI ALE PROCESULUI DECIZIONAL.....................................................................9
6. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL DECIZIONAL...................................................................11
7. ELABORAREA DECIZIILOR PUBLICE...............................................................................12
8. EXECUTAREA DECIZIILOR PUBLICE................................................................................13
9. EFECTELE DECIZIILOR PUBLICE.......................................................................................13
10. CONTROLUL EXECUTĂRII DECIZIILOR PUBLICE.......................................................14
CONCLUZII..................................................................................................................................17
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................18

2
 INTRODUCERE

Activitatea din sfera administraţiei publice se realizează prin intermediul unei multitudini
de decizii. De la cele mai mărunte sarcini şi activităţi ale unui funcţionar şi până la documentele
oficiale semnate de un ministru, conducător sau preşedinte de stat, procesul decizional este
prezent; el se concretizează prin elaborarea şi executarea de decizii administrative
corespunzătoare atribuţiilor îndeplinite.
Decizia administrativă este o manifestare de voinţă a persoanelor sau organelor
administraţiei, premergătoare acţiunilor de întreprins şi prin care acestea optează pentru o soluţie,
în vederea atingerii unui scop, (obiectiv) sau realizării unei finalităţi.
Ea apare numai atunci când există, în planul judecăţii umane, mai multe posibilităţi,
metode sau variante adecvate, de a rezolva o problemă şi urmează să se opteze numai pentru una
dintre ele, şi anume, pentru aceea care pare a fi cea mai avantajoasă.
Dacă toate soluţiile posibile ar conduce la acelaşi rezultat, problema opţiunii, a preferinţei
pentru o anumită variantă, nu ar mai avea sens. În realitate, soluţiile diferă între ele sub multe
aspecte, inclusiv în funcţie de perspectiva din care sunt analizate şi de sistemul de referinţă ales.
Aşa se face că, în orice domeniu de activitate, dintr-un anumit punct de vedere este de
preferat soluţia X, iar din altul – soluţia Y.
În sfera administraţiei publice, ca şi în alte domenii, deciziile presupun un anumit grad de
autonomie a decidenţilor. Această autonomie are însă un caracter relativ mai pronunţat şi mai
restrictiv, datorită prezenţei cadrului normativ în care se derulează activităţile publice.
În principiu, administraţia efectuează o alegere dintre mai multe soluţii posibile; dar
acolo unde legea stabileşte riguros ce trebuie să se întreprindă de către persoanele/instituţiile
publice şi care sunt mijloacele concrete de acţiune, nu se mai pune problema autonomiei de
adaptare a unei decizii administrative, ci doar de a executa dispoziţii legale.
În esenţa sa, decizia, care sintetic concretizează hotărârea de a acţiona sau nu într-un
anumit mod faţă de un anumit obiectiv, are la bază un proces decizional ce presupune
parcurgerea următoarelor etape principale: stabilirea obiectivelor administrative, care pot viza,
fie latura internă a administraţiei (structura sa), fie pe cea exterioară (orientată şi spre satisfacerea
interesului general); culegerea, prelucrarea şi analiza informaţiilor administrative; elaborarea de
variante alternative şi adoptarea deciziei administrative; execuţia şi controlul rezultatelor
obţinute.
În practica administrativă, domeniul alegerii poate varia între doi poli şi anume: absenţa
opţiunii (situaţie în care decizia nu există) şi alegerea arbitrară (caz în care, de regulă, nu s-au
respectat nici normele de drept). În această situaţie, decizia este ilegală şi urmează să fie
retractată de administraţie sau anulată în instanţa judecătorească. O condiţie fundamentală, ce se
impune în cazul deciziilor administrative, este ca ele să ducă la obţinerea unor rezultate maxime
cu un consum minim de resurse.

