STRATEGII KINETICE IN TRATAREA LEZIUNILOR DE MENISC LA SPORTIVII

DE PERFORMANTA

CUPRINS

CAPITOLUL 1 –INTRODUCERE

1.1 SEMNIFICATIA, IMPORTANTA TEORETICA SI PRACTICA A TEMEI

1.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA LITERATURII DE SPECIALITATE

1.3. SCOPUL, SARCINILE SI OBIECTIVELE CERCETARII

1.4. IPOTEZA DE LUCRU

CAPITOLUL 2-BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

 2.1.ANATOMIA FUNCTIONALA A GENUNCHILUI

2.2. TRAUMATISMELE DE GENUNCHI SI PATOLOGIA ASOCIATA -

EXAMENUL CLINIC AL ARTICULATIEI GENUNCHIULUI; ASPECTE
PATOLOGICE IN PRACTICA SPORTIV, PRINCIPII DE TRATAMENT

CAPITOLUL 3 - CONCLUZII

CAPITOLUL 4 - BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

- INTRODUCERE-

1.1. SEMNIFICATIA, IMPORTANTA TEORETICA SI PRACTICA A TEMEI

Varietatea si multitudinea ramurilor sportive, numărul mereu in creștere al sportivilor
de performanta, solicitările deosebite impuse acestora determina o gama variata si extinsa de
afecțiuni al caror tratament trebuie sa fie astfel orientat, pentru a obtine refacerea integrala si
rapida a capacitatii functionale a segmentului lezat. Obiectivul principal al traumatologiei
sportive este astfel nu atât tratarea unor afecțiuni traumatice in stadiul reversibil ci mai ales
prevenirea producerii lor prin diagnosticarea si aplicarea tratamentului in stadiul preclinic.
Aceste principii se aplica si in cazul leziunilor de menisc care, daca sunt repede si corect
tratate, fac ca reînșirați sportivului in activitatea competițională sa se facă cat mai repede.
Cunoașterea cauzelor care pot duce la apariția unor traumatisme in practicarea unor sporturi
are o deosebita importanta nu numai pentru precizarea corecta a diagnosticului, ci mai ales
pentru găsirea unor masuri care sa prevină posibilitatea producerii lor.
Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care
metodica greșita a pregătirii, exagerările in dozarea efortului si chiar întâmplarea, fiind cele
mai frecvente. Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea
sportivului sunt numai câteva idei ce urmărite in scopul găsirii de soluții viabile pentru
îmbunătățirea performantei.
Profilaxia traumatismelor se poate face prin determinarea si tratarea factorilor favorizanți
(concentrație redusa a Ca +, Mg , circulație redusa, viroze, echipament sportiv
necorespunzător, baza materială necorespunzătoare, greșeli in procesul de antrenament), prin
programe de exerciții specifice introduse in programul de antrenament in scopul creșterii
elasticității structurilor articulare si peri articulare (profilaxie primara), precum si prin tratarea
si recuperarea corecta a traumatismelor (profilaxia secundara). Antrenamentul sportiv trebuie
astfel reconsiderat in termeni de profilaxie a traumatismelor. Teoretic toate traumatismele
musculo- scheletale pot fi prevenite printr-un antrenament corect inițiat si condus, printr-o
pregătirea fizica adecvata.
Pentru prevenirea acestor traumatisme prin introducerea in procesul de antrenament a unor
exerciții specifice adresate zonelor cu risc major si având ca scop creșterea flexibilității,
mobilității si ranforsarea articulațiilor este absolut obligatorie cunoașterea mecanismelor si a
factorilor etiologici ce conduc la apariția traumatismelor.

1.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA LITERATURII DE SPECIALITATE

Cercetările epidemiologice au demonstrat ca sportivii ce participa la diferite ramuri sportive
sunt expuși diverselor tipuri de traumatisme bazate pe factori unici pentru fiecare sport si
sportiv implicat. Abilitatea de a preveni aceste leziuni depinde de capacitatea de înțelegere a
pater nurilor traumatice si de factorii de risc intrinseci si extrinseci ce stau la baza producerii
acestora, precum si de posibilitatea realizării analizei complexe a tehnicii de execuție
caracteristica fiecărei ramuri sportive. Cheia minimizării incidentei traumatismelor in rândul
sportivilor de performanta si nu numai, consta in reducerea riscului traumatic, prin elaborarea
unor strategii de prevenire corecte si eficiente si a unor programe de recuperare optime.
Cu toate ca problemele legate de patologia musculo- scheletală sunt de interes major, atât din
punctul de vedere al incidentei crescute cat si al aspectelor de impact asupra stării de sănătate
a sportivilor, si costurilor aferente (aspecte economice si sociale), realitate oglindita prin
articolele din literatura de specialitate, aceste studii ating laturi singulare ale fațetei complexe
ale problematicii[1] (Avramescu, T., Ilinca, I.).
Marea majoritate a cercetărilor sunt axate pe studiul clinic si paraclinic al diverșilor parametri,
oferind o analiza retrospectiva intr-un stadiu al patologiei destul de avansat. Aceste studii nu
prezinta un sistem fiabil si neinvaziv care sa poata cuantifica si analiza datele initiale (in put)
in scopul compararii cu datele obtinute dupa aplicarea tratamentelor corespunzatoare (out
put), permitand astfel si adaptarea permanenta a terapiei de prevenire/recuperare si
optimizarea acesteia.
In acest sens demersul operational al cercetarii isi propune sa stabileasca relatiile
existente intre factorii potential limitativi ai performantei sportive, cu accent pe cel traumatic,
precum si impactul lor asupra performantei sportive.
Tratamentul in traumatologia sportiva se adreseaza urmatoarelor obiective:
1. Combaterea durerii, imediat si intensiv.
2. Relaxarea musculara medicamentoasa.
3. Combaterea tulburarilor circulatorii sanguino-limfatice si a permeabilitatii vasculare
(oprirea producerii edemului tisular sau a hidartrozei articulare).
4. Imobilizarea segmentului lezat,folosind modalitati de imobilizare functionala care sa
permita lucrul cu celelalte segmente.
5. Terapie medicamentoasa si cu agenti fizici
6. Psihoterapia
7. Ulterior se va folosi cultura fizica medicala pentru refacerea totala, functionala a
a segmentului lezat si redobandirea potentialului biologic.

