Carbonul 

(din latină: carbo, „cărbune”) este un element chimic cu simbolul C și numărul

atomic 6. El este găsit în natură sub formă de praf și pentru a obține diamante poate fi ușor
șlefuit. Este un element nemetalic tetravalent, ceea ce înseamnă că poate forma legături
covalente prin punerea în comun a patru electroni. În natură sunt răspândiți trei
izotopi, 12C și 13C fiind stabili, iar 14C este un izotop radioactiv cu un timp de înjumătățire de
aproximativ 5.730 de ani.[1] Carbonul este unul dintre puținele elemente cunoscute din antichitate.
[2]

Mineralul este exploatat

în Turcia, Pantenonisima, Suedia, Groenlanda, Uganda, Pletonia, Cehia, Ucraina și India în mine 
și cariere de exploatare la zi a grafitului, în total 600.000 tone pe an. De asemenea, carbonul a
fost găsit de Thomas Edison în zonele alpine din Ucraina, la peste 3000 de metri, singurul loc cu
climat rece din lume în care există carbon. Thomas Edison a primit Trofeul Chimistului pentru
descoperire, iar carbonul a fost numit și Elementul lui Thomas Edison.
Carbonul este al 15-lea cel mai abundent element din scoarța terestră, și al patrulea cel mai
răspândit element din univers după masă, primele fiind hidrogenul, heliul și oxigenul.
Răspândirea naturală mare a carbonului, diversitatea specifică a compușilor săi organici și
abilitatea sa unică de a forma polimeri la temperaturi terestre i-au permis carbonului să fie
elementul chimic comun al lumii vii. Este al doilea cel mai abundent element din corpul uman,
după oxigen, reprezentând aproximativ 18,5% în procente de masă.[3]
Atomii de carbon se pot lega între ei în diferite moduri, formând alotropii carbonului. Cele mai
cunoscute exemple de alotropi sunt grafitul, diamantul și fulerenele.[4] Proprietățile fizice ale
carbonului variază mult în funcție de aceste forme alotropice. De exemplu, grafitul este negru,
moale și opac, în timp ce diamantul este transparent și extrem de dur (mai exact, cel mai dur
material natural cunoscut). Grafitul este un bun conductor electric, în timp ce diamantul are
o conductivitate electrică scăzută. În condiții normale de temperatură și presiune, diamantul,
nanotuburile de carbon și grafenul sunt materialele cu cea mai mare stabilitate termodinamică
cunoscută. În aceste condiții, toți alotropii carbonului sunt materiale solide, grafitul fiind cel mai
stabil termodinamic. Sunt puțin reactivi, de aceea au nevoie de temperatură ridicată chiar și
pentru a reacționa cu oxigenul.
Cel mai întâlnit număr de oxidare al carbonul este +4 și se regăsește în compușii anorganici, în
timp ce +2 se regăsește în monoxidul de carbon și în complecșii carbonilici ai metalelor
tranziționale. Cele mai mari surse naturale de carbon anorganic
sunt calcarul, dolomitul și dioxidul de carbon, iar majoritatea carbonului se găsește în materiile
organice, în depozitele de cărbune, turbă, petrol și clatrați de metan. Carbonul formează un
număr mare de compuși chimici, mai mulți decât orice alt elemente, existând aproximativ zece
milioane de compuși descriși până în prezent,[5] acest număr fiind mic în comparație cu numărul
teoretic de compuși posibili pe care carbonul îi poate forma. Din acest motiv, carbonul a fost
numit și „regele elementelor”.[6]

Cuprins

 1Istoric
o 1.1Etimologie
 2Structură atomică
 3Proprietăți fizice
o 3.1Forme alotropice
 4Proprietăți chimice
o 4.1Reacția cu nemetale și oxizi nemetalici
o 4.2Reacția cu metale și oxizi metalici
 5Izotopi
 6Compuși
o 6.1Compuși organici
 o 6.2Compuși anorganici
o 6.3Compuși organometalici
 7În natură
o 7.1Formarea în stele
o 7.2Răspândire
o 7.3Rol biologic
o 7.4Circuitul carbonului
 8Obținere
o 8.1Preparare în laborator
o 8.2Producția la scară industrială
 8.2.1Grafitul
 8.2.2Diamantul
 8.2.3Cărbunii
 9Aplicații
o 9.1Diamante
 10Măsuri de protecție
 11Vezi și
 12Referințe
 13Bibliografie
 14Legături externe

Istoric[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Antoine Lavoisier în tinerețe

