Siguranța pacientului este o temă prioritară în întreaga lume atât pentru lucrătorii din

domeniul medical, cât și pentru beneficiarii serviciilor medicale. Problematica a apărut odată
cu creșterea complexității sistemelor de îngrijiri medicale, care expune pacienții la riscuri din
ce în ce mai mari. 
În ultimele două decenii, Organizația Mondială a Sănătății a atras atenția, în permanență,
asupra efectelor adverse și a incidentelor care apar inerent în activitatea medicală. Și
Consiliul Europei a subliniat, încă din 2009, că numărul efectelor nedorite, generate de
sistemele de îngrijiri medicale, se ridică la cifre impresionante: 5 milioane de infecții
intraspitalicești pe an în Europa, 70% din istoricele medicale ale pacienților au erori
(2005), 1,5 milioane de decese pe an în SUA din cauza erorilor medicale. Costurile
acestor efecte nedorite sunt ridicate: 13-24 miliarde de euro pe an doar în Europa, din
cauza infecțiilor asociate îngrijirilor medicale.
Chiar dacă erorile produse în asistența medicală primară nu sunt atât de impresionante
ca în spitale, totuși ele există. Se estimează, de exemplu, că 70% din injecțiile efectuate
nu sunt necesare, iar injecțiile efectuate în condiții lipsite de siguranță sunt responsabile
pentru 33% din cazurile noi de hepatită B, 42% din cazurile de hepatită C și de 2% din
cazurile noi de HIV, în întreaga lume. 
În fața acestor realități, comunitatea medicilor de familie a început și ea să fie
preocupată de subiect.
Siguranța pacientului în sistemele 
de sănătate - cadrul definitoriu
În prezent, siguranța pacientului este considerată aproape ca o disciplină distinctă în
cadrul sectorului de sănătate, care încearcă să reducă apariția și impactul evenimentelor
adverse și să maximizeze recuperarea după un asemenea incident. 
Literatura de specialitate menționează că un cadru sigur de furnizare a serviciilor de
sănătate are în vedere patru domenii în care trebuie luate măsuri legate de siguranța
pacientului:
personalul care lucrează în sectorul de furnizare de servicii de sănătate;
consumatorii de servicii de sănătate;
infrastructura sistemelor de intervenții terapeutice;
îmbunătățirea continuă a metodelor de feedback.
În acest articol vom acorda o atenție mai mare responsabilității personalului care
lucrează în sistemul de sănătate și modalităților prin care pot fi prevenite erorile la acest
nivel.
O primă modalitate prin care profesioniștii pot preveni evenimentele adverse este de a
identifica zonele predispuse la erori. Intervenția proactivă prin diverse sisteme de
minimizare a apariției erorilor poate preveni evenimentele nedorite. Fiecare profesionist
poate menține un mediu de lucru sigur din punct de vedere clinic, reacționând adecvat la
apariția unor probleme.
Printre cele mai importante teme legate de siguranța pacientului sunt cele legate de
parteneriatul medic-pacient, prevenirea și controlul infecțiilor, siguranța medicației și a
procedurilor administrate, recunoașterea și răspunsul rapid la apariția unor incidente și
accidente în unitatea medicală. Erorile pot fi administrative, de diagnostic, de medicație
sau legate de transmiterea unor infecții.
Erorile
Studiul erorilor se poate face atât la nivel organizațional, cât și la nivel individual, prin
raportarea incidentelor și analiza lor. Este necesară o abordare sistemică, prin care să se
favorizeze învățarea organizațională și generarea de schimbări la nivelul sistemului.
Definiții ale erorii:
Bill Runciman afirmă că eroarea apare „atunci când cineva încearcă să facă ceea ce este
corect, dar de fapt face un lucru greșit”. Această definiție este valabilă mai ales la erorile
fără intenție. James Reason definește erorile ca fiind secvențe planificate de activitate
mentală sau fizică, care nu reușesc să conducă la rezultatele scontate, atunci când aceste
eșecuri nu pot fi atribuite întâmplării (Reason J. Human Error. Cambridge: Cambridge
University Press, 1990).