3
1. NOŢIUNEA DE DECIZIE PUBLICĂ
Decizia administrativă defineşte actul de voinţă prin care o instituţie a statului stabileşte
şi aplică un set de măsuri pentru realizarea unui interes general.
Elementul definitoriu pentru decizia publică derivă din dreptul unei instituţii de a utiliza
autoritatea statului sau, la nevoie, puterea de constrângere a statului.
Decizia privată adoptată de persoane fizice sau juridice private nu beneficiază de acest
drept. Teoria generală a deciziei se încadrează în ştiinţă a conducerii statului prin tehnici de
guvernare cu caracter legislativ şi executiv, numită generic policy-making.
Caracteristicile specifice deciziilor publice pot fi sintetizate în:
- alegerea liberă a unei variantei de acţiune (intervenţie) dintre mai multe posibile; în cazul
în care acţiunea este impusă prin lege nu există o decizie, ci doar un act de executare a
legii;
- raţionalitatea opţiunii unei soluţii; decizia se elaborează ca urmare a unui proces
intelectual de analiză şi selecţie a variantelor optime; acţiunile instinctive nu se pot
asimila deciziilor conştiente;
- utilitatea opţiunii; caracterul public al deciziilor derivă tocmai din scopul lor social, de
utilitatea socială, de măsura în care satisfac un interes general sau binele public;
- materializarea opţiunii. Odată aleasă o soluţie se impune intervenţia unei autorităţi
publice pentru realizarea ei în mod concret; decizia presupune aplicarea unor măsuri
efective, în sens contrar ea fiind doar o declaraţie de intenţii.
În condiţiile statului birocratic, creşte considerabil gradul de autonomie al administraţiei
publice, se limitează aria competenţei de alegere a agenţilor economici, cât şi responsabilitatea
pentru deciziile luate de aceştia1. Apare însă următorul paradox: “partea de responsabilitate pe
care o pierde agentul economic nu este preluată de stat sau de aparatul birocratic. Ea se pierde
complet, fapt ce se reflectă în stabilirea constrângerilor bugetare ale agenţilor economici şi, prin
aceasta, tolerarea risipei transpusă în diminuarea dramatică a eficienţei şi generalizarea penuriei
de resurse”.
În prezent, procesul decizional în administraţia publică este extrem de complex, iar
organele abilitate în acest scop au o mare responsabilitate pentru a evita luarea de decizii eronate.
De calitatea deciziilor depinde calitatea actului administrativ 2. Pe fondul creşterii rolului
birocraţiei în economie şi societate, este necesar ca funcţionarul public de carieră să adopte în
mod operativ deciziile şi să urmărească execuţia lor. Pentru a reduce erorile în materie
decizională, este necesară cunoaşterea şi respectarea următoarelor cerinţe de ordin empiric:
1) cel care decide poate imita pe alţi funcţionari. Este un mod uşor şi des întâlnit în
practică, dar nerecomandabil, deoarece complexitatea vieţii sociale prezintă o mare diversitate de
situaţii, care nu sunt identice;
2) decizia poate fi luată pe baza experienţei altora, după cazurile similare precedente. Însă
într-o asemenea situaţie, este necesar ca funcţionarul public să aibă discernământul precis pentru
a alege precedentul adecvat cazului pe care urmează să-l soluţioneze. În acest fel, se formează o
cutumă care facilitează activitatea instituţiilor publice;
3) cel care decide se întemeiază pe propria sa experienţă. Dar reuşita acestei metode este
asigurată, numai dacă există o similitudine între problema ce urmează a fi rezolvată şi experienţa
anterioară;
1
Russu C., Management, Editura Expert, 1993, p. 56
2
Ibidem

4
 4) decizia poate fi adoptată cu ajutorul intuiţiei şi perspicacităţii, transformând
administraţia publică într-o veritabilă artă. Deşi, aceste calităţi nu asigură bazele ştiinţifice
necesare actului administrativ, ele pun în evidenţă capacitatea funcţionarului public de a anticipa
evoluţia proceselor economice, politice şi sociale şi de a acţiona în consecinţă.
Decizia administrativă are un caracter complex, dar esenţa sa rămâne satisfacerea
drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Acţionând cu prioritate în interesul general, decizia
administrativă rămâne în cadrul legalităţii.

2. OBIECTUL DECIZIILOR PUBLICE

După obiectul lor, pot fi identificate următoarele decizii publice3:
1) Decizii care au ca obiect activitatea executivă: acest tip de decizii se referă exclusiv la
activităţile cu caracter executiv, respectiv de organizare şi executare în concret a legior şi a altor
acte normative pe care le desfăşoară numai administraţia publică.
2) Decizii care au ca obiect activităţile economice: această categorie de decizii publice
vizează activităţi de natură industrială şi comercială pe care regiile autonome, agenţii economici
cu capital public şi serviciile descentralizate ale administraţiei trebuie să le asigure pentru
producerea de bunuri de interes general, de servicii de utilitate publică sau pentru executarea de
lucrări de interes naţional şi/ sau local: o prin înfiinţarea unor activităţi economice care să asigure
principiul autogestiunii economico-financiare; o prin organizarea unor agenţi economici, regii
autonome sau societăţi comerciale cu capital public (de producţie, de servicii, pentru execuţia de
lucrări) care poartă răspunderea administrativă faţă de autoritatea centrală sau locală care i-a
înfiinţat; o prin limitarea capacităţii de folosinţă strict la obiectul de activitate;
3) Deciziile care ca obiect realizarea de investiţii publice: în afară de caracteristicile
menţionate anterior, în cazul investiţiilor publice trebuie avute în vedere faptul că forma juridică
în care se adoptă aceste decizii sunt: o hotărârile de guvern, pentru investiţiile cu caracter
naţional o hotărârile consiliilor judeţene, municipale şi comunale pentru investiţiile de interes
local pentru aprobarea realizării unor obiective de utilitate publică, necesare pentru producerea
de bunuri, servicii sau lucrări de interes general pentru colectivitatea locală.
4) Decizii care au ca obiect activitatea de proiectare: entru adoptarea unor decizii care au
ca scop aprobarea unor proiecte de interes public sunt necesare mai multe etape: o definirea unei
strategii sau a unui program de către autoritatea publică locală sau centrală (Guvern, minister,
consiliu judeţean, consiliu local); o elaborarea proiectului în acord cu strategia definită; o analiza
fezabilităţii proiectului, adică posibilitatea tehnico-economică şi financiară de realizare a
obiectivului care presupune: analiza de piaţă, analiza de eficienţă şi analiza de risc; o adoptarea
deciziei de acceptare sau de respingere a proiectului care, potrivit legii, constituie atributul
exclusiv al autorităţii publice centrale sau locale, conform sferei sale de competenţă
administrativ-teritorială.
5) Decizii publice privind exploatarea bogăţiilor natural: acest tip de proiecte de decizie
se referă la prospectarea, exploatarea şi valorificarea unor resurse naturale (petrol, gaze, minerale
utile etc.) de către un concesionar, persoană fizică sau juridică, română sau străină în temeiul
unui contract economic încheiat cu statul român. Activităţile de explorare se pot realiza şi de
către o autoritate publică pe baza unui contract de colaborare cu un institut de specialitate
urmând ca, în funcţie de nevoi, să coopteze un eventual finanţator, de regulă o bancă.

