Caracterizare Ion

Scriitor interbelic, Liviu Rebreanu s-a impus în literatura noastră drept

întemeietorul romanului, modern, obiectiv, realist, operele sale
individualizându-se prin prezentarea verosimilă a realității dar și prin crearea
unor personaje complexe aflate în strânsă relație cu mediul în care trăiesc. De
asemenea, prin romanul „Pădurea spânzuraților” prefigurează apariția
romanului modern, subiectiv, de analiză psihologică, fundamentat mai târziu
de către Camil Petrescu.
Publicat în anul 1920, „Ion” este primul roman realist, modern, obiectiv
din literatura română, romanul impunându-se prin noutatea viziunii narative.
Opera are ca temă condiția țăranului român, obsedat de pământ, ilustrată
pe fundalul unei ample monografii a satului ardelenesc; pe lângă această
temă, romanul abordează tema familiei și tema iubirii.
Ion este personajul principal al romanului cu același nume „Ion” de Liviu
Rebreanu. Ion al Glanetașului este un erou puternic individualizat, dar
totodată tipic pentru categoria țăranilor săraci. Din punct de vedere moral, Ion
este tipul parvenitului fără scrupule, din punct de vedere social este tipul
țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că
averea îi va asigura demnitatea și respectul comunității. Psihologic, este
ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și
naivitate, gingășie și brutalitate; în plus este perseverent și cinic. La începutul
romanului i se face un portret favorabil; acțiunile sale sunt motivate de nevoia
de a-și depăși condiția. Însă în goana pătimașă după avere, el se
dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului.
Lăcomia de pământ, cauza psihologică a acțiunilor sale, este sintetizată în
vorbele copilului de odinioară, incluseîn biografia realizată de naratorul
omniscent: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe
cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă”.
Iubirea pământului și hotărârea pătimașă cresc în sufletul tânărului sărac și
ambițios, care găsește calea de a se îmbogăți prin căsătoria cu o fată bogată.
O secvență semnificativă pentru lăcomia de pământ ar fi când Ion s-a
dus într-o zi mohorâtă să lucreze pământul. Porumbiștea era cam îngustă
deoarece Glanetașul a vândut jumătate lui Dumitru Moarcăș, iar atunci
pământul respectiv era pe seama lui Simion Lungu. Atunci, Ion a înfipt
plugul și în partea lui Simion crezând că acesta nu o să observe. În timp ce
mânca l-a văzut pe Simion venind. Acesta observă că delnița i s-a îngustat
și deodată a început să înjure neobservându-l pe Ion. Dar, îndată ce l-a
observat pe acesta l-a învinuit amenințându-l că-l va da în judecată pentru
ce a făcut. La rândul lui, Ion l-a înjurat pe Simion Lungu nepăsându-i că-l va
da în judecată. Momentul marchează începutul dezumanizării lui Ion.
Susținut de preot, vecinul îl cheamă la judecată și este condamnat la două
săptămâni de închisoare.
Scena din capitolul „Sărutarea” ilustrează apoteoza iubirii sale pătimașe.
Odată cu venirea primăverii Ion, fiind stăpân al tuturor pământurilor, se
bucura că de acum poate lucra pământurile. Într-o zi de luni, Ion a ieșit în
capul gol și se duse direct în Lunci unde se afla porumbiștea cea mare.
Sufletul său era pătruns de fericire. S-a oprit în mijlocul pământului și
parcă îl cuprinse o poftă de a îmbrățișa tot pământul. S-a aplecat, a luat un
bulgăre în mâini și l-a sfărmițat cu o plăcere imensă. Pe mâini î-a rămas
lutul lipicios asemănător unor mănuși. Apoi, încet fără să-și dea seama, s-a
lăsat în genunchi și și-a lipit buzele de pământul ud. S-a râdicat rușinos
uitându-se împrejur să se asigure că nu-l văzuse cineva.
