SNSPA

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice

Sociologia opiniei publice

Cuprins

Argumentum

1. Opinia publică: precizări terminologice

2. Din istoricul cunoaşterii opiniei publice

3. Cunoaşterea ştiinţifică a opiniei publice

4. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea psihologică

5. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea psihosociologică

6. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea sociologică

7. Construirea opiniei publice: rolul mass-media

8. Persuasiunea: teorii, strategii, tehnici

9. Manipularea: o perspectivă psihosociologică

10. Preluarea în mass-media a rezultatelor din sondajele de opinie publică. Studiu de caz

11. Valoarea şi limitele sondajelor de opinie publică

12. Opinia publică despre criminalitate, justiţie şi poliţie

Bibliografie selectivă
Argumentum

Am decupat din problematica larga a opinie publice douăsprezece teme, pe care le consider
centrale în discursul ştiinţific asupra acestui fenomen psihosocial atât de complex.
Sper ca studenţii devotaţi cărţii să completeze textul pus la dispoziţie cu informaţii din
bibliografia selectivă şi din revistele de spcialitate. În primul rând, le recomand să citească
lucrarea Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (S. Chelcea, 2006), din care am
extras unsprezece teme. Problema modului în care sunt preluate în mass-media rezultatele din
sondajele de opinie publică se regăseşte pe larg discutată în volumul Refracţia sociologică şi
reflexia jurnalistică (S. Chelcea şi G. Jderu, coord., 2005).
Nădejduiesc, de asemenea, că studenţii cu vocaţia investigării sociologice vor urmări atent
rezultatele din sondajele de opinie publică prezentate în mass-media şi că le vor interpreta în
acord cu „regulile metodei sociologice”. Numai astfel vor reuşi să cunoască şi să explice
emergenţa şi dinaminca opiniei publice.
Să trecem, aşadar, de la argumentum ad misericordiam la argumentum ad judicium.

Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea

 3

1. Opinia publică: precizări terminologice

După aproximativ un secol de cercetare ştiinţifică a fenomenului, termenul de „opinie publică” este
considerat în continuare un concept greu de determinat, un termen fuzzy, profund marcat de ambiguitate
(A.-M. Gingras şi J.-P. Carrier, 1996, 107), un „concept alunecos” (slippery concept), cum observa Keith
R. Sawyer (2001, 551). Aşa cum spunea un jurnalist, „acest termen este o capcană”. Şi alţi termeni
întâlniţi în teoria opiniei publice sunt polisemantici sau de-a dreptul metaforici. Kurt W. Back, profesor de
sociologie la Universitatea Duke (SUA), a analizat metaforele utilizate pentru opinia publică în literatura
ştiinţifică şi în beletristică, ajungând la concluzia că „Opinia publică poate fi privită ca o parte integrantă a
societăţii; ea este reprezentată printr-o varietate de metafore, precum cor, voce a Divinităţii, a destinului.
Aceste metafore şi relaţiile lor cu organizarea socială sunt demne de luat în considerare la construirea
teoriei opiniei publice” (K.R. Back, 1988, 278).
Într-adevăr, metaforele din teoria opiniei publice, ca şi din teoria comunicării arată modul cum sunt
percepute aceste procese în diferite epoci şi în diferite societăţi. Metaforele „glonţul magic” sau „acul
hipodermic”, de exemplu, trebuie raportate la importanţa acordată mijloacelor de comunicare în masă la
începutul secolului trecut. S-a spus că opinia publică reprezintă „Vocea Divinităţii” pentru că în
antichitatea greacă democraţia directă plasa opinia publică în centrul sistemului politic. Exemplele ar
putea continua, dar este destul de clar că termenii din discursul despre opinia publică trebuie definiţi şi
metaforele înţelese prin raportarea lor la contextul social. Este tocmai ceea ce se urmăreşte în acest
capitol.
Termenul de „opinie publică” (public opinion) a fost preluat din limba engleză. Etimologic, provine
din limba latină, opinio, derivat de la opinari (a exprima o părere), echivalent al cuvântului doxa din limba
greacă. Dicţionarul latin-român specifică: opinio, onis, s.f. – părere, credinţă, gând, presupunere. Asociat,
cuvântul publicus, derivat de la populus, semnifică popor. Pornind de la etimologie, înţelegem deci prin
„opinie publică” părerea poporului, gândirea lui. Elisabeth Noelle-Neumann (1980/2004, 84) observă că
elementului „public” din conceptul de „opionie publică” i s-au atribuit mai multe sensuri.

SENSURILE ELEMENTULUI „PUBLIC” DIN CONCEPTUL DE „OPINIE PUBLICĂ”

1) În ceea ce priveşte conţinutul opiniei publice, el se referă la problemele importante pentru societate, la
problemele comunităţii.
2) În ceea ce priveşte purtătorii opiniei publice, aceştia sunt persoanele dintr-o societate care sunt dispuse şi
capabile să-şi exprime în mod responsabil opiniile în legătură cu problemele publice şi să exercite, în numele
celor guvernaţi, o funcţie critică şi de control faţă de de modul în care este condusă societatea.
3) În ceea ce priveşte formele opiniei publice, ele sunt acele opinii care se manifestă public, deci sunt accesibile
tuturor, sunt opiniile răspîndite mai ales prin mass media.
Din multitudinea de definiţii ale opiniei publice formulate în secolul al XX-lea a fost omis doar sensul pe care îl
are conceptul de „public” din punct de vedere psihosociologic, sens care se referă la slăbiciunea, dependenţa
 4

omului de instanţa de judecată a mediului în care trăieşte, semnificaţie care priveşte învelişul său social sensibil,
natura sa socială.

Elisabeth Neulle-Neumann, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social,

Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 1980/2004, 84.

Phillips W. Davison (1958, 91) apreciază că „În scrierile din antichitate şi evul mediu când se
menţionează opinia publică se face referinţă ca la ceva cu caracteristici mistice şi divine. În primele scrieri
moderne opinia publică este privită ca fiind ceva perceptibil, dar nedefinibil. Se relevă, de regulă, unul
dintre cele două aspecte ale ei: consensul unui număr mare de oameni, pe de o parte, şi forţa pe care o
exercită acest consens, pe de altă parte”.
Filosoful luminist Jean-Jacques Rousseau (1712–1778) este creditat de cei mai mulţi specialişti ca
fiind cel care a utilizat primul şi consecvent în limba franceză termenul de „opinie publică” începând din
1744. Mai precis, într-o scrisoare adresată ministrului de externe francez Amelot, datată 2 mai 1744, Jean-
Jacques Rousseau, pe atunci secretar al ambasadorului Franţei la Veneţia, folosea pentru prima dată
termenul l'opinion publique în sensul de „tribunal de a cărui dezaprobare trebuie să te fereşti” (după
Noelle-Neumann, 1980/2004, 104). Pe baza tehnicii de analiză a conţinutului, Cristine Gerber (1975) a
constatat că, în lucrările cu caracter de critică socială (Iulia, sau noua Eloiză; Contrtactul social; Emil, sau
despre educaţie; Confesiuni; Scrisoare către d'Alembert), Jean-Jacques Rousseau a utilizat de 16 ori
termenul de „opinie publică” şi de circa 100 de ori cuvântul „opinie”, în asociere cu ale adjective sau
substantive, iar expresia „public” a fost folosită de 106 ori, cel mai adesea în combinaţia „preţuire
publică” (apud E. Noelle-Neumann, 1980/2004, 104).
În Germania, cuvântul öffentliche Meinung (opinie publică) a fost introdus în 1798 nu de filosofi, ci de
un poet, Friedrich Gottlieb Klopstok (1724–1803), având înţelesul de „popor”, „toţi oamenii”, „voinţă a
poporului” (M. Löffler, 1962). Alţi autori, precum Jürgen Habermas, precizează că „Friedrich Georg
Foster este cel ce a încetăţenit, mai întâi în Vestul Germaniei, expresia opinie publică drept öffentliche
Meinung; Parisische Umrisse, scrisori adresate soţiei sale la sfârşitul anului 1793, oferă în orice caz prima
mărturie în literatura germană privind această nouă dimensiune” (J. Habermas, 1962/1998, 153). Fără a
intra în detalii, se poate spune că termenul de „opinie publică” (öffentliche Meinung) a fost introdus în
limba germană în deceniul nouă al secolului al XVIII-lea.
În scrierile româneşti cuvântul „opinie” a apărut la începutul secolului al XVIII-lea. Conform
Dicţionarului limbii române (1984), cea mai veche atestare a termenului datează din 1703. Emil Vărtosu
(1942) găseşte prima menţionare a cuvântului „opinie” în Foletul novel. Calendarul lui Constantin Vodă
Brâncoveanu, 1693–1704; mai precis, în Calendar pentru anul 1703 (p. 152): „Să munceşti a birui opinia
[s.n.] acelui mare, cu stricarea credinţii miniştrilor săi. O, câte nebunii născu, de un cap ce zice: Aşa
 5

voiu!”. Urmărind atestările româneşti ale termenilor de „opinie” şi „opinie publică”, Marian Petcu face
trimitere la răspunsul dat, în 1794, de autorităţile de la Viena cererii de editare a unei reviste româneşti:
“astăzi, când lucrurile se agravează din zi în zi, răspândirea de ziare e mai inadmisibilă ca orişicând, căci
periculoasele idei de libertate ale francezilor se propagă cu mare iuţeală, încât orice apare în ziar uşor s-ar
putea răstălmăci, iar opiniile [s.n.] pot produce zguduirea liniştei publice” (M. Petcu, 2001, 68).
Cuvântul „public” – menţionează aceeaşi sursă – se regăseşte într-o scriere din 1794, în Uricariul
cuprinzetoriu de hrisoave, anaforale şi alte acte din suta a XV-XIX, atingătoare de Moldova: „Ce sînt
datori atât stăpânitorului ţărei, sau către public [s.n.] să slujească”. Alăturarea celor doi termeni o găsim în
Gazeta Teatrului Naţional din 1836: „Despre opinia publicului [s.n.] nu voiu putea nimic a-ţi spune, căci,
de vom judeca după aplausuri, este greşeală, căci ele purced din culise în vreme ce parterul contenise.” (p.
108).
Termenul de „opinie publică” a fost frecvent utilizat în preajma Revoluţiei de la 1848. Grigore
Alexandrescu, poetul paşoptist a cărui viaţă – aşa cum aprecia bunul său prieten, Ion Ghica (1887) – „a
fost o viaţă de luptă şi de martir; a luptat pe faţă, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate contra
despotismului, pentru dreptate în contra abuzului şi năpăstuirii”(apud Mohanu, 1985, 226), deplângea
faptul că la noi guvernul nu consultă opinia publică (G. Alexandrescu, 1842/1985, 175).
Şi Nicolae Bălcescu se referă la opinia publică: „Crâncenele fără-de-legi şi ameninţările turcilor
mişcară toată creştinătatea. Scriitorii însemnaţi din toată Europa începură prin tipar a trezi opinia publică
[s.n.] şi a deştepta zelul cruciadelor împotriva barbariei păgâne” (Istoria românilor sub Mihaiu Vodă
Viteazul. Cartea I. Libertatea naţională, 1851, cf. Ediţia a II-a, cu o precuvântare şi note de Alexandru I.
Odobescu, 1887, 38). Mihail Kogălniceanu a folosit de asemenea în scrierile sale printre primii „opinie
publică”. În articolul Jurnalismul român, publicat în 1855 în revista România literară, Mihail
Kogălniceanu susţinea că spiritul „se manifestă prin opiniunea publică [s.n.], iar unul din organele cele
mai principale ale opiniei publice este Pressa în genere” (apud M. Petcu, 2001, 68). În articolul-program
al ziarului Timpul (Bucureşti, 17 decembrie 1856) stă scris: „Ei bine, aceşti oameni chiar îndată ce o
persoană are o bună opiniune [s.n.] în lume, un jurnal patriot iasă cu scop de a răspândi idei solide în
naţiune, ei se forţează îndată a-i pierde în diferite moduri, întâi înaintea opiniunii publice [s.n.], dându-i
diferite culori, atribuindu-i osebite fapte, şi după aceasta înaintea guvernului, făcându-l să treacă de
ezaltat, de ostil, de vătămător binelui public” (I. Chendi, 1900, 23, apud M. Petcu, 2001, 68). În editorialul
primului număr al jurnalului politic-comercial Naţionalul (Bucureşti, 5 decembrie 1857) se spunea:
„organul nostru va căuta dimpreună cu ceilalţi confraţi ai săi a lumina şi a prepara opiniunea publică [s.n.]
asupra celor mai însemnate chestiuni de zi” (după M. Petcu, 2001, 68). În acelaşi an (1857) apare la Paris
prima revistă românească având titlul Opiniunea. Până la 1918, un număr de 28 de publicaţii din România
aveau pe frontispiciu cuvântul Opiniune sau Opinie, uneori cu asocierea numelui localităţilor sau judeţelor
 6

unde erau editate. Cea mai veche revistă intitulată Opinia publică este datată 1 septembrie 1871. Marian
Petcu, de la care am preluat bună parte din informaţiile despre atestarea în limba română a termenilor de
„opinie” şi „opinie publică”, remarcă: „Să reţinem că în timpul dictaturii comuniste nu au existat publicaţii
care să aibă în titlu cuvântul opinie, cu o singură excepţie – Opinia studenţească, de la Iaşi. Între anii
1989-1993, în România au fost fondate 20 de publicaţii numite Opinia, dintre care trei Opinia publică
(două la Bucureşti şi una la Călăraşi); în anul 1998 apăreau 11 reviste numite Opinia” (M. Petcu, 2001,
69).
În ciuda etimologiei fără dubii şi a pătrunderii în limbajul de zi cu zi, termenul de „opinie publică”
este înconjurat de imprecizie, din care cauză s-a pus sub semnul întrebării chiar oportunitatea utilizării lui
în continuare (A.H. Holcombe, 1952). Harwood L. Childs (1965) atrăgea atenţia că uneori opinia publică
este confundată cu masele, cu mulţimea. Astfel, în limbajul comun exprimările metaforice sunt luate ad
litteram. Se spune: „opinia publică se indignează” sau „opinia publică acuză”, „se îngrijorează”,
„dezaprobă”, „ia act”, „este avertizată” etc. În realitate, nu opinia publică este agentul acţiunii, ci poporul,
masele, publicurile – cu un cuvânt, oamenii. Astfel de exprimări greşite provin din tendinţa de
personificare a opiniei publice. În această perspectivă, opinia publică are voce şi urechi, ba chiar şi ochi –
cum ne informează un ziarist care crede că „Modelul bulgar va ţine averile demnitarilor departe de ochii
opiniei publice” (Adevărul, 2002, nr. 3789, p. 7).
Alteori, termenul de „opinie publică” este utilizat abuziv pentru a desemna opiniile indivizilor şi nu ca
un rezultat al interacţiunii acestora. La fel de impropriu se foloseşte termenul pentru a designa complexul
de emoţii şi dorinţe, văzut ca o entitate supraindividuală. Jean Stoetzel (1943) semnala pericolul reificării
acestui complex; chiar dacă opinia publică nu se confundă cu suma opiniilor individuale, totuşi ea nu
există decât legată de indivizi, de persoane, nu independent de ele. Opinia publică se exprimă, fără
îndoială, prin opiniile persoanelor, dar numai în măsura în care aceste opinii coincid cu opinia grupului
din care respectivele persoane fac parte. Dacă există o identitate în aprecierile persoanelor, atunci opinia
individuală coincide cu opinia publică. În cele mai multe cazuri o astfel de coincidenţă nu există. Totuşi,
anumite persoane vorbesc în numele tuturor, considerând că opinia lor este opinia publică.
Psihosociologul american Floyd H. Allport a numit acest fenomen „confuzie jurnalistică”. Confuzia
jurnalistică – după Floyd H. Allport (1937) – constă în identificarea ilegitimă a opiniei publice cu poziţiile
adoptate de editorialiştii şi comentatorii informaţiei colective, în numele unui public inaccesibil (J.
Stoetzel, 1963, 258). În prezent, în România, confuzia jurnalistică a luat o amploare vecină cu
manipularea. O serie de aşa-zişi analişti politici şi editorialişti se prezintă în mass media ca mandatari ai
opiniei publice, fără să cunoască ştiinţific starea opiniei publice, curentele de opinie publică, procesele de
formare şi schimbare a opiniilor. Aşa cum observau Diana C. Mutz şi Joe Soss (1997, 432), „abordarea în
mass- media a problemelor politice serveşte ca un surogat al expresiei mai directe sau al solicitărilor
 7

opiniei publice”. Totuşi, mijloacele de comunicare în masă, monitorizând cu profesionalism problemele

politice, pot ajuta elitele să interpreteze părerile diferitelor segmente de populaţie şi să anticipeze reacţiile
maselor.
Modelul „ciupercii” (M. Brower, 1967) ne ajută să înţelegem mai nuanţat relaţia dintre mass media şi
opinia publică: în comunicare, fluxul informaţiilor vine mai degrabă dinspre oameni, nu către oameni. Ce
sugerează acest model prin analogie cu apariţia ciupercilor? Că „Mass-media reprezintă partea vizibilă a
ciupercilor, iar miceliul (sau rădăcinile ciupercilor) reprezintă reţelele de comunicare şi dezbatere
interpersonală, care, din când în când, îşi găsesc forma de expresie în mass media” (D. McQuail şi S.
Windahl, 1982/2001, 84). Aşadar, punctele de vedere exprimate de jurnalişti sunt un rezultat al opiniilor
exprimate de cetăţeni, nu cauza opiniei acestora. Ipotezele pe care se bazează modelul ciupercii nu ar
trebui respinse ab initio, deşi ne-am obişnuit să credem că relaţia mass media – opinie publică poate fi
privită doar dinspre mijloacele de comunicare în masă, nu şi invers. Modelul propus de M. Brower explică
foarte bine apariţia zvonurilor, ca produs al reţelelor de comunicare interpersonală, în condiţii sociale de
criză.
Alfred Sauvy arăta că trebuie să se facă distincţie între „opiniile permanente” (sau de durată) şi
„curentele de opinie”, care au o existenţă limitată. Într-adevăr, nicăieri în lume nu este susţinută birocraţia
şi nici nu există asociaţii care să ceară sporirea taxelor fiscale; din totdeauna cetăţenii manifestă o anumită
opoziţie faţă de perceperea impozitelor de către stat. Este un exemplu de opinie permanentă. „Aceste
opinii permanente sau durabile, chiar când nu iau forma dogmelor sau a tabu-urilor, nu prezintă mare
interes. Uneori, ele sunt atât de cunoscute încât o cercetare specială nu este utilă (A. Sauvy, 1964, 11). Cu
totul altfel stau lucrurile când este vorba despre curentele de opinie, care iau naştere în urma apariţiei unor
evenimente noi, uneori importante, alteori chiar secundare. De exemplu, în jurul deciziei de retrocedare a
proprietăţilor s-au format curente de opinie. Era o problemă importantă a tranziţiei României la economia
de piaţă. Au apărut însă, în aceeaşi perioadă, şi curente de opinie stârnite de aspecte secundare, de
exemplu, în legătură cu „afacerea firul roşu” din anii 1992–1996 (discuţiile secrete din timpul mandatului
lui Ion Iliescu pentru instalarea unei linii telefonice directe între Cotroceni şi Kremlin) sau mai recent
„ameninţarea preşedintelui” de către un ziarist.
Consider că oricât de puternică ar fi influenţa unei persoane, fie şi a unui preşedinte, sau a unor
grupuri este dificil să se creeze o opinie din nimic, în absenţa unei probleme sociale. Opinia publică
„trebuie să se sprijine mai mult sau mai puţin pe cunoştinţele, sentimentele sau pe interesele indivizilor”
(A. Sauvy, 1964, 10).
Va trebui, de asemenea, să se facă distincţie între termenii de „opinie individuală”, „opinie publică” şi
„opinie populară” şi să vedem ce se înţelege prin termenul de „climat al opiniei”. Acest din urmă termen,
care a fost utilizat pentru prima dată de filosoful englez Joseph Glanvill (1661) în secolul al XVII-lea, a
 8

fost „uitat” timp de peste trei secole. Elisabeth Noelle-Neumann (1984, 78) l-a „redecoperit” şi l-a utilizat
în teoria sa despre geneza opiniei publice, numită metaforic „spirala tăcerii”.
În sondajele de opinie publică este necesar să se determine nu numai direcţia şi intensitatea opiniilor,
dar şi „climatul” în care acestea se manifestă. Publicul poate fi apatic sau entuziast, poate fi dezamăgit sau
încrezător în puterea politică etc. Este necesar deci să se studieze „climatul opiniei” sau „starea de spirit a
populaţiei” (public’s mood). Aceasta înseamnă, din punct de vedere teoretic, să acceptăm că „starea de
spirit” există dincolo de agregarea răspunsurilor într-un sondaj de opinie. Metodologic, se pune problema
operaţionalizării conceptului. Irving Crespi (1997, 53) dă ca exemplu de măsurare a climatului opiniei
cercetarea realizată în 1951 de Leo Bogart et al. privind efectele integrării rasiale asupra performanţelor
armatei americane în războiul din Coreea. În sondajul de opinie efectuat s-a cerut subiecţilor (militarilor)
să îşi imagineze o situaţie care impunea contactul interrasial. În legătură cu această situaţie erau întrebaţi
„Ce va face Joe Doakes?” (J.D. – nume care personaliza individul mediu). Cercetătorii încercau, printr-o
întrebare proiectivă, să vadă care erau practicile în grupurile de militari. Apoi erau întrebaţi „Ce ar trebui
să facă Joe Doakes?”. Prin această a doua întrebare se urmărea măsurarea gradului de înţelegere de către
respondenţi a standardelor grupului din care făceau parte. Abia cea de-a treia întrebare „Ce aţi face dv.
înşivă în această situaţie?” viza problema propriu-zisă. În fond, aceasta era întrebarea care măsura
standardul moral al persoanei intervievate. Leo Bogart (1992, 293) a găsit că răspunsurile militarilor albi
care luptau într-o unitate militară integrată erau diferite de cele obţinute în unităţile militare segregate,
constituite numai din albi. S-a tras concluzia că aceste diferenţe reflectau climatul opiniei în cele două
tipuri de unităţi militare.
Măsurarea „climatului opiniei” a constituit obiectul a numeroase cercetări şi dezbateri (J.S. Coleman,
1961; E. Noelle-Neumann, 1980; D.L. Sills, 1961; J.A. Stimson, 1991). În sondajele preelectorale din
septembrie 1976 ale Institutului de Demoscopie din Allensbach (R. F. Germania) au fost introduse două
întrebări pentru cunoaşterea climatului opiniei:

– Aici este reprezentat un automobil căruia i-a fost înţepată o anvelopă (persoanei
intervievate i se prezintă imaginea automobilului cu o roată dezumflată– n.n.). În spate, pe
lunetă, se află un autocolant al unui partid, cu toate că nu se distinge prea bine despre ce
partid este vorba; ce bănuiţi, în cazul cărui partid cel mai mare pericol ca anvelopa să fie
tăiată?
– Aş vrea să vă relatez acum un caz şi să vă întreb ce părere aveţi despre el. Cineva ajunge
cu maşina într-un oraş străin şi caută în zadar un loc de parcare. În cele din urmă, coboară
din maşină şi întreabă un pieton: „Îmi puteţi spune, vă rog, unde găsesc o parcare?” Pietonul
îi răspunde: „Întrebaţi pe alcineva!” şi facer stînga-mprejur. Trebuie să mai adaug faptul că
şoferul poartă pe reverul hainei insigna unui anumit partid. Ce credeţi, a cărui partid? (E.
Noelle-Neumann, 1980/2004, 74-75)
 9

Unii autori consideră climatul opiniei ca fiind dimensiunea normativă a opiniei publice, forţa socială care
acţionează pentru menţinerea coeziunii şi consensului: „Din acest punct de vedere, opinia publică este
opinia normativă, adică ceea ce se percepe ca opinie a majorităţii, care poate aplica sancţiuni” (J. Shamir
şi M. Shamir, 2000, 4). Asupra problematicii climatului opiniei voi reveni în capitolul referitor la
cunoaşterea opiniei publice. Un lucru mi se pare important de precizat încă de acum: opinia publică nu se
formează într-un vacuum, starea de spirit a populaţiei influenţează opiniile indivizilor. Acest lucru impune
analiza contextuală, utilizată exemplar încă la sfârşitul secolului al XIX-lea de Émile Durkheim în eseul
sociologic Le Suicide (1897). James S. Coleman (1961, 608) consideră că cel mai vechi studiu care a pus
în lumină importanţa „climatului opiniei” datează din 1952 şi îl datorăm lui Philip Ennis.
În mod concret, după ce persoanele intervievate îşi exprimă propriile opinii, sunt întrebate şi despre ce
cred ele că alte persoane sau grupuri gândesc în legătura cu aceeaşi problemă. De exemplu, într-un sondaj
electoral întrebarea deschisă „Care este partidul pe care dv. îl simpatizaţi cel mai mult?” conduce la
aflarea opiniei individului. În raport de aceasta, răspunsul la întrebarea, de asemenea deschisă, „Care
credeţi că este partidul pe care cetăţenii din România îl simpatizează cel mai mult?” arată care este
climatul opiniei exprimate. Fireşte că tehnica de sondare a opiniilor poate varia foarte mult. Fapt este că,
foarte adesea, în sondajele de opinie publică de la noi se omite includerea unor întrebări pentru măsurarea
climatului opiniei.
Termenul de „opinie populară” a fost utilizat de George H. Gallup (1965), dar constituie un „concept
cheie” abia la Robert Nisbet (1975). El designează reacţiile efemere ale oamenilor la evenimentele curente
din societate, nu atitudinile profunde, oarecum stabile ale cetăţenilor, exprimate spontan sau în sondajele
de opinie publică. Conţinutul termenului de „opinie populară” este apropiat de cel al termenului de „opinie
individuală”, care denumeşte enunţul despre evaluarea unui obiect (fapt, eveniment sau persoană) în
condiţiile insuficienţei informaţiilor şi ale absenţei credinţei, singura care oferă certitudini (A. Bulai şi V.
Mihăilescu, 1997, 8). Indivizii îşi exprimă opiniile spontan, dar de cele mai multe ori atunci când altcineva
le solicită – remarcă autorii anterior citaţi. Acesta este rolul sondajelor: să-i facă pe oameni să-şi exprime
opiniile. Dacă sunt întrebaţi ce părere au despre faptul că într-o moleculă de apă sunt de două ori mai
mulţi atomi de hidrogen decât de oxigen, unii îşi vor arăta nemulţumirea, punând acest „dezechilibru” pe
seama anilor de dictatură comunistă – cum a declarat într-o emisiune tv, cu câţiva ani în urmă, un personaj
politic de prim rang. Deci, oamenii „îşi dau cu părerea” în legătură cu orice. Puţini sunt cei care se abţin
sau răspund simplu: „Nu ştiu”. Însumarea răspunsurilor nu conduce la aflarea opiniei publice, pentru că în
astfel de cazuri ea nici nu există, ci, în cazul cel mai bun, la determinarea opiniei populare. Înţelegerea
conceptului de “opinie publică” va fi desluşit în subcapitolul referitor la psihosociologia acestui fenomen.
Facem aici precizarea că antonimul cuvântului „opinie publică” nu este „opinie individuală”, ci „opinie
privată”. Jean Stoetzel (1943, 149) făcea următoarea distincţie: opinia publică este, într-un anume fel,
 10

solidificată, cristalizată, formând un bloc rigid; opinia privată este fluidă, labilă, insesizabilă, dar atrăgea
atenţia că această distincţie nu trebuie absolutizată.
Analizând temeiurile cogniţiei, Radu J. Bogdan (1994/1998, 195-206) introduce termenii de „opinie
durabilă”, „opinie virtuală” şi „opinie tacită”. Fără a fi foarte sigur că am prins sensul acestor termeni, de
altfel cu circulaţie restrânsă, se cuvine să marcăm contribuţia profesorului de filosofie şi director al
programului de ştiinţe cognitive la Tulane University (SUA), originar din România. Opinia durabilă
presupune înmagazinarea şi recuperarea informaţiei din memorie prin proceduri dogmatice. Când
contextul cogniţiei cere, ne recuperăm informaţia că 2 + 2 = 4 şi credem că acest lucru este adevărat.
Autorul lucrării despre modelarea minţii de către comportamentul teleologic nu exclude „că astfel de
structuri memorizate să fie înmagazinate într-o cutie sau adresă doxastică specială [poate similar cu acelea
ale formelor vizuale şi auditive ale cuvintelor], sau să fie îndosariate cu o etichetă corespunzătoare care
are semnificaţia [credeţi ceea ce urmează sau ceea ce este înmagazinat mai departe], sau ceva de felul
acesta. Informaţia care este crezută a fost produsă şi învăţată într-un context cognitiv (de exemplu, în a
treia lecţie de aritmetică la grădiniţă), apoi a fost ataşată la o astfel de etichetă sau de adresă şi pusă pentru
totdeauna într-un dosar, care este specializat în înmagazinarea de dogme” (R.J. Bogdan, 1994/1998, 201).
Opiniile virtuale sunt acele structuri informaţionale înmagazinate care fiind activate sunt totdeauna crezute
precum sunt înmagazinate. „Acest gen de opinie este virtual pentru că este neactivat şi, prin urmare,
nefuncţional” (ibidem). Opiniile tacite se deosebesc de opiniile virtuale prin modul de recuperare a
informaţiei stocate: “În timp ce opinia virtuală că 2 + 2 = 4 a fost înmagazinată ca atare într-un dosar
dogmatic, opinia tacită că 465 este mai mare decât 2 este recuperată prin mijloace dogmatice, în mod
deductiv. Nu ştiu dacă termenii introduşi de Radu J. Bogdan vor fi asimilaţi în psihosociologie, dar
respingerea presupoziţiei psihosemantice „după care conceptul psihologic comun de opinie identifică
structuri de date reale care se găsesc în cap şi care sunt funcţionale în virtutea conţinutului lor”, ca şi a
presupoziţiei „că ingredienţii reţelei doxastice, cum ar fi datele mnezice, cele de input, elementele din
dosarele dogmatice ş.a.m.d., sunt opiniile însele” (idem, 205) mi se pare întemeiată, după cum are temei şi
teza că „nu există două opinii identice care să se formeze într-o singură minte în momente diferite sau în
minţi diferite” (R.J. Bogdan, 1994/1998, 205).
Gaston Berger (1957, 15), apreciind că opinia publică este „esenţialmente conştientă, dacă nu de sursa
sa, cel puţin de expresia sa: opinia poartă în sine o intenţie de raţionalitate”, procedează la o bine venită
distincţie între gust şi opinii. „Gusturile şi culorile nu se pun în discuţie”. Gusturile traduc pur şi simplu
diversitatea modurilor de a fi, în timp ce opiniile se caracterizează printr-o anumită obiectivitate. Când
afirmăm că Johann Sebastian Bach este superior lui Johann Strauss, formulăm o judecată pe care o
considerăm obiectiv fondată. Opiniile fac trecerea de la sentimente la valori – afirmă Gaston Berger.
Înţelese astfel, opiniile sunt „subiect de discuţie”, presupun confruntarea între punctele de vedere contrare,
 11

o decizie relativ raţională în vederea adoptării unei anumite poziţii. O altă caracteristică a opiniei constă în
aceea că totdeauna o opinie implică existenţa şi a altor opinii diferite. O opinie se afirmă, negându-se o
altă opinie. Deci, opiniile sunt divizate prin esenţa lor. Când devine unanimă, opinia dispare, se transformă
în credinţă. Nu se poate susţine – exemplifică Gaston Berger (1957, 15) – că pentru creştini, în speţă
pentru catolici la care se referă sociologul francez, existenţa lui Dumnezeu ar fi o opinie unanimă.
Împărtăşită de toţi creştinii, aceasta este o credinţă. De asemenea, opiniile nu trebuie confundate cu
convingerile profunde. Ele exprimă o adeziune, dar superficială, temporară. Din această cauză discuţiile
contradictorii dintre cei care exprimă opinii diferite nu sunt dramatice, existând mereu posibilitatea
abandonării unei opinii pentru acceptarea altei opinii, ceea ce nu se întâmplă în cazul convingerilor. Cea
de-a patra caracteristică a opiniilor, după Gaston Berger (1957, 17), rezultă din aceea că o opinie nu este o
simplă afirmaţie teoretică, ce îl lasă indiferent pe cel ce o exprimă. Dimpotrivă, opiniile antrenează de
multe ori susţineri pasionante, când se referă la ceva important pentru indivizi. Opinia publică se
caracterizează şi prin aceea că exprimă sentimentele incompetenţilor (ibidem).
Opinia publică se afirmă când jocul intereselor este major şi când situaţia devine deosebit de
complexă, când oamenii întrevăd posibilitatea de a suferi de pe urma, să spunem, a lipsei de fermitate a
guvernului. Persoanele competente, specialiştii bine informaţi exprimă judecăţi evaluative, obiective, nu
opinii. Incompetenţii sunt cei care caută argumente pro sau contra în cadrul discuţiilor de grup pasionate.
Aceasta ar fi, după Gaston Berger, cea de-a cincea caracteristică a opiniilor. În fine, cea de-a şasea
caracteristică, şi ultima, vizează opinia publică văzută ca un fenomen social. Această caracteristică rezultă
din examinarea curbei distribuţiei răspunsurilor la o întrebare de opinie. Se observă că, uneori, cei mai
mulţi indivizi au poziţii echidistante faţă de un enunţ „pro” sau „contra”. Această situaţie se exprimă
printr-o curbă normală, în formă de clopot (curba Gauss). Dar oamenii nu fac judecăţi evaluative fără să
comunice între ei. Ca urmare, ei tind să îmbrăţişeze o poziţie pro sau contra datorită fenomenului de
contagiune, de influenţare reciprocă.
În teza sa de doctorat din 1962, Structurwandel der Öffentlichkeit, tradusă în limba română după a 17-
a ediţie nemodificată (1990) sub titlul Sfera publică şi transformarea ei structurală (1998), Jürgen
Habermas (n. 1929) consacră analizei conceptului de „opinie publică” un capitol întreg (capitolul VII,
intitulat „Cu privire la conceptul de opinie publică”). Reputatul filosof şi sociolog de mai târziu, onorat de
instituţii academice prestigioase cu titluri şi distins cu multe premii academice, îşi începe analiza
observând că „Opinia publică dobândeşte un sens diferit, potrivit felului în care este abordată: ca instanţă
critică în relaţiile ei faţă de publicitatea comandată de exercitarea puterii sociale şi politice sau ca instanţă
receptivă faţă de o publicitate extinsă demonstrativ sau manipulator, pentru persoane şi instituţii, bunuri de
consum şi programe” (J. Habermas, 1962/1998, 296). Pe parcurs, sunt introduşi termeni precum „opinii
non-publice”, „opinii formale”, „opinii informale”, „ficţiunea opiniei publice”, alături de termenii
 12

fundamentali „sferă publică” şi „sferă privată”. Nu voi încerca o exegeză a lucrării; mă voi limita la
precizările terminologice pe care le consider necesare înţelegerii problematicii opiniei publice. Ce relaţie
este între conceptele de „sferă publică” şi „opinie publică”, sub raportul conţinutului lor? Strălucitul
exponent al „celei de-a doua generaţii” a Şcolii de la Frankfurt, fondată de Theodor Adorno (1903–1969)
şi Max Horkheimer (1895–1973), spune: „Noi calificăm drept «publice» anumite manifestări atunci când,
spre deosebire de cercurile închise, ele sunt tuturor accesibile, în acelaşi fel cum vorbim despre locuri
publice sau clădiri publice”, adăugând: „Subiectul acestei sfere este publicul în calitatea sa de purtător al
opiniei publice”. Şi mai departe: „Însăşi sfera publică se prezintă pe sine ca sferă distinctă – domeniului
privat i se opune cel public. Uneori ea apare pur şi simplu ca sferă a opiniei publice, care se află tocmai în
opoziţie cu forţa publică. După caz, „organele sferei publice” vor fi considerate fie organele de stat, fie
mediile care, cum e cazul presei, slujesc comunicării în interiorul publicului” (J. Habermas, 1962/1998,
45-46). Trebuie precizat că sfera publică este înţeleasă în acest context ca un „tip ideal” în sens weberian.

Ce se înţelege prin termenul de „opinie publică” ?

Constituie un truism afirmaţia că nu există o definiţie a opiniei publice unanim acceptată. Şi în legătură cu
acest fenomen psihosocial, ca şi cu atâtea altele (precum comportamentul agresiv, prosocial sau colectiv,
moralul colectiv, memoria socială etc.), de-a lungul timpului şi în funcţie de perspectiva sociologică,
psihologică sau politologică în care a fost privită, s-au propus diferite definiţii. Va trebui să le analizăm
pentru a identifica notele definitorii ale fenomenului. Le abordăm, pe cât posibil, în ordine cronologică.
În primul manual universitar de relaţii publice (Crystallizing Public Opinion, 1923), datorat lui
Edward L. Bernays, profesor la Universitatea New York, opinia publică apare într-o triplă ipostază: 1) ca
judecăţi prost definite, instabile şi schimbătoare ale indivizilor şi grupurilor; 2) ca agregat al opiniilor
individuale, când uniforme, când contradictorii, ale bărbaţilor şi femeilor care formează societatea sau
anumite grupuri ale societăţii; 3) ca opinii uzuale ale persoanelor despre unele aspecte ale vieţii publice şi
individuale (după S. Black, 1993, 47). Se observă că de la primele manuale universitare avem de-a face cu
un concept polimorf.
Kimball Young (1931) consacră opiniei publice mai multe capitole (capitolele XXIV-XXVII).
Psihosociologul american citat porneşte de la definiţia dată de Charles A. Ellwood (1925), considerând că
opinia publică reprezintă o „apreciere de grup mai mult sau mai puţin raţională” (K. Young, 1931, 575).
Se acceptă, aşadar, că opinia publică este un fenomen de psihologie colectivă, o judecată, un enunţ
evaluativ. În acelaşi timp, psihosociologul american anterior citat discută şi altă latură a opiniei publice,
cea emoţională, arătând că opiniile apar într-o situaţie de criză, când primează emoţionalitatea, nu factorii
intelectuali. Aşadar, încă în „deceniul cercetării opiniei publice” se confruntau două perspective asupra
 13

