LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.

MOISIL”,IAȘI

PORTOFOLIU ISTORIE

ELEV: CHIȘCARU IOANA

CLASA A XII-A B
PROFESOR COORDONATOR: RADOS MARIA
AN ȘCOLAR: 2015-2016

1
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

Cuprins:

RELAŢIILE I.Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul mediu şi la începuturile

INTERNAŢIONALE modernităţii.

 1.Mircea cel Bătrân

 2.Ștefan cel Mare

 3.Mihai Viteazul

 4.Șerban Cantacuzino

 5.Constantin Brâncoveanu

 6.Dimitrie Cantemir

II.România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale

secolului XX.

 7.Unirea Principatelor din 1859

 8.Domnia lui Cuza

 9.Cucerirea Independenței

 10.Aderarea la Tripla Alianță

 11.România în timpul Primului Război Mondial

 12.Politica externă în perioada interbelică

 13.Politica externă în timpul celui de-al doilea război mondial

 14.România în perioada „războiului rece”(ocupația sovietică, relațiile

româno-sovieto-chineze)

2
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

I. Spaţiul românesc între diplomaţie şi

conflict în evul mediu şi la începuturile
modernităţii.
1. Mircea cel Bătrân
Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești
între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31
ianuarie 1418.

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi”, dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și
piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel
Bătrân” presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor
cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea
domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de
nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie
1386. El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor
înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei,
administrației și Bisericii.

Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale

Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării,
și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă

centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va
asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curțile la Târgoviște.

3
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

2. Ștefan cel Mare

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504,
Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A
domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei.

În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman,
Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei
sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

Calitățile de om politic, strateg și diplomat, acțiunile sale pentru apărarea

integrității țării și inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația
contemporanilor, acesta devenind un erou popular în tradiție.

Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la
statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara
giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu
găndeai, acolo îl aflai.”

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este
“din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei” a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform
tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat
un picior la care aparuse o cangrena de pe urma ranii capatate la asediul Chiliei din
1462. Exista opinii ca decizia luata de doctori adusi din Italia i-a grabit moartea cu cateva
luni. După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobișnuită pentru acele vremuri - a
decedat la 2 iulie 1504.
În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de
la egal la egal cu vecini mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un
stat cu drepturi aproape egale. Dar odată cu modificarea tehnologiei războiului
Moldova, cu o populație și resurse limitate, nu a mai putut ține pasul cu acești vecinii. În
conflictele cu turcii, Ștefan a beneficiat și de faptul că, în cursul domniei lui, Imperiul
Otoman a avut de luptat cu adversari puternici și pe alte fronturi: Skanderbeg în Albania,
Uzun Hasan în Asia Centrală, cetățile genoveze Caffa și Mangop în nordul Mării Negre.

4
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

3. Mihai Viteazul
Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci – d. 9 august 1601, Turda) a fost domnul
Țării Românești între 1593-1601. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto
al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească,
Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de
bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost
recuperat de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l
opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a
ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul
al XX-lea.

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban
al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul
patriarhului Constantinopolului, dar și al otomanilor după ce a plătit o sumă record de
1,5 milioane de galbeni, a devenit voievod al Țării Românești, efectiv de pe 11
octombrie.

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric
mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpînească
pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România
modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O
asemenea interpretare lipsește cu desăvîrșire în istoriografia cronicărească a veacului al
XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană".

5
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

4. Șerban Cantacuzino
Șerban Cantacuzino (n. 1640 – d. 29 octombrie/8 noiembrie 1688) a fost domnul
Țării Românești între 1678 și 1688. Era membru al ilustrei familii de origine bizantină a
Cantacuzinilor, fiind fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar
stolnicul Constantin Cantacuzino.

În calitate de conducător al statului muntean aflat sub vasalitatea turcilor, a

participat alături de armatele otomane la asediul Vienei din 1683. A negociat însă cu
imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de protector al
creștinilor din peninsula Balcanică, habsburgii promițându-i tronul imperial al unui
Constantinopol eliberat de păgâni. După moarte a fost succedat în domnie de
Constantin Brâncoveanu.

În 1683 a luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceștia din urmă au fost
înfrânți. Șerban Vodă, ca și domnul Moldovei și principele Transilvaniei, fusese nevoit să
însoțească armata turcă cu mica lui oștire. Cronicarii vremii spun că tunurile sale trăgeau
cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creștinilor asediați. Se mai află și astăzi
lângă Viena o cruce de piatră ridicată de el pentru creștinii care se aflau atunci în armata
turcă.