3
Parlagi A., Tehnici şi metode ale adoptării deciziei publice, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, p. 9

5
 6) Decizii care au ca obiect dezvoltarea durabilă: acest tip de decizii adoptă programe
strategice privind dezvoltarea durabilă a localităţilor şi/sau a zonelor de interes economico-
social, geografic, turistic, ştiinţific sau de altă natură.
7) Decizii care au ca obiect sistematizarea teritoriului şi urbanismul: în cadrul
programelor de dezvoltare regională şi/sau locală, proiectele de urbanism joacă un rol primordial
pentru că ele prefigurează modul de organizare a colectivităţilor locale cu activităţi, funcţiuni şi
efecte specifice.

3. TRĂSĂTURILE DECIZIILOR PUBLICE

În sens larg, prin conţinutul unei decizii administrative se înţelege atingerea unui anumit
obiectiv având caracter public cum este furnizarea unui produs de interes general, prestarea unui
serviciu de utilitate publică sau execuţia unor lucrări de importanţă strategică. Trăsăturile ce
caracterizează deciziile publice sunt următoarele:
- Finalitatea politică a deciziilor: exprimă voinţa unei autorităţi publice, adică a
partidelor şi liderilor politici care compun respectiva autoritate public,
- Utilitatea socială a deciziilor: caracterul public al deciziei derivă din utilitatea şi
eficienţa ei socială; cu cât o decizie are un obiectiv social mai general cu atât este
mai justificat caracterul său public,
- Normativitatea deciziilor: obiectivul deciziilor publice este acela de a reglementa,
de a norma, un proces sau un fenomen social cu scopul de a asigura funcţionarea
sistemului social şi de a menţine statusqoul politic; deciziile administraţiei publice
conţin norme au caracter general-obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi
juridice vizate prin actul decisional; deciziile administraţiei publice transpun în
norme interese sociale: liderii şi partidele politice au interesul de a câştiga
alegerile; cetăţenii au interesul de a obţine anumite beneficii sociale; aparatul şi
funcţionarii de stat au interesul de a-şi maximiza bugetul; diverse grupuri de
presiune au interesul de a obţine reglementări favorabile activităţii lor,
- Legitimitatea deciziilor: caracterul legitim al deciziilor publice conferă validitate
politico-administrativă scopului, obiectivelor şi mijloacelor de realizare, iar
deciziile reflectă modul în care autorităţile publice receptează şi soluţionează
interesele sau nevoile cetăţenilor,
- Caracterul discreţionar al deciziilor: în virtutea dreptului de reglementare
autonomă autorităţile publice elaborează decizii conform propriei competenţe în
mod independent de voinţa altor autorităţi sau a cetăţenilor; caracterul
discreţionar este legitim întrucât legea prevede dreptul unei autorităţi de a decide
într-o anumită materie; caracterul discreţionar se transformă în abuz atunci când
autoritatea publică depăşeşte cadrul legal,
- Colegialitatea adoptării deciziilor: deciziile publice sunt rezultatul activităţii mai
multor persoane indiferent dacă ele sunt materializate printr-un act individual sau
nu; colegialitatea asigură impersonalitate (anonimatul) măsurilor stabilite prin
decizie ceea ce face ca administraţia să acţioneze indiferent de persoanele care
adoptă deciziile,
- Formalismul deciziilor: formalismul defineşte caracterul formal al deciziilor
publice, adică măsura în care autoritatea de decizie a respectat regulile de
elaborare, adoptare şi implementare a deciziei; formalismul este necesar pentru a
întruni condiţiile de validitate şi legalitate a deciziei.

6
4. CLASIFICAREA DECIZIILOR PUBLICE
Deciziile publice se clasifică după următoarele criterii4:
1) Clasificarea deciziilor publice după tipul de politici publice pe care le
implementează:
 politic: deciziile privind organizarea alegerilor, referendumul, organizarea şi funcţionarea
partidelor, asociaţiilor, sindicatelor,
 administrativ: în acest sector se înscriu deciziile privind înfiinţarea şi organizarea unor
autorităţi, instituţii sau servicii administrative, sau pentru activităţi care constituie
monopol de stat, ca de exemplu: justiţia, paza şi ordinea publică, apărarea ţării, evidenţa
persoanelor, eliberarea paşapoartelor, perceperea taxelor şi impozitelor, administrarea
patrimoniului,
 economic: din această categorie fac parte deciziile privind realizarea unor obiective
industriale pentru exploatarea unor bogăţii naturale, pentru producerea de energie
termică, pentru producerea de energie electrică, pentru captarea şi tratarea apelor, pentru
distribuţia energiei electrice, pentru alimentarea cu apă, infrastructură,
 social: se încadrează deciziile privind activităţile de asistenţă şi protecţie social sau
pentru înfiinţarea de cantine sociale, construcţia de grădiniţe, şcoli, teatre, muzee,
 comercial: se adoptă deciziile privind înfiinţarea de agenţii comerciale, de importexport,
sau instituţii financiare, bancare, de transport, iluminat public, organizarea de pieţe,
târguri şi oboare, turism, vânzări de bunuri, concesiuni, închirieri,
 ecologie şi protecţia mediului: aici se regăsesc deciziile privind salubrizarea localităţilor,
crearea de parcuri şi grădini, întreţinerea spaţiilor verzi, curăţarea lacurilor,
 recreativ (de loisir): sunt cuprinse deciziile privind organizarea de ştranduri, parcuri de
distracţii, arene sportive, spectacole etc.
2) Clasificarea deciziilor publice după obiective:
 obiective de performanţă: un serviciu public trebuie realizat conform unor specificaţii
tehnice cu privire la execuţia obiectivului în aşa fel încât produsele/serviciile realizate
ulterior să aibă un nivel tehnic ridicat, verificabil prin fiabilitate, mentenabilitate sau
printr-o anumită capacitate de a răspunde cerinţelor pieţei,
 obiective de timp: care impun ca termenele de implementare a obiectivului să fie riguros
respectate, ceea ce constituie pentru autorii proiectului restricţii "tari",
 obiective de cost: care descriu în termeni financiari eficienţa proiectului şi prin care se
reflectă corectitudinea primelor două categorii de obiective.
3) Clasificarea după tipul reglementării: Întâlnim norme:
 cu caracter imperativ - toate persoanele sunt obligate să plătească,
 cu caracter alternativ - persoanele pot să plătească impozit sau să doneze un bun cu
aceeaşi valoare,
 cu caracter derogatoriu - persoanele care au un venit minim sunt scutite de plată,
 cu caracter permisiv - persoanele pot să plătească o taxă,
 cu caracter facultativ - plata impozitului se face după cum vrea sau nu o persoană.
4) Clasificarea după forţa de reglementare
 decizii cu forţă de reglementare supremă emise de autorităţi ierarhic superioare în
sistemul politic (Parlament, Guvern,) de nivel superior,