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește un eveniment legat de siguranța
pacientului ca fiind „un eveniment care a avut loc (sau s-ar fi putut produce) și a produs
un prejudiciu involuntar unui pacient, printr-un act voluntar sau prin omisiune, și nu a
fost datorat problemei medicale de bază a pacientului” .
Se definesc două tipuri de erori:
Eroare fără intenție: numită și eroare de execuție (numai cine nu muncește nu
greșește!). Poate fi observată sau poate trece neobservată. În această categorie intră și
greșelile din cauza unor scăpări din memorie, când cineva uită să facă ceva.
Eroare cu intenție: reprezintă acțiunea efectuată cu intenție, ceea ce este mult mai grav.
De obicei este numită greșeală. Este fie urmarea încălcării unei reguli, fie o lipsă de
cunoștințe. Include erorile de diagnostic, care pot fi urmate de tratamente neadecvate.
De obicei, acestea apar atunci când furnizorul este confruntat cu situații clinice, cu care
nu este familiarizat.
Alte definiții ale erorilor întâlnite în literatură:
Eroarea de judecată: eroare legată de un raționament eronat (Zipperer și colab.).
Eroare de procedură: o eroare care apare ca urmare a unei acțiuni întreprinse.
Exemplele includ: administrarea unui medicament la momentul nepotrivit sau în doze
incorecte, sau folosind o cale de administrare greșită; intervenții chirurgicale efectuate
pe partea greșită a corpului sau erorile de transfuzie de sânge care implică o
compatibilitate sanguină pentru un alt pacient (JCAHO 2001).
Eroare de neglijență: eroare din cauza neatenției sau a superficialității (Zipperer și
colab.).
Eroare de omisiune: o eroare care apare ca urmare a faptului că nu au fost efectuate
acțiunile necesare; de exemplu, când din cauza întârzierii în efectuarea unei intervenții
cezariene survine moartea fetală, atunci când o asistentă medicală omite o doză de
medicament ce trebuie administrat, sau atunci când sinuciderea unui pacient este
asociată cu lipsa monitorizării într-o unitate de psihiatrie. Erorile de omisiune pot sau nu
să conducă la rezultate negative (JCAHO 2001).
OMS definește în mod distinct violarea ca fiind abaterea, devierea de la un protocol,
reglementări sau proceduri care sunt cunoscute. 

  Tipuri de erori (după OMS, 2011)

Factorii care pot influența apariția erorilor în medicină sunt:
inadecvarea în proiectarea unor echipamente sau amplasamente;
factori de mediu;
erori cognitive prin omisiune sau voluntare, precipitate prin:
informații inadecvate;
prelucrare necorespunzătoare a informațiilor;
factorii situaționali, cum ar fi stresul/volumul de muncă crescut;
decizii contraproductive sau inadecvate (Bogner M.S. Human Error in Medicine. Hillsdale,
N.J.: Lawrence Erlbaum Associates, 1994),
OMS subliniază situații care cresc riscul de producere a erorilor și sugerează o serie de
modalități pentru a evita apariția lor:
Lipsa de experiență. Deși medicina bazată pe dovezi pune pe ultimul loc experiența în
luarea deciziilor, personalul medical trebuie să se informeze și să deprindă efectuarea
unor manevre și proceduri înainte de a le aplica pacienților, eventual să fie supervizați în
perioada de început.
Graba (presiunea timpului). Așa cum știm cu toții, presiunea timpului poate fi frecvent
generatoare de greșeli. Uneori poate avea rezultate grave. Alteori poate avea rezultate
negative peste un timp îndelungat. Exemplul banal este lipsa rutinei de spălare a mâinilor
după orice intervenție sau consultație. Unele cadre medicale consideră că din lipsă de
timp se poate sări peste acest mic amănunt, dar care poate avea urmări negative legate
de transmiterea unor agenți patogeni.
Situațiile de urgență. În unitățile medicale mai mici, deși asigurarea urgențelor nu este o
activitate de rutină, cazurile deosebite pot aduna întreaga echipă pentru acordarea unui
prim ajutor. În lipsa unor proceduri clare, echipele ad-hoc pot reacționa diferit, lăsând loc
producerii unor erori. Exemplul clasic în literatură este legat de acțiunile în caz de
dezastru, în care intervenția nu este bine coordonată sau participă echipe care nu au o
experiență comună.
