CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII UN PĂRINTE BUN?

Profesor psihopedagog: Neagoe Ancuța-Daniela, Centrul Școlar de Educație Incluzivă

„Sfântul Stelian” Costești, Județul Argeș

„Există doar două moșteniri de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri. Una
dintre acestea sunt rădacinile, iar cealaltă, aripile.”
Goethe

A fi părinte putem spune că este cu adevărat o paradigmă, viziunea asupra acesteia

schimbându-se odată cu timpul. Să fii părinte este o experiență extrem de complexă, foarte
frumoasă, dar în același timp cu numeroase variabile. A deveni părinte înseamnă o schimbare
majoră în viața unei persoane și adaptarea la noul rol care devine major.
Rolului parental se dezvoltă și urmează anumite stadii, determinate de interacțiunile
cu copilul, dar și de experiența de zi cu zi.
Un părinte bun are abilități umane adaptate rolului său, etse capabil să construiască o
relație corectă cu copilul său, știe să răspundă nevoilor acestuia în funcție de vârstă și să îi
favorizeze dezvoltarea în condiții convenabile.
Ducloss, 2004 spune că un părinte bun are două elemente de bază: competența
parentală și sentimentul acestei competențe.
Pentru achiziția competenței parentale sunt necesare o serie de premise, cum ar fi:
maturitate afectivă, funcționare intelectuală și așteptări realiste în raport cu rolul parental.
Sentimentulde competență parentală se sprjină pe istoria personală a părintelui, care
produce un ansamblu de atitudini, așteptări, sentimente, conflicte și valori ieșite din trecut, dar
și din prezent

Conform Declarației de la Salamanca: ,,Şcolile trebuie să primească toţi copii, fără nici o
deosebire privind condiţiile lor fizice, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură.
Acestea se referă şi la copiii cu dizabilităţi sau talentaţi, copiii străzii şi copiii care muncesc,
copii din populaţii îndepărtate sau nomade, copii aparţinând minorităţilor lingvistice şi
etnice…’’
 Cadrele didactice și părinții sunt foarte importanți în dezvoltarea armonioasă a
elevilor, aceștia trebuie să lucreze în parteneriat pentru a avea cele mai bune rezultate. Există
cazuri în care copiii sunt marginalizați, defavorizați sau excluși de la educație, iar educația
incluzivă este șansa pentru o dezvoltare normală a acestora.
Principiul școlii incluzive, susținut atît de legislatia națională, cît și internațională,
conferă dreptul tuturor copiilor la învățătură împreună oriunde este posibil, indiferent de
starea lor fizică, intelectuală, emoțională sau de diferențele de origine etnică, religioasă,
culturală. Trebuie eliminat principiul de discriminare si izolare a copiilor cu nevoi speciale.
Educatia pentru toti poate sa fie un mijloc de îmbunatatire a educatiei în general prin
reconsiderarea sprijinului care se acorda anumitor copii. Maniera în care o serie de
particularitati de dezvoltare si învatare determina împartirea copiilor în categorii determinate
tinde sa fie înlocuita de o maniera noncategoriala, care considera ca orice copil este o
persoana care învata într-un anumit ritm si stil si deci poate avea nevoie de un sprijin diferit.
Procesul de integrare educaţională a elevilor cu CES include elaborarea unui plan de
intervenţie individualizat, în cadrul căruia, folosirea unor modalităţi eficente de adaptare
curriculară joacă rolul esenţial. Incluziunea presupune efortul de a asigura tuturor elevilor - de
limbă şi cultură diferite, din familie diferite, cu orice probleme de sănătate, cu interese şi
moduri de învăţare diferite - strategii de predare-învăţare adecvate şi individualizate, fără a
stigmatiza sau a separa. Includerea îmbunătăţeşte procesul de învăţare pentru toţi elevii, cu şi
fără nevoi speciale.
Printre avantajele şcolii incluzive se numără faptul că elevii cu CES sunt trataţi ca
parte integrantă a societăţii, au ca model restul colegilor care nu au probleme, atât copiii cu
CES cât şi colegii lor îşi dezvoltă abilităţile comunicative, devin mai creativi, acceptă
diversitatea,etc. Profesorii adoptă metode diverse de predare-învăţare, de care beneficiază toţi
elevii, nu numai cei cu CES. Socializarea între elevii şi dezvoltarea prieteniilor între colegi
este destul de importantă în dezvoltarea procesului de învăţare, datorită schimbului de
informaţii permanent.
Incluziunea în învățământul general a copiilor cu CES a necesitat și a atras după sine
reconsiderarea, în esență, a procesului de predare-învățare-evaluare, cu accent pe satisfacerea
cerințelor diversificate ale copiilor. În special, este vorba despre identificarea și aplicarea
celor mai adecvate tehnici care să faciliteze învățarea. În ultimii ani, în rândul acestora se
evidențiază tehnicile de învățare multisenzorială ca fiind cele mai eficiente metode/strategii în
asigurarea performanțelor școlare ale copiilor cu dificultăți de învățare.
Aplicarea tehnicilor de învățare multisenzorială presupune valorificarea în procesul de
învățare a cât mai multe simțuri. Este cunoscut faptul că în pedagogia tradițională predarea-
învățarea se face, de regulă, utilizând auzul și văzul: pentru citirea informațiilor, analiza
textelor, imaginilor etc. și pentru audierea informațiilor. Dificultățile de învățare ale copiilor
pot fi în unul sau mai multe domenii: citit, scris, ortografie, matematică, înțelegere etc.,
variind de la simplu la complex, în funcție de nevoile copilului și de sarcina de învățare care
urmează a fi rezolvată. Soluția pentru atare dificultăți sunt tehnicile multisenzoriale, care
permit copiilor să își folosească punctele personale forte, care îi vor ajuta să învețe.
Implicarea mai multor simțuri ale copilului, în special utilizarea atingerii (tactile) și a mișcării
(cinetice) stimulează creierul copilului să dezvolte competențe tactile și cinetice pe care,
ulterior, să le exploreze în procesul cunoașterii/învățării.
Eforturile pentru incluziunea copiilor cu dizabilități în școlile obișnuite în încercarea
de a-i primi pe toți elevii, pune accentul pe schimbarea politicii educationale care presupune
eliminarea formelor de discriminare în ceea ce privește școlarizarea copiilor cu dizabilități;
dobândirea unor valori ca deschidere în fața diferențelor, a toleranțeiși respectul fată de
celălalt.

Bibliografie:
1. Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli, MEC., UNICEF, Bucureşti, 1999;
2. Gherguț, A., „Sinteze de Psihopedagogie Specială. Ghid pentru concursuri și obținere
a gradelor didactice”, Editura Polirom, Iași, 2013;
3. Ungureanu, D., „Educaţia integrată şi şcoala incluzivă”, Editura de Vest, Timişoara,
2000.