acestui fenomen: teza individualismului şi raţionalităţii versus teza colectivismului şi emoţionalităţii, care
ghidează acţiunile umane.
În literatura de specialitate se menţionează şi definiţia opiniei publice propusă de Virginia Sedman
(1932), conform căreia „opinia publică este o forţă activă sau latentă, derivată dintr-un amestec de
gânduri, sentimente şi impresii individuale, care amestec este măsurat prin gradul de influenţă variabil al
diferitelor opinii în interiorul agregatului”. Rezultă că opinia publică există în mod manifest, dar şi latent
şi că nu este nici unitară, nici monolită.
Floyd H. Allport (1890–1978) aprecia că „termenul de opinie publică designează o situaţie sau mai mulţi
indivizi care se exprimă sau pot fi chemaţi să se exprime în termeni de aprobare sau de susţinere (sau de
dezaprobare sau opoziţie) a unei situaţii, persoane sau propuneri larg împărtăşită de o proporţie, intensitate şi
constanţă, astfel încât rezultă probabilitatea unei acţiuni efective directe sau indirecte în raport de obiectivul
implicat” (F.H. Allport, 1937/1981, 144). Se accentuează – cum este uşor de observat – legătura dintre opinie
şi acţiune. Floyd H. Allport consideră că opinia publică implică verbalizarea şi comunicarea între un număr
mare de oameni care sunt în aceeaşi situaţie, pe care o percep ca fiind problematică şi tranzitorie.
În 1943, psihosociologul francez Jean Stoetzel (1910–1987) articulează o teorie cuprinzătoare asupra
opiniilor. Lucrarea Théorie des opinions (1943) rămâne de referinţă în domeniu. Jean Stoetzel, cu care
sociologii din România au avut legături directe, definea opinia, în primul rând, ca „formula nuanţată care,
asupra unei probleme delimitate, obţine adeziunea fără rezerve a unui subiect” (J. Stoetzel, 1943, 25).
Observăm că această definiţie este mai degrabă operaţională, subliniind modul în care pot fi studiate
opiniile. O a doua definiţie este următoarea: „Opinia unui individ este poziţia pe o scală obiectivă a
propoziţiei căreia îi acordă adeziunea sa totală” (J. Stoetzel, 1943, 54). Şi această definiţie, formulată în
capitolul despre evaluarea opiniilor, are un caracter operaţional. Analizând determinarea opiniilor, Jean
Stoetzel (1943, 80) propune o a treia definiţie: opiniile unui subiect sunt „manifestările, constând în
adeziunea la anumite formule, ale unei atitudini, care poate fi evaluată pe o scală obiectivă”. Regăsim în
această descriere a opiniilor ideea că acestea sunt expresii verbale, că sunt generate de evenimente
importante şi actuale, că opiniile au caracter dinamic, sunt schimbătoare şi, adesea, catastrofale, asemenea
zvonurilor negre.
Leonard W. Doob (1948, 35) aprecia că opinia publică „se referă la atitudinile oamenilor faţă de o
problemă dacă sunt membri ai aceluiaşi grup social”. Se raporta astfel opinia publică la atitudinile sociale,
cu care se şi confundă. Important este însă faptul că opinia publică era privită ca rezultând din
interacţiunea indivizilor confruntaţi cu o problemă importantă pentru ei, ca membri ai grupului. Leonard
W. Doob distingea patru tipuri de opinie: a) opinia publică externă, rezultată din evaluările indivizilor
aflaţi în grupuri; b) opinia internă, care se exteriorizează numai în anumite condiţii de asigurare a
securităţii membrilor grupurilor sau a unor gratificaţii; c) opinia manifestă, exprimată deschis de către
 14

grupurile majoritare; c) opinia latentă sau convingerile oamenilor, care au o orientare opusă opiniei
majorităţii.
Într-un studiu publicat în Revista Mexicana de Sociologia (1954, 16, 1, 19-37), Joseph S. Roucek definea
opinia astfel: „O opinie este o concluzie la care se ajunge sau o judecată formată în baza unei ideologii, în
legătură cu o situaţie problematică”. Carlos Parra Morzán (1991, 15), după care am reprodus definiţia,
subliniază că opiniile se bazează pe elemente obiective, dar sunt susţinute de elemente subiective. Herbert
H. Hyman (1957, 56) observa că “aproape totdeauna conceptul de opinie publică este identificat cu
părerea publicului asupra unei probleme controversate şi de interes general”.
În Elita puterii (The Power Elite, 1956, 333), C. Wright Mills formulează criteriile pentru definiţia
opiniei publice. „În sânul unui public: 1) se poate presupune că există cel puţin tot atâţia indivizi care
exprimă opinii, câţi sunt cei care le primesc; 2) sistemul de comunicare permite un răspuns imediat şi
efectiv dat oricărei opinii exprimate în public; 3) opinia rezultată din asemenea discuţii îşi află fără
dificultate o ieşire într-o acţiune concretă, chiar dacă – atunci când e necesar – îndreptată împotriva
puterii; 4) instituţiile puterii nu pătrund în publicul care se bucură, în consecinţă, de o relativă autonomie”
(apud J. Habermas, 1962/1998, 309).
Harwood L. Childs (1965, 13) considera că opinia este „exprimarea prin cuvinte a unei atitudini”.
Întrebându-se „Ce este opinia publică?”, Harwood L. Childs răspunde: „Opinia publică este orice grup de
opinii individuale”. „Grup de opinii individuale” semnifică structură, nu juxtapunere a opiniilor
indivizilor. În continuare, Harwood L. Childs (1965, 12) face următoarele consideraţii: a) termenul de
„opinie publică” trebuie raportat la un public specific; b) totalitatea cetăţenilor nu constituie un singur
public coerent (apud Th.E. Patterson, 1990/1994, 211).
Mai aproape de zilele noastre, alţi autori au văzut în opinia publică „o forţă organică de mare
pătrundere, strâns legată de jocul ideologic şi emoţional reciproc al grupurilor sociale […], ceea ce dă
expresie şi formulează nu numai judecăţi deliberative ale elementelor raţionale dintr-o colectivitate, ci şi
insensibila voinţă comună, care integrează oarecum şi cristalizează pe moment sentimentele sporadice şi
lealităţile maselor” (W. Bauer, 1957, citat de A. Bondrea, 1997, 40). După Wilhelm Bauer (1934), opinia
publică se manifestă sub două forme: ca opinie publică statică (tradiţii, cutume, obiceiuri) şi ca opinie
publică dinamică, având un caracter raţional. Relaţia dintre cele două forme ale opiniei publice este
comparabilă cu relaţia dintre tradiţie şi modă sau cu relaţia dintre legea cutumiară şi legislaţia
parlamentară (apud J. Stoetzel, 1943, 373).
La rândul său, Alfred Sauvy (1964, 5-6) considera că „opinia publică este un arbitru, o conştiinţă; s-ar
putea spune că este un tribunal, lipsit fără îndoială de putere juridică, însă redutabil. Opinia publică,
această putere anonimă, este adeseori o forţă politică şi această forţă nu decurge din nici o Constituţie”.
Pentru ca să putem vorbi cu adevărat de o opinie publică – susţine sociologul francez – trebuie ca forţa
 15

acestui „for interior al unei naţiuni să întâmpine o rezistenţă reală sau, cel puţin, posibilă. Această
rezistenţă, această opoziţie poate fi faţă de guvern, parlament, autoritate” (ibidem). În fine, Alfred Sauvy
(1964, 8) distinge patru forme de opinie: a) opinia clar exprimată, care beneficiază de o largă publicitate;
b) opinia orală şoptită – zvonurile; c) opinia rezultată în urma referendumului sau sondajului de opinie, cu
participare neobligatorie; d) opinia exprimată prin referendum sau sondaj de opinie, cu participare
obligatorie. În accepţiunea cea mai frecventă, opinia publică corespunde primelor două forme de opinie –
conchide Alfred Sauvy.
Sociologul Morris Ginsberg (1964) definea opinia publică drept „masa de idei şi de judecăţi active
într-o comunitate care sunt mai mult sau mai puţin clar formulate, au o anumită stabilitate şi sunt simţite
de oameni, care le întreţin sau le acceptă ca fiind sociale, în sensul că ele sunt rezultatul mai mult sau mai
puţin conştient că acţionează în comun” (apud A. Bondrea, 1997, 47). Morris Ginsberg acceptă că în
opinia publică găsim o contradicţie reală, dar consideră că ea are o valoare deosebită pentru guvernare, ce
decurge nu din înţelepciunea ei, ci din controlul pe care îl exercită asupra deciziilor politice: „Aprobarea
sau dezaprobarea publică reprezintă o forţă uriaşă şi, deşi nu totdeauna eficientă, ea acţionează ca un
control asupra proiectelor celor care exercită puterea în societate. Din acest punct de vedere, valoarea
opiniei publice nu constă atât în puterea ei de iniţiere [a proiectelor – n.n.], cât în cea de control [asupra
înfăptuirii acestora – n.n.]” (apud A. Bondrea, 1997, 48).
Merită de reţinut şi punctul de vedere al lui Georges Burdeau (1989), care consideră că opinia publică
reprezintă „o forţă socială ce rezultă din similitudinea judecăţilor făcute asupra anumitor subiecte de către
o pluralitate de indivizi şi care se exteriorizează în măsura în care devine conştientă de ea însăşi” (apud G.
Ferréol, 1991/1998, 146). Sociologul francez amintit anterior subliniază că opinia publică apare numai
prin diferenţiere, în urma discuţiilor, în condiţiile în care sunt posibile mai multe alegeri. Opinia publică
este, deci, un produs al democraţiei.
Apreciind că „opinia publică este un termen contestat şi maleabil”, că el este definit diferit într-un
context social sau altul, în diferite perioade, Susan Herbst (1998, 2) consideră că o definiţie a lui acceptată
de către toţi nu este nici de dorit şi, probabil, nu este nici posibilă.
Jacob Shamir şi Michal Shamir (2000, 3) abordează conceptual opinia publică pornind de la premisa
că aceasta reprezintă „o entitate socială colectivă”, de natură „comunicativă şi politică”, „un fenomen
multidimensional, ce nu poate fi redus la o singură expresie a lui”. Care sunt „faţetele” opiniei publice,
după cei doi specialişti israelieni? Situându-se la „articulaţia dintre personalitate, societate şi comunicare,
dintre domeniile public şi privat, dintre instituţiile statului şi societatea civilă, dintre cetăţeni şi politică,
dintre mase şi elite, dintre controlul social şi raţionalitate, dintre normativitate şi întâmplare” (J. Shamir şi
M. Shamir, 2002, 2), opinia publică prezintă patru faţete sau dimensiuni: climatul opiniei, faţetele
 16

prospectiv-informaţională, evaluativă şi comportamentală. Cele patru faţete, în interconexiune, formează

sistemul opiniei publice.
Sunt de reţinut şi sintezele realizate de psihologii şi sociologii români, începând cu Constantin
Sudeţeanu (1935), care defineşte opinia publică drept „o stare de acord sau înţelegere comună asupra unei
chestiuni ce preocupă momentan în actualitate cunoştinţele individuale” (apud A. Tucicov-Bogdan, 1974,
72). Cu doi ani înaintea publicării cărţii Opinia publică: analiza condiţiilor şi a efectelor ei, Constantin
Sudeţeanu încredinţează revistei Societatea de mâine (1933) un studiu dens, intitulat „Opinia publică”, în
care discută contribuţia lui William McDougal, care în An Introduction to Social Psychology (1908)
afirma că „opinia publică se naşte când noi reglăm conduita noastră ţinând seama de aprobarea şi
dezaprobarea semenilor noştri” (apud C. Sudeţeanu, 1933, 222). De asemenea, Constantin Sudeţeanu,
considerând că pentru înţelegerea opiniei publice este necesar să ne lămurim în legătură cu noţiunea de
„control social”, face trimitere la lucrarea Introduction to the Science of Sociology (1925) de Robert E.
Park, unul dintre fondatorii şcolii sociologice de la Chicago. Continuând discuţia, în numărul dublu 1-2
din 1934 al aceleiaşi reviste, la pagina 11, Constantin Sudeţeanu defineşte opinia publică „o atitudine faţă
de chestiuni care sunt în discuţie”, precizând că în regimurile despotice nu există opinie publică deoarece
sunt permise discuţiile. În concepţia sociologului român, opinia publică ia naştere din interacţiunea
indivizilor, din ciocnirea opiniilor individuale, asemenea bilelor în jocul de biliard.
Peste timp, au apărut lucrări în care a fost abordată opinia publică, precum cele semnate de Ioan
Drăgan (1980, 1996), Aurelian Bondrea (1997), Ştefan Buzărnescu (1997), Petru Iluţ, 1997; Alin
Gavreliuc (2002) şi alţii. Cei interesaţi pot consulta şi definiţiile de dicţionar ale opiniei publice, propuse
de Petru Pânzaru (1981) şi Mihaela Vlăsceanu (1993).
În finalul trecerii în revistă a unora dintre cele mai des citate definiţii ale opiniei publice se impune
concluzia că „În ciuda deosebirilor de definire, cercetătorii opiniei publice sunt cel puţin de acord că
opinia publică este o colecţie de păreri individuale despre o problemă de interes public, ei consemnând şi
faptul că, de obicei, aceste păreri pot influenţa comportamentul individual, comportamentul de grup şi
politica guvernamentală” (P.W. Davison, 1968, citat de A. Bondrea, 1997, 39).
Chiar dacă numărul definiţiilor opiniei publice este mare – în 1965 Harwood L. Childs identificase
circa cincizeci de definiţii –, evantaiul larg al acestora poate fi restrâns la doar patru categorii distincte, în
funcţie de perspectiva din care este abordat fenomenul. După Daniel Derivery (1993/1996, 193), pot fi
identificate patru tipuri de definiţii ale opiniei publice: a) Definiţii axate pe evaluarea cantitativă, pe
cercetarea modului în care se distribuie răspunsurile la întrebările din sondajele de opinie publică. Jean
Stoetzel este emblematic pentru acest tip de definiţii; b) Definiţii care accentuează dimensiunea politică a
opiniei publice, văzută ca o forţă de care guvernul este prudent să ţină seama, cum se exprima V.O. Key
Jr. (1961); c) Definiţii care au în vedere, în primul rând, organizarea internă a opiniilor, subliniindu-se
 17

faptul că opinia publică nu reprezintă suma opiniilor individuale, ci structurarea lor în urma interacţiunilor
de grup şi dintre liderii de opinie şi mase. Charles A. Ellwood (1925), Kimball Young (1931) au formulat
astfel de definiţii; d) Definiţii care relevă relaţia dintre opinia publică şi comunicarea politică. Prin
exprimarea opiniei publice se încearcă influenţarea puterii politice, cum susţine Jean Padioleau (1981).
Recunoscând dificultăţile formulării unei definiţii general acceptate, în lucrarea de faţă prin termenul
de „opinie publică” se va înţelege procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăţilor evaluative,
atitudinilor şi credinţelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o
comunitate, care într-o formă sau alta (declaraţii spontane, răspunsuri la întrebările din chestionarele de
cercetare, memorii şi scrisori adresate factorilor de decizie, demonstraţii de stradă, greve, mitinguri etc.) se
exprimă deschis
 18

2. Din istoricul cunoaşterii opiniei publice

Din cele mai vechi timpuri fenomenul pe care am putea să îl numim astăzi “opinie publică” a fost
valorizat atât pozitiv, cât şi negativ. Această ambivalenţă nu este întâmplătoare. Ideologia şi concepţiile
despre guvernare au făcut ca mari gânditori (filosofi, politologi, psihologi sau sociologi) să elogieze
opinia publică sau, dimpotrivă, să blameze „vocea poporului” pentru inconsistenţa ei.
În fiecare epocă istorică, la toate popoarele, regăsim ambele tipuri de valorizări (pozitivă/negativă) ale
opiniei publice, după viziunea asupra modificărilor psihomorale ce se produc la nivelul indivizilor când sunt
reuniţi în mulţime. Serge Moscovici (1981/2001, 22) schiţează o antologie a concepţiilor despre „legea
numărului ca lege a mediocrităţii”. Ne vom folosi de notele marelui psihosociolog francez, născut în
România, pentru a arăta cum s-au exprimat în timp rezervele critice faţă de opinia publică, fenomen ce
rezultă din degradarea gândirii oamenilor aflaţi laolaltă.
În antichitate, opinia publică „exercita cenzura colectivă a comportamentului particular” (P. Veyne,
1985/1994, 174). Cu şapte sute de ani înaintea erei noastre, poetul grec Hesiod compara “opinia publică”
cu un tribunal şi discursul ei cu destinul (Munci şi zile). Mai târziu, în perioada sclavagistă, la Roma
cântecele anonime insultătoare, acele carmen famosum, pamfletele fără pudoare (libelli) şi satirele nu
ocoleau pe nimeni, nici chiar pe împăraţi (după moartea lor…). Hotărârile importante pentru familiile
nobiliare (pedepsirea copiilor în virtutea autorităţii paterne, repudierea soţiei nedemne etc.) erau luate în
urma sfătuirii cu egalii şi prietenii. „Sfatul prietenilor” – conştiinţa colectivă – funcţiona ca o instanţă de
cenzură colectivă legitimă, numită reprehensio. O dovadă a instituţionalizării sfatului prietenilor o
constituie faptul că renunţarea la o persoană devenită non grata se făcea în mod solemn, prin trimiterea
unui mesaj explicit (renuntiare amicitiam). Istoricul francez Paul Veyne conchide că în Imperiul roman
„viaţa publică este supusă voinţei membrilor clasei stăpânitoare, iar viaţa privată, opiniei lor” (Veyne,
1985/1994, 180). În cetatea antică, la Roma ca şi la Atena, în adunările publice, formate din cetăţeni cu
drepturi politice (plebea era exclusă), se decidea interesul general. „Într-o vreme când discordiile erau
frecvente, legea ateniană nu-i îngăduia cetăţeanului să rămână neutru; el trebuia să lupte fie de o parte, fie
de cealaltă; împotriva celui ce voia să nu se amestece în asemenea certuri şi să rămână netulburat, legea
rostea o pedeapsă severă: pierderea dreptului de a fi cetăţean” – menţionează marele istoric al lumii
antice, Fustel de Coulanges (1864/1984, 1, 52), reluându-l pe Plutarh din Cheroneea (c. 46-120 e.n.), cu
ale sale Vieţi paralele, în care a reunit 46 de biografii ale oamenilor de stat greci şi romani. Anticii au
descoperit că „pentru a şti care este interesul general era nevoie să afli părerea tuturor” (F. Coulanges,
1864/1984, vol. 2, 176). În statele-cetate „viaţa publică, bios politikos, se desfăşoară în piaţă, în agora,
fără însă să fie în vreun fel legată de acest loc anumit. Sfera publică [a se citi «opinia publică» n.n.) se
constituie în cadrul convorbirii (lexis), care poate lua forma unei consfătuiri sau judecăţi, la fel ca în
 19

cadrul unei acţiuni comune (praxis), cum ar fi conducerea războiului sau a jocurilor războinice” (J.
Habermas, 1962/1998, 47).
Dar tot în Grecia antică a apărut ideea că psihologia oamenilor în mulţime se schimbă. Solon (c. 640–
558 î.e.n.), unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii, reformatorul Constituţiei Atenei, pretindea că „un
atenian singur e o vulpe şireată, dar dacă îi reunim pe toţi atenienii pe Pnyx, într-o adunare, avem de-a
face cu o turmă de oi” (apud S. Moscovici, 1981/2001, 22).
Platon (427–347 î.e.n.) a opus opinia (gr. doxa) cunoaşterii autentice (gr. logos). În dialogul Menon
se arată că deosebirea dintre una şi alta o reprezintă „legătura cauzală”. Părerile „o iau la picior şi zboară
astfel din sufletul omului; de aceea şi preţul lor nu-i prea mare cât timp nu le legi cu lanţul unui
raţionament” (Platon, 1996, 385). Deşi „adevărata părere nu-i mai puţin folositoare decât ştiinţa”, aceasta
din urmă este preţuită mai mult. Oamenii politici cârmuiesc bine statele călăuziţi de „părerea cea dreaptă”
şi „spun adevărul, însă fără să-şi dea seama de cele ce spun” (ibidem). În Republica, Platon a remarcat cel
dintâi locul dorinţelor cetăţenilor în sistemul de guvernare. Întrucât cetăţenii nu pot înţelege
complexitatea actului de guvernare, casta conducătorilor nu ar trebui să ia în considerare atitudinile
maselor, incapabile de o cunoaştere autentică a vieţii sociale. Singuri filosofii ar fi capabili să
fundamenteze regulile guvernării. În aceeaşi lucrare, Platon a arătat că opinia are un domeniu diferit de
cel al ştiinţei şi a plasat opiniile între cunoaştere şi necunoaştere.

OPINIA SE AFLĂ ÎNTRE CUNOAŞTERE ŞI NECUNOAŞTERE

– Opinia n-ar fi, deci, nici necunoaştere, nici cunoaştere?