Verificarea neadecvată. Orice acțiune efectuată pacientului, mai ales cele cu risc crescut,
trebuie făcută după o atentă verificare a datelor. Chiar și în practica curentă de medicină
de familie, trebuie în permanență avute în vedere toate informațiile legate de un
tratament, doze, frecvență, comorbidități etc. Mai ales atunci când reglementările CNAS
sunt atât de încurcate, verificările trebuie efectuate. Un sistem informatic poate fi util,
dacă este conceput ergonomic, dacă include regulile atât medicale, cât și cele
administrative.
Lipsa de proceduri. Desfășurarea unei activități medicale de calitate se poate face doar
într-un mediu în care există proceduri clare și ele sunt respectate. Acesta este de fapt
scopul adoptării unor sisteme de calitate, care încearcă să pună ordine în cele mai
importante puncte ale activității cabinetului medical. Din păcate, în România, acest lucru
este departe de a fi implementat, atât din lipsa de viziune a politicii sanitare, cât și din
continua hărțuire a medicilor de către sistemul de asigurări. Lipsa unor proceduri clare
conduce la erori care pot fi descoperite peste ani buni, și ele pot pune în pericol întreaga
funcționare a echipei medicale.
Informațiile neadecvate și insuficiente. Întreaga activitate medicală implică și un transfer
impresionant de informații în toate direcțiile. Se poate discuta aici despre acuratețea cu
care se înregistrează informațiile pacientului în evidența primară a cabinetului (pe hârtie
sau electronic), dar și de transferul de informații între medic și pacient. Presiunea
timpului intervine și aici, favorizând apariția erorilor. De asemenea, informarea
pacientului privind deciziile medicale și mai ales modalitatea de aplicare a tratamentului
pot fi insuficiente, ceea ce conduce la rezultate mai slabe ale actului medical, uneori
punând chiar în pericol pacientul. Un aspect important este reprezentat de eroarea prin
omisiune, din nou favorizată de presiunea timpului, care poate conduce la temporizări
inutile sau întârzieri în actul medical.
Există o serie de factori individuali care predispun la erori, unii legați de personalul
medical, alții de pacient:
Lapsusul. Medicii, de obicei, au o memorie bună, dar până la urmă capacitatea de
memorare este și ea limitată. Mai ales când informațiile sunt legate de aspecte marginale
sau externe practicii medicale (a se citi reglementări și legislație prost concepute), erorile
pot apărea frecvent. Dacă ele nu sunt corectate la timp, se pot perpetua. Oricum, un
serviciu medical modern trebuie să fie dotat cu sisteme informatice bune, care să ajute
personalul medical în multiple feluri (să ofere informații ușor de accesat, algoritmi,
ghiduri de practică, materiale informative, calculatoare medicale, sisteme de alerte și
chemare a pacienților la control).
Oboseala. Este una din marile probleme ale serviciilor medicale, mai ales în sistemele de
sănătate prost organizate. Oboseala afectează atenția, studiile arătând că efectele
deprivării de somn sunt similare cu ale consumului de alcool.
Stresul, foamea, boala. Starea de sănătate a personalului medical poate influența,
desigur, calitatea serviciilor și siguranța pacientului. Continuarea peste o anumită limită
expune personalul la apariția sindromului de burnout.
Limbajul (bariera lingvistică). Comunicarea cu pacientul poate fi îngreunată de barierele
lingvistice, dar și de cele culturale, nivelul de educație etc. Personalul medical trebuie să
găsească cea mai bună cale de comunicare, astfel încât pacientul să înțeleagă informațiile
primite. În caz contrar, rezultatele îngrijirilor medicale pot avea mult de suferit.
Atitudinile periculoase. Mai ales începătorii, până la instalarea unor rutine, s-ar putea
hazarda să încalce reguli, unele chiar elementare, în special când acționează fără
supervizare. Cu timpul, înțelegerea și intrarea în rutină pot duce la reducerea situațiilor
în care sănătatea lor sau chiar a pacientului este expusă riscurilor.