În anii 1684 – 1688 a realizat un joc diplomatic ingenios, încercând să

contracareze tendințele expansioniste ale Habsburgilor în Banat și ale Poloniei în
Moldova. Le-a propus turcilor să i se acorde ereditar tronul (prin transformarea țării în
raia), totodata realizând contacte și cu Rusia și Veneția.

6
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

5. Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării
Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria
principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a
moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri
mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara
Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare
a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil
arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru

mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui
Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre. În această situație, micile popoare
din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o politică „suplă și abilă”.Țara
Românească era vasală a Imperiului Otoman, nu dispunea de armată sau de un tezaur
pentru război și era prin situarea geografică foarte vulnerabilă la invazii străine. În acest
context, Constantin Brâncoveanu a adoptat o politică a „neutralității veghetoare”.

Pe plan intern, anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres

economic și cultural-artistic; au fost luate măsuri de modernizare a aparatului statal și
de reformare a sistemului fiscal. Cancelaria statului a fost reorganizată pentru a putea
menține raporturi cu străinătatea.Din punct de vedere cultural, epoca brâncovenească
s-a deschis influențelor occidentale, care au început să prevaleze asupra celor orientale:
astfel s-a creat o sinteză originală națională, care îmbina ambele tradiții.

7
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

6. Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul
Moldovei în două rânduri (martie - aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al
umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de
enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost
membru al Academiei de Științe din Berlin.

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său
în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta
nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost
capuchehaie, și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al
înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului
Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe

Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el
însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni
a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În
consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul
vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

8
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

II. România şi concertul european; de la

„criza orientală” la marile alianţe ale
secolului XX
7. Unirea Principatelor din 1859
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de
la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara
Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Unirea a
fost legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al
ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara
Românească.

Procesul, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări,
a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească,
în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul
războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular
favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la
Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o
uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții
comune.

La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost
ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o
uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat
Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în
1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de
Hohenzollern, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

9
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

8. Domnia lui Cuza

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel
mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază
importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară
(1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un
cadru modern de dezvoltare al țării.

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite

din reprezentanți ai boierimii și ai marii burgezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor
reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu,
care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea
Legiuitoare. În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă
constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și
decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei
lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru
obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară,
respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864).
Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea

liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit
pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată
în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și
realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, și l-au constrâns pe
domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit
însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci,
într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin
precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o
scrisoare adresată unui diplomat străin). Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru
Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron,
depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești
și a Ministrului ales de popor“. Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și
cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

10
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

9. Cucerirea Independenței
Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română
pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877 – 1878. În urma
acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman. Pe 4/16
aprilie 1877, Principatele Unite și Imperiul Rus au semnat un tratat la București care
permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul tării în drumul spre Balcani, cu condiția
respectării integrității teritoriale a României. În România a fost declarată mobilizarea
trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru
apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război
Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la
Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut.

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat

o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la
Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea
orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această situație, ministrul
de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de
orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților
din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile
diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două
state.
Pe 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A
doua zi, 10/22 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele
Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind
direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național
Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se
distingeu pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă
Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul
Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.

11
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

10. Aderarea la Tripla Alianță

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între
Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase
alianțe din întreaga istorie.
Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de
fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța
ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să
declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von
Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state.
Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva
expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor
conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.
Cunoscând dorința României de a se afirma ca un centru de stabilitate în sud-estul
Europei, Bismarck încheie, pe 18 octombrie 1883, cu tânărul stat român un tratat care
însemna, practic, aderarea la Tripla Alianță. A fost ideea lui Carol I, care aducea pe plan
local stabilitate politică, crescând forța României în Balcani. Tratatul a rămas secret,
numai Carol I și puțini dintre miniștrii săi știind de existența acestuia.
România și Austro-Ungaria se angajau să își vină în ajutor în cazul unui atac
neprovocat din partea Imperiului Țarist, Bulgariei, Serbiei. În aceeași zi a aderat și
Germania.
La fel ca în cazul disputei pentru Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria, existau
probleme mari între România și Austro-Ungaria. Totul pleca de la tentativele din ce în ce
mai evidente de asimilare a populației de origine română din Transilvania, aflată atunci
sub ocupație habsurgică. Conștient, însă, de urmările acestei politici, Bismarck s-a ferit,
constant, să comenteze aceste probleme.
Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1907și 1912, atât Italia (în 1915), cât și
România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