In cadrul producerii traumatismului exista un circuit vicios fiziopatologic si anume

traumatismul provoaca durere, edem, contractura antialgica. Durerea mareste edemul si
contractura iar acestea vor intensifica durerea. Cea mai veche modalitate de reducere a durerii
si inflamatiei o reprezinta crioterapia, initial prin folosirea ghetii. Actual se utilizeaza pachete
speciale (Cold Pack) masajul cu gheata, spray refrigerant, pansamente refrigerante, etc.
Primul raspuns al organismului , imediat dupa aplicare,consta in vasoconstrictia locala a
vaselor sanguine subcutanate cu scaderea fluxului sanguin si reducerea inflamatiei,
extravagarii sanguine si a eliberarii de histamina.
Crioterapia utilizata in primele 24 - 72 de ore dupa traumatism reduce metabolismul
celular si consumul de oxigen la nivelul tesutului afectat permitand astfel viabilitatea celulelor
lezate si reducaand procentul de reparatie celulara ulterioara.
Combaterea durerii imediat si intensiv se realizeaza prin administrarea de medicamente
antialgice. Se prefera administrarea preparatelor cu dublu efect: antialgic si antiinflamator
pentru intreruperea cercului vicios fiziopatologic. In cazul unui traumatism procesele
inflamatorii acute predomina in primele 48 de ore dupa accidentare. Initial inflamatia este
mediata de amine vasoactive de tipul histaminei si serotoninei care determina cresterea
fluxului sanguin si a permeabilitatii vasculare (primele 60 de minute). In mentinerea
raspunsului inflamator intensiv apoi o serie de mediatori, fie produsi ai metabolismului
acidului arahidonic (via prostaglandine sau leukotriene) fie ai sistemului complementului,
bradikinina si fibrionopeptidele.
Relaxarea musculara medicamentoasa se obtine cu ajutorul miorelaxantelor. Lipsa unei
contracturi algice impiedica producerea la nivelul articulatiilor a hidartrozei, favorizaand in
acelasi timp circulatia sanguina si limfatica care previne producerea edemului la nivelul
tesuturilor. Se utilizeaza frecvent: cloraxazon (Paraflex) caate 1 - 2 comprimate de 3 - 4 ori/zi
(asociat cu Paracetamol sau Aspirina); Mydocalm 1 drajeu de 3 ori pe zi (se incepe cu doza
mica).
Psihoterapia este importanta in mentinerea tonusului cortical. Ea se refera la
informarea exacta a sportivului asupra evolutiei traumatismului facaandu-l sa participe
activ la procesul de vindecare.
Imobilizarea segmentului lezat devine necesara caand continuitatea formatiei
anatomice lezate nu mai exista atat la nivelul unor formatii elastice sau semielastice (rupturi
de muschi, capsule sau ligamente) cat si la unele segmente osoase (fracturi, fisuri).
In ultimul timp in acordarea primului ajutor si al tratamentului diverselor afectiuni s-au impus
si metode traditionale ce include presopunctura si acupunctura. Conceptia acestor metode
consta in aplicarea intepaturilor (presiunilor asupra unor puncte precis determinate ale
suprafetelor cutanate considerate drept locuri de condensare a unei energii pe care omul
integrat in natura si asemanat unei plante o primeste din aer si din pamant. Aceasta energie
alimenteaza neintrerupt si succesiv organele corpului omenesc, circuland pe cai
corespunzatoare fiecarui organ, numite meridiane si definite prin denumirea organului pe care
fiecare meridian il reprezinta energetic (12 meridiane). Desi cei care practica presopunctura
trebuie sa cunoasca localizarea pe corp a sute de puncte energetice, pentru primul ajutor este
nevoie sa se cunoasca localizarea a numai aproximativ a 24 dintre cele mai cunoscute.