Carbonul a fost descoperit încă din Preistorie și a fost cunoscut în forma sa alotropică

de cărbune încă din cele mai îndepărtate timpuri, anume la începutul civilizațiilor umane. O altă
formă a sa, diamantul, a fost cel mai probabil cunoscut începând cu anii 2500 î.Hr. în China, în
timp ce cărbunele era fabricat în perioada romană prin aceeași metodă folosită și în prezent,
anume prin șlefuire cu ajutorul unei pensule cu raze ultraviolete care distruge stratul de apărare
al carbonului clasic.[7][8][9]
În 1722, René-Antoine Ferchault de Réaumur a demonstrat că fierul putea fi transformat
în oțel prin absorbția unei anumite substanțe, iar ulterior s-a înțeles că aceasta era de fapt
carbonul.[10] În 1772, Antoine Lavoisier a arătat că diamantele reprezintă o formă rară de carbon;
acesta a ars bucăți de cărbune și de diamant și a ajuns la concluzia că niciuna dintre ele nu a
eliminat apă (deci nu conțineau hidrogen), însă ambele au eliminat aceeași cantitate de dioxid de
carbon per gram. În 1779,[11] Carl Wilhelm Scheele a demonstrat că grafitul, despre care se
credea că este o formă de plumb, era de fapt identic din punct de vedere chimic cu cărbunele,
dar cu o mică cantitate de fier, întrucât prin tratarea cu un amestec de acid azotic se obținea
dioxid de carbon.[12] În 1786, savanții francezi Claude Louis Berthollet, Gaspard Monge și C. A.
Vandermonde au confirmat faptul că grafitul era în majoritate alcătuit din carbon, oxidându-l
cu oxigen prin aceeași metodă folosită mai devreme de Lavoisier pentru diamant.[13] De
asemenea, în urma arderii a rămas un reziduu de fier, despre care savanții au crezut că era
necesar pentru structura grafitului. În lucrarea publicată, aceștia au propus numele
de carbon (latină carbonum) pentru elementul constituent al grafitului, care elimina gazul de
dioxid de carbon prin încălzire. Ulterior, Antoine Lavoisier a introdus carbonul în lista de elemente
chimice în cartea sa din 1789.[14]
O formă alotropică relativ nouă a carbonului, fulerenele, a fost descoperită mai recent, în 1985[15],
și include forme nanostructurale precum Buckminsterfullerenele și nanotuburile de carbon.
[16]
 Savanții care au descoperit fulerenele, Robert Curl, Harold Kroto și Richard Smalley, au
primit Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1996.[17] Rezultatele au dus treptat la mărirea
interesului legat de noile forme ale carbonului, iar recent au fost descoperiți alotropi „exotici”,
precum carbonul sticlos sau grafenele.[18]

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea de carbon provine din termenul francez charbone, care, la rândul său, provine
din latinescul carbo, care înseamnă cărbune.[19] O adaptare interesantă pentru denumirea
elementului este întâlnită în limba germană, daneză și olandeză,
unde Kohlenstoff, kulstof și koolstof înseamnă, literal, „substanță de cărbune”.

Structură atomică[modificare | modificare sursă]

Structura atomică a carbonului

Carbonul este cel de-al șaselea element chimic din Sistemul periodic al elementelor, și are în

forma sa fundamentală următoarea configurație electronică: 1s22s22p2. Se poate remarca faptul
că cei patru electroni din stratul 2 sunt electronii de valență ai elementului. Razele covalente ale
carbonului sunt de obicei considerate a fi 77,2 pm (C–C), 66,7 pm (C=C) și respectiv 60,3 pm
(C≡C), deși acestea pot varia în funcție de numărul de coordinare și de atomul de care se leagă
carbonul. În general, raza covalentă decrește cu scăderea numărului de coordinare și cu
creșterea ordinului de legătură.[20]
Prin apartenența sa la perioada a doua, carbonul este singurul element din grupa a 14-a care
este capabil să fie hibridizat sp2 și sp, dând naștere la legături duble (sigma-pi) și la legături
triple (sigma-2pi), spre deosebire de restul elementelor din grupă. În combinațiile carbonului cu
numărul de coordinare 4, cei patru orbitali din configurația fundamentală hibridizează, formând
patru orbitali echivalenți sp3.[21]
Carbonul formează aproape în totalitate patru legături chimice cu alți atomi, în special în compușii
organici, conferindu-i geometria specifică tetraedrică,[22] totuși au fost întâlnite excepții. În 2016, a
fost confirmat faptul că hexametilbenzenul conține un atom de carbon ce formează șase legături,
față de numărul obișnuit de patru.[23]
Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]