Managementul situațiilor de risc pentru erori medicale

Managementul riscurilor este legat direct de îmbunătățirea calității și siguranței
îngrijirilor medicale, prin identificarea circumstanțelor și a situațiilor care expun pacienții
la risc și, apoi, prin luarea unor măsuri de prevenire sau control al acestor riscuri.
Principalii pași în managementul riscurilor sunt:
identificarea riscului;
evaluarea frecvenței și a gravității riscului;
reducerea sau eliminarea riscului;
evaluarea costurilor economisite prin reducerea riscului sau evaluarea costurilor care s-
ar fi produs dacă acel risc nu ar fi fost înlăturat.
Identificarea riscurilor este o problemă care trebuie să preocupe în permanență sectorul
medical. Erori există oriunde este implicat factorul uman. Dar erori pot apărea și din
funcționarea unor aparate și dispozitive, iar aici, desigur, discutăm despre o modalitate
mai clasică de minimizare a riscurilor, prin aplicarea unui sistem de verificare periodică a
echipamentelor. 
Există și riscuri, erori datorate unor probleme legate de legislația ambiguă sau
neadecvată. Chiar și aceste erori ar trebui înregistrate, analizate și găsite soluții pentru
îmbunătățire.
Indiferent despre ce tip de eroare discutăm, esențial este să existe o cultură la nivelul
organizației care să permită sesizarea și, ulterior, înregistrarea erorilor. Le putem numi
mai elegant (ca în Marea Britanie) evenimente semnificative. Este important ca întregul
proces să nu aibă loc într-un mediu ostil, într-o cultură a blamării. Această abordare
arhaică, în care pentru fiecare greșeală trebuie găsit un responsabil, este
contraproductivă. Greșeli se întâmplă, și de rezolvarea lor este responsabil doar sistemul,
organizația. Ea poate depista și prevedea o serie întreagă de erori posibile. Studiile arată
o corelație strânsă între cultura organizațională și gradul de siguranță al serviciilor
medicale oferite. În plus, organizațiile care au o cultură a raportării evenimentelor
semnificative sunt capabile să învețe din greșeli, fără teama de repercusiuni. Cel mai
important instrument este sistemul de raportare a evenimentelor semnificative (erori,
efecte adverse, incidente). Raportarea poate fi anonimă, de exemplu utilizând sisteme
electronice online sau prin simple registre de sugestii și reclamații. Pot fi utilizate, de
asemenea, chestionare de evaluare a gradului de satisfacție a pacientului, unde pot fi
raportate diverse aspecte negative. De asemenea, este important feedbackul pe care
conducerea organizației îl poate primi de la angajați și colaboratori. Esențial este ca
informațiile colectate să fie periodic analizate într-un mod structurat și să se caute soluții
pentru ca aceste evenimente să nu se repete.
Cum aplicăm conceptul de siguranța pacientului în activitatea de zi cu zi:
Stabilirea unor relații bune cu pacientul
Există dovezi clare că stabilirea unor bune relații cu pacientul influențează pozitiv
rezultatele îngrijirilor de sănătate. Furnizorii de servicii medicale ar trebui să trateze orice
pacient ca pe o ființă umană unică, cu propria sa experiență legată de boală. Un
tratament corect nu va avea rezultate la fel de bune dacă nu se stabilește o relație de
încredere reciprocă, dacă pacientul nu se simte în siguranță și dacă nu se poate stabili o
comunicare reală.
Cunoașterea și înțelegerea factorilor implicați în eșecuri
Orice efect nedorit sau incident poate fi asociat cu mulți factori. Când se analizează o
eroare trebuie cunoscuți și analizați toți factorii posibili. Întrebările trebuie să vizeze
înțelegerea mecanismelor care au permis apariția acelei erori.
Evitarea căutării unor vinovați
Dacă persoanele implicate nu sunt deschise la depistarea și analizarea erorilor, nu există
șanse ca ele să învețe din erori. Este bine ca în analiza unor erori să se studieze ghidurile
sau materiale bazate pe dovezi, pentru a încerca să se găsească explicații la incidentul
survenit.