Ele pot fi folositoare dupa un traumatism prin influentarea durerii dar si sistemelor organice
care controleaza functii vitale ca respiratia, circulatia, starea de constienta. Formele de
presopunctura difera in functie de forta, durata si locul in care se exercita presiunea.
Folosirea kinetoterapiei urmareste refacerea anatomica si recuperarea functionala a
segmentului traumatizat. Spre deosebire de conceptiile mai vechi nu se aplica inca din primele
zile sub forma mobilizarii precoce a segmentului respectiv. Formele si mijloacele
kinetoterapiei trebuie sa fie in concordanta cu caracteristicile biologice ale fazelor evolutiei
clinice expuse mai sus (tabel 1).

Tabel 1-Kinetoterapia in recuperarea traumatismelor sportive

 Faza Segmentul traumatizat Restul corpului
I Pozitii statice alternante -
II Exercitii pasive Exercitii active moderat
II Exercitii active, la inceput Antrenamentul normal cu
simple, apoi complexe, cu manajarea segmentuli lezat
rezistentaa, izometrica, etc.

1.3. SCOPUL, SARCINILE SI OBIECTIVELE CERCETARII

Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care
metodica gresita a pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea, fiind cele
mai frecvente.
Tinand cont de faptul ca fiecare sport realizeaza stresuri unice kinesiologice si biomecanice
asupra lantului kinetic implicat in realizarea miscarile specifice, respectarea metodelor de
optimizare a mecanismelor sportului respectiv duce la prevenirea leziunilor (Dragan, I.).
Este important sa fie identificate leziunile specifice pentru o anumita activitate sportiva si sa
fie amplificati functia lantului kinetic legata de partile corpului cu risc de a fi traumatizate
(Avramescu,T., 2006).
 Cauzele extrinseci sau externe sunt legate de caracterele anatomice si biomecanice al
sportivului (Dragan, I., 2002). Aceasta categorie de factori include:malaliniament/variatii
anatomice, asimetrii ale fortei musculare, flexibilitate redusa, dezechilibre musculare, factori
constitutionali (relatia dintre statura si greutatea corporala), sexul si varsta sportivului.
Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt
numai cateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru imbunatatirea
performantei.
In urma unui studiu realizat in 1997 pe un esantion de 106 voleibalisti ce au suferit
accidentari, s-a ajuns la concluzia ca 63% dintre acestea au aparut in urma sariturilor (Bahr,
R., Bahr, I.A., 1997). Actiunea defensiva a fost asociata cu un numar mic de leziuni, in timp
ce serviciul, preluarea si pasarea au fost responsabile de un numar minim al acestora.
Traumatismele de suprasolicitare au o incidenta mai mare decat traumatismele accidentale in
randul jucatorilor de volei, constituind aproximativ 50%-80% din totalul traumatismelor, cel
mai mare procent fiind reprezentat de tendinitele patelare si tendinitele coifului rotatorilor
(Wiliam W. ,Briner Jr., 1999).
Prevalenta ridicata a tendinitei patelare a fost recent confirmata de un studiu larg pe un
esantion de sportive de performanta din diferite sporturi in care 45 % dintre sportivii
voleibalisti au raportat simptome curente ale tendinitei patelare. Datele ISS ("Injury
Surveillance System") demonstreaza ca acest tip de traumatism a avut o incidenta de 0,2/1000
sportivi in randul voleibalistelor de performanta, dar aceste date au inregistrat numai timpul in
care sportivul a fost scos din activitatea sportiva, prevalenta reala a tendinitei patelare se
presupune a fi mult mai mare.In conditiile actuale devine imperios necesara profilaxia
traumatismelor ce se poate face prin determinarea si tratarea factorilor favorizanti
(concentratie redusa a Ca +, Mg , circulatie redusa, viroze), prin programe de exercitii
specifice introduse in programul de antrenament in scopul cresterii elasticitatii structurilor
articulare si periarticulare, precum si prin tratarea si recuperarea corecta a traumatismelor
(profilaxia secundara).In acest sens lucrarea prezenta include programe profilactice adresate
tendinitei patelare.A fost subliniata necesitatea unui sistem mai bun de prevenire a
traumatismelor in sport.

Scopul a fost de a realiza un studiu prospectiv, dand o definitie precisa notiunii de traumatism,
urmarind individual datele asupra mecanismelor traumatismelor si examinand aceste
traumatisme, pentru a obtine informatii exacte asupra mecanismelor si a putea astfel
recomanda metode profilactice eficiente.
- S-a incercat utilizarea unor mijloace terapeutice specifice, care sa tina seama de toti factorii
interesati in instruirea sportiva; astfel
- Scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrala anatomica si functionala,
restitutio ad integrum, a sportivului, spre deosebire de ceilalti indivizi la care pot ramane mici
deficiente care sa se corecteze in timp;
- Timpul de vindecare trebuie sa fie mult redus, avand in vedere ca orice intrerupere
mai mare a pregatirii sportive scade simtitor potentialul si capacitatea de efort;