12
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

11. România în timpul Primului Război Mondial

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor și
acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur sau
împreună cu aliații, între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii
scopului politic principal al participării la război - realizarea statului național unitar
român.
La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care
chiar dacă instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului
statal era departe de standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și
anacronică, bazată pe o agricultură de subzistență, tradițională și cu un nivel redus de
productivitate.
Societatea era dominată de o aristocrație funciară care își exercita dominația
asupra unei mase mari de populație, preponderent rurală și în covârșitoare măsură
analfabetă.
Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a
secolului XIX, România era încă departe de sincronizare cu Occidentul european. În
ciuda neajunsurilor, România rămâne cea mai productivă țară din Europa de Est datorită
resuselor sale naturale si a potențialului agricol.
Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX
de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În Europa,
Germania devenise principala putere și comportamentul ei pe continent a determinat o
extraordinară destrămare și recompunere a alianțelor în raport cu deceniile anterioare.
România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era un
obiect al rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru
diferite părți ale teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile
propice pentru îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat a tuturor
provinciilor istorice românești.

13
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

12. Politica externă în perioada interbelică

Problemele organizării lumii după prima conflagrație mondială au constituit
obiectul Conferinței de pace de la Paris (1919 -1920). Prezentă la aceasta conferință,
România a acționat pentru obținerea confirmării pe plan internațional al hotărârilor
adoptate în cursul anului 1918 de poporul român privind unirea statului național unitar
român. Conferința păcii de la Paris era chemată să dea consacrare juridică internațională
noului statut teritorial și politic al statului român, prin recunoașterea principiului
naționalităților și al autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime
ale poporului român asupra teritoriului său național.
În practica, însă, lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate și dificile. Deși,
potrivit tratatului din 4/17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferința păcii
de drepturi egale cu celelalte țări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu
interese limitate, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul
de decizie aparținând "Consiliului celor Patru' (Marea Britanie, Franța, Italia si SUA), în
Comisia teritorială, inclusiv în Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind
România, delegații români nu au fost admiși.
După ample discuții, începute în Comisia teritorială la 11 februarie 1919, Consiliul
Suprem a stabilit, la 11 iunie 1919, granița dintre România și Ungaria, iar la 13 iunie
1919, cea dintre România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, prin care se recunoștea actul
istoric al unirii Transilvaniei cu România.
Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngădui delegației
române să-și exprime punctul de vedere, deși armata română purtase lupte grele cu cea
germană în anii 1916-1917, împotriva căreia repurtase strălucitele victorii de la Mărăști,
Mărășești și Oituz.
România avusese de suportat jaful ocupanților germani și uriașe pierderi
materiale. Delegația română, ca și cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze
tratatul de pace cu Germania, la Versailles, în ziua de 28 iunie 1919, fără să-l fi putut
studia și formula observații.

14
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

13. Politica externă în timpul celui de-al doilea război mondial

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul
României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul
britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei
naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu
sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră
în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile
răpite de URSS: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței.
După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata
română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata
sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I își dă acordul
pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea
armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a
destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților.
Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar,
prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și
cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul
diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și România a
semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.
La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Națiunile Unite, asumându-și
obligația de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie,
sunt eliberate ultimele localități românești: Carei și Satu-Mare. România participă la
eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldați.
Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în munții Tatra, ele fiind soldate cu
mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se
încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.

15
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

14. România în perioada „războiului rece”(ocupația sovietică, relațiile

româno-sovieto-chineze)
Războiul Rece (1947-1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și
ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat
două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup
se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental).
Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau
occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de
către două alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia.
Dintre regimurile comuniste din est, la 22 decembrie 1989, ultimul a căzut regimul din
Republica Socialistă România, majoritatea populației din România fiind nemulțumită de
regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu era considerată
responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților
economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat
polițienesc. Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a
sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timpul
când liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu
semăna cu megalomania și cultul personalității unor lideri comuniști est-asiatici. La 16
decembrie 1989 a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului
de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Protestele au continuat în ziua
următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean PCR și au
aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui
Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Armata a intervenit și s-a tras asupra
civililor demonstranți, dar militarii au eșuat în încercarea lor de a restabili ordinea.
Exemplul Timișoarei a fost urmat și de orașe ca Arad, Buziaș, Sibiu etc. pentru ca, în 21
decembrie, revoluția să izbucnească și la București, cu ocazia discursului televizat al lui
Ceaușescu în fața a 110 000 persoane, unde a fost huiduit, totul fiind transmis în direct.
În ziua de 25 decembrie, sotii Ceaușescu au fost judecați și executați prin împușcare.

16
LICEUL TEORETIC DE INFORMATICĂ“GR.MOISIL”,IAȘI

Sfârșit

17