Practica medicală bazată pe dovezi
Personalul medical trebuie să cunoască principiile medicinei bazate pe dovezi și cum să
se informeze eficient, cum să utilizeze ghidurile și protocoalele, cum să aplice în practică
aceste principii.
Continuitatea îngrijirii pacientului
Experiența unui pacient în sistemul de îngrijiri se poate derula pe o perioadă îndelungată.
Continuitatea îngrijirilor este importantă deoarece ea scade posibilitatea apariției
erorilor, printr-o cunoaștere mai bună a pacientului, precum și a intoleranțelor sale și a
comorbidităților. Evident, și în aceste cazuri, menținerea unui sistem informațional și
înregistrarea corectă a datelor sale au mare importanță.
Acordarea atenției cuvenite propriei sănătăți
Întregul personal medical trebuie să acorde o atenție deosebită propriei sănătăți, precum
și a colegilor. În acest fel pot fi evitate o serie întreagă de greșeli ce pot apărea în cazul în
care discutăm despre o scădere a atenției sau a capacităților personalului. Și nu în ultimul
rând, trebuie acordată atenția cuvenită rolului pe care personalul medical îl poate avea
legat de transmiterea unor agenți patogeni.
Respectarea eticii profesionale
Personalul medical trebuie să fie conștient de obligațiile legale și etice și să pună
întotdeauna pe primul loc interesul pacientului.
Managementul unui eveniment semnificativ
Programul de îmbunătățire a siguranței pacientului din Marea Britanie a fost coordonat
de National Patient Safety Agency, iar din 2012 a fost inclus ca direcție a NHS (National
Health System). Scopul agenției este de a dezvolta un cadru pentru creșterea siguranței
pacientului la orice nivel al sectorului de îngrijiri de sănătate. A fost dezvoltat un
curriculum de pregătire în conformitate și cu cerințele OMS, dar aducând o contribuție
importantă legată de implementare. 
Un instrument de implementare important este așa-numitul „audit al evenimentelor
semnificative”. Este modalitatea prin care organizațiile furnizoare de îngrijiri medicale își
efectuează propriul audit al evenimentelor nedorite (evenimente semnificative), pe care
le înregistrează, le analizează și iau măsuri ca ele să nu se repete.
Royal College of General Practitioners (RCGP) afirmă că evenimentele semnificative
adecvate pentru analiză sunt acele evenimente în care medicul poate identifica o
oportunitate pentru a face îmbunătățiri, fie din cauză că rezultatul a fost sub standard,
fie pentru că a existat un potențial rezultat negativ („aproape că s-a produs”), dar aceste
incidente arată o breșă în siguranța pacientului mai mică decât un „incident serios”.
Incidentele care au implicații foarte grave în siguranța pacientului sau chiar a
personalului medical trebuie tratate ca incidente serioase (serious incidents), investigate
la modul cel mai atent și raportate într-un sistem național.
Auditul evenimentelor semnificative (SEA) cuprinde șapte etape și este realizat în cadrul
organizației

I. Conștientizarea și prioritizarea unui eveniment semnificativ

Personalul ar trebui să fie încrezător în capacitatea lui de a identifica și prioritiza un
eveniment semnificativ atunci când el se întâmplă. Echipa ar trebui să fie pe deplin
angajată în auditarea de rutină și regulată a evenimentelor semnificative.
II. Colectarea informațiilor
Colectarea a cât mai multe informații concrete cu privire la evenimentul produs, din
mărturii personale, înregistrări scrise și alte documente de asistență medicală. Pentru
evenimente mai complexe, o analiză aprofundată va fi necesară pentru a înțelege pe
deplin factorii de cauzalitate.
III. Întâlnirea cu echipa medicală
Echipa ar trebui să desemneze un facilitator care va structura întâlnirea, va menține
regulile de bază și va ajuta la analiza fiecărui eveniment. Echipa ar trebui să se
întâlnească periodic pentru a discuta, investiga și analiza evenimentele. Aceste întâlniri
sunt adesea elementul-cheie în coordonarea procesului SEA și ar trebui să aibă loc într-o
atmosferă echitabilă, deschisă, onestă și neamenințătoare. Agreați regulile de bază
înainte de începerea întâlnirii, pentru a consolida spiritul educațional al SEA și pentru a
asigura că opiniile sunt respectate și persoanele fizice nu sunt „învinovățite”! Procesul-
verbal al întâlnirii ar trebui să menționeze deciziile luate și punctele de acțiune. Acestea
sunt transmise întregului personalul, inclusiv celor care nu au putut participa la întâlnire.