- Mijloacele de tratare si mai ales caile de administrare a medicamentelor sa fie cat

mai eficiente, cat mai putin traumatizante organic si mai ales psihic;
- Stabilirea diagnosticului trebuie sa fie foarte exacta, complexa si rapida, pentru a se putea
aplica un tratament specific, complex si intensiv in vederea recuperarii grabnice a sportivului;
In vederea derularii optime a cercetarii ce face obiectul lucrarii prezente si creerii unui cadru
etalon stiintific, potrivit cunostintelor acumulate in cadrul orelor teoretice si practice din
cadrul facultatii, ca si a indrumarii permanente si consecvente a coordonatorului stiintific, am
considerat importanta realizarea urmatoarelor sarcini:
- documentarea din literatura de specialitate; - formularea ipoteze lor de lucru;
- stabilirea variabilei de lucru in experiment si a modalitatilor concrete de lucru;
- stabilirea subiectilor supusi experimentelor;
- centralizarea rezultatelor;
- prelucrarea si interpretarea rezultatelor;
- redactarea conc1uziilor si propunerilor.

1.4. IPOTEZA DE LUCRU

Ipoteza nr. 1
Daca exercitiul fizic reprezinta pentru majoritatea indivizilor de alte profesii un element
indispensabil mentinerii sanatatii, pentru sportivii de performanta el se poate transforma
uneori si in anumite conditii in element cu efecte daunatoare.
Ipoteza nr. 2
Cauzele si mecanismele de producere sunt specifice practicarii sporturilor (factori
predispozanti, favorizanti si dec1ansanti), depinzand de sportivi, de antrenor, de greselile de
organizare a competitiilor, de carente alimentare, defecte de echipament sportiv s.a.;
Prevenirea accidentelor este posibila numai daca sunt cunoscute cauzele care le determina.

CAPITOLUL 2
- BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI-

2.1.ANATOMIA FUNCTIONALA A GENUNCHILUI

Articulatia genunchiului este cea mai mare articulatie a organismului uman si are o
importanta deosebita in locomotie.
Aceasta articulatie are cateva caracteristici care trebuie mentionate:
- Este o articulatie complexa fiind formata din articulatiile: Femurotibiala si
Femuropatelara;
- Suporta greutatea corpului omenesc, fiind deci o articulatie portanta,
structurile sale interne fiind foarte supuse la uzura;
 - Localizarea sa anatomica este superficiala fiind expusa actiunii factorilor de
mediu mai mult decat alte articulatii.

Consider utila impartirea elementelor constituente ale articulatiei in :

1. Structuri osoase;
2. Structuri intraarticulare;
3. Structuri extraarticulare.
Farson si James considera structurile osose ca fiind cele care asigura alunecarea si fixarea, iar
structurile extraarticulare ca cele care asigura miscarea articulatiei.

Structurile osoase
Sunt reprezentate de epifiza femurala inferioara, epifiza tibiala superioara si de patela.

Epifiza femurala inferioara

Aceasta structura continua distal diafiza femurala si este constituita din doi condili acoperiti
de cartilaj separate si de santul intercondilian.
Cei doi condili femurali : intern si extern nu sunt identici, intre ei existand unele
deosebiri :
- Condilul intern sau medial este mai ingust si mai lung (10 mm) fata de cel
extern sau lateral care are numai 8 mm.
Au o forma si o structura complexa:
- Priviti din profil sunt curbati excentric, portiunea anterioara fiind parte dintr-un
oval, posterioara fiind parte dintr-o sfera, raza lor de curbura suferind o
descrestere dinainte - inapoi de la 45 mm la 16 mm.

Structural au traversele osose orientate diferit - oblic, orizontal si vertical -

condensarea maxima fiind in punctele in care fortele au valori maxime. Ca orientare axul lung
al condilului lateral este situat in planul sagital, condilul medial avand axul situat la 20 de
planul sagital.
Epifiza tibiala superioara
 Se articuleaza cu cei doi condili femurali prezentand doua fose articulare - cavitati
glenoide - separate prin eminenta intercondiliana.
Anterior si posterior de aceasta eminenta se gasesc ariile intercondiliene - anterioara si
posterioara - ce reprezita zonele de insertie a ligamentelor incrucisate.
Fosele articulare sunt acoperite de cartilaj care este mai subtire periferic si mai gros
central, unde are 6 - 7 mm, intrucat condilul femural intern este mai coborat cu 2 - 3 mm si
fosa articulara interna este situata pe un plan situat cu 2 - 3 mm mai jos.
Structural, prezinta travee osoase orientate orizontal, oblic si arcuit, densitatea maxima
fiind similara cu femurul, in zonele unde fortele ce actioneza sunt maxime.
Intre forma condililor si forma platourilor tibiale exista o incongruenta care este
compensata de niste structuri numite meniscuri articulare - intern si extern.