– Se pare că nu.
– Dar oare ea este în afara acestora, depăşind fie cunoaşterea prin claritate, fie necunoaşterea prin neclaritate?
– Deloc.
– Aşadar, opinia ţi se pare a fi mai întunecată decât cunoaşterea, dar mai luminoasă decât
necunoaşterea?
– Chiar aşa.
– Atunci ea se află în intervalul cuprins de cele două?
– Da.
Platon, Republica, 478 e.n.

Aristotel (382–322 î.e.n.), strălucitul discipol al lui Platon, a consacrat ideea de om ca „fiinţă socială” (gr.
zoon politikon) şi a arătat că pentru guvernare este nevoie să se cunoască dorinţele cetăţenilor, liber
exprimate. Aristotel, acceptând că fiecare individ poate gândi mai slab decât un expert, şi-a exprimat
convingerea că toţi cetăţenii laolaltă pot gândi mai bine decât un expert şi că dezbaterile publice şi discuţiile
 20

dintre persoanele libere reprezintă fundamentul guvernării populare. Este de reţinut şi faptul că Stagiritul
(Aristotel s-a născut în oraşul Stagira) a introdus ideea superiorităţii opiniei publicului faţă de opinia
individului (J.L. Yeric şi J.R. Todd, 1989, 6).
Filosoful stoic, scriitorul şi omul de stat roman Lucius Annaeus Seneca (c. 4 î.e.n.– 65 e.n.), care a
influenţat creştinismul timpuriu, scria: „Credeţi-mă, glasul poporului este Divin”. Nu întâmplător omul
politic, generalul şi scriitorul Caius Iulius Caesar (100–44 î.e.n.) a decis în anul 59 î.e.n. să-i informeze pe
cetăţenii Romei despre treburile cetăţii, despre hotărârile Senatului Romei şi opiniile şefilor Senatului
despre aceste hotărâri, publicând Acta diurna. Materialele despre Acta Senatus purtau numele actuari; de
aici, rubrica de actualităţi din ziarele de azi. Caius Iulius Caesar a trecut şi în acest sens Rubiconul,
aflându-se la originea presei cotidiene de azi. Dar, în legătură cu Senatul, romanii născociseră proverbul
rămas perpetuu în actualitate: „Toţi senatorii sunt oameni de bine, dar Senatul roman este un dobitoc
prost” (Senatores omnes boni viri, senatus romanus mala bestia). Se poate susţine că în Imperiul roman
opinia publică era preţuită şi, ca atare, trebuia cucerită. Aşa se explică înflorirea excepţională a artei
oratorice, al cărei strălucit exponent a fost Marcus Fabius Quintilian (c. 35–96 e.n.) cu ale sale 12 cărţi,
reunite sub titlul De institutione oratoria.
∗
În Evul Mediu, dictonul Vox populi, vox Dei elogia opinia publică. Chiar dacă în Europa în respectiva
perioadă predominau comunităţile rurale, anumite fenomene, precum disputele religioase sau luptele
pentru supremaţie ale diferiţilor prinţi sau regi, trimit la procesele de persuasiune şi de formare a ceea ce
mai târziu se va numi „opinie publică”. În Encyclopedia Britanica (1996) se aminteşte că în 1191
episcopului William de Ely i s-a reproşat de către adversarii săi politici că a angajat trubaduri pentru a
preamări în locurile publice meritele sale, astfel că oamenii discutau despre ele, aşa cum nu se mai
întâmplase anterior. În secolul al XIII-lea la curtea unor prinţi se semnalează prezenţa unor persoane
special angajate pentru a influenţa opinia populaţiei. Este vorba de scriitori plătiţi pentru a prezenta într-
un mod foarte favorabil elitele politice ale vremii. În Italia acelor timpuri, Pietro Aretino – contemporan
cu Niccolo Machiavelli – dobândise faima de a fi cel mai priceput elogiator de acest fel.
Istoricul şi omul politic florentin Niccolo Machiavelli (1469–1527), cel care s-a referit primul la opinia
publică în sensul modern al termenului, considera că aceasta joacă un rol important în susţinerea sau
distrugerea puterii politice. Apreciind opinia publică drept un factor care serveşte atât intereselor indivizilor,
cât şi binele colectiv, statul, Niccolo Machiavelli avertiza că puterea nu trebuie să ignore ceea ce numea
opinione universale, commune opinione sau publica voce. În lucrarea Principele (1516), omul politic italian
susţine că interesele şi forţa, nu principiile morale, dictează politica şi că pentru guvernare este important ca
acestea să merite afecţiunea poporului, pentru că „poporul este mai puternic decât armata” (1516/1994,
104). Niccolo Machiavelli a văzut în opinia publică, ce poate fi manipulată, un sprijin pentru guvernare.
 21

Comentând opera lui Niccolo Machiavelli, teoreticianul marxist italian Antonio Gramsci (1891–1937) nota
că în viziunea acestuia “O mulţime de persoane dominate de interesele lor imediate sau pradă unei pasiuni
suscitate de impresiile de moment, transmise din gură-n gură fără nici un spirit critic, se unesc pentru a lua o
decizie colectivă proastă, care corespunde celor mai bestiale instincte” (apud S. Moscovici, 1981/2001, 22).
În fine, psihosociologul francez Jean Stoetzel (1943, 389) aprecia că, în viziunea marelui om politic
florentin, arta politică trebuie să respecte două principii: a) opinia publică este autoritatea care sancţionează
puterea; b) arta de a guverna comportă o anumită manieră de raportare la opinia publică. Subordonarea faţă
de ea are limite, de exemplu, în domeniul financiar şi în problemele războiului. În general, puterea politică
nu trebuie să manifeste indiferenţă faţă de opinia publică. Aşadar, după Niccolo Machiavelli, chiar dacă
opinia publică este produsul celor proşti, ea nu trebuie ignorată pentru că îi reprezintă pe cei mulţi, care au
puterea să sancţioneze Puterea.
Inventarea tiparului cu litere mobile (aproximativ 1440) de către Johann Gutenberg (1400–1468) şi
Reforma protestantă din secolul al XVI-lea au netezit calea spre afirmarea opiniei publice. Traducerea în
limba germană a Bibliei (1521–1534), devenită astfel accesibilă şi oamenilor lipsiţi de o educaţie aleasă,
ca şi afişarea în 1517 de către Martin Luther (1483–1546) a celor 95 de teze ale Reformei nu au rămas
fără efecte asupra proceselor de opinie publică. Se punea problema atragerii maselor de partea Reformei
nu numai în Germania, dar şi în întreaga Europă. Propaganda religioasă a dus şi la inventarea cenzurii: în
1559 Papa Paul al IV-lea a oficializat primul Index de cărţi interzise.
Unii cercetători, Michael Raffel (1984) de exemplu, îl consideră pe moralistul francez Michel de
Montaigne (1533–1592) creatorul conceptului de „opinie publică”. În ediţia din 1588 a eseurilor sale
utilizează termenul de l'opinion publique pentru a arăta cum pot fi schimbate obiceiurile şi tradiţiile. În
paralel, moralistul francez a folosit şi termenii de l'opinion commune, l'approbation publique şi référence
publique. Câteva decenii mai târziu, filosoful englez Thomas Hobbes (1588–1679), enunţând principiile
contractualismului, aprecia că opinia publică reprezintă un factor foarte semnificativ în contractul creat de
oameni pe baza unei înţelegeri (contract) pentru a pune capăt „luptei tuturor împotriva tuturor” (lat. bellum
omnium contra omnes). După părerea filosofului englez, lumea este condusă de opinii (Hobbes, Th., 1650).
Şi Blaise Pascal (1623–1662) elogiază opinia publică, apreciind că ea este „regina lumii”. Marele scriitor
luminist francez, care a pledat pentru egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, Voltaire (1694–1778), a replicat:
„Dacă opinia este regina lumii, atunci filosofii conduc regina”.
Apariţia şi extinderea difuzării ziarelor în marile oraşe din Europa în secolul al XVI-lea, chiar dacă se
prezentau într-o formă rudimentară, au facilitat procesele de opinie publică. Cititorii erau informaţi
despre evenimentele majore ale lumii în care trăiau (de exemplu, o tipăritură din 1615 anunţa
descoperirea Braziliei de către portughezi). Primele ziare tipărite cu regularitate au apărut în jurul anului
1600, dar s-au extins cu o mare rapiditate. În circulaţia ştirilor, deci a posibilităţii de formare a opiniei
 22

publice, în afara presei scrise un rol important l-a avut înfiinţarea serviciilor poştale: în Franţa la 1464, în
Austria la 1490.
∗
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea ideea guvernării democratice a fost susţinută de încrederea în rolul
opiniei publice pentru legitimarea puterii. Filosoful şi omul politic englez John Locke (1632–1704), unul
din iniţiatorii liberalismului şi promotor al principiului separaţiei puterilor în stat, credea că oamenii se
conduc după trei legi generale: legea divină, legea civilă şi legea opiniei sau a reputaţiei (An Essay
Concerning Human Understanding, 1690). Această din urmă lege, numită interşanjabil de filosoful
englez şi „legea modei” (law of fashion), exercită o „cenzură privată” asupra comportamentelor fiecărui
individ.

LEGEA MODEI

Cine îşi închipuie că lauda şi critica nu reprezintă pentru oameni motive îndeajuns de puternice pentru a se adapta
opiniilor şi regulilor de comportament ale contemporanilor săi se vădeşte a fi puţin cunoscător al însuşirilor şi
istoriei omenirii.
Cei mai mulţi oameni se iau, în primul rând, dacă nu cumva întru totul, după legea modei şi, astfel, ei fac doar
ceea ce le aduce un bun renume în comunitatea lor, sinchisindu-se însă prea puţin de legile domnului sau de cele
ale stăpânirii. Unii oameni, poate chiar cei mai mulţi, cugetă rareori la caznele care îi aşteaptă încălcând legile
divine. Dintre aceia care o fac, mulţi se mângâie, chiar în timp ce încalcă legea, cu gândul la o viitoare iertare şi
îndreptare a unor asemenea greşeli.
În ceea ce priveşte pedepsele legale, oamenii se amăgesc adesea singuri cu nădejdea că nu vor rămâne
nepedepsiţi, că lucrul făcut va rămâne nedescoperit. Însă nici unul dintre care nesocotesc moda şi părerea
comunităţii căreia îi aparţin şi căreia doresc să-i fie pe plac nu scapă de pedeapsa criticii şi dezaprobării.

John Locke, An Essay Concerning Human Understanding, 1690 (apud Noelle-Neumann,

Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 1980/2004, 91).

Termenul de „opinie publică” nu apare ca atare în scrierile lui John Locke, dar este prezent implicit în
sintagmele utilizate de el încă dinainte de 1741: „opinie a poporului” şi „opinie a publicului”. De
remarcat, de asemenea, că legea opiniei şi a reputaţiei are în vedere comportamentul populaţiei, nu
guvernarea.
În seria celor ce au elogiat opiniile ca bază a guvernării se înscriu şi David Hume şi James Madison. În
Tratat despre natura umană (A Treatise of Human Nature, 1739/1740), filosoful, economistul şi istoricul
englez David Hume (1711–1776) afirma că „numai pe opinii este fondată guvernarea”. Potrivit concepţiei
sale despre stat, opinia publică este vitală pentru guvernare, pentru că oamenii au tendinţa naturală de a
 23

acorda atenţie şi de a se conforma opiniilor din mediul lor. Este accentuată ideea „locului” opiniilor:
aprobarea sau dezaprobarea se realizează într-un mediu determinat, într-un mediu anume.

GUVERNAREA SE ÎNTEMEIAZĂ NUMAI PE OPINIE

Acelora care se ocupă cu filosofia politică nimic nu le pare mai surprinzător decât uşurinţa cu care cei mulţi sunt
guvernaţi de cei puţini, precum şi râvna cu care oamenii îşi subordonează propriile simţiri şi dorinţe simţirilor şi
dorinţelor guvernării. Dacă încercăm să analizăm în ce chip ia naştere o asemenea minune, constatăm că [...]
guvernanţii nu se pot sprijini pe nimic altceva decât pe opinie. Guvernarea se întemeiază numai pe opinie; iar acest
lucru este valabil pentru regimurile cele mai despotice şi militariste în aceeaşi măsură ca şi pentru cele mai liberale şi
populare.
David Hume, A Treatise of Human Nature, 1739/1740 (apud Noelle-Neumann,
Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 1980/2004, 95).

Elisabeth Noelle-Neumann apreciază că, în scrierile lui David Hume, perspectiva asupra opiniilor se mută
de la presiunea exercitată de acestea asupra individului la cea asupra guvernării, aşa cum atrăsese atenţia în
urmă cu două secole Niccolo Machiavelli. Pe de altă parte, filosoful englez, precursor al pozitivismului,
subliniază importanţa publicului, anticipându-l pe Jürgen Habermas (1962). Publicul constituie arena în care
se recunosc virtutea şi viciul. Nu este suficient să fii cinstit, frumos sau bogat; trebuie să apari astfel şi în
opinia altora. Omul politic american, unul dintre părinţii Constituţiei americane, James Madison (1751–
1836), reluând teza că „toate guvernările se sprijină pe opinie”, a examinat relaţia dintre opiniile individuale
şi ceea ce numim astăzi opinia publică: dacă opiniile individuale sunt timide şi prudente, tăria şi influenţa
lor asupra guvernării cresc proporţional cu numărul celor care împărtăşesc respectivele opinii (J. Madison,
1788).

TOATE GUVERNĂRILE SE SPRIJINĂ PE OPINIE

Dacă este adevărat că orice autoritate, orice guvernare se legitimează prin opinie, se sprijină pe aceasta, atunci este
adevărat şi faptul că, în cazul fiecărui individ, puterea convingerilor, a opiniilor sale şi gradul în care opiniile sale îi
influenţează comportamentul şi acţiunile practice depind considerabil de ceea ce crede el în privinţa numărului de
oameni care gândesc la fel. Raţiunea omului este, ca şi omul însuşi, temătoare şi precaută atunci când se simte
părăsită; omul devine mai puternic şi mai încrezător în măsura în care are impresia că mulţi alţii gândesc ca el.

James Madison, The Federalist, 1788 (apud Noelle-Neumann, Spirala tăcerii.

Opinia publică – învelişul nostru social, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 1980/2004, 95)
 24

Elisabeth Noelle-Neumann (1980/1984, 77) vede în contribuţiile lui John Locke, David Hume şi James
Madison o prefigurare a ceea ce va fi numit în zilele noastre bandwagon effect, care constă în tendinţa
indivizilor de a trece de partea învingătorului.
Dacă la filosofii şi oamenii politici menţionaţi până aici termenul de „opinie publică” apărea doar
implicit, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul lui Jean-Jacques Rousseau, care – aşa cum s-a arătat – a folosit
consecvent acest concept încă din 1744. Jean-Jacques Rousseau a elogiat rolul opiniei publice într-o
guvernare democratică, în care „Fiecare dintre noi pune în comun persoana şi toată puterea lui sub
conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a
întregului” (J.-J. Rousseau, 1762/1967, 99). În aceeaşi lucrare, Du contrat social (1762), Jean-Jacques
Rousseau afirma că „singură voinţa generală poate dirija forţele statului potrivit scopului instituţiei sale”, iar
această „voinţă generală” se deduce din „calculul voturilor”. În aceste condiţii „orice lege pe care poporul nu
a ratificat-o este nulă; nu este o lege”. Filosoful şi scriitorul francez, care, contrar spiritului vremii, considera
că civilizaţia are o influenţă nocivă asupra omului, credea că în „starea naturală”, în care oamenii „buni de la
natură” ar fi existat liberi şi egali, opinia publică – în forma ei cea mai stabilă, ca obicei şi tradiţie – reuşea să
îi protejeze pe oameni mai bine decât în Franţa zilelor lui. Autorul Contractului social aprecia că statul se
bazează pe trei tipuri de legi: legea publică, legea penală şi legea civilă. Există însă, în concepţia lui, şi o a
patra lege, cea a obiceiurilor, moralei, tradiţiei şi, mai presus de toate, a opinie publice. Această lege nu este
săpată în bronz, ci în inimile tuturor cetăţenilor, protejându-i de corupţie şi decadenţă. Reluând metafora lui
Blaise Pascal în Scrisoare către d'Alembert (1762), Jean-Jacques Rousseau susţine că „opinia publică, regina
lumii, nu este nicidecum subiect al puterii regilor; ei înşişi sunt primii sclavi ai săi”, dată fiind autoritatea sa
morală. Astfel este proclamată infailibilitatea voinţei generale, a opiniei publice. Sub influenţa scrierilor lui
Jean-Jacques Rousseau, termenul de „opinie publică” a început să fie larg utilizat.
La popularizarea termenului de „opinie publică” o contribuţie însemnată a avut-o ministrul de finanţe
francez din anii 1780, Jacques Necker (1732–1804), care a asociat dezvoltarea opiniei publice cu politica
egalităţii şi cu apariţia clasei de mijloc în Franţa (J.L. Yeric şi J.R. Todd, 1989, 8). Oficialităţile timpului
şi-au dat seama de importanţa schimburilor financiare şi manifestau un interes deosebit pentru opinia
bursei (ditta di borsa). În acest sens, Jacques Necker scria: „Această opinie publică întăreşte sau slăbeşte
orice instituţie umană”. Sigur, ministrul de finanţe al lui Ludovic al XVI-lea îi avea în vedere doar pe cei
alfabetizaţi, pe citadini, pe cei cu bani, nu masa populaţiei franceze. Totuşi, aşa cum aprecia Jürgen
Habermas (1962/1998, 117), Jacques Necker „a reuşit să deschidă pentru sfera publică orientată politic o
breşă în sistemul absolutist: el face public bilanţul bugetului de stat”. Astfel opinia publică se instituie ca
instanţă de control asupra activităţii guvernului. Comparând opinia publică cu un tribunal „în faţa căruia
aveau datoria să compară toţi oamenii ce atrăseseră privirile asupra lor”, Jacques Necker spune:
 25