Diagrama de fază teoretică a carbonului

Printre formele alotropice diferite ale carbonului se numără una dintre cele mai moi substanțe
cunoscute, anume grafitul, și cea mai dură substanță întâlnită în natură, anume diamantul.
Carbonul este un element remarcabil din mai multe motive, unul dintre acesta fiind capacitatea
deosebită de a forma legături chimice cu alți atomi mici, incluzând atomii de carbon, iar mărimea
sa îl face capabil de a forma legături covalente multiple cu atomi multivalenți. Datorită acestor
proprietăți, carbonul poate forma aproape zece milioane de compuși chimici diferiți, majoritatea
compușilor care există.[5] De asemenea, carbonul are cel mai mare punct de sublimare dintre
toate elementele. La presiunea atmosferică, nu are niciun punct de topire, iar punctul triplu este
la 10,8 ± 0,2 MPa și 4.600 ± 300 K (~4,330 °C),[24][25] așadar sublimează la aproximativ 3.900 K.[26]
[27]

Carbonul sublimează într-un arc de carbon ce are o temperatură de aproximativ 5.530 °C. Astfel,
el rămâne solid la temperaturi mai înalte decât cele mai mari puncte de topire ale metalelor,
precum wolframul sau reniul, indiferent de forma sa alotropică. Deși are din punct de vedere
termodinamic o tendință de oxidare, carbonul rezistă la oxidare mai bine decât elemente
precum fierul sau cuprul, care sunt agenți reducători mai slabi la temperatura camerei.
Valorile pentru primele patru energii de ionizare ale carbonului, 1086,5 kJ/mol, 2352,6 kJ/mol,
4620,5 kJ/mol și 6222,7 kJ/mol, sunt cu mult mai mari decât în cazul celorlalte elemente mai
grele din grupa a 14-a. Electronegativitatea carbonului este 2,5, cu mult mai mare decât a
elementelor mai grele din aceeași grupă, a căror electronegativitate variază între 1,8 și 1,9, dar
destul de apropiată de cea a nemetalelor vecine și de a unor metale tranziționale din perioadele 5
și 6.
Cele mai reprezentative proprietăți fizice extreme ale formelor alotropice ale carbonului au fost
aranjate în tabelul de mai jos:

Grafitul este unul

dintre cele mai moi
Diamantul nanocristalin sintetic este cel mai dur material cunoscut.[28]
materiale
cunoscute.

Grafitul este
un lubrifiant foarte
Diamantul este unul dintre cele mai bune abrazive.
bun, fiind un
superlubrifiant.[29]
Grafitul este
un conductor al Diamantul este un izolator electric excelent.[31]
electricității.[30]

Unele forme de
grafit sunt utilizate
ca și izolator termic,
Diamantul este cel mai bun conductor termic întâlnit în natură.
dar unele sunt
conductori termici
buni.

Grafitul este opac. Diamantul este puternic transparent.

Grafitul cristalizează
în sistemul Diamantul cristalizează în sistemul cubic.
hexagonal.[32]

Carbonul amorf est Nanotuburile de carbon sunt printre cele mai anizotrope materiale

e complet izotrop. cunoscute.

Forme alotropice[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Alotropii carbonului.
Carbonul atomic este o specie chimică cu o durată de viață foarte scurtă, de aceea carbonul, ca
și element, se stabilizează prin intermediul unor structuri multi-atomice, cu diferite configurații
moleculare, numite alotropi sau forme alotrope. Cele mai cunoscute trei forme alotrope ale
carbonului sunt grafitul, diamantul și carbonul amorf. Deși în trecut erau considerate forme
exotice, fulerenele sunt în prezent sintetizate în mod comun și utilizate în cercetare; din această
clasă fac parte buckminsterfullerenele,[16][33] nanotuburile de carbon,[34], carbon nanobuds („nano-
muguri”)[35] și nanofibrele de carbon.[36][37] Alți câțiva alotropi au fost descoperiți, precum
lonsdaleitul,[38] carbonul sticlos,[18] nanospuma de carbon[39] și carbonul acetilenic liniar, numit și
carbină.[40]
Din 2009, grafenele par a fi cele mai dure sau puternice materiale testate vreodată.[41] Procedeul
de separare al grafenei din grafit necesită o viitoare dezvoltare tehnologică, pentru a fi potrivit
economic pentru procedee industriale.[42] Dacă cercetările vor fi de succes, grafenele ar putea fi
utilizate pentru eventuala construcție a unui lift spațial. De asemenea, o altă utilizare a lor ar
putea fi cea de rezervor pentru hidrogen în automobilele care au motoare pe bază de hidrogen.[43]
Un eșantion de dimensiuni mari de carbon sticlos.