4
Androniceanu A., Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, p. 145

7
  decizii cu forţă de reglementare inferioară emise de autorităţi sau instituţii publice
subordonate instituţiilor politice.
5) Clasificarea după orizontul de timp
 pe termen nelimitat şi în această categorie sunt incluse deciziile fundamentate la nivel de
Parlament şi Guvern care îmbracă forma legilor, hotărârilor de guvern, ordonanţelor de
urgenţă,
 strategice, fundamentate la nivel administraţiei centrale şi locale pe termen lung şi cu
obiective de interes major pentru dezvoltarea comunităţii,
 pe termen mediu, elaborate de autorităţi ale administraţiei publice la nivel central sau
local pentru realizarea unor obiective cu termen de 3-5 ani,
 curente, fundamentate la toate nivelurile sistemului administrativ şi care vizează
orizonturi scurte de timp,
 tranzitorii (temporare) care se aplică numai în perioada de tranziţie de la o reglementare
la alta.
6) Clasificarea după caracterul şi/sau frecvența adoptării
 unice, adoptate o singură dată pentru realizarea unui singur obiectiv,
 periodice, adoptate la interval regulate de timp (exemplu: adoptarea bugetului),
 aleatorii, neprogramate, adoptate pentru soluţionarea unor situaţii particulare.
7) Clasificarea după gradul de participare
 colective, adoptate de regulă de către autorităţile cu caracter deliberativ prin votul
majorităţii membrilor ce compun acea autoritate,
 individuale, emise de autorităţi publice cu caracter unipersonal.

5. ABORDĂRI ALE PROCESULUI DECIZIONAL

În literatura americană5 de specialitate există o serie de lucrări în care se afirmă că
procesul de fundamentare a deciziilor administrative este complex, în primul rând, pentru faptul
că ia în considerare trei perspective: managerială, politică şi legală.
Abordarea managerială a procesului decizional din administraţia publică accentuează
necesitatea permanentei raţionalizări a acestuia şi oferă posibilitatea managerilor publici de a
fundamenta decizii raţionale luând în considerare aspectele de eficienţă şi eficacitate.
Caracteristicile acestei abordări sunt: acceptuarea necesităţii permanentei raţionalizări,
considerarea unor aspecte de eficienţă şi eficacitate, proiectarea unui sistem coerent de corelaţii
între elemente care oferă managerilor publici, posibilitatea alegerii alternativei decizionale
optime reducerea numărului de alternative decizionale, gradul ridicat de informare a
funcţionarilor publici, luarea în considerare a ierarhiei, gradul ridicat de formalizare în procesul
de funadamentare a deciziilor, atragerea în procesul decizional a unor funcţionari publici cu
anumite calităţi, cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi de management, stimularea formării unei
culturi a organizaţiei publice, autoritatea managerială influenţează hotărâtor derularea procesului
decizional.
Abordarea managerială se manifestă cu precădere în organizaţiile de tip birocratic. În
sistemul administraţiei publice americane există aşa-numitele agenţii publice care desfaşoară
activităţi specifice, fiind specializate într-un anumit domeniu al managementului public. De

5
Rosenbloom D. H. , Public Administration, Understanding Management, Politics, and Law in the Public Sector,
Random House, New York, 1986, p. 392