Patela
Acest os este situat in grosimea tendonului cvadricipital.
Are o forma ce poate fi asemanatoare cu un triunghi si se pot descrie:
- varful situat distal;
- baza situata proximal;
- o fata anterioara;
- o fata posterioara, articulara, ce vine in contact cu femurul si este acoperita de
cartilaj articular.
Aceasta fata prezinta o creasta verticala care o impartim in doua "povarnisuri",
fiecare fiind constituit la randul lui din trei fetisoare articulare ce intra succesiv in contact cu
femurul in miscarile de flexie - extensie.
In cadrul acestor miscari fiziologice rotula se deplaseaza fata de femur pe o distanta de
7 - 8 mm.
 Datorita fortelor de presine cu valori mari ce se dezvolta intre femur si patela,
cartilajul articular la acest nivel are o grosime de 8 - 9 mm, nemaiintalnita la nici un alt nivel
in organizmul uman.
Structurile intraarticulare :
Structurile intraarticulare cuprind:
- menicurile;
- aparat capsuloligamentar;
- membrana sinoviala;
- cartilaj articular.

Meniscurile intraarticulare

Meniscurile intraarticulare sunt doua formatiuni fibro - cartilaginoase situate la

periferia foselor articulare tibiale, acoperind intre o jumatate si doua treimi din aceasta
suprafata.
 Elementele anatomice componente ale fiecarui menisc sunt:
- fata superioara, in contact cu condilul femural;
- fata interioara aplicata pe fosa articulara tibiala;
- circumferinta externa sau baza meniscului ce adera de capsula articulara;
- circumferinta mediala sau marginea libera situata spre centrul fosei articulare;
- corpul meniscului, fiind portiunea cea mai voluminoasa;
- cornul anterior;
- corpul posteror, atasat de fibre.

Intre coarnele anterioare exista ligamentul transvers care le uneste. Desi sunt fixate in
modul aratat mai sus, meniscurile prezinta un grad de mobilitate mult mai mare la meniscul
extern fata de cel intern. Meniscul intern poate fi asemanat cu litera "c" si acopera circa 30%
din fosa tibiala interna. Meniscul poate fi asemanat cu litera "o" si acopera circa 60% din fosa
articulara externa.
Mobilitatea meniscului extern este dublu ca valoare fata de cel intern 7 - 8 mm fata de
aproximativ 5 mm. Corpul posterior al meniscului extern trimite doua fascicule de ancorarela
femur, situate pe marginea ligamentului incrucisat anterior, numite ligamente menisco -
femurale, unul anterior - Humphry si altul posterior - Wrisberg.
 Histologia meniscurilor
Fiind fibrocartilaje, in compozitia lor intra:
- colagen - in proportie de aproximativ 75%, sub forma de fibre colagene dispuse
circumferential si radial.
Fibrele circumferentiale sunt dispuse la periferie, actionand pe principiul "cercurilor de
butoi". Histochimic 90% din colagen este de tip A.
Unele cercetari recente au constatat existenta unui fascicul de fibre perforante dispuse
orizontal, facand legatura intre portiunea superioara si cea inferioara a meniscului, aceasta
zona fiind intens expusa stresului atunci cand intre femur si tibie apare o miscare de rotatie
sau solicitari axiale mari. Substanta fundamentala este costituita din apa 77% si proteoglicani
23%. Proteoglicanii contin hidroxilizina , hidroxipiridina , glicozaminoglicani.
Glicozaminoglicanii contin condroitiusulfat si dermatansulfat.
Condroitiusulfatul este un compus macromolecular ce realizeaza "agregate" cu acidul
hialuronic. Alterarea inter - relatiei intre fibrele colagene si proteoglicani conduce la o
deficienta in preluarea si distribuirea sarcinilor de incarcare.
Celulele conjuctive sunt fibrocondrocite situate in ochiurile retelei de fibre colagene.
S-a demonstrat experimental pe culturi celulare ca aceste celule au capacitate reparatorie
meniscala prin sinteza de proteoglicani.
Vascularizarea meniscurilor
Acest subcapitol de anatomie a meniscului merita o atentie aparte datorita implicatiilor in
patologia meniscala.
Aroczry si Warren sunt cei care au facut studii aprofundate asupra vascularizatiei
meniscale. Vascularizatia meniscurilor provine in special din arterele geniculate:
- inferioara;
- superioara;
- mediala;
- laterala,
care trimit ramuri catre circumferinta fiecarui menisc formand un plex vascular perimeniscal.
Acest plex vascular perimeniscal este situat la nivelul capsulei articulare si al
sinovialei, la baza meniscului.
Din plex pornesc spre marginea libera a meniscului pe o distanta de 2 - 3 mm, artere
radiare care se ramifica in capilare terminale.
Studiile au descoperit ca aceste artere au forma spiralata ce le permite modificari de
lungime necesare adaptarii lor la diferitele miscari ale meniscului.
 O alta sursa vasulara meniscala o constituie franjurii sinoviali ce sunt purtatori de vase
sanguine care la nivelul coarnelor meniscale patrund in menisc si se anastomozeaza cu plexul
vascular perimeniscal.
La nivelul marginii laterale meniscale, atat pe fata femurala cat si pe cea tibiala,
franjurii inainteaza radiar, dar vasele lor nu penetreaza meniscul.
Cu toate acestea s-a constat ca au o importanta mare in repararea leziunilor tratate prin
proceeul suturii de menisc.
Vascularizatia meniscului involueaza in timp, procentul de menisc vascularizat
scazand cu inaintarea in varsta, un punct de referinta fiind varsta de 40 ani.
Arnoczky a facut o impartire circumferentiala a meniscului legata de vascularizatia sa:
- zona - rosu - rosu (red - red), situata la periferia meniscului, bine vascularizata
si propice pentru vindecarea dupa sutura.
- zona - rosu - alb (red - white), este zona de tranzitie intre baza meniscului si
marginea sa libera, cu sanse reduse de vindecare.
- zona alb - alb (white - white), care este zona marginii libere, fara vascularizatie
si fara posibilitati de vindecare.