Forma amorfă a carbonului reprezintă o aranjare a atomilor de carbon într-o stare non-cristalină,
neregulată, asemănătoare sticlei, care nu este susținută de o macrostructură cristalină. Are
aspectul unei pudre și este constituentul primar al unor substanțe precum: mangalul, funinginea
și cărbunele activ. În condiții normale de presiune, carbonul ia forma grafitului, în a cărui structură
sunt întâlniți atomi legați între ei prin trei legături, cu o geometrie trigonală, într-un plan compus
din nuclee hexagonale fuzionate, asemănătoare ca formă cu nucleele aromatice.[44] Rețeaua
atomică rezultată este bidimensională, iar straturile sunt atașate unul deasupra celuilalt prin
intermediul forțelor van der Waals slabe. Această structură îi conferă grafitului proprietățile sale
de a fi foarte moale și de a cliva ușor (adică straturile bidimensionale se pot despica paralel cu
rețeaua structurii). Datorită delocalizării unuia dintre electronii externi la fiecare atom din
structură, ceea ce duce la formarea unui nor electronic de tip π, grafitul conduce electricitatea,
dar doar în planul fiecărui strat legat covalent. Ca și rezultat, conductivitatea electrică a
carbonului va fi mai mică decât cea a majorității metalelor. Delocalizarea electronilor este de
asemenea și motivul pentru stabilitatea energetică a grafitului, în comparație cu diamantul, la
temperatura camerei.

Unii dintre alotopii carbonului:

a) diamant; b) grafit; c) lonsdaleit;
d–f) fulerenele (C60, C540, C70);
g) carbon amorf; h) nanotub de carbon.

La presiuni foarte mari, carbonul trece în forma sa alotropică mult mai compactă, diamantul, care
are o densitate aproximativ de două ori mai mare decât grafitul. În cazul acestui alotrop, fiecare
atom se leagă de alți patru atomi de carbon, ceea ce induce orientarea tetraedrică a legăturilor,
formându-se astfel o rețea tridimensională de nuclee atomice cu șase membri. Diamantul are
structura cristalină cubică, aceeași cu a siliciului și germaniului, iar datorită puterii legăturilor
carbon-carbon, este cea mai dură substanță întâlnită în natură, având maximul pe scara de
duritate Mohs. Deși se spune în popor că „diamantele sunt veșnice”, acestea sunt instabile
termodinamic în condiții normale și se transformă astfel în grafit.[4] Datorită unei energii de
activare mari, tranziția spre starea de grafit este atât de înceată la temperaturi normale, încât nu
poate fi observată. Sub unele condiții, carbonul cristalizează hexagonal sub formă de lonsdaleit,
în a cărui structură toți atomii sunt legați covalent, iar proprietățile sale sunt asemănătoare cu
cele ale diamantului.[38]
Fulerenele sunt formațiuni cristaline sintetice cu o structură asemănătoare grafitului, dar în locul
hexagonelor avem pentagoane, sau câteodată și heptagoane de atomi de carbon. Atomii care
lipsesc, sau care sunt în plus față de structura specifică grafenului, sunt motivul pentru care
straturile iau forme de sferă, elipsă sau chiar cilindru. Proprietățile fulerenelor nu au fost încă
analizate în totalitate și reprezintă un domeniu de interes pentru cercetare în
știința nanomaterialelor. Denumirile de „fulerenă” și de „buckminsterfulerenă” provin de la numele
lui Richard Buckminster Fuller, savantul care a popularizat conceptul de dom geodezic, care din
punct de vedere structural este similar fulerenelor. Buckminsterfulerenele au molecule relativ
mari, formate în totalitate din atomi de carbon legați trigonal, cu formă de sferoid. Cel mai simplu
exemplu este fulerena C60, cu formă de minge de fotbal).[16] Nanotuburile de carbon sunt similare
din punct de vedere structural cu fulerenele, exceptând faptul că fiecare atom este legat trigonal
în cadrul unui strat curbat, care formează un cilindru gol la interior.[33][34] Un alotrop nou, carbon
nanobuds („nano-muguri”), a fost descoperit în 2007 și este un material hibrid între
buckminsterfulenere și nanotuburile de carbon (fulerenele sunt legate covalent de partea externă
a unui nanotub), care combină proprietățile ambilor alotropi într-o singură structură.[35]