Un audit eficient ar trebui să implice o analiză detaliată a fiecărui eveniment,
identificarea nevoilor de învățare și acordul tuturor participanților cu privire la orice
acțiune care urmează să fie luată.
IV. Analiza evenimentului semnificativ
Analiza unui eveniment semnificativ răspunde la patru întrebări:
Ce s-a întâmplat?
De ce s-a întâmplat?
Care a fost lecția învățată?
Ce a acțiuni s-au întreprins?
Rezultatele posibile pot include:
nicio acțiune nu este necesară;
sărbătorirea unei îngrijiri excelente;
identificarea unei nevoi de învățare;
este necesar un audit convențional;
este necesară o acțiune imediată;
este necesară o investigație suplimentară;
împărtășirea lecției învățate.
V. Agrearea, implementarea și monitorizarea schimbărilor
Orice acțiune convenită ar trebui să fie pusă în aplicare de către personalul desemnat,
pentru a coordona și monitoriza schimbările în același mod în care cabinetul ar acționa
după rezultatele unor audituri „tradiționale“. Progresele înregistrate în implementarea
schimbărilor necesare ar trebui să fie întotdeauna monitorizate prin includerea în
ordinea de zi a întâlnirilor următoare. Acolo unde este cazul, implementarea efectivă și
urmărirea schimbării sunt vitale pentru procesul SEA. Pentru a testa cât de bine s-a
derulat procesul SEA, cabinetul ar trebui să se întrebe „care este șansa ca acest
eveniment să se întâmple din nou”.
VI. Redactarea
Este important să se țină o evidență cuprinzătoare, anonimă, în scris, a fiecărui SEA,
deoarece s-ar putea ca organisme externe să solicite dovezi că rezolvarea a fost
efectuată la un nivel satisfăcător. Raportul de SEA este o înregistrare scrisă a modului în
care a fost analizat în mod eficient un eveniment semnificativ. În figura 2 prezentăm un
asemenea model de raport de audit.
VII. Raportarea, diseminarea și revizuirea
Raportarea atunci când lucrurile nu merg bine este esențială în medicina de familie.
Cabinetul ar trebui să raporteze în mod oficial (fie către Serviciul național de raportare și
învățare, fie prin intermediul organizațiilor profesionale) acele evenimente în care
siguranța pacienților a fost sau ar fi fost în pericol să fie compromisă.
Cabinetele ar trebui să împărtășească cunoștințe legate de evenimente semnificative mai
importante cu liderii locali, factorii de decizie în domeniul medical, cu colegii și alte
cabinete, astfel încât și ceilalți să poată învăța din aceste experiențe.
Metoda de auditare a evenimentelor semnificative este considerată acceptabilă, mai ales
din punct de vedere educațional, încurajând învățarea experiențială care are loc în urma
reflecției asupra unor evenimente întâmplate, pe care participanții le analizează și
încearcă să găsească soluții pentru ca ele să nu se repete. Este un proces ce facilitează
raportarea erorilor și implicarea practicienilor în rezolvarea lor și, implicit, în creșterea
siguranței pacientului. 
Din experiența de până acum, cele mai multe evenimente semnificative sunt
multifactoriale, fiind generate de probleme, cum ar fi:
n informațiile: de exemplu, omiterea menționării în fișe sau scrisori medicale a unor date
potențial importante, uneori din cauza grabei sau poate chiar a solicitării exprese din
partea pacientului. De asemenea, omiterea consemnării unor efecte secundare ale unor
tratamente anterioare sau alergii, potențiale interacțiuni;
factori legați de pacient: de exemplu, medicul nu verifică dacă pacientul a înțeles toate
detaliile privind tratamentul, dozele, frecvența, posibilele efecte secundare;
factori profesionali: abilități slabe de comunicare, lipsa de cunoștințe sau tehnici
medicale, greșeli din cauza presiunii timpului, întreruperi frecvente și inutile, stres etc.
greșeli datorate sistemului: de exemplu, lipsa de formare sau pregătirea
necorespunzătoare pentru o anumită tehnică sau procedură, absența supravegherii,
probleme legate de identificarea rolurilor și responsabilităților, lipsa unor reglementări
clare sau protocoale, lipsa unor audituri sau verificări periodice.