BIOMECANICA SI FUNCTIILE MENISCURILOR

Intrucat cercetarile din ultimul deceniu au aprofundat cunostiintele despre functiile
meniscurilor si intucat o functionare normala a genunchiului implica integritatea menscurilor,
atitudinea chirurgicala, in prezent, este mai consevatoare si reparatorie, iar clasica si nociva
meniscectomie totala este abandonata.
Meniscurile prezinta urmatoarele deplasari :
- Deplasari de flexie si extensie pe platoul tibial.
Meniscurile sunt solidare la tibie. Ele se deplaseaza in flexie dinainte - inapoi pe
platoul tibial si prin extremitatile lor posterioare, se apropie usor intre ele.
In flexie completa distanta intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul
extern este de 1 cm, iar apropierea intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul
intern este de 0,8 cm.
In extensie meniscurile se deplaseaza in sens invers, dinapoi - inainte, se departeaza
usor unul de altul si ating marginile anterioare ale platoului tibial.
- Depasarile meniscurilor fata de condilii femurali, care se desfasoara solidar cu
deplasarea platoului tibial.

In flexie se deplaseaza posterior de condilii femurali, iar in extensie platoul tibial

impreuna cu meniscurile tinde sa se situeze usor anterior fata de condilii femurali.
 - Miscarea de rotatie:
In rotatia externa a gambei meniscurile urmeaza o miscare similara, dar in sens
invers, de exemplu jumatatea anterioara a meniscului intern urmeaza capsula de care adera si
se deplaseaza inapoi - inainte si dinauntru - inafara, iar extremitatea sa posterioara este
impinsa inapoi de catre condilii femurali. Extremitatile meniscului extern desfasoara miscari
in sens invers.
Intrucat extremitatile meniscale sunt solid fixate la platoul tibial, mobilizarile
meniscurilor se desfasoara prin modificarea formei lor.
In timpul acestor miscari, in special in cea de rotatie, apare o tensionare importanta a
meniscurilor care este mai mare la cel intern, intrucat acesta are o mobilitate mai redusa. Cand
aceste eforturi la care sunt supuse meniscurile ajung superioare capacitatii lor de rezistenta
apare ruptura acestora, printr-un mecanism de "menghina" femuro - tibiala.
In concluzie, macroscopic, dar mai ales microscopic, circumferinta externa a
meniscului reprezinta zona principala a lui din punct de vedere trofic si biomecanic.
Meniscurile indeplinesc urmatoarele roluri:
a) Rol biomecanic: ele centreaza sprijinul femurului pe tibie in timpul
miscarilor, rolul major revenind periferiei lor, care este mai voluminousa si
deci mai rezistenta. Datorita acestui rol au fost etichetati ca adevarati
"stabilizatori pasivi" ai genunchiului;
b) Rol mecanic: prin reducerea frecarii dintre extremitatile osoase;
c) Rol de amortizor: meniscurile preiau o buna parte din energia
mecanica a socurilor, diminueaza fortele de contact si cresc aria de
incarcare, protejand astfel suprafata cartilaginoasa;
d) Rol plastic: eleumplu spatiul dintre extremitatea distala femurala, care
este curba si cea proximala tibiala, care este plana, deci care este intre doua
extremitati care nu sunt congruente si astfel impiedica patrunderea la acest
nivel a sinovialei, fapt care ar perturba dinamica articulara (fenomenul de
"acrosare" a sinuvialei).
e) Rol trofic: prin lubrefierea suprafetelor articulare in timpul miscarilor,
realizand o repartizare uniforma a peliculei de lichid sinovial pe suprafata
cartilajului, dar si prin fenomenul de "pompaj".