8
exemplu, specializarea jurisdicţională a agenţiilor publice asigură managerilor publici autoritatea
de a defini domeniul politicii publice.
Un alt punct de vedere luat în considerare de specialişti pentru a prezenta abordarea
managerială a procesului decizional este ierarhia. Poziţia în ierarhie determină limitele de
competenţă ale decidenţilor.
Alt aspect care permite explicarea abordării manageriale este formalizarea. Formalizarea
prezintă importanţă în procesul de fundamentare a deciziilor de management public, întrucât
reduce numărul alternativelor decizionale prin precizarea variabilelor, care trebuie luate în
considerare în procesul de alegere.
Un alt aspect deosebit de important pentru înţelegerea abordării manageriale este
abilitatea decidentului sau a decidenţilor din administraţia publică, care trebuie să aleagă cele
mai raţionale alternative decizionale. În literatura americană, aceste abilităţi ale decidenţilor şi
ale celorlalte persoane antrenate în administraţia publică sunt abordate în cadrul sistemului de
valori sau de merite. Funcţionarii publici competenţi sunt cei în măsură să înţeleagă obiectivele
sistemului şi sarcinile lor, să identifice informaţiile de care au nevoie şi să perceapă corect
conceptele de specializare şi ierarhie.
Abordarea managerială este de multe ori limitată de aşa-numita cultură a instituţiei
publice, care se formează de regulă în cadrul organizaţiilor administrative6.
Abordarea politică a procesului decisional - caracteristici: luarea în considerare a
sistemului de obiective ale politicii, formularea unei coaliţii politice, derularae în trei etape
distincte (definirea ţelurilor, obiectivelor şi modalităţile de realizare, obţinerea consensului,
fundamentarea unei decizii acceptabile), constituirea unor pachete de problem, luarea în
considerare a elementelor de cost, încurajarea elaborării unor programe cu rol simbolic.
Astfel se porneşte de la premisa că obiectivele politicii din administraţia publică sunt
generale, iar acest generalism este considerat normal într-o societate cu o politică pluralistă şi
adesea poate fi un element determinant, care să permită obţinerea unui puternic consens pentru
operaţionalizarea programelor administrative.
Abordarea legală a procesului decisional presupune o procedură distinctă de
adjudecare. Adjudecarea este o formă de decizie constând în elaborarea unor reguli şi proceduri
formalizate pentru a identifica: factorii situaţionali, interesele partidelor din opoziţie şi corelarea
intereselor politice cu legislaţia, pentru a servi interesul public.
Există două tipuri de adjudecare:
1. Prospectivă - care are în vedere modificări în serviciile publice;
2. Retrospectivă - apare în situaţiile de erori produse la nivelul organizaţiilor
administrative sau atunci când au loc abateri de la regulile şi legile care guvernează activitatea
organizaţiilor administrative.
Caracteristicile abordării legale a procesului decizional sunt7: implicarea unei proceduri
speciale de adjudecare, existenţa a două tipuri de adjudecare: prospectivă şi retrospectivă,
identificarea factorilor situaţionali, luarea în considerare a intereselor partidelor de opoziţie,
corelarea intereselor politice cu legislaţia, orientarea către satisfacerea interesului politic,
considerarea interesului public pe termen lung, orientarea pentru crearea unor pachete de legi,
adaptarea permanentă a conţinutului pachetelor de legi la nevoile sociale generale în schimbare.

6
Hîncu D., Ene N., Metode şi tehnici cantitative în administraţia pubică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.
56
7
Ibidem, p. 57

9
6. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL DECIZIONAL
În sens larg, actul decizional exprimă voinţa unei persoane fizice sau juridice, numită
decident, cu precizarea că acea persoană trebuie să fie investită în mod formal cu autoritatea de a
hotărî într-un anumit domeniu8.
În sens restrâns, autorităţile cu putere de decizie sunt instituţii ale statului cu capacitatea
administrativă de a lua hotărâri conform competenţei lor materiale, teritoriale şi formale.
Pot fi autorități cu putere de decizie următoarele:
1) Autorităţile politice cu putere decizională
 Preşedintele, autoritate publică statală care, împreună cu Guvernul realizează funcţia
executivă a statului. În calitate de şef al statului reprezintă România în raporturile cu alte
state, iar în calitate de şef al armatei conduce Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,
 Parlamentul, organ decizional care realizează funcţia legislativă a statului; adoptă legi
organice sau ordinare care au forţă juridică supremă în raport cu actele altor autorităţi
publice,
 Guvernul, autoritate supremă a administraţiei de stat care elaborează politicile publice cu
caracter strategic pe care autorităţile, instituţiile şi serviciile publice trebuie să le
implementeze.
2) Autorităţile administraţiei publice cu putere de decizie
 Ministerele şi Agenţiile Guvernamentale - autorităţi ale administraţiei publice de
specialitate care elaborează decizii publice privind reglementarea exclusivă a unui singur
sector de activitate (exemplu: economie, comerţ, transport, mediu, sănătate, învăţământ,
cultură etc.),
 Administraţia Naţională de Administrare Fiscală - autoritate publică de interes naţional
care emite acte administrative prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi
obligaţii în sarcina unor persoane fizice şi juridice,
 Miniştrii şi prefecţii - autorităţi ale administraţiei care emit ordine, decizii cu caracter
obligatoriu prin pentru instituţiile, serviciile sau agenţii din subordine,
 Consiliile judeţene şi consiliile locale - aceste autorităţi publice cu caracter deliberativ
adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor,
 Preşedinţii consiliilor judeţene, primarii şi şefii unor servicii publice deconcentrate sau
descentralizate - aceste autorităţi cu caracter unipersonal iau decizii conform voinţei unei
singure persoane.
3) Autorităţile jurisdicţionale
 Curtea Constituţională emite decizii prin care constată conformitatea legilor sau a altor
acte normative, cu Constituţia României,
 Curtea de Conturi,
 Secţiile de contencios administrativ ale Tribunalelor, Curţilor de Apel şi a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
4) Autorităţile Publice Autonome
 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,
 Consiliul Naţional al Audiovizualului,
 Consiliul Economic şi Social,
 Oficiul pentru Protecţia Consumatorului,
 Consiliul Concurenţei etc.
8
Androniceanu A., op. cit., p. 149