„Majoritatea străinilor întâmpină dificultăţi în a-şi face o idee exactă privitoare la autoritatea de care se
bucură în Franţa opinia publică. Ei înţeleg greu faptul că există o putere invizibilă care, fără bani, fără
gărzi personale, fără armată, promulgă legi de care ascultă chiar şi palatul regal; şi totuşi nimic nu e mai
real decât ea” (apud J. Habermas, 1962/1998, 17). Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu (2002, 18) se simt
datori să aducă un omagiu acestui înalt demnitar, apreciind că „Necker a înţeles mai adânc decât
contemporanii săi această nouă forţă” [opinia publică – n.n.], fapt pentru care a plătit „temeritatea de a
gândi dincolo de timpul său”: la trei luni de la publicarea bilanţului, regele l-a concediat.
Cel mai de seamă reprezentant al enciclopediştilor, filosoful francez Claude Adrien Helvetius (1715–
1771), considera că opiniile oamenilor au un rol hotărâtor în istorie: ele fundamentează legislaţia şi
regimul politic (De l’esprit, 1758). Revoluţia franceză din 1789, prin consecinţele sociale ce le-a antrenat,
a făcut ca opinia publică să se extindă asupra unor categorii de populaţie tot mai largi.
Curentul umanist manifestat în Ţările Române prin scrierile cronicarilor şi, mai târziu, prin opera lui
Dimitrie Cantemir acordă importanţa cuvenită fenomenului de opinie publică, drept voinţă a poporului.
Ion Neculce, de exemplu, arată cum a fost numit domn Dabija Vodă de către Înalta Poarta „la rugămintea
boierimii şi ţării” (Letopiseţul Ţării Moldovei). Ţara, adică poporul, se exprima; „vocea poporului” se
auzea până la Constantinopol. Este o recunoaştere a rolului părerii (opiniei) celor mulţi. Nici Dimitrie
Cantemir nu foloseşte termenul de “opinie publică”, dar se referă la “vocea poporului” când spune că
„întreaga ţară se jeluieşte de biruri prea grele” (D. Cantemir, 1771/1956, 97).
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea unii oameni politici şi filosofi, mai târziu şi unii sociologi şi
psihologi, au manifestat neîncredere în opinia publică şi în rolul ei în societate. Se pare că Pierre Charron
(1601), un discipol al lui Michel de Montaigne, a lansat formula Vox populi, vox stultorum (Vocea
poporului, vocea proştilor), întâlnită mai apoi în varianta „Vocea poporului, vocea dobitoacelor”. Un
secol mai târziu, Jean-Paul Marat (1743–1793) arăta în Lanţurile sclaviei (1774) că „opinia se bazează pe
ignoranţă şi ignoranţa favorizează la extrem despotismul” (apud N. Bellu, 1963, 3). Frederic al II-lea,
rege al Prusiei (1740–1786), supranumit Frederic cel Mare, aprecia că fiecare din generalii săi era demn
de respect, dar „o dată puşi laolaltă într-un consiliu de război deveneau o adunătură de imbecili” (apud
Moscovici, S., 1981/2001, 22).
Aşa cum remarcau şi Niculae Bellu (1963), şi Elisabeth Noelle-Neumann (1984), cea mai
semnificativă evaluare critică a opiniei publice o găsim la filosoful german Georg Wilhelm Friedrich
Hegel (1770–1831). Subliniind caracterul întâmplător al opiniei publice, filosoful german considera că
opinia publică este manifestarea libertăţii subiective formale a indivizilor de a avea şi de a-şi exprima
propriile lor judecăţi. În aceste judecăţi sunt asociate substanţialul şi adevărul cu contrariul lor,
cunoaşterea cu necunoaşterea, esenţialul cu neesenţialul, adevărul cu eroarea. Opinia publică, scria Georg
Wilhelm Friedrich Hegel în Principiile filosofiei dreptului (Grundlinien der Philosophie des Rechts,
 26

1821), reprezintă „contradicţia în sine însăşi”, conţinând „tot ce este adevărat şi tot ce este fals”. Referitor
la aceste reflecţii despre opinia publică, Elisabeth Noelle-Neumann (1984, 117) conchide că „Hegel se
mişcă între două tabere: «Vocea poporului, vocea dobitoacelor» şi «Vocea poporului, vocea Divinităţii»”.
Ideea prăbuşirii gândirii oamenilor aflaţi în mulţime la nivelul cel mai de jos, la nivelul animalităţii este
susţinută de poeţi şi dramaturgi, cel puţin în spaţiul de cultură german. Astfel, chiar Friedrich von Schiller
(1759–1805), cel căruia omenirea îi datorează Imnul bucuriei (1785), considera că, „în particular, fiecare
om este suficient de inteligent şi de comprehensiv, dar oamenii reuniţi într-un corp social se transformă în
tot atâţia proşti” (apud S. Moscovici, 1981/2001, 22). La rândul său, poetul austriac Franz Grillparzer
(1791–1872) afirma: „Un om singur este suportabil, dar într-o masă se apropie prea mult de animalitate”
(ibidem).
Immanuel Kant (1724–1804), care considera opinia ca „o judecată insuficientă, atât din punct de vedere
subiectiv, cît şi obiectiv” (Kritik der reinen Vernunft, 1781), credea că opinia publică „iubeşte pacea” şi că
„pacea internaţională” se poate fonda pe ea (Spre pacea eternă, 1795), istoria nefiind altceva decât „un
progres în conştiinţa libertăţii”. Aceeaşi viziune despre opinia publică drept garant al păcii se regăseşte şi la
filosoful şi juristul englez Jeremy Bentham (1748–1832), care, în lucrarea Plan pentru o pace eternă şi
universală (Plan for an Universal and Perpetual Peace, 1789), aprecia rolul important al opiniei publice în
înfăptuirea acestui proiect. Întemeietorul utilitarismului în etică a fost şi un „pionier în teoria opiniei
publice” – susţine Fred Cutler (1999, 321).
Jeremy Bentham a susţinut că opinia publică într-o democraţie reprezentativă trebuie să fie
neîngrădită şi şi-a exprimat convingerea că „tribunalul opiniei publice” este cea mai importantă instituţie
pentru prevenirea „proastei guvernări”. Jürgen Habermas (1962/1998, 151) apreciază că părintele
utilitarismului „a explicat pentru prima oară în formă nonografică interdependenţa opiniei publice cu
principiul publicităţii”. Este vorba despre un text redactat în limba franceză pentru uzul celor care
elaborau Constituţia franceză şi publicat la Geneva în anul 1816. Iată ce se declara în capitolul despre
publicitate: „În totalitatea sa, the public, le corps publique constituie un complet de judecată care
valorează mai mult decât toate tribunalele laolaltă. Ai putea face astfel de parcă i-ai sfida cerinţele, pe
care le-ai putea califica drept păreri indecise şi divergente, ce se resping şi se anulează reciproc, şi totuşi
fiecare simte că acest tribunal este, în ciuda posibilităţii ca el să greşească, incoruptibil; că el e totdeauna
în măsură să decidă soarta oamenilor de stat şi că sancţiunile pe care el le pronunţă sunt de neocolit”
(apud J. Habermas (1962/1998, 153). Relaţia dintre presă şi opinia publică este analizată în profunzime în
lucrarea On the Liberty of the Press and Public Discussion (1821). Ca liberal, Jeremy Bentham credea că
opinia publică progresează, evoluând spre standardele eticii utilitarianismului: „Cea mai mare fericire
pentru cel mai mare număr”.
 27

În scrierile sale de tinereţe, Karl Marx (1918–1889) a făcut o serie de remarci despre natura opiniilor.
Fondatorul materialismului dialectic şi istoric a raportat opiniile la structura socială. În lucrarea Mizeria
filosofiei. Răspuns la Filosofia mizeriei a d-lui Proudhon, Karl Marx a arătat că „diversitatea opiniilor se
explică prin poziţia diferită pe care [oamenii – n.n.] o ocupă în lume, care este un produs al organizării
sociale” (K. Marx, 1847/1958, 79). Opiniile oamenilor depind de nevoile lor şi aceste nevoi sunt
determinate de situaţia lor socială. Oamenii se comportă în funcţie de opiniile pe care le au. Mai târziu, în
1859, în Prefaţă la Contribuţii la critica economiei politice formulează teza: „Nu conştiinţa oamenilor le
determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa” (K. Marx, 1859/1962, 9).
Fără a susţine că „în aceste puţine cuvinte se cuprinde o întreagă teorie a opiniei” (M. Ralea şi T. Herseni,
1966, 47), nu putem să nu remarcăm că, în practica sondajelor de opinie publică, analiza rezultatelor se face
în funcţie de statusul persoanelor, în funcţie tocmai de poziţia ocupată de aceştia în structura socială.
Istoricul şi filosoful englez Thomas Carlyle (1795–1881) şi-a exprimat neîncrederea în opinia publică,
numind-o „cea mai mare mincinoasă a lumii”: istoria nu este creaţia opiniilor, a maselor, ci opera marilor
personalităţi. Opiniile oamenilor sunt doar reflexul acţiunilor suverane ale personalităţilor, ale eroilor. În
Eroii, cultul eroilor şi eroicul în istorie (On Heroes, Hero-Worship and Heroic in History, 1841), Thomas
Carlyle scria: „Toate lucrurile pe care le vedem săvârşite pe lume sunt, la drept vorbind, rezultatul material
exterior, realizarea practică şi materializarea gândurilor care sălăşluiau în Oamenii Mari trimişi în lume. Am
putea foarte bine să admitem faptul că sufletul întregii istorii ar fi istoria lor” (Th. Carlyle, 1841/1998, 17) .
În aceeaşi perioadă, publicistul şi omul politic francez Alexis de Tocqueville (1805–1859) remarca
„tirania majorităţii” în condiţiile egalităţii cetăţenilor. Într-o societate a egalităţii, indivizii şi grupurile
minoritare sunt neprotejate faţă de majoritatea dominantă. Subliniind caracterul universal al opiniei
publice, Alexis de Tocqueville apreciază că în SUA fenomenul a dobândit o dezvoltare nemaiîntâlnită.
Aici opinia publică exercită o presiune puternică, devenind o adevărată povară: „Anglo-americanii susţin
că opinia publică este judecătorul cel mai sigur a ceea ce este legal sau interzis, adevărat sau fals” (A. de
Tocqueville, 1835/1840). Pentru că, din punct de vedere social, oamenii sunt egali, gândirea lor are
valoare egală şi adevărul este dat de numărul celor care gândesc la fel. Aşa cum sublinia Elisabeth
Noelle-Neumann (1984, 91), Alexis de Tocqueville a interpretat opinia majorităţii ca opinie publică şi a
examinat rolul ei în determinarea guvernării, analizând campaniile electorale în care candidaţii la
preşedinţie se întrec a măguli dorinţele, aşteptările şi opiniile electoratului.
În continuarea acestei linii de gândire, juristul şi istoricul britanic James Bryce, rezumând principalele
caracteristici ale crezului american, a denunţat tirania opiniei publice şi fatalismul egalităţii:

1) individul are drepturi sacre;

2) sursa puterii politice este poporul;
3) toate guvernările sunt limitate de către drept şi popor;
 28

4) guvernarea locală este de preferat celei la nivel naţional;

5) majoritatea este mai înţeleaptă decât minoritatea;
6) cu cât se guvernează mai puţin, cu atât e mai bine”
(apud Huntington, 1981/1994, 38).

Tirania, susţine istoricul britanic, „constă în folosirea neadecvată a puterii de către cei mai puternici şi în
utilizarea ei pentru a face lucruri pe care cei egali nu le-ar face altora” (J. Bryce, 1888/1889, 337). James
Bryce, constatând că politica americană este determinată de opinia publică, încearcă să desluşească modul
în care ea se formează. Identifică patru faze în procesul de formare a opinie publice: evaluarea imprecisă,
cristalizarea evaluărilor, susţinerea lor publică, trecerea la acţiune, de exemplu, la vot. „Cea mai simplă
formă în care se prezintă opinia publică este aceea în care un sentiment spontan apare în mintea oamenilor şi
se revarsă de pe buzele lor” – scria James Bryce în The American Commonwealth (1888/1889, 239).
Concluzia: „forţa enormă a opiniei publice este un pericol pentru oamenii înşişi, ca şi pentru lideri lor” (J.
Bryce, 1888/1889, 352).
Sociologi de primă mărime, precum Edward A. Ross (1866–1951) sau Emory S. Bogardus (1882–
1973), au insistat asupra limitelor opiniei publice: inconsistenţă, incompetenţă, instabilitate,
superficialitate şi, mai mult decât toate, uşurinţa cu care se lasă manipulată.
Psihosociologul german Peter R. Hofstätter (1949, 96) aprecia că „a pune semn de egalitate între «vocea
poporului» şi «vocea lui Dumnezeu» constituie o blasfemie” (apud E. Noelle-Neumann, 1984, 175). În fine,
sociologul francez Gaston Berger (1957, 17) constată că „opinia publică exprimă sentimentul
incompetenţilor”. Rândurile celor care dacă nu desconsideră deschis opinia publică cel puţin manifestă
neîncredere în ea se îngroaşă – aşa cum se va vedea – cu numărul criticilor sondajelor de opinie publică,
acuzate de pseudoştiinţă, magie, desacralizarea votului, atentat la libertatea individuală, îndemn la
conformism şi tentativă de gregarizare a opiniilor (cf. G.W.F. Hegel, 1989, 10).
∗
Oprindu-ne aici cu enumerarea gânditorilor care, de-a lungul timpului, s-au referit explicit sau implicit la
opinia publică, nu este greu să constatăm cât de largă este paleta evaluărilor: de la „regina lumii” (Blaise
Pascal) la „mincinoasa lumii” (Thomas Carlyle), de la „vocea Divinităţii” (Lucius Annaeus Seneca) la
„vocea dobitoacelor” (Pierre Charon). Poate că sinteza „opinia publică este regina mincinoasă a lumii” nu
exprimă un neadevăr. Ca şi unei majestăţi, i se arată totdeauna respect, dar nu este decât rareori luată în
consideraţie de guvernanţi. Nu-i vorbă că nici majestatea sa nu spune totdeauna adevărul.
 29

3. Cunoaşterea ştiinţifică a opiniei publice

Se consideră de către unii specialişti că primele reflecţii sistematice asupra opiniei publice se regăsesc în
lucrarea Eseu asupra naturii şi originii statului (1672) de sir William Temple, care aprecia că „opinia
formează baza şi fundamentele oricărei guvernări […]. De fapt, se poate considera că orice guvern se
întăreşte sau slăbeşte în măsura în care doreşte sau diminuează încrederea de care se bucură în opinia
generală care guvernează” (apud Şt. Buzărnescu, 1997, 8). Alţi specialişti, de exemplu Arlette Farge
(1992/1994), sunt de părere că nu se poate vorbi de opinie publică înainte de jumătatea secolului al
XVIII-lea. În acea perioadă, în Franţa, imaginea regelui a încetat să mai fie legendară, populaţia
învinuind monarhia de starea de mizerie în care este obligată să trăiască (apud J.R. Beninger, 1998, 660).
Totuşi, despre cunoaşterea ştiinţifică a opiniei publice – putem să afirmăm – este deplin îndreptăţit să se
vorbească doar începând cu secolul al XX-lea.
În 1901, Gabriel Tarde (1843–1904), autorul cunoscutei lucrări Legile imitaţiei (1890), adună în volumul
Opinia şi mulţimea (1901) studiile publicate anterior în Revue de Paris (1898/1899). Gabriel Tarde este
primul care atrage atenţia asupra clivajului societăţii în publicuri. Ceea ce îi leagă pe indivizi într-un public
este starea de spirit, adică ideile teoretice comune, aspiraţiile de natură ideală, atitudinile şi sentimentele faţă
de o problemă actuală, într-un cuvânt, opiniile. După Gabriel Tarde, „Opinia este pentru public ce este
sufletul pentru corp” (apud J. Stoetzel, 1943, 13). Ca ansamblu de judecăţi asupra problemelor actuale,
opiniile rezultă din conversaţie, iar presa “nu este decât una din cauzele opiniei şi una din cele mai recente” –
era de părere Gabriel Tarde –, susţinând că „factorul de opinie (…) cel mai continuu şi universal rămâne
conversaţia” (după R. Boudon, 1992/1997, 601). Şi unde conversau oamenii în afara familiei la data când
Gabriel Tarde scria aceste rânduri? La hanuri, cârciumi şi cafenele. Astăzi se discută politică la restaurant, la
club sau în pieţe, parcuri şi grădini publice. Avem în vedere aceste instituţii sociale nu ca spaţii anonime, în
care oamenii vin şi pleacă, ci ca locuri în care interacţiunea umană este personalizată: cei ce frecventează
instituţiile amintite au un nume, adesea cunoscut de toţi ceilalţi, au tabieturi ştiute şi, de multe ori, un loc
rezervat, masa, fotoliul sau banca lor. Le putem numi pe toate acestea “locuri ale opiniei publice” şi putem
stabili un paralelism între emergenţa scrierilor despre opinia publică şi înmulţirea acestor locuri. Hans Speier
(1950) – citat de Vincent Price (1992, 9) – ne informează că la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea dobândesc proeminenţă noi instituţii sociale: cafenelele în Anglia, saloanele în Franţa
şi societăţile de comeseni erudiţi (Sprachgellschaften) în Germania. Prima “societate” în care “oamenii se
întâlneau pur şi simplu în calitatea lor de oameni” a fost fondată în 1727 la Leipzig (J. Habermas, 1962/1998,
81).
 30

Aceste locuri ale opiniei publice aparţin „sferei publice” – după expresia lui Jürgen Habermas
(1962/1998, 43), care leagă apariţia opiniei publice de ascensiunea burgheziei în Europa şi de potenţarea
sferei publice: „despre o «opinie publică» în sensul precis al cuvântului se poate vorbi de-abia în Anglia
sfârşitului de secol al XVII-lea şi în Franţa secolului al XVIII-lea”. În Anglia, pe la jumătatea secolului al
XVII-lea, rivalizând cu ceaiul, cafeaua devenise băutura obişnuită a populaţiei înstărite. La începutul
secolului al XVIII-lea existau la Londra mai mult de trei mii de cafenele, fiecare avându-şi propriii clienţi.
Aceste cafenele „nu-şi deschideau porţile numai pentru cercurile de notorietate, ci cuprindeau în primul
rând categoriile mai largi ale claselor mijlocii, chiar artizani şi negustori de mărunţişuri”. De notat că prima
cafenea a fost deschisă la Constantinopol în 1550.
Atrăgând atenţia asupra cârciumilor ca locuri în care vorbesc bărbaţii, desigur, despre politică, Antoin
Prost (1987/1997, 95) menţiona că în Franţa, în preajma primului război mondial, „exista mai mult de o
cârciumă pentru 100 de locuitori. În cel mai mic sat se găseau mai multe cârciumi şi un număr mult mai
mare în centrele muncitoreşti: una pentru 50 de locuitori”. Pentru că tavernele, cârciumile şi cafenelele
erau „adevărate aşezăminte de cultură muncitorească”, agenţii de poliţie le supravegheau permanent –
conchide istoricul francez anterior citat. Păstrând proporţiile şi adăugând „culoarea locală” (discuţiile de
la moară, de la han sau fierărie), în România interbelică lucrurile se prezentau asemănător. Astăzi,
raportul conversaţie/presă s-a inversat: presa scrisă şi audio-vizuală se află la originea opiniei publice,
având în vedere că principala funcţie îndeplinită de mass media este cea de informare (D.R. McCreary,
1997, 210). Se apreciază că opt din zece americani adulţi citesc un ziar în fiecare zi (Encarta, 1995).
Circulaţia ziarelor şi revistelor în SUA este impresionantă: în urmă cu zece ani existau o sută de cotidiane
cu un tiraj de peste o sută de mii de exemplare fiecare. Wall Street Journal, publicaţie specializată în
domeniul afacerilor, avea un tiraj de 1,9 milioane exemplare pe zi. USA Today era cotidianul de
informaţie generală cu cea mai mare circulaţie (tiraj: 1,4 milioane). Daily News, un tabloid metropolitan,
apărea în 1,3 milioane de exemplare. Se tipăreau aproximativ 1700 de ziare zilnic în 63 de milioane de
exemplare. Iată de ce presa scrisă reprezintă în SUA cu adevărat o forţă. Să ne amintim de „afacerea
Watergate” dezvăluită de Washington Post, care a condus la retragerea din funcţie a preşedintelui SUA
Richard M. Nixon (1974), care aprobase planul de spionare a opozanţilor săi politici.
În lucrările consacrate istoricului preocupărilor de cunoaştere ştiinţifică a opiniei publice pe care le-
am consultat nu se aminteşte contribuţia psihosociologului american Charles Horton Cooley (1848–
1929), care în capitolul 12 al cunoscutei sale lucrări Social Organization (1909) formulează o teorie a
opiniei publice coerent fundamentată. Teza centrală a teoriei rămâne de actualitate: „Opinia publică nu
este doar un agregat de judecăţi individuale separate, ci o organizare, un produs al cooperării şi
influenţelor reciproce” (Ch.H. Cooley, 1909, 121). Sunt de reţinut şi alte contribuţii ale celui care a
introdus în vocabularul sociologiei termenul de „grup primar”: distincţia dintre opinia publică matură şi
 31