 După ce intră în posesia pămâturilor râvnite, Ion se simte în sfârșit
așezat în ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersul lui, mai
legănat și mai ferm, și vorba mai apăsată. Apoi lăcomia lui se îndreaptă
către satisfacerea altei nevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Așa cum
râvnise la averea altuia, acum râvnește la soția lui George. Avertizat de
Savista, George îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea
lui, la Florica.
Elementele de structură și compoziție relevante pentru construcția
personajului sunt modalitățile de caracterizare și conflictul.
Modalitățile de caracterizare pun în evidență trăsăturile personajului
principal. În mod direct este caracterizat de către narator: „iute și harnic,
ca mă-sa”; „Iubirea pămâtului l-a stăpânit de mic copil”. Este caracterizat
și de alte personaje, cum ar fi Vasile Baciu, care îl face „sărăntoc”, „hoț”,
„tâlhar”. Pentru Ana, Ion este norocul ei „Ionică norocul meu”. Poetul
Belciug îl consideră „ stricat și-un bărăuș, ș-un om de nimic”, dar după ce
Ion lasă pământurile bisericii, îl caracterizează ca fiind „ mândru creștin”.
Doamna Herdelea îl consideră un băiat harnic, cumsecade și isteț luându-i
apărarea în fața lui Belciug. Personajul se autocaracterizează ca fiind
uneori prost „Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”, dar și în
timpul horei „Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș fi în stare să mă
scutur de calicie...”.
Caracterizarea indirectă reiese din faptele, gesturile și atitudinile
personajului, limbaj, relația cu celelalte personaje. Naratorul omniscient îi
realizează încă de la începutul romanului un portret favorabil. Țăranul
harnic iubește truda: „ Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o
râvnă ispititoare” și „ pământul îi era drag ca ochii din cap”. Este
inteligent: „ Când a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al
învățătorului, dar iute la mânie. Comportamentul său îi evidențiază
degradarea umană. Este viclean cu Ana. Ideea parvenirii prin seducerea
fetei cu zeste îi vine la horă. Deși nu o iubește, o ia la joc, pentru că „ Ana
avea locuri și case, și vite multe...” iar confruntarea verbală cu Vasile Baciu
îl înverșunează pe flăcău. O seduce, o lasă însărcinată, apoi se înstrăinează,
iar căsătoria nu reprezintă decât mijlocul de a obține averea de la Baciu,
folosindu-se de fata lui. Este însă și naiv, deoarce nunta nu îi aduce și
pământurile, fără o foaie de zestre. Toată încordarea lui și ambiția de a
obține pământul se domolesc după ce Vasile trece tot pământul pe
numele lui. Brutalitatea față de Ana este înlocuită cu indiferență.
Sinuciderea fetei nu-l tulbură, și nici moartea copilului. Viața lor nu
reprezenta pentru el decât o garanție a proprietății asupra pămâturilor lui
Vasile Baciu.
Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două
patimi ale personajului principal: pământul și iubirea.
Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv legile
nescrise ale satului, aflat sub semnul fatalității, Ion este o victimă a
lăcomiei și a orogliului său nemăsurat.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul
tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama lui
Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile
sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea
pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, principal se
manifestă între Ion al Glanetașului și Vaile Baciu, adversarii care își dispută
pretențiile pentru posesiunea pământului, Ana fiind doar pretextul
neglijabil al confruntării. Adevărata dramă a personajului principal este
evidențiată de conflictul interior, precizat în structura compozițională a
romanului, prin titlurile celor două părți Glasul pământului și Glasul iubirii.
Cele două voci rezonează în sufletul lui Ion când succesiv, când simultan,
pană la explozia lor asurzitoare în situația-limită.
Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă
de pământ sau între Ion și George Bulbuc pentru Ana.
 În concluzie, Ion este un personaj memorabil și monumental, ipostază a
omului teluric, dar supus unui destin tragic.