10
 5) Autorităţile Naţionale de Reglementare
 sunt instituţii autonome de specialitate care elaborează norme, instrucţiuni, standarde
tehnice şi/sau de calitate prin care se stabilesc reguli generale, obligatorii, pentru toţi
agenţii economici dintr-un anumit sector de activitate,
 Autoritatea naţională de reglementare a energiei electrice,
 Autoritatea naţională de reglementare a serviciilor publice comunale,
 Agenţia naţională de protecţie a mediului,
 Agenţia naţională pentru siguranţa alimentelor şi protecţie sanitar-veterinară.
6) Cetăţenii
 cetăţenii participă în mod direct la adoptarea unei decizii publice numai în situaţia
referendumului şi în situaţiile expres prevăzute de lege (exemplu: la dezbaterile
anterioare adoptării deciziilor privind elaborarea bugetului local, avizul de mediu etc.),
 cetăţenii participă indirect la adoptarea deciziilor publice prin dreptul de a alege
autorităţile publice, prin dreptul de petiţionare şi dreptul de iniţiativă,
 promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de cetăţenii cu drept de vot dacă este
susţinut prin semnături de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot dintr-o unitate
administrativ-teritorială.

7. ELABORAREA DECIZIILOR PUBLICE

Etapele elaborării deciziilor sunt9:
1) Iniţierea constă în crearea unui cadru pentru formularea deciziei: o iniţiativa adoptării
unei decizii publice poate aparţine autorităţilor politice (parlament, guvern, preşedinte)
sau structurilor sociale, (sindicate, patronate, organizaţii non-guvernamentale, mass-
media etc.), sau chiar unei autorităţi publice naţionale în scopul reglementării unui
fenomen social, dreptul de a iniţia acte normative aparţine ministerelor şi instituţiilor din
subordine, administraţiilor de specialitate, prefecturilor, consiliilor judeţene şi Consiliului
General al municipiului Bucureşti, cetăţenii au dreptul de iniţiativă dacă un proiect de
hotărâre este susţinut prin semnături de minim 5% din populaţia cu drept de vot dintr-o
unitate administrative teritorială.
2) Elaborarea proiectului de decizie are mai multe componente: definirea obiectivului ca
urmare a analizei fenomenului social, identificarea interesului general şi a modului în
care poate fi satisfăcut, o alegerea resurselor (umane, financiare, materiale), a mijloacelor
(de cooperare, de cointeresare, de constrângere) şi a procedurilor de realizare a
obiectivului (în regie, în colaborare cu sectorul privat, prin delegare etc.), stabilirea
gradul de prioritate - urgenţa satisfacerii unei anumite nevoi sociale.
3) Documentarea în vederea formulării deciziei presupune un proces complex de culegere
a unui volum mare de informaţii realiste. Cu cât acest proces este mai riguros și mai
detaliat cu atât va creşte şi calitatea deciziei. Documentarea implică: culegerea
informaţiilor cu caracter general din mediul socio- politic, analiza situaţiei de fapt, pe
baza informaţiilor reale din colectivitate, studiul surselor de documentare, sintetizarea
informaţiilor prin tehnici de stocare şi prelucrare IT.
4) Selectarea şi analiza informaţiilor: după ce s-a încheiat procesul de culegere a
informaţiilor urmează activitatea de sinteză care constă în selectarea informaţiilor (sunt
luate în considerare numai cele care pot fi corelate cu obiectivul decizional); valorificarea

9
Parlagi A., op. cit., p. 51

11
 informaţiilor selectate prin şedinţe informale sau alte forme de dialog între autorităţile de
decizie şi specialişti.
5) Propunerea alternativelor decizionale: conturarea unor soluţii, a unei variante clare, bine
fundamentată de decizie: se formulează opinia cu privire la modul de realizare a
obiectivului, se precizează resursele umane, materiale, financiare, informaţionale atrase
în aplicarea fiecărei alternative decizionale, se compară, potrivit criteriilor politico-
sociale, soluţiile relevante.
6) Deliberarea se referă la discutarea, analizarea, confruntarea de opinii şi exprimarea
punctelor de vedere cu prilejul adoptării unei decizii.
7) Adoptarea (emiterea) deciziei defineşte alegerea unei soluţii, dintre variantele prezentate,
care să corespundă cel mai bine obiectivului propus, prin luarea în considerare a
mijloacelor (resurselor) de care dispune autoritatea de decizie.
Procesul cuprinde: transmiterea propunerilor formulate (a alternativelor decizionale) în
timp util decidenţilor pentru ca aceştia să le poată analiza şi să formuleze, fie alte variante, fie
puncte de vedere pentru completarea materialelor o existenţa instrumentelor de prezentare şi
motivare a proiectelor, respectarea legalităţii şedinţei: cvorumul, majoritatea, autentificare şi
publicitatea a procedurii de adoptare a deciziei.
Pe lângă aceste şapte etape ale elaborării deciziei publice, amintim şi de efectele şi
executarea deciziei publice, dar nu în ultimul rând, monitorizarea şi evaluarea acestora.

8. EXECUTAREA DECIZIILOR PUBLICE

Decizia unei autorităţi poate să rămână o simplă declaraţie de intenţii dacă ea nu este
executată prin10:
 organizarea resurselor necesare realizării obiectivului, a mijloacelor materiale, financiare,
umane, informaţionale şi comunicaţionale,
 forma activităţii materiale, prin operaţiuni şi proceduri tehnice de aplicare a actelor
normative,
 oportunitatea (executarea la timp), eficacitatea (maximizarea efectelor prin minimizarea
costurilor) şi utilitatea deciziei (satisfacerea unei nevoi sociale).