impresia populară, superficială, schimbătoare, precum şi clasificarea – opinie generală versus opinie
specială. „Opinia publică – arată Charles Horton Cooley (1909, 126) – nu este ceva uniform, cum am
putea să credem, ci are multiple diferenţieri. Am putea distinge o opinie generală, în care aproape toţi
indivizii din comunitate iau parte, şi o infinitate de opinii speciale sau de clase de opinii – ale familiei,
clubului, clasei şcolare, partidului, sindicatului ş.a.m.d.”.
La zece ani de la apariţia lucrării lui Gabriel Tarde Opinia şi mulţimea, un alt mare precursor al
psihologiei sociale – l-am numit pe Gustave Le Bon (1841–1931) – publica lucrarea Opiniile şi credinţele
(1911), susţinând că „Oriunde nu este posibilă o demonstraţie ştiinţifică riguroasă, divergenţele de opinie
apar puzderie. Bazate în principal pe elemente afective şi mistice, ele [opiniile – n.n.] depind exclusiv de
reacţiile individuale pe care le modifică fără încetare mediul, caracterul, educaţia, interesul etc.” (G. Le
Bon, 1911/1995, 104). Chiar dacă ideile autorului celebrei lucrări Psihologia mulţimilor (1895) poartă
amprenta timpului în care au fost emise, ele merită a fi amintite nu numai pentru a cunoaşte istoria
preocupărilor de definire prin diferenţiere a opiniei publice, dar şi pentru sugestiile date oamenilor
politici. Iată, de exemplu: „sarcina arzătoare a guvernelor moderne este aceea de a face să trăiască, fără
prea mari dezacorduri, pe toţi moştenitorii unor mentalităţi atât de diferite şi, în consecinţă, atât de inegal
adaptaţi la mediul lor. Inutil să visăm a-i nivela. Lucrul acesta nu este posibil nici prin intermediul
instituţiilor, nici prin acela al legilor, nici chiar prin educaţie” (G. Le Bon, 1911/1995, 105). După
Gustave Le Bon, opiniile au în istorie o forţă creatoare.
∗
În primele decade ale secolului al XX-lea în SUA apar cele două idei fundamentale despre opinia publică: în
primul rând, necesitatea unui consens pentru a se putea postula existenţa unei opinii publice şi, în al doilea
rând, inabilitatea generală a cetăţenilor de a avea o opinie corectă despre problemele politice (J.L. Yeric şi
J.R. Todd, 1989, 10).
În această ordine de idei se cuvine a fi menţionate contribuţiile lui A.L. Lowell, care scrie lucrarea Public
Opinion and Popular Government (1913), şi a lui Wilhelm Bauer, cu a sa Die öffentliche Meinung und ihre
geschlichtlichen Grundlagen (1914). În această din urmă lucrare se apreciază că fenomenul de opinie publică
apare în societăţile urbane cu facilităţi de comunicare dezvoltate, cum au fost statele-oraş din Grecia Antică,
dar nu este exclusă emergenţa opiniei publice în societăţile rurale cu posibilităţi de comunicare rudimentare
(apud Ph.W. Davison, 1958, 91).
Ferdinand Tönnies (1855–1939), cunoscut în sociologie prin distincţia dintre „comunitate”
(Gemeindschaft) şi „societate” (Gesellschaft), care l-a făcut celebru (Gemeindschaft und Gesellschaft,
1887), are contribuţii de pionierat şi în domeniul analizei opiniei publice. În acelaşi an cu Walter
Lippmann, publică la Berlin un volum masiv (575 de pagini) cu titlul Critica opiniei publice (Kritik der
Öffentlichen Meinung). În Cuvânt înainte, fondatorul Asociaţiei sociologice germane arată că a început să
 32

scrie această carte în ianuarie 1915. Anterior, în lucrarea clasică Gemeindschaft und Gesellschaft abordase
fenomenul opiniei publice în capitolul referitor la „voinţa socială”. Este de precizat că Ferdinand Tönnies
nu face trimitere la lucrarea Public Opinion (1922) a lui Walter Lippmann, dar semnalează lucrarea lui
Gabriel Tarde L’opinion et la foule (1901). Se poate susţine, aşadar, anterioritatea preocupărilor de studiere
a opiniei publice ale lui Ferdinand Tönnies faţă de Walter Lippmann.
Lucrarea Critica opiniei publice, aşa cum rezultă chiar prin titlul ei, îşi propune să clarifice conceptul
de „opinie publică”, arătând modul greşit de înţelegere a acestui important fenomen sociologic (p. vi).
Critica opiniei publice are trei părţi (I. Conceptul şi teoria opiniei publice; II. Observaţii empirice şi
aplicaţii; III. Cazuri speciale ale opiniei publice) şi XI capitole. Se începe cu delimitările conceptuale şi
cu analiza etimologică a termenului de „meinung”, provenit din sanscrită, man semnificând conştiinţă
(bewusst sein) şi verbul derivat manyatê (a gândi). Se face trimitere la denumirea latină a fenomenului:
„opinio” şi la expresiile „bene opinari” şi „male opinari”, specificându-se că a opina înseamnă a exprima
o părere bună sau rea despre o persoană, un grup de persoane sau un lucru sau despre un complex de
lucruri, a estima (p. 19). Ferdinand Tönnies subliniază că această părere nu rezultă din examinarea,
observarea şi cercetarea prealabilă, ci influenţează impresia despre respectivele persoane sau lucruri (p.
11). Înţelesul pe care Ferdinand Tönnies îl dă termenului de „public” şi-a păstrat valabilitatea şi azi:
„Publicul este o mulţime de oameni – bărbaţi şi femei – reunită, înainte de toate, spaţial, de exemplu, la
teatru; oameni foarte diferiţi, dar care au ocazia să susţină împreună aşteptările şi interesele lor” (p. 83).
Sunt de reţinut şi distincţia între „publicul de ascultători” (de exemplu, la programele radio) şi „publicul
de privitori” (de exemplu, la spectacolele de pantomimă), precum şi analiza „marelui public” (de
exemplu, cititorii unui ziar).
Ferdinand Tönnies raportează opinia publică la cele două stadii de evoluţie a traiului laolaltă al
oamenilor: „comunitatea” şi „societatea” şi tratează opinia publică drept o formă a „voinţei sociale”.
Distinge şase forme ale voinţei sociale în cele două stadii (Tabelul 3.1).

Tabelul 3.1. Formele voinţei sociale (după F. Tönnies, 1922/1981, 219)

A. Comunitate B. Societate
a) Judecăţi d) Contract
b) Datini e) Lege
c) Credinţe f) Învăţământ
aa) Armonie dd) Convenţie
bb) Obiecei ee) Legislaţie
cc) Religie ff) Opinie publică
Notă. Literele a – f semnifică formele elementare

În concepţia lui Ferdinand Tönnies toate aceste forme sunt legate între ele. Formele A sunt originare şi
corespund „voinţei individuale, organice”, iar formele B „voinţei raţionale” (Kürwillens). Caracteristicile
opiniei publice, după clasicul sociologiei germane, sunt: 1) nestatornicia; 2) pripeala; 3) superficialitatea;
 33

4) credulitatea; 5) prejudecata; 6) persistenţa şi încăpăţânarea; 7) personificarea; 8) influenţabilitatea

(idem, pp. 245-250).
Kritik der Öffentlichen Meinung este o lucrare de erudiţie, impresionantă prin viziunea sociologică,
integralistă şi istorică asupra opiniei publice şi a puterii ei în societăţile capitaliste avansate ale timpului
(SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania). În capitolul ultim al lucrării, Ferdinand Tönnies conchide:
„Viitorul opiniei publice este viitorul culturii” (idem, p. 569).
Jurnalistul american Walter Lippmann (1889–1974) a contribuit semnificativ la studiul opiniei publice.
Elisabeth Noelle-Neuman (1980/2004, 181) consideră totuşi că lucrarea sa, Public Opinion (1922), „Deşi
conţine sintagma ’opinie publică’ în titlu, are, în mod bizar, puţin de-a face în mod direct cu această temă”,
iar „definiţia pe care o dă opiniei publice se numără printre puţinele pasaje slabe ale cărţii”. Iată cum
defineşte Walter Lippmann opinia publică: „Imaginile mentale pe care şi le construiesc oamenii, imaginile
despre ei înşişi, despre alţii, despre nevoile, intenţiile şi relaţiile lor sunt opiniile lor publice. Acele imagini
care reprezintă baza acţiunilor grupurilor de indivizi sau a indivizilor care acţionează în numele grupurilor
sunt Opinia Publică cu majuscule” (W. Lippmann, 1922/1997, 18). Oarecum maliţios, autoarea Spiralei
tăcerii conchide: „Încheind lectura cărţii, ne vine să spunem: Tot nu m-am lămurit ce este opinia publică”.
Cu toate acestea, contribuţiilor lui Walter Lippmann îi alocă mai multe pagini decât lui Alexis de
Tocqueville, cam tot atâtea cât şi lui Jean-Jacques Rousseau. Chiar definţia citată nu este nesemnificativă:
relevă elementul cognitiv din cadrul opiniei publice şi legătura dintre opinia publică şi acţiunea socială.
Personal, consider că relevarea rolului stereotipurilor (imagini în mintea noastră) în constituirea opiniei
publice are o importanţă capitală pentru înţelegerea fenomenului opiniei publice. Nu mai puţin important mi
se pare discursul lui Walter Lippmann referitor la „pseudo-environment” (Capitolul 1, intitulat The world
outside and the pictures in our head). Pentru că lumea reală este extrem de complexă şi într-o permanentă
schimbare, oamenii nu reuşesc să se informeze şi să reflecteze direct asupra lucrurilor, oamenii judecă
reprezentările pe care le au despre lucruri, nu propriu-zis lucrurile. Imaginile din mintea noastră nu sunt
copii ale realităţii, ci modele simplificate ale ei, care se interpun între noi şi lucruri. Noi răspundem
comportamental nu factorilor din mediul exterior, ci imaginilor din mintea noastră, pseudo-environment-
ului. „Analistul opiniei publice trebuie să înceapă prin a recunoaşte relaţia triunghiulară dintre scena
acţiunii, imaginea acestei scene şi răspunsul indivizilor la imaginea construită de ei înşişi despre scena
acţiunii” (W. Lippmann, 1922/1997, 11).
Imaginile din mintea noastră reflectă imperfect lumea în care trăim, dar ele ne influenţează
sentimentele şi acţiunile. Trăim într-un spaţiu limitat al Terrei, dar opiniile noastre acoperă un spaţiu larg,
perioade lungi de timp, un număr mare de lucruri, pe care nu le putem observa direct. Experienţa noastră
cu lucrurile este, în principal, indirectă. Gânditorul politic şi jurnalistul american, referindu-se la opinia
publică, reia mitul peşterii lui Platon, apreciind că publicul larg, cetăţenii nu au abilitatea de a cunoaşte
 34

problemele complexe ale guvernării. Ei au însă facultatea de a opina asupra tuturor lucrurilor, chiar dacă
experienţa şi cunoştinţele lor sunt reduse. „Noi vorbim despre lucruri înainte de a le vedea. Noi ne
imaginăm multe lucruri înainte de a avea o experienţă cu ele” – remarcă Walter Lippmann (1922/1997,
59).
Pe baza experienţei sale vaste de jurnalist cu spirit de observaţie fin, Walter Lippmann intuieşte
importanţa pentru democraţie a sondajelor de opinie cu mai mult de un deceniu înainte de a fi fost înfiinţat
Institutul American de Opinie Publică (AIPO) şi anticipează teoria „pazei la barieră” (gatekeeping), arătând
că „orice ziar este rezultatul unei întregi serii de selecţii” a informaţiilor pe care editorialiştii le fac în funcţie
de conţinutul ştirilor (claritate, noncontradicţii, surpriză) şi impactul psihologic probabil asupra cititorilor
(apropierea spaţială şi psihologică, interesele etc.). Jerry L. Yeric şi John R. Todd (1989, 12) arătau că
„opera lui Lippmann serveşte ca punte de legătură spre studiul modern al opiniei publice”.
Consider că un rol asemănător îl are şi lucrarea lui Edward L. Bernays Crystallizing Public Opinion
(1923). Creatorul profesiei de „consilier în relaţiile publice”, Edward L. Bernays, este şi unul dintre
pionierii teoretizării opiniei publice. Pornind de la ideea că un consilier de relaţii publice „lucrează cu
acel material vag, puţin înţeles, nedefinit, numit opinie publică”, autorul lucrării anterior citate face o
analiză a opiniei publice sub raportul structurii, al naturii ei fluctuante şi al caracterului interacţiunilor
care contribuie la crearea ei, analiză care îşi păstrează în bună măsură şi azi valabilitatea. De exemplu,
aprecierea că opinia publică rezultă din interacţiunile consensuale şi conflictuale ale opiniilor individuale
este în prezent cvasiunanim acceptată. În urmă cu un secol, era o noutate.

CRISTALIZAREA OPINIEI PUBLICE

Opinia publică este termenul care defineşte un grup difuz, nestatornic şi schimbător de judecăţi individuale.
Opinia publică este rezultanta opiniilor individuale – când consensuale, când conflictuale – ale oamenilor care
alcătuiesc societatea sau orice grup social. Pentru a înţelege opinia publică, trebuie să ne întoarcem asupra
individului care face parte din grup.
Gândirea individului obişnuit este formată dintr-o masă de judecăţi asupra majorităţii subiectelor care intră în
contact cu viaţa sa psihică sau mentală. Deşi aceste judecăţi sunt instrumentele existenţei sale zilnice, ele nu se
sprijină pe cercetări sau deducţii logice, ci sunt, cel mai adesea, expresii dogmatice acceptate sub autoritatea
părinţilor, profesorilor, bisericii şi liderilor sociali, economici şi de altă natură [...].
Consilierul în relaţii publice trebuie să se confrunte cu faptul că o persoană care ştie puţine lucruri despre un
anumit subiect îşi formează aproape invariabil judecăţi clare şi categorice în legătură cu acestea.
„Dacă examinăm compoziţia mintală a omului obişnuit – afirmă William Trotter – vom observa că [...]
majoritatea opiniilor [referitoare la originea şi natura universului, la buna guvernare, strategiile militare, consumul
de alcool, asupra comerţului, predării limbii greceşti etc. – n.n.] nu au o bază raţională, atâta timp cât multe dintre
ele privesc probleme care, din punctul de vedere al experţilor, sunt încă nerezolvate; [...] este clar că pregătirea şi
experienţa omului obişnuit nu îl îndreptăţesc să aibă vreo opinie asupra lor. Metoda raţională folosită adecvat
duce la concluzia că în legătură cu cele mai multe dintre aceste întrebări ar trebui să aibă o singură atitudine – să
se abţină”.

Edward L Barnays, Cristalizarea opiniei publice, Bucureşti, Editura Comunicare.ro., 1923/2003, 74.
 35

Margaret Mead (1901–1978) a pus în evidenţă mecanismele opiniei publice în societăţile primitive,
identificând trei tipuri de accente (emphasis) în relaţia dintre organizarea politică şi opinia publică. În studiul
Mecanisme ale opiniei publice la populaţiile primitive (Public opinion mechanisms among primitive peoples,
1937), „maica lumii”, cum a fost supranumită peste ani antropologul american Margaret Mead, îşi exprimă
convingerea că studiul societăţilor primitive poate contribui la înţelegerea proceselor şi instituţiilor din
societăţile moderne, dat fiind că astfel de societăţi prezintă forme simple, coerente ale fenomenelor, pe care
cercetătorii le pot mai uşor surprinde în întregul lor. Este şi cazul opiniei publice. Cele trei tipuri la care se
referă autoarea se departajează după întrebările pe care şi le pun oamenii când sunt încălcate normele
colectivităţii, când trebuie luate decizii în legătură cu proceduri sau acţiuni viitoare.
Primului tip îi este proprie întrebare: „Ce trebuie să simt personal în legătură cu aceasta?”. Arapesh, un
trib de pigmei din Noua Guinee, ilustrează cum nu se poate mai bine acest tip de relaţie dintre opinia publică
şi organizarea politică (în forma ei rudimentară). Trăind în aşezări muntoase relativ mici, fără forme politice
instituţionalizate, în absenţa unor obiceiuri bine cristalizate, indivizii arapesh îşi ajustează opiniile şi
comportamentele în funcţie de opiniile celorlalţi membri ai tribului. A gândi şi acţiona la fel ca toţi este
formula după care se conduc pigmeii din Noua Guinee. „Se poate spune că o astfel de societate reprezintă
importanţa opiniei publice la maximum” (M. Mead, 1937, 9).
Cel de-al doilea mod de desfăşurare a proceselor de opinie publică este propriu societăţilor organizate pe
„bază duală”, în care se pune întrebarea: „Ce gândeşte grupul din care fac parte?”. Dacă grupul de
apartenenţă are o atitudine favorabilă faţă de o problemă sau alta, atunci şi eu voi adopta aceeaşi atitudine.
Într-o astfel de societate, cum a întâlnit Margaret Mead la populaţia Iatamul din Noua Guinee, nu contează
opinia personală, ci părerea grupului. Indivizii acţionează ca membri ai clanului, ai totemului, ai clasei de
vârstă etc. „Societăţile de tip II sunt mai puternic organizate şi au forme culturale care cer ca în legătură cu o
problemă actuală indivizii să acţioneze laolaltă în grup, nu pentru că ei ar avea o opinie referitoare la
respectiva problemă, ci pentru că ei au sentimentul de devotament faţă de grupul formal” (idem, 10). Nu
recunoaştem în sistemul dual mentalitatea de partid din societăţile moderne? Ce fac, de exemplu, purtătorii
de cuvânt ai formaţiunilor politice, ca şi membrii de partid de rând? Susţin poziţia partidului nu pentru că au
totdeauna argumente şi cred în ele, ci pentru că aceasta este poziţia partidului.
Al treilea tip de raporturi între opinia publică şi organizarea politică a societăţii nu lasă opiniei indivizilor
câmp de manifestare. Ei nu sunt conduşi în poziţia pe care o adoptă nici de implicarea emoţională, ca în tipul
I, nici de loialitate, cum se întâmplă în tipul II, ci de presiunea conservării unui model impersonal. Tipului III
îi este specifică întrebarea: „Care este locul acţiunii propuse în pattern-ul deciziilor noastre şi în sistemul
tradiţional al comportamentelor?”. La populaţia din Bali – dată ca exemplu pentru tipul III – regulile de
 36

comportare sunt în cea mai mare parte fixate, indivizii fiind simple fise, lipsite de valoare. Balinezii au o
mentalitate fatalistă, indivizii fiind total neputincioşi în faţa unei situaţii conflictuale.
Margaret Mead (1937, 15) recunoaşte că tipologia pe care a creat-o nu este mutual exclusivă şi
exhaustivă. Există societăţi în care relaţia dintre opinia publică şi sistemul politic se plasează între tipurile
amintite. Ca exemplu ia populaţia Zuni care se plasează între sistemele din Iatamul şi Bali. Aici se întâlneşte
un model combinatoriu difuz de opinie publică.

O încercare de identificare a legilor opiniei publice

Spre jumătatea secolului trecut, Hadley A. Cantril (1906–1969) a formulat mai multe aşa-zise „legi ale
opiniei publice”, de fapt generalizări empirice, pe care consider util să le prezint în încheierea acestui
capitol, deşi întreprinderea lui Hadley Cantril (1947, 220-230) nu a fost scutită de unele critici, mai mult
sau mai puţin îndreptăţite.

• Opinia publică este foarte sensibilă la evenimentele importante.