2.2. TRAUMATISMELE DE GENUNCHI SI PATOLOGIA ASOCIATA

-EXAMENUL CLINIC AL ARTICULAtIEI GENUNCHIULUI; ASPECTE
PATOLOGICE IN PRACTICA SPORTIV, PRINCIPII DE TRATAMENT
Examenul sportivului traumatizat include urmatoarele aspecte: locul unde a avut loc
accidentul (pe strada, la antrenament, in competitie), mecanismul de producere (cadere,
lovire de catre adversar etc.), momentul cand a survenit.
nPentru stabilirea diagnosticului complex s-a avut in vedere:
1. Diagnosticul pozitiv si diferential al tipului de leziune (macro si microtraumatism,
afectiune cronica sau hiperfunctionala). Acestea se stabilesc atat pe baza unor elemente
clinice, cat mai ales pe baza unor examene de laborator clinic.
2. Diagnosticul diferential al formei anatomoclinice si al factorilor etiopatogenici
asociati prezinta o mare importanta precizand nu numai gradul, dar si felul tesutului anatomic
interesat si contextul factorilor predispozanti, favorizanti sau declansanti. De exemplu, la un
diagnostic de ruptura fibrilara se poate adauga: pe fond de circulatie periferica deficitara, daca
s-a constatat anterior aceasta, sau pe fond de astenie postvirala.
3. Diagnosticul fazei evolutive in care s-a prezentat traumatizatul poate surprinde
leziuni in faza incipienta catabolica sau in faza tardiva anabolica. Determinarea acestei faze
evolutive are repercusiuni capitale in orientarea tratamentului, ea bazandu-se, in special, pe
valoarea raportului albumine-globuline determinate electroforetic, cat si pe alte date clinice.
4. Diagnosticul (stabilirea) gradului de antrenament si al potentialului biologic de
moment al aportivului se face pe baza concluziilor unor investigatii cardio-vasculare specific
sportive (testul Martinet, Ruffier, Letunov, Astrand s.a.) si a rezultatelor sportive din ultimul
timp. Concluziile, partial, au o valoare deosebita in aprecierea evolutiei afectiunii, a
recuperarii functionale a cazului si a reintegrarii lui in procesul de pregatire sportiva.

Marirea de volum a articulatiei la 4-6 ore dupa traumatism semnifica aparitia hemartrozei in
leziuni ligamentare importante sau fracturi.
Examinarea articulatiei genunchiului se realizeaza intotdeauna cu pacientul in decubit dorsal
si relaxat. Se incepe cu partea lezata si se realizeaza comparativ cu genunchiul sanatos
La inspectie se observa prezenta echimozelor, edemului,a oricarei deformari sau pozitii
nefiziologice. Se va verifica pulsul la artera pedioasa, functia senzitiva si motorie. Daca este
posibil se va realiza evaluarea mersului.
La palpare se va urmari consistenta regiunii, testarea laxitatii articulare in plan anterior,
posterior, lateral si medial (pentru ligamentele incrucisate anterior siposterior, colaterale
mediale si laterale). Testarea se va realiza comparativ cu genunchiul de partea opusa.

Deschiderea laterala se examineaza cu genunchiul in extensie si in flexie de 30, pentru a putea

recunoaste chiar instabilitatile mediale sau laterale usoare. Cand este posibila o deschidere
mai mare de 3-5grade, este probabila instabilitatea.
Leziunile de menisc
Asa cum s-a precizat in prima parte meniscurile sunt formatiuni fibrocartilaginoase care se
interpun intre condilii femurali si platourile fibulare.
Condilul femural intern, fiind mai coboraat decat cel extern in medie cu 4-5 mm,
suprasolicitarea acestuia explicaand frecventa de 4 ori mai mare a leziunilor meniscului
intern. Majoritatea rupturilor meniscurilor interne se produc in urma unei forte interne care
impune genunchiului semiafectat o miscare de extensie brusca cu rotatie interna. Factorii
predispozanti includ: deformatii congenitale si preexistenta unui proces reumatismal
degenerativ, jocul dur al adversarilor, suprafete de joc necorespunzatoare, executii tehnice
incorecte. Diagnosticul se precizeaza pe baza urmatoarelor semne:
 -blocaj articular repetat
-hidartroza persistenta, mai accentuata dupa efort fizic
-hipotrofia si hipotonia musculaturii anterioara a coapsei (cvadriceps)
-durere la nivelul meniscului interesat.
Examenul clinic al genunchiului poate depista unele semne, in special dureroase, care poarta
numele autorilor care l-au conceput.

Semnele de leziune ale meniscului intern:

- Semnul Oudar -Jean sau strigatul de durere al meniscului consta din durerea vie produsa de
hiperextensia bruscaa genunchiului, policele palpand cornul anterior al meniscului intern.
- Semnul Bohler: genunchiul in hiperextensie si fortat in varus provoaca durere.
- Semnul Mac Murray: provocarea durerii prin extensia si rotarea interna a gambei.
- Semnul Steimann I:aparitia durerii la flexia si rotatia externaa gambei.
Pentru leziunea cornului posterior al meniscului intern exista in plus urmatoarele semne:
- Semnul lui Payr: sportivul sezand turceste, cu picioarele sub fesele opuse, are dureri in
regiunea posterioara a genunchiului lezat, mai ales daca apasam pe genunchi.
- Semnul Appely din pozitia culcat pe burta, gamba flexata launghi drept pe coapsa,
miscareade rotatie externa a genunchiuluiprovoaca dureri.

Pentru leziunile meniscului extern manevrele trebuiesc repetate in sens invers rotatiei gambei.
Tratamentul eficient este cel operator (artroscopie) urmat de program recuperator
complex.