9. EFECTELE DECIZIILOR PUBLICE

Acestea se clasifică în:
 efectele politice sunt de natura aplanării sau preîntâmpinării unor conflicte sociale prin
adoptarea unei soluţii legale de rezolvare,
 efectele economice se manifestă în politici de stimulare a competitivităţii, a concurenţei,
reducerii şomajului, perceperii de taxe şi impozite,
 efectele instituţionale se produc în sfera creşterii sau limitării competenţei serviciilor
publice, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor instituţii publice,
 efectele socio-morale principale constau în motivarea persoanelor la realizarea
obiectivului (în cazul în care decizia exprimă interesele lor) sau demotivarea lor atunci
când nu satisfac interesele.

10. CONTROLUL EXECUTĂRII DECIZIILOR PUBLICE

Autorităţile de control sunt:
10
Nicolescu O., Management, Editura Economică, București, 1996, p. 67

12
 Curtea Constituţională: Instituţie de control jurisdictional a modului în care autorităţile
ca îndeplinesc funcţii statale (legislativă, executivă şi judecătorească) îşi exercită
atribuţiile stabilite prin legea fundamental,
 Curtea de Conturi: Organism suprem de control financiar cu atribuţii de jurisdicţie care
funcţionează independent şi are ca scop principal verificarea modului în care autorităţile
şi instituţiile publice respectă legislaţia financiară. Principala atribuţie a Curții de Conturi
este verificarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat; a conturilor anuale de execuţie a bugetelor locale,
 Consiliul Legislativ: Organ consultativ de specialitate al Parlamentului cu atribuţii
privind avizarea proiectelor de legi, verificarea tehnicii de redactare a actelor normative,
concordanţa proiectelor legislative cu normele juridice în vigoare, asanarea legislaţiei
(exemplu: eliminarea actelor căzute în desuetudine, eliminarea paralelismelor,
sistematizarea legislaţiei etc.)
 Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP): Organ de specialitate al
administraţiei publice centrale care are ca scop crearea şi dezvoltarea unui corp de
funcţionari publici profesionist, stabil, imparţial. Ca urmare a dreptului propriu de
control, ANFP are legitimare procesuală activă şi poate sesiza instanţele de contencios
administrative cu privire la: deciziile prin care administraţia publică încalcă prevederile
legale referitoare la funcţia public, refuzul administraţiei de a aplica dispoziţiile legale în
domeniul funcţiei şi funcţionarilor publici,
 Avocatul Poporului: Autoritate publică independentă care supraveghează modul în care
autorităţile administraţiei publice îşi îndeplinesc atribuţiile conferite prin lege. Avocatul
Poporului analizează cererile oricărei persoane fizice care se consideră vătămată într-un
drept legitim prin deciziile administraţiei publice şi se adresează autorităţii reclamate
pentru remedierea situaţiei,
 Prefectul: Înalt funcţionar public numit de Guvern care se manifestă în acţiunile de
control în triplă ipostază: ca agent guvernamental deconcentrat în teritoriu, ca un
conducător al serviciilor deconcentrate ale ministerelor la nivel local, ca autoritate de
tutelă administrativă,
 Instanţele de contencios administrativ: Controlul jurisdicţional se exercită de instanţele
de contencios administrative asupra deciziilor ilegale adoptate (emise) de autorităţi ale
administraţiei publice. Secţiile de contencios administrative funcţionează la nivelul
Tribunalelor, a Curţilor de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Exercitarea controlului asupra modului de realizare a deciziilor publice are ca scop atât
realizarea funcţiilor statului, cât şi a serviciilor de utilitate publică pentru viaţa, sănătatea şi
bunăstarea cetăţenilor11.
Pot fi identificate următoarele trăsături ale controlului:
 Caracterul preventiv al controlului
Prin activitatea de îndrumare autorităţile ierarhic superioare pot verifica, de sus în jos,
modul în care sunt aduse la îndeplinire deciziile politico-administrative şi pot interveni oricând
cu mijloace de corecţie.
 Caracterul reparator al controlului
Funcţia recuperatoare constă în posibilitatea autorităţilor publice de a interveni înainte ca
deficienţele (abaterile) să producă efecte negative.
 Caracterul de eficientizare a activităţii autorităţilor de decizie
11
Nicolescu O., op. cit., p. 68