• Evenimentele de intensitate neobişnuită pot bascula temporar opinia publică de la o
extremă la alta. Opinia nu se stabilizează cât timp implicaţiile evenimentelor sunt
percepute din perspective diferite.
• Opinia publică este, în general, determinată mai puternic de fapte decât de vorbe – dacă
nu cumva respectivele vorbe sunt ele însele interpretate ca “evenimente”.
• Enunţurile verbale şi planurile de acţiune au importanţă maximă dacă opinia este
nestructurată, dacă oamenii sunt sugestibili şi dacă ei caută anumite interpretări din
partea unei surse demne de încredere.
• În general, opinia publică nu influenţează apariţia evenimentelor; ea doar reacţionează
când evenimentele apar.
• Din punct de vedere psihologic, opinia este fundamental determinată de interesul propriu.
• Evenimentele, cuvintele şi alţi stimuli afectează opinia numai dacă este percepută relaţia
cu propriul interes.
• Opinia nu rămâne neschimbată timp îndelungat decât dacă oamenii simt că interesul lor
este implicat sau dacă opinia – exprimată în cuvinte – este susţinută de evenimente.
• Dacă interesul propriu este implicit, opiniile nu sunt uşor de schimbat.
• Când interesul propriu este implicit, opinia publică în democraţie este, probabil, înaintea
politicii oficiale.
• Dacă o opinie este însuşită de o majoritate fragilă sau nu este structurată solid, un fapt
relevant tinde să schimbe opinia în direcţia acceptată.
• În situaţii critice, oamenii devin mai atenţi la modul de conducere – dacă au încredere în
lideri, îi susţin mai mult decât de obicei; dacă nu au încredere, devin mai puţin
îngăduitori faţă de conducere decât de obicei.
• Oamenii sunt mai puţin şovăielnici în deciziile critice referitoare la lideri dacă ei simt că
şi alţii au opinii asemănătoare.
• Oamenii au opinii diferite şi sunt capabili să-şi formeze mai uşor opinii despre scopuri
decât despre modalitatea de atingere a scopurilor.
• Opinia publică, asemenea opiniilor individuale, este influenţată de dorinţe. Şi dacă opinia
se bazează în principal pe afecte, nu pe informaţie, atunci ea se schimbă, probabil, o dată
cu evenimentele.
• În general, dacă în democraţie oamenii au oportunităţi educative şi acces la informaţii,
opinia publică revelează cunoaşterea puternică a simţului comun. Cu cât oamenii
 37

informaţi sunt mai puternic implicaţi în evenimente şi îşi susţin interesele lor, cu atât mai
probabil opinia lor va fi mai asemănătoare cu opinia obiectivă a experţilor.

Chiar dacă „legile opiniei publice” formulate de Hadley Cantril şi reproduse în această lucrare după Scott M.
Cutlip şi Allen H. Center (1952/1982, 133) se bazează pe sondajele de opinie realizate în urmă cu o jumătate
de secol şi exprimă nivelul cunoaşterii la acea dată, ele au nu numai o valoare de istorie a ştiinţei, ci şi una
explicativă actuală, aproximând destul de corect procesele de formare şi de schimbare a opiniei publice.
 38

4. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea psihologică a opiniei

publice

Vincent Price atrăgea atenţia asupra faptului că opinia publică poate fi abordată fie la nivelul proceselor
psihice individuale, fie la nivelul proceselor psihice colective: „Probabil, o bifurcare a câmpului de
cercetare este inevitabilă” (V. Price, 1992, 73, apud H. Schuman, 1998, 433). Cu alte cuvinte, ni se
propune un model bifactorial al opiniei publice.
Alţi specialişti ai domeniului iau în considerare o perspectivă trifactorială asupra opiniei publice.
Astfel procedează Irving Crespi (1997). Reputatul cercetător american al opiniei publice – Irving Crespi
are o experienţă de peste patruzeci de ani în cercetarea opiniei publice, dintre care douăzeci de ani în staff-
ul Gallup Poll – construieşte un “model interactiv complex” al opiniei publice, luând în discuţie trei
dimensiuni, trei probleme care ar trebui să ne preocupe: 1) cum se formează şi cum se schimbă opiniile
individuale; 2) cum devin aceste opinii individuale opinie publică; 3) cum influenţează opinia publică
guvernarea. Fostul preşedinte al Asociaţiei Mondiale pentru Cercetarea Opiniei Publice (AAPOR)
consideră că fiecărei dimensiuni a proceselor opiniei publice îi corespund subprocesele: a) tranzacţiile
individului cu mediul social în care trăieşte; b) comunicarea dintre indivizi şi colectivităţile din care face
parte; c) legitimarea politică a forţei colective emergente – opinia publică (I. Crespi, 1997, 1). Irving
Crespi conceptualizează opinia publică drept un „proces interactiv tridimensional”.
Independent de autorul citat, am gândit opinia publică tot în perspectiva unui model tridimensional,
dar oarecum diferit. Am considerat că procesul complex al opiniei publice se dezvăluie doar printr-o
abordare multidisciplinară, luându-se în calcul: 1) dimensiunea psihologică; 2) dimensiunea
psihosociologică; 3) dimensiu-nea sociologică (S. Chelcea, 2000, 23-66). Voi examina pe rând fiecare
dintre aceste dimensiuni, făcând precizarea că dimensiunea sociologică a modelului include ca
subdimensiune relaţia dintre opinia publică şi puterea politică.
Din punct de vedere psihologic, interesează cum se formează opiniile la nivel individual. Ce s-a spus
despre reprezentările sociale – a se vedea Adrian Neculau (1995/1997, 9) – este în bună măsură valabil şi
pentru opinia publică: „reprezentările sociale desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realităţii, o
situare în lumea valorilor şi o interpretare proprie dată acestei lumi. Nici gândire obiectivă, «ştiinţifică», nici
«reflectare afectivă a realităţii»: o refacere, o reconstrucţie a mediului prin prisma filosofiei de viaţă a
individului, o instanţă intermediară între percepţie, informaţie, atitudine şi imagine”.
 39

Ca şi în cazul reprezentărilor, nu există opinii fără obiect. Nu orice obiect generează însă opinii. Serge
Moscovici (1961) a relevat trei condiţii necesare pentru apariţia unei reprezentări sociale: dispersia
informaţiei (datorată complexităţii obiectului), focalizarea (datorată poziţiei specifice a grupului faţă de
obiectul reprezentării) şi presiunea la inferenţă (raportată la necesitatea oamenilor de a produce conduite şi
discursuri coerente în legătură cu obiecte pe care nu le cunosc destul de bine). Pierre Moliner (1995/1997,
145), după care am reprodus condiţiile mai sus enumerate, constatând lipsa de rigoare în explicarea
obiectelor de reprezentare, formulează cinci întrebări în legătură cu ele: 1) Ce obiecte de reprezentare? 2)
Pentru ce grupuri? 3) Cu ce scopuri? 4) În raport cu cine? 5) Reprezentare sau ideologie? Fără a intra în
detalii, remarc faptul că aceste întrebări se impun şi în analiza obiectelor generatoare de opinie publică. O
discuţie între specialişti privind relaţia dintre opinia publică şi reprezentările sociale ar fi mai mult decât bine
venită.
Revenind la teza că „nu există opinii fără obiect”, împrumutată din teoria reprezentărilor sociale de la
Denise Jodelet (1989, 37), observăm că opiniile apar ca răspuns la un stimul social (fenomen social, obiect
investit cu valoare simbolică, persoană, grup uman etc.). Răspunsul este mediat de cogniţii şi afecte
(Figura 4.1).

Raţiune

Percepţii Cogniţii

Stimuli Răspunsuri
favorabile
Afectivitate

Fig. 4.1. Formarea opiniilor ca răspunsuri verbale (după Hennessy, B., 1965/1981, 119)

În conformitate cu descrierea fenomenologică a opiniei publice realizată de Gaston Berger (1957, 14),
trebuie subliniat că opinia publică este, în primul rând, un fapt de conştiinţă, o judecată: „Ea traduce un
raţionament şi esenţa ei este de a afirma”. O serie de lucrări de dată relativ recentă (R. Hinckley, 1992;
B.I. Page şi R.Y Shapiro, 1992; B.M. Russett, 1990; J. Wittkopf, 1990) accentuează raţionalitatea opiniei
publice, caracterul ei „chibzuit” (reasonableness). Benjamin I. Page şi Robert Y Shapiro (1992), analizând
tendinţa preferinţelor politice ale americanilor pe o perioadă de cincizeci de ani, constată că „preferinţele
politice colective sunt predominant raţionale, în sensul că sunt [...] în general stabile, că formează pattern-
uri coerente şi mutual consistente, intern noncontradictorii, că schimbarea lor se realizează într-o direcţie
predictibilă şi că această schimbare constituie o adaptare sensibilă la noile condiţii şi informaţii care sunt
 40

comunicate publicului” (B.I. Page şi R.Y. Shapiro, 1992, XI, apud M. Nincic, 1992, 775). În concepţia lui
Benjamin I. Page şi Robert Y. Shapiro, adecvarea, coerenţa, stabilitatea şi sensibilitatea sunt dimensiunile
raţionalităţii opiniilor politice, fapt pentru care îşi intitulează lucrarea The Rational Public (1992). O astfel
de imagine despre public contravine simţului comun, care asociază direct publicul cu emoţionalitatea şi
opinia publică cu instabilitatea. Cei doi autori afirmă: „opinia publică este ... stabilă (totuşi, nu de
neschimbat), plină de înţeles şi, prin aceasta, raţională” (ibidem). Benjamin I. Page şi Robert Y. Shapiro
îşi bazează aserţiunile lor pe analiza secundară a unui număr de aproximativ 10000 de întrebări din
sondajele de opinie publică realizate în SUA între anii 1935 şi 1990. Circa 1000 de întrebări au apărut de-a
lungul acestui interval într-o formulare identică. În mai mult de jumătate din cazuri (58%) răspunsurile la
aceste întrebări au rămas relativ neschimbate (diferenţele fiind mai mici de 6%). Schimbările de opinie au
fost rare: doar în 73 din cazuri au apărut diferenţe mai mari de 20 la sută.
Opinia publică este legată de gândirea şi de sentimentele publicurilor şi apare ca ansamblu al
„opiniilor exprimate deschis” (overt opinions) când membrii publicurilor iau act de apariţia unei probleme
sociale sau ca sumă a răspunsurilor la diferite întrebări, ca în cazul sondajelor de opinie publică. Gaston
Berger se întreabă, desigur retoric: ce se întâmplă cu opinia publică atunci când este supusă sondajului? Se
ştie că priza de conştiinţă a sentimentelor generează noi sentimente, care pot influenţa răspunsurile la un
chestionar. Sociologul francez anterior citat consideră că sondajele de opinie nu creează în nici un caz
opinia publică.
Dat fiind faptul că opiniile sunt, în ultimă instanţă, judecăţi, raţionamente, este necesar să vedem cum
procesează oamenii în mod spontan informaţiile sociale, cu alte cuvinte, să analizăm legătura dintre opinia
publică şi cogniţia socială.
Cogniţia socială i-a preocupat prea puţin pe specialiştii în cercetarea opiniei publice, dat fiind şi faptul
că psihologia cogniţiei sociale s-a conturat abia în ultimele două decenii, în ciuda contribuţiei unor
precursori iluştri, precum Kurt Lewin (1890–1947) şi Fritz Heider (1896–1988).
Se spune adesea că trăim în plină „revoluţie cognitivă”. Ce înseamnă aceasta şi cum se repercutează
asupra cercetării opiniei publice? Trecând peste faptul semnalat de Serge Moscovici (1982/2001, 55) că în
legătură cu evoluţia cunoaşterii în psihologie se utilizează abuziv termenul de „revoluţie”, să vedem ce se
înţelege prin celălalt termen al sintagmei, cel de „social”, de care, de asemenea, se face abuz. Gândirea
este socială. Socială este şi memoria. La fel percepţia, ca să nu mai vorbim de atitudini. Merită să stăruim
puţin asupra asocierii cuvântului „social” termenilor prin care se designează procese psihice. Nu tot ce are
ca „obiect” persoana sau relaţiile sociale fac legitimă determinarea ca social a procesului luat în discuţie.
Aşa cum remarca Serge Moscovici (1982/2001, 55), „Nu natura obiectului diferenţiază socialul de non-
social, ci raportarea faţă de acesta”. Cogniţia este socială în măsura în care se ia în considerare
 41

influenţarea ei de către relaţiile interpersonale şi intergrupale. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
atitudini, percepţii sau despre memorie.
„Studiul cunoaşterii sociale (structura şi conţinutul ei) şi al proceselor cognitive (incluzând
achiziţionarea, reprezentarea şi prelucrarea informaţiilor) oferă cheia pentru înţelegerea comportamentului
social şi a factorilor care îl mediază” – apreciază Neill Macrae şi Miles Hewstone (1995, 535). Între aceşti
factori se numără şi opinia publică. Modul cum îşi reprezintă oamenii lumea în care trăiesc, felul în care se
percep pe ei înşişi şi pe alţii, ca actori sociali, sunt probleme de cercetare care se înscriu în perimetrul
cogniţiei sociale, cogniţie ce se particularizează prin legi şi procese diferite de cele ale cogniţiei generale (a
naturii) şi ale cunoaşterii ştiinţifice. În literatura psihosociologică din România, cogniţia socială a fost
prezentată aprofundat în mai multe studii şi lucrări (R.J. Bogdan, 1994/1998; W. Doise, J.-C. Deschamps şi
G. Mugny, 1979/1996; E. Drozda-Senkowska, 1997/1998; P. Iluţ, 2000; M. Miclea, 1994; R.B. Sanitioso,
M.M. Brown şi O. Lungu, 1999). Pe plan mondial sunt citate lucrările fundamentale care au revoluţionat în
ultimii ani psihologia socială (S.T. Fiske şi G. Taylor, 1991; H.R. Markus şi R.B. Zajonc, 1985). Nu-mi
propun decât să evidenţiez elementele care permit înţelegerea caracterului raţional al opiniilor, pentru că
dincolo de multitudinea definiţiilor, două elemente sunt comune: opiniile au de-a face cu o problemă
controversată şi opiniile sunt susceptibile de o justificare raţională (T.H. Qualter, 1993/1994, 431).

Teoriile „Implicite”

Oamenii judecă evenimentele sociale şi îi percep pe ceilalţi, ca şi pe ei înşişi, pe baza unor teorii
„implicite”. Astfel, ei îşi justifică acţiunile şi tot cu ajutorul lor identifică, în mod eronat de multe ori,
cauzele comportamentelor umane, ale situaţiilor cotidiene şi ale problemelor sociale. La nivelul simţului
comun, ei nu ajung totdeauna la adevăratele cauze ale fenomenelor. Rasyd Bo Sanitioso, Mark M. Brown
şi Ovidiu Lungu (1999, 2) relatează despre un experiment care ilustrează limitele teoriilor simţului comun:
unuia dintre participanţii în stare de hipnoză i s-a dat „ordinul” ca, la ieşirea din transă, să meargă pe jos
ca un câine. Când a fost întrebat de ce merge aşa, a răspuns: „Cred că mi-a scăpat ceva pe jos”. În viaţa de
zi cu zi, de multe ori procedăm în acelaşi fel: nu cunoaştem cauzele reale ale opţiunilor şi
comportamentelor noastre şi ale altora, dar ne pronunţăm despre ele, emitem opinii. Psihosociologii
cognitivişti încearcă să afle tocmai motivele reale, nu justificările comportamentelor sociale. Acest lucru
(lipsa congruenţei dintre motivul real al comportamentelor, atitudinilor şi opiniilor şi justificarea lor
publică) are implicaţii dintre cele mai importante în sondarea opiniei publice. Este vorba despre statutul
întrebărilor „De ce?”. Prin astfel de întrebări nu aflăm motivaţia, ci abilitatea oamenilor de a-şi justifica
raţional comportamentele şi preferinţele. Problema este mai profundă şi impune un răspuns la o întrebare
fundamentală: este omul o fiinţă raţională sau o fiinţă raţionalizatoare? Înclin să cred că suntem mai
 42

degrabă fiinţe raţionalizatoare, decât automate care produc răspunsuri comportamentale totdeauna în acord
cu logica formală.
În ceea ce priveşte cogniţia socială s-au formulat în timp trei teorii: „omul de ştiinţă ingenuu”,
„consistenţa”, „leneşul cognitiv”. Mă voi opri în acest context (al dimensiunii psihologice a opiniei
publice) doar la ultimele două teorii menţionate. Teoriile „consistenţei” vor fi prezentate în capitolul
despre atitudinile sociale, mai precis, când se va analiza schimbarea atitudinală şi, implicit, a opiniilor.

Teoria „Omul de ştiinţă ingenuu”

Această teorie, numită şi a „micului savant” sau a „savantului naiv”, porneşte de la asumpţia că oamenii,
în viaţa lor de zi cu zi, procedează asemenea savanţilor, căutând cauza fenomenelor şi fiind capabili să
prelucreze informaţiile relevante. Dar de ce este „naiv” savantul de pe stradă? Pentru că el nu gândeşte
logic, apelând la sofisme şi comiţând astfel numeroase erori, lucru uşor observabil în cazul opiniilor pe
care le emite spontan. Oamenii caută informaţii care să le confirme opiniile şi nu iau în seamă informaţiile
care ar putea să le contrazică. Mai mult, o dată ce ne-am format o opinie, ca „savanţi naivi” avem tendinţa
de a o păstra nealterată, în ciuda unor dovezi care ar putea să ne arate netemeinicia ei. L.J. Chapman şi J.P.
Chapman (1967) au studiat printre primii acest fenomen atât de frecvent întâlnit. Iată: la începutul anului
curent (2002) într-unul din ziarele bucureştene, pe o pagină întreagă directorul respectivului cotidian
dezvăluia josnicia, mizeria morală a unui ziarist care, după ce a fost ajutat financiar de către un
controversat om de afaceri, implicat în falimentarea Băncii Română de Scont, i-a sedus soţia şi l-a
denunţat la poliţie pentru nereguli financiare. La scurt timp, acelaşi director de ziar îşi anunţa cititorii că a
fost dezinformat şi ceea ce a scris anterior nu este adevărat. Credeţi că oamenii şi-au schimbat opinia
despre cel catalogat pe baza primelor informaţii drept imoral? Foarte probabil, nu. Şi aceasta pentru că
avem tendinţa de a ne conserva opiniile odată formate, fiind impermeabili la informaţiile care le contrazic.
Cât adevăr conţine afirmaţia „Calomniaţi, calomniaţi – ceva tot rămâne” ne-am putut convinge mulţi
dintre noi, victime ale unor articole de presă abjecte.
Teoriile „atribuirii” au fost iniţiate de Fritz Heider (1958) şi dezvoltate de Edward E. Jones şi K.L.
Davis (1965) şi apoi de către mulţi alţii. Aceste teorii „ne permit să explicăm comportamentele noastre şi
pe ale celorlalţi […] pe baza relaţiilor de cauzalitate pe care le stabilim între diferitele elemente şi
evenimente din câmpul psihologic” (J.-C. Deschamps, 1978/1996, 160).
Miles Hewstone (1995, 66-71) consideră că în domeniul atribuirii s-au conturat patru teorii: a) teoria
„cauzalităţii fenomenologice”; b) teoria “inferenţa corespondenţei”; c) teoria “covarianţei”; d) teoria
„motivaţie şi emoţie”. Fiecare dintre cele patru teorii ne ajută, într-o măsură sau alta, să înţelegem cum
judecă oamenii, cum îşi formează opinii despre alte persoane sau entităţi sociale. Le voi prezenta în
ordinea cronologică a lansării lor, fără nici o intenţie de ordonare evaluativă.
 43

Teoria „Cauzalitatea fenomenologică”

Teoria „cauzalitatea fenomenologică” a fost formulată de către Fritz Heider (1958). Această teorie se
fondează pe următoarele idei:

1) oamenii au tendinţa de a considera comportamentele ca fiind stabile, predictibile şi

controlabile;
2) între „cauzele personale” şi „cauzele situaţionale” există o distincţie clară;
3) când fac inferenţe cauzale asupra comportamentelor, oamenii au predilecţie pentru luarea
în considerare a „dispoziţiilor personale”;
4) în mod spontan, oamenii aplică în atribuirea cauzalităţii „principiul diferenţei” din logica
lui John Stuart Mill (Fritz Heider îl denumeşte „principiul covariaţiei”).