Programe de recuperare
Etapa I
- Exercitii active si cu rezistenta progresiva pentru toate articulatiile sanatoase alecorpului, din
pozitiile culcat, sezand sau stand pe piciorul sanatos, indeosebi pentru membrul sanatos.
- Exercitii active si cu rezistenta progresiva pentru articulatiile gleznei si soldului membrului
inferior corespunzator genunchiului afectat, din pozitiile culcat, sezand sau stand pe piciorul
sanatos.
- Exercitii active si pasivede flexie si extensie ale genunchiului traumatizat, din pozitiile
culcat cu fata in sus si culcat cu fata in jos.
- Exercitii izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat, din pozitiile culcat cu fata
in sus si culcat cu fata in jos, culcat pe o latura si sezand cu gamba in afara planului de sprijin.
- Exercitii active de rotatie internasi externa in articulatia soldului, corespunzator
genunchiului afectat din pozitiile culcat cu fata in sus si culcat cu fata in jos.
- Sporturi complementare: inot, mers pe bicicleta.
Etapa a II-a
- Exercitii pentru tonificarea si dezvoltarea cu precadere a musculaturii extensoare a
genunchiului (flexie si extensie din pozitiile stand cu sprijin la scara fixa si stand).
- Exercitii izometrice pentru dezvoltarea cu precadere a musculaturii extensoare a
genunchiului cu incarcatura medie,dar durata mare (din pozitia sezand pe un plan mai
ridicatcu gamba in afara planului de sprijin sau stand intr-un picior cugenunchiul usor flexat).
- Exercitii pentru recuperarea totala a mobilitatii articulare.
- Alergare usoara cu flexie limitata a genunchiului.
- Exercitii aplicative (urcat si coborat scari).
Etapa a III-a
- Exercitii pentru dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului.
- Exercitii de flexie si extensie ale genunchiului din pozitiile stand si stand pe un picior cu
cresterea progresiva a numarului de repetari
- Exercitii variate de mers.
- Exercitii variate de alergare.
- Exercitii variate de sarituri pe ambele picioare (pe loc si in deplasare).
- Exercitii variate de sarituri pe un picior (pe loc si in deplasare).
- Sporturi complementare: inot, mers pe bicicleta.

CAPITOLUL 4
- CONCLUZII-
Studiind litratura de specialitate se constata, ca doar in ultimii ani a fost dezvoltata o
conceptie preventiva a recuperarii care mai nou s-a extins prin aplicarea de programe de
exercitii utilizate pentru prevenirea de leziuni sau a deficitelor functionale determinate de
tulburari anterioare biomecanice sau ale lantului kinetic ce contribuie la instalarea unor
leziuni musculo-scheletice denumite si programe profilactice.
In mod regretabil, diferentele de metodologie si design privind prevenirea traumatismelor de
suprasolicitare, fac dificila, daca nu imposibila, comparatia directa intre aceste studii, existad
putine studii de specialitate, dispersate, care nu se bazeaza pe interventia prin programe
specifice de prevenire a traumatismelor comune voleiului, in antrenamentul sportiv.
In prezent, nu exista protocoale de exercitii de prevenire, focalizate strict pe patologia cu
incidenta cea mai mare, corelate cu paternurile musculare si articulare implicate in actiunile
de atac si servici din jocul de volei. Marea majoritate a programelor de prevenire se bazeaza
strict pe exercitiile de stretching introduse in perioada de incalzire/ revenire dupa efort sau,
vizeaza pregatirea fizica generala a sportivului.

CAPITOLUL 5

- BIBLIOGRAFIE-

1. Epuran, M., (2005), Metodologia cercetarii activititatilor corporale, Editia a-2-a

FEST, Bucuresti.
4. Ferretti, A., Papandrea, P., (1992), Knee ligament injuries in volleyball players.
American Journal of Sports Medicine 20, 203-207.
5. Ferretti, A., Puddu, G., (1984), Jumper's knee: an epidemiological study of
volleyball players. Phys Sportsmed. 12:97-106.

4. Greig, M.P., Yeadon, M.R., (2000), The influence of touchdown parameters on the
performance of a high jumper, Journal of Applied Biomechanics, 16, 367-378.
6. Griffin, L. Y., (2000), Better understanding of ACL injury prevention. The NCAA
News: News & features. http:org/news /20001009/ active3721n31.

6. Grosser, M., (1986), Técnicas de entrenamiento. Martínez Roca, Barcelona.

7. Hewett, T.E., Lindenfeld, T.N., (1999), The effect of neuromuscular training on the
incidence of knee injury in female athletes - a prospective study. American Journal of
Sports Medicine 227,699-706.
8. Hewett, T., Myer, G., (2005), Biomechanical measures of neuromuscular control and
valgus loading of the knee predict anterior cruciate ligament injury risk in female
athletes. Am. J. Sports. Med. 33: 492-501.
9. Khan, K., Maffulli, N., (1998), Patellar tendinopathy: some aspects of basic science
and clinical management. British Journal of Sports Medicine 32 pp 346-355.