HOMO LUDENS

Johan Huizinga

VII. Jocul și poezia

… „Să enumerăm încă o dată ceea ce ni s-a părut a fi semnalmentele de fapt ale
jocului. Jocul este o acţiune care se desfăşoară înlăuntrul unor anumite limite de
loc, de timp şi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bunăvoie
și în afara sferei utilităţii sau necesităţii materiale. Starea de spirit a jocului este
cea a distragerii şi a extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent dacă jocul e
consacrare sau divertisment. Acţiunea e însoţită de simţăminte de înălţare și de
încordare şi aduce cu sine voioşie si destindere.
Este aproape cu neputinţă de tăgăduit că din această sferă a jocului fac
parte, în mod ca și firesc, toate activităţile creaţiei poetice: împărţirea metrică
sau ritmică a cuvântării vorbite sau cântate, găsirea de rime sau asonanțe
nimerite, ascunderea înţelesului, construcţia artistică a frazei. Cel care, împreună
cu Paul Valery, numeşte poezia un joc, joc lexical şi lingvistic, nu foloseşte un
transfer de semnificaţie, ci pătrunde în însuşi sensul cel mai profund al
cuvântului.
Corelaţia dintre poezie şi joc nu se referă numai la forma exterioară a
vorbirii. Ea reiese în mod la fel de esenţial cu referire la formele imaginaţiei, la
motivele ei şi la înveșmântarea lor în expresie. Fie că avem de-a face cu
imaginaţia mitică, fie cu cea epică, dramatică sau lirică, cu legende din preistorie
sau cu romane contemporane, totdeauna scopul conştient sau inconştient este
producerea, cu ajutorul cuvântului, a unei încordări care să-l captiveze pe
auditor (sau cititor). Totdeauna se pune chestiunea să se obţină un efect. Şi
totdeauna substratul este o situaţie din viaţa omenească sau un caz de emoţie
omenească, apte să comunice încordarea. Situaţiile sau cazurile nu sunt însă prea
numeroase. Luate în înţelesul lor cel mai larg, ele sunt în cea mai mare parte
situaţii de conflict ori de dragoste sau de amândouă la un loc.
Astfel, ne-am apropiat de domeniul pe care am con siderat că trebuie să-l
includem, ca pe un element component integrant, în categoria „joc", şi anume de
cel al emulaţiei, într-un număr imens de cazuri, tema centrală a unui dat poetic,
sau literar în general, rezidă într-o sarcină pe care eroul trebuie s-o
îndeplinească, într-o încercare prin care trebuie să treacă, într-o piedică pe care
trebuie s-o înlăture. Denumirea de „erou" sau de „protagonist" dată persoanei
care acţionează într-o povestire spune ea însăşi foarte mult. Sarcina trebuie să fie
neobişnuit de grea, în aparenţă imposibilă. Ea este legată adeseori de o
provocare, de un legământ sau de o făgăduinţă Se vede numaidecât că toate
aceste motive ne duc înapoi direct în domeniul jocului agonal. O a doua serie de
teme de încordare se bazează pe identitatea ascunsă a eroului. El nu este
recunoscut drept ceea ce este, pentru că-şi ascunde identitatea, sau nu şi-o
cunoaşte nici el, sau îşi poate lua altă identitate, sau şi-o poate modifica, într-un
cuvânt, eroul poartă o mască, apare sub o deghizare, duce cu el o taină. Iarăşi
suntem aproape de domeniul vechiului joc sacru al fiinţei ascunse, care se
dezvăluie numai iniţiaţilor.
Practicată în competiţie, aproape totdeauna cu scopul de a întrece un
adversar, poezia arhaică cu greu se poate deosebi de lupta străveche cu ghicitori
mistice sau realiste. După cum competiţia enigmistică produce înţelepciune, tot
aşa jocul poetic naşte cuvântul frumos. Ambele sunt dominate de un sistem de
reguli de joc care determină noţiunile artistice şi simbolurile fie sacre, fie doar
poetice; de cele mai multe ori, şi una, şi alta. Lupta enigmistică şi poezia
presupun amândouă un cerc de iniţiaţi, pentru care limba specială, vorbită acolo,
este inteligibilă. Valabilitatea soluţiei depinde în amândouă numai de întrebarea
dacă respectă regula jocului. Poet este cel care poate vorbi limba artistică. Limba
poetică se deosebeşte de cea obişnuită prin aceea că se exprimă intenţionat în
imagini speciale, pe care nu le înţelege oricine. Orice limbă este o exprimare în
imagini. Prăpastia dintre existenţă şi înţelegere nu poate fi trecută decât dacă
intervine „scânteia imaginaţiei”. Noţiunea cuplată cu cuvintele trebuie să rămână
tot timpul neadecvată pentru curgerea fluviului vieţii. Cuvântul figurativ
învăluie lucrurile în expresie, radiografiază cu razele înţelegerii. Dar, în timp ce
limba vieții obişnuite, ca instrument practic şi de folosinţă generală, toceşte fără
încetare caracterul plastic al oricărei expresii şi ajunge la o autonomie strict
logică în aparenţă, poezia continuă să cultive intenţionat caracterul plastic al
limbii.
Ceea ce face cu imaginile limba poetică este un joc. Ea le clasează în serii
elegante, introduce în ele taine, aşa încât flecare imagine constituie dezlegarea
unei enigme.”