13
 Controlul deciziilor publice are ca efect perfecţionarea activităţii instituţiilor şi serviciilor
publice datorită faptului că scoate în evidenţă defectele şi propune soluţiile de remediere a
acestora.
 Caracterul de monitorizare a controlului
Prin exercitarea controlului asupra modului de executare a deciziilor publice, autorităţile
de control culeg şi transmit instituţiilor politice informaţii relevante cu privire la factorii pozitivi
sau negativi care influenţează aplicarea deciziilor.
 Caracterul stimulativ al controlului
Prin faptul că exercitarea controlului are caracter analitic-constructiv, el poate stimula
activitatea autorităţilor (funcţionarilor) prin aplicarea unui sistem de recompense şi/sau sancţiuni
administrative.
În ceea ce priveşte formele controlului, evidenţiem controlul: continuu, discontinuu,
programat, inopinat, exhaustiv, unilateral sau multilateral, individual, liber sau comandat.
Etapele exercitării controlului se prezintă după cum urmează:
 Stabilirea corpului de control. Corpul de control este un organism (structură) format din
persoane specializate într-un domeniu, investit legal pentru efectuarea unor activităţi de
verificare, analiză, monitorizare şi sancţionare, în cadrul autorităţilor, instituţiilor şi
serviciilor publice.
 Fixarea obiectivelor. Stabilirea obiectivelor se face în conformitate cu scopul urmărit de
autorităţile publice, respectiv, modul în care se execută deciziile publice.
 Planul de control. Autoritatea publică stabileşte un program de verificare care cuprinde:
obiectul controlului, fixarea perioadei de control, costurile, echipa de control, sarcinile şi
răspunderea acesteia etc.
 Stabilirea metodelor. În această etapă se aleg mijloacele şi instrumentele de control,
precum şi tipul de control (exhaustiv, inopinat, individual etc.).
 Documentarea. Este etapa în care se culeg informaţii relevante despre activitatea
controlată
 Pregătirea corpului de control. corpul de control primeşte planul şi tematica de control şi
se informează cu privire la particularităţile instituţiei ce urmează a fi verificată.
 Efectuarea controlului. Se referă la desfăşurarea propriu-zisă a activităţii de verificare
conform planului de control.
 Evaluarea rezultatelor. Această etapă are ca scop evaluarea eficienţei controlului.
Efectele controlului diferă după cum vorbim de controlul administrativ, controlul de
legalitate, controlul financiar, controlul de oportunitate. Efectul imediat al controlului constă în
restabilirea conformităţii prin corectarea operativă a disfuncţiilor din activitatea administraţiei
publice (prin aplicarea măsurilor obligatorii dispuse de corpul de control). Efectul în timp al
controlului constă în corectarea modului de funcţionare a instituţiei şi/sau a funcţionarului pentru
viitor. Efectul de contingenţă constă în posibilitatea autocorectării activităţii prin decizia
conducătorului unei instituţii care a luat la cunoştinţă efectele controlului asupra altei instituţii
similare.
Verificarea legalităţii deciziilor publice de către instanţele de contencios administrativ
presupune o triplă verificare: verificarea existenţei faptelor; verificarea legăturii de cauzalitate
dintre fapte şi decizia adoptată; controlul adecvării deciziei la fapte.
Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi asupra modului în care sunt executate
bugetele, la nivel central şi la nivel local, are ca efect principal descărcarea de gestiune a
autorităţilor administraţiei publice.

14
 Obiectul controlului de oportunitate constă în verificarea mijloacelor, a locului, a
momentului şi a tipurilor de măsuri adoptate.

15
 CONCLUZII

Considerată a fi „motorul” managementului, deoarece „a conduce” implică „a decide”,

decizia constituie esenţa conducerii în procesul continuu şi raţional de armonizare a obiectivelor
strategice cu resursele posibile. Decizia constituie piesa de rezistenţă a managementului, expresia
sa cea mai activă, cea mai dinamică, prin care îşi exercită în mod plenar funcţiile. Act esenţial al
activităţii manageriale, decizia constituie produsul său reprezentativ şi totodată instrumentul cel
mai eficace al acesteia.
Decizia reprezintă actul deliberat al decidentului, prin care se stabilesc scopul şi
obiectivele unei acţiuni, direcţiile şi modalităţile de realizare ale acesteia, toate determinate de o
anumită necesitate, pe baza unui proces de informare, reflecţie şi evaluare a mijloacelor şi a
consecinţelor acţiunii respective. Decizia reprezintă, în esenţă, un act raţional de alegere a unei
strategii de acţiune, prin care se urmăreşte realizarea, în condiţii optime, a unor obiective, ţinând
cont de resursele disponibile şi condiţiile concrete.
Definirea şi înţelegerea conceptului de decizie implică abordata a două idei
fundamentale. Pe de o parte, prin decizie se înţelege conceptualizarea unei opţiuni, sub forma
unei imagini mentale sau a unui model explicit, ceea ce implică, pentru un specialist, luarea în
considerare cu caracter de funcţii a experienţei, a caracterului selectiv al percepţiei şi judecăţii
sale raportate la situaţia dată. Pe de altă parte, luarea deciziei implică simplificarea realităţii,
conceptualizarea facându-se, în mod selectiv, prin abstractizarea diversităţii şi complexităţii
situaţiilor reale.
Rolul primordial al deciziei presupune direcţionarea conştientă a anumitor acţiuni,
asigurate material şi uman, spre rezultate determinate, dar şi reglarea, controlul şi previzionarea
acestor acţiuni şi a efectelor lor. Decizia administrativă defineşte actul de voinţă prin care o
instituţie a statului stabileşte şi aplică un set de măsuri pentru realizarea unui interes general.
Elementul definitoriu pentru decizia publică derivă din dreptul unei instituţii de a utiliza
autoritatea statului sau, la nevoie, puterea de constrângere a statului.
Putem vorbi totodată de obiectul, trăsăturile, clasificarea deciziilor publice, cât şi
abordări, participanţi în procesul decizional, elaborarea, executarea, efectele şi controlul
executării deciziilor publice. Toate aceste noţiuni au fost tratate amănunţit în prezenta lucrare.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. Androniceanu A., Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti, 2005

2. Hîncu D., Ene N., Metode şi tehnici cantitative în administraţia pubică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003
3. Lindblom C., The Science of Muffling Through, Amitzai Etzioni, Mixed-Scanning; The
third Approach to decision making, New York, 1992
4. Parlagi A., Tehnici şi metode ale adoptării deciziei publice, Pro Universitaria, Bucureşti,
2013
5. Rosenbloom D. H. , Public Administration, Understanding Management, Politics, and
Law in the Public Sector, Random House, New York, 1986
6. Russu C., Management, Editura Expert, 1993

17