Auditul evenimentelor semnificative este un instrument important, care a demonstrat că
poate avea o rezonanță emoțională puternică, stimulând participarea și consolidarea
echipelor de practicieni și responsabilizarea membrilor. Dezavantajele sunt legate de
teama de litigii cu beneficiarii serviciilor, de o posibilă stare de jenă în cadrul echipei, mai
ales când nu există o reală deschidere pentru învățarea din erori. Este însă o modalitate
destul de eficientă și ușor de implementat, de pornire a unor programe de creștere a
calității și siguranței pacientului, prin care personalul medical să deprindă metodele de

raportare , analiză și rezolvare a erorilor întâlnite în activitatea curentă.

Siguranța pacienților și Consiliul Uniunii Europene

Nu putem încheia fără să menționăm că problema siguranței pacienților este și în atenția
Consiliului Uniunii Europene. Prin recomandarea făcută în 2009, Consiliul UE, pe baza
studiilor internaționale privind siguranța pacienților, recomandă statelor membre „să
creeze, să mențină sau să amelioreze sisteme globale de raportare și învățare, astfel încât
amploarea și cauzele evenimentelor adverse să poată fi luate în calcul în scopul de a
dezvolta soluții și intervenții eficiente. Siguranța pacienților ar trebui să fie integrată în
educația și formarea lucrătorilor din domeniul asistenței medicale ca furnizori de servicii
medicale”. De asemenea, recomandă colectarea de date comparabile și agregate la nivel
comunitar și formarea unor structuri eficiente privind siguranța pacientului. După cinci
ani, a fost publicat raportul „Principalele constatări și recomandări cu privire la sistemele
de raportare și învățare pentru incidentele în materie de siguranța pacienților în Europa”,
elaborat de subgrupul Comisiei Europene pentru raportare și învățare PSQCWG (mai
2014), din care România lipsește. În figura 3 prezentăm câteva dintre recomandările
generale privind sistemele de raportare a incidentelor în domeniul siguranței pacientului.
Concluzii
Studiul domeniului legat de siguranța pacientului ne demonstrează ce probleme reale
există în sistemul de îngrijire a sănătății. Există componente care depind într-adevăr de
pregătirea medicală a personalului medical, pentru a reduce erorile medicale legate de
diagnostic și tratament, dar există o mulțime de alte puncte nevralgice ale sistemului de
îngrijiri ce necesită o intervenție amplă din partea celor care decid politica sanitară. Este
nevoie de organizare atât la nivelul sistemului, cât și la nivelul fiecărei unități unde se
oferă îngrijiri de sănătate. Sunt necesare reglementări care să pună accentul pe creșterea
siguranței pacientului, și nu pe hărțuirea continuă a furnizorilor de servicii și a
pacienților, pe motive financiare și administrative. Un mediu în care deopotrivă furnizorii
și pacienții se vor simți într-o perpetuă stare de nesiguranță nu poate avea efecte
pozitive în ceea ce privește calitatea îngrijirilor medicale. Este nevoie de informare, de
crearea unor trasee coerente în care pacientul să se simtă în siguranță, iar furnizorii să
știe exact ce au de făcut și cu cine colaborează. Sistemele informatice trebuie să fie
instrumente care să faciliteze procesele și nu să se rezume doar la a căuta vinovații. 
Este nevoie de renunțare la cultura blamării, în care căutăm în permanență vinovați, fără
a ne implica în crearea unui sistem coerent. Sunt necesare programe de îmbunătățire a
siguranței pacientului și chiar de creștere a calității serviciilor medicale. Trebuie să existe
o deschidere spre învățarea din greșeli, și nu de ascundere a lor. Politicile sanitare
trebuie să fie centrate pe pacient, bazate pe informație și organizate pentru siguranță.