Teoriei „cauzalitatea fenomenologică” i se poate reproşa – aşa cum remarcă Miles Hewstone (1995, 67) –
că introduce o distinţie prea tranşantă între „atribuirile interne” şi „atribuirile externe”, în condiţiile în care
dispoziţiile personale sunt influenţate de factori externi, iar factorii externi sunt condiţionaţi de dispoziţiile
personale. Cu toate acestea, teoria lui Fritz Heider are o putere de explicaţie apreciabilă. Ea a generat
experimente ingenioase şi a deschis perspectiva altor teorii privind fenomenul atribuirii.

Teoria „Inferenţa corespondenţei”

Noi facem atribuiri cauzale pornind de la observarea comportamentelor, dar pentru ca să putem deduce
intenţiile subiacente trebuie să fie îndeplinite trei condiţii:

1) actorul social să fie conştient de efectele acţiunii sale;

2) să aibă capacitatea de a realiza respectiva acţiune;
3) să aibă libertatea de alegere (respectivul comportament să decurgă din voinţa actorului
social, nu din constrângeri externe).

După Jean-Claude Deschamps (1978/1996, 161), „procesul de atribuire s-ar desfăşura în modul următor:
1) subiectul observator reperează efectele unei acţiuni; 2) el compară aceste efecte cu efectele acţiunilor
posibile, dar nerealizate de către subiectul activ, pentru a determina efectele comune şi cele specifice; 3) în
fine, el atribuie, adică stabileşte o corespondenţă între o acţiune şi o dispoziţie, bazându-se pe efectele
specifice acţiunii alese şi pe efectele acţiunii respinse”. Aceasta este esenţa teoriei „inferenţa
corespondenţei” (dintre comportamentul observat şi trăsăturile de personalitate ale actorului social).
Edward E. Jones şi K.L. Davis (1965), cărora le datorăm teoria „inferenţa corespondenţei”, au făcut
câteva precizări importante pentru înţelegerea modului de stabilire a corespondenţei şi, adăugăm noi,
pentru descifrarea procesului psihologic de formare a opiniilor referitoare, să spunem, la doi sau mai mulţi
 44

candidaţi în alegerile prezidenţiale. Modelul teoretic ia în considerare analiza efectelor noncomune şi

analiza dezirabilităţii sociale pentru a arăta cum folosesc oamenii informaţiile la nivelul simţului comun:
cu cât efectele noncomune sunt mai puţine şi cu cât comportamentul este mai indezirabil social, cu atât
riscul de a face evaluări eronate este mai mic şi încrederea în propriile judecăţi este mai mare. Nu-i aşa că
nu s-a înţeles mai nimic? Totuşi, teza enunţată are sens, şi încă unul practic. Acum apare în scenă dl
Pripici. Dacă domnia sa percepe, urmărind informaţiile din mass media sau pe baza observaţiei directe, că
un lider politic este un bun orator, un familist convins, atractiv din punct de vedere fizic, inteligent, dar că
a fost internat într-o clinică psihiatrică pentru a se trata de „surmenaj intelectual”, această din urmă
informaţie referitoare la un efect noncomun are o importanţă mult mai mare decât celelalte informaţii (că
este bun familist, inteligent etc.) în inferenţele pe care le face despre personalitatea liderului în cauză, în
funcţie de care îşi formulează o opinie. Pe de altă parte, dacă află că preşedintele unei mari puteri militare
nu şi-a întrerupt concediul de odihnă pentru a fi la locul unei catastrofe navale, pentru a supraveghea sau
conduce operaţiile de salvare a victimelor de pe un submarin atomic, acest comportament indezirabil
social este pentru dl Pripici mai informativ, îi spune mai multe despre caracteristicile psihomorale ale
respectivului preşedinte decât ştirile despre faptul că, la odihnă fiind, şi-a continuat atribuţiile, de exemplu
a purtat discuţii cu alţi şefi de state, programate cu mult timp înainte. Dl Pripici nu ştie că în campaniile de
presă sunt accentuate tocmai informaţiile despre efectele noncomune şi despre comportamentele
indezirabile ale elitelor politice, pentru că acestea, conform teoriei inferenţei corespondenţei, influenţează
cel mai mult formarea opiniilor.

Teoria „Covarianţă”

Harold H. Kelley (1967) – autorul acestei teorii – explică atribuirea cauzei comportamentelor în funcţie de
covariaţia cauzei şi a comportamentului. Cu cât această covariaţie este mai ridicată, cu atât mai puternică
este atribuirea. „Criteriile de validare a atribuirii ar fi: 1) specificitatea efectului legat de un obiect sau de o
persoană; 2) consistenţa acestui efect în timp şi în funcţie de posibilităţile de interacţiune cu acest obiect
sau persoană; 3) consensul între persoane în privinţa acestui efect” (J.-C. Deschamps, 1978/1996, 167).
Pentru a înţelege modelul covariaţiei, trebuie să definim termenii. Prin „specificitate” sau „distinctivitate”
se înţelege proprietatea comportamentului observat de a fi caracteristic numai unei anumite persoane.
Consistenţa este dată de repetabilitatea, de permanenţa comportamentală. Consensul se referă la
uniformitatea comportamentelor: toate persoanele au comportamente identice sau foarte asemănătoare cu
cele observate (R.B. Sanitioso, M. Brown şi O. Lungu, 1999, 19-22). Lucrurile devin mai clare. Dacă
urmărim cum face atribuiri dl Pripici, nu va mai fi nimic de clarificat. Simpaticul domn Pripici observă la
televizor că, în aproape toate interviurile acordate, un anume şef de partid are un zâmbet larg (un alt
exemplu didactic). Îi va atribui acestuia calitatea de a fi un om optimist. Nu, de această dată nu se va pripi.
 45

Va face o astfel de atribuire numai dacă personajul politic observat este singurul care zâmbeşte când i se ia
un interviu (consens slab), dacă face acest lucru la fiecare interviu (consistenţă puternică) şi dacă zâmbeşte
la fel şi în alte împrejurări (specificitate scăzută). Aceasta este o „atribuire de entitate”, adică referitoare la
persoana observată. Notăm în treacăt că există şi alte tipuri de atribuiri (personale, situaţionale), dar care
în acest context interesează mai puţin.
După cum ne-am putut da seama, dl Pripici este un „mic savant” în căutarea adevărului, a cauzelor,
dar nu reuşeşte această performanţă decât rareori. Cel mai adesea în raţionamentele din structura opiniilor
lui se strecoară erori. Apare frecvent „eroarea fundamentală” a atribuirii, identificată de Lee Ross (1977),
care constă în tendinţa de a explica toate comportamentele persoanelor observate prin caracteristicile lor
psihomorale şi de a ignora factorii de context, situaţionali. Această tendinţă de a supraestima factorii de
personalitate şi de a subestima, chiar de a face abstracţie de factorii situaţionali – numită şi „personalism”
– generează erori de evaluare şi conduce la predicţii nefondate.
Spre exemplu, dacă mărirea pensiilor promisă de un prim-ministru se amână, dl Pripici îi atribuie
imediat acestuia calitatea de „demagog”, fără a se mai interesa de scadenţa datoriei externe sau de alte
priorităţi stringente ce au apărut. Dacă ar lua în calcul şi factorii externi, nu numai pe cei legaţi de
persoană, probabil că ar constata că respectivul prim-ministru nu este tocmai „Titircă inimă rea”. Dar
oamenii obişnuiţi, aşa cum este şi dl. Pripici, fac atribuiri cauzale în termeni de dispoziţii personale, chiar
şi în condiţiile de nealegere a comportamentelor observate. Prin cercetări psihosociologice de teren s-a pus
în evidenţă că „tendinţa de a atribui acţiunilor altora cauze interne scade o dată cu trecerea timpului din
momentul în care s-a consumat acţiunea. Astfel, J. Burger şi J. Pavelich (1993) au constatat că, la câteva
zile după alegeri, aproape două treimi dintre cei investigaţi au pus rezultatele pe seama trăsăturilor şi
acţiunilor personale ale alegătorilor, în schimb, după două săptămâni, aceeaşi proporţie (două treimi) s-a
referit la factori situaţionali” (P. Iluţ, 2000, 85). De asemenea, cercetările psihosociologice experimentale
au evidenţiat că atribuirea de cauze interne sau externe se face în funcţie de referirea la propria persoană
sau la alţii şi în funcţie de succes sau de eşec. Domnul Pripici atribuie cauze interne succeselor sale şi
cauze externe succeselor celorlalţi, iar eşecurilor proprii le atribuie cauze externe, în timp ce eşecurilor
altora le atribuie cauze interne. Dacă ar trăi în SUA, dl Pripici ar spune: I'm good, you're lucky (Eu sunt
competent, tu eşti norocos). Există, deci, o diferenţă sensibilă între autoatribuiri şi heteroatribuiri.

Teoria „Motivaţie şi emoţie”

Această teorie este de dată mai recentă. Ea a fost propusă de către B. Weiner (1985) şi stipulează că
atribuirea cauzalităţii trebuie făcută luându-se în consideraţie trei dimensiuni: locus-ul cauzei
(intern/extern), stabilitatea (invariant/schimbător), şi controlabilitatea (controlabil/necontrolabil). Această
 46

din urmă teorie aşteaptă un suport experimental mai larg, precum şi clarificări conceptuale. De exemplu,
epuizează cele trei dimensiuni cauzalitatea? Reprezintă controlabilitatea cu adevărat o dimensiune a
cauzalităţii?
Dincolo de limitele fiecărei abordări, teoriile atribuirii ne ajută să înţelegem o serie de fenomene
psihosociale, cum ar fi formarea şi schimbarea atitudinilor şi opiniilor. Tocmai ce ne interesează în această
lucrare.

Teoria „Leneşul cognitiv”

Teoria „leneşul cognitiv” completează seria teoriilor cogniţiei sociale, contribuind substanţial la
înţelegerea modului în care se formează opiniile. Asumpţia pe care se fondează această teorie este că
„oamenii au capacităţi cognitive limitate, ei caută să le utilizeze cu economie şi să recurgă la scurtături în
judecăţile şi inferenţele pe care le fac” (R.B. Sanitioso, M. Brown şi O. Lungu, 1999, 5).
Aşadar, dl Pripici este un „leneş cognitiv“ sau, ca să nu se supere, un „zgârcit cognitiv” (cognitive
miser). Scurtăturile în raţionamentele lui, numite în psihosociologia cognitivă euristici (heuristics), îl ajută
să facă inferenţe rapid, dar nu totdeauna corect, şi aceasta pentru că este excedat de multitudinea
informaţiilor din mediul înconjurător, pe care nu le poate prelucra pe toate în timp util. Din această cauză
recurge la selectarea informaţiilor celor mai relevante pentru a lua decizii în situaţiile date. Foloseşte, ca
pe nişte filtre, ceea ce specialiştii au denumit „scheme” (schemas/schemata), adică structuri de cunoştinţe
care simplifică şi organizează informaţiile despre persoane, grupuri umane sau caracteristici ale acestora.
Conceptul de „schemă” a fost impus în vocabularul psihologiei de către Susan T. Fiske şi Patricia W.
Linville (1980). Există mai multe tipuri de scheme: scheme-persoană (person schemas), scheme despre
noi înşine (self-schemas), scheme-rol (role schemas), scheme libere de conţinut (content-free schemas),
scheme-cauzale (cauzal schemas) şi scheme-evenimente (event schemas sau scripts). Exemplificăm
tipurile de scheme care intervin cel mai adesea în formarea opiniilor individuale. Aflăm, de pildă, că
expremierul român este un pasionat jucător de tenis. Presa a informat la vremea cuvenită despre partida de
tenis de la Bucureşti a expreşedintelui SUA George Busch cu Adrian Năstase. Schema-persoană „jucător
de tenis” conţine informaţii despre trăsăturile psihice ale persoanelor care practică acest sport:
concentrarea atenţiei, capacitate de evaluare rapidă a situaţiei, acţiuni energice, spirit de competiţie etc.).
Opinia pe care ne-o formăm despre premierul României este, foarte probabil, în funcţie de această
schemă. Intervine şi schema-rol, care organizează cunoştinţele despre setul de aşteptări comportamen-tale
legitime din partea persoanelor care au un status social şi, corelat, îndeplinesc un rol social. În baza acestei
scheme, ne aşteptăm ca primul ministru din orice guvernare să-şi dedice, până la sacrificiu, timpul,
cunoştinţele şi energia rezolvării problemelor de interes general. Aflăm din presă sau se zvoneşte că nu
 47

ştiu care din premierii guvernelor care s-au succedat după decembrie 1989 s-a accidentat la o partidă de
vânătoare, că îşi tratează dantura în străinătate, că şi-a părăsit postul înaintea expirării mandatului pentru a
deveni funcţionar la o bancă internaţională sau că îşi plimbă soţia în fel de fel de vizite peste hotare. Ne
formăm o opinie în funcţie de schema-rol pe care o avem.
Cu ajutorul schemelor – aşa cum s-a putut constata şi din exemplele date – ne formăm opinii, adică
expectaţii referitoare la alţii şi interpretăm informaţiile ambigue. Apelul la scheme în judecăţile noastre de
zi cu zi facilitează interpretarea situaţiilor noi, readucând în memorie situaţii întâlnite anterior, dar pentru
că prezentul nu constituie o repetare fidelă a trecutului uneori schemele influenţează negativ prelucrarea
informaţiilor sociale.
Marilyn B. Brewer şi J. Treyns (1981) au făcut un experiment simplu, adică elegant, prin care au
arătat efectul schemei-eveniment asupra memoriei. Scripturile (scripts) conţin informaţii despre
succesiunea evenimentelor în situaţiile obişnuite, comune (S.T. Fiske şi B.A. Morling, 1995, 490), sau,
cum spunea Serge Moscovici (1982/2001, 60), scripturile sunt „acumulări de obişnuinţe mentale” care au
funcţia „de a readuce în memorie o situaţie anterioară şi de a ne sugera un comportament pentru o situaţie
prezentă”. În studiul realizat de Marilyn B. Brewer şi J. Treyns, experimentatorii îi rugau pe subiecţi să
mai aştepte câteva minute într-un birou până când pregăteau toate materialele pentru experiment. După un
timp, subiecţii erau duşi într-o încăpere şi erau rugaţi să recunoască obiectele pe care le-au văzut în birou.
Ei trebuiau să marcheze pe o scală de la 1 (sunt absolut sigur că am văzut obiectul) la 6 (sunt absolut sigur
că nu am văzut obiectul) gradul de recunoaştere a obiectelor prezentate pe o listă. Rezultatele au arătat că
schema-birou (ce obiecte sunt tipice pentru un birou) a avut o influenţă covârşitoare asupra memoriei
participanţilor, în ciuda proeminenţei unora dintre obiectele din birou (de exemplu, un revolver, o roată de
rezervă dezumflată). Astfel, obiecte ce fac parte din schema-birou şi care nu erau de fapt prezente acolo
(de exemplu, un calendar) au fost recunoscute de subiecţi ca fiind prezente, în timp ce obiecte neobişnuite
(de exemplu, un craniu de plastic) au trecut neobservate (apud R.B. Sanitioso, M. Brown şi O. Lungu,
1999, 6). Şi dlui Pripici schemele îi joacă feste. El ştie că un şef de stat, mai ales al unei supraputeri, este
mai presus de orice bănuială de imoralitate. Datorită acestei scheme, în memoria lui nu este stocată sau nu
este accesată decât cu greu informaţia – să spunem – despre „o relaţie nepotrivită” a preşedintelui cu o
stagiară oarecare, fapt pentru care continuă să aibă o opinie excelentă despre şeful statului. Se înşală cu
bună credinţă! Erorile datorate folosirii euristicilor inventariate şi prezentate de Rasyd Bo Sanitioso, Mark
M. Brown şi Ovidiu Lungu (1999, 40-44) sunt multiple (eroarea ratei de bază, a covariaţiei, a frecvenţei, a
regresiei către medie, a estimării şansei, a conjuncţiei, a status-quo-lui, a estimării eşantionului şi a
costului, în fine, eroarea supraîncrederii).
Nu voi prezenta fiecare tip de eroare în parte; voi exemplifica doar modul în care intervin două dintre
ele în formarea opiniilor şi cum să le evităm în interpretarea rezultatelor din sondajele de opinie publică.
 48

Eroarea supraîncrederii marchează mai totdeauna opiniile: când fac estimări, oamenii exagerează
încrederea pe care o au în acurateţea (corectitudinea) judecăţilor lor. Paradoxal, dar cu cât problema
asupra căreia se pronunţă este mai complexă, cu atât această supraîncredere creşte. Aşa se face că dl
Pripici este absolut sigur, cu luni de zile înaintea alegerilor, că un anume lider politic le va câştiga, dar se
pronunţă cu rezerve despre starea vremii în următoarele zile. Dacă în două sondaje de opinie publică
zonale 40 la sută dintre subiecţii din eşantion se pronunţă pro (sau contra) unui candidat, el este sigur că
numărul susţinătorilor acestuia în cele două judeţe este egal. Greşeşte: datele ultimului recensământ (7-12
ianuarie 1992) arată că numărul populaţiei din judeţele ţării diferă foarte mult. Nu semnifică acelaşi număr
de persoane 40 la sută din 500 000 de locuitori şi din 1 000 000 de locuitori. Aici intervine eroarea
supraestimării eşantionului.
Aşa cum apreciau Susan T. Fiske şi Beth A. Morling (1995, 489), schemele, în calitatea lor de
concepte, îi ajută pe oameni să simplifice realitatea şi să proceseze informaţiile noi, renunţând la detalii şi
reţinând doar esenţialul, ceea ce este general pentru o clasă de obiecte, persoane sau situaţii. Important
este să reţinem că procesarea informaţiilor cu ajutorul schemelor diferă de strategia de procesare a lor
bazată pe datele obiective, procesare care permite formularea unor concluzii dincolo de informaţiile
disponibile. În viaţa de zi cu zi, în funcţie de situaţie şi de motivaţie, oamenii fac apel atât la scheme, cât şi
la strategiile de procesare bazate pe date.
În finalul discuţiei despre judecăţi şi opinii în perspectiva cogniţiei sociale, voi spune câteva lucruri
despre procesarea informaţiei la nivelul simţului comun, despre formarea impresiei asupra unei persoane,
ne gândim – pentru exemplificare – tot la un lider politic. Discuţia se înscrie în sfera problematicii
psihologice a percepţiei sociale. Ne facem o impresie despre ceilalţi fie pe baza observării
comportamentului lor, fie pe baza cunoştinţelor pe care le avem despre persoanele care fac parte din
acelaşi grup social. Putem să avem o opinie despre valoarea unui candidat în alegerile parlamentare pentru
că l-am cunoscut într-o relaţie publică directă (ne-a fost coleg de facultate, l-am avut student etc.), dar
putem să ne fondăm opinia nu pe observarea directă a comportamentului său, ci pe ceea ce ştim noi despre
clasa politică în general. În psihosociologie se face distincţie între impresiile bazate pe date (observaţie) şi
impresiile bazate pe categorii (apartenenţa la un grup). În mod obişnuit, cele două surse ale opiniilor
acţionează simultan, dl Pripici însă îşi formează opiniile despre lideri aproape exclusiv pe cunoştinţele ce
le are despre categoria din care fac parte, în speţă categoria politicienilor. Şi iar greşeşte, „băgându-i pe
toţi în aceeaşi oală”, cu alte cuvinte, făcând etichetări, nu caracterizări. Savant spus, recurge la procesarea
descendentă a informaţiilor. Ca „leneş cognitiv”, el nu acordă atenţie tuturor stimulilor, ci – la fel
procedăm şi noi – mai ales stimulilor proeminenţi (salience) şi stimulilor „proeminenţi absolut”
(vividness). Este proeminent stimulul care iese cu uşurinţă în evidenţă, într-un context dat, şi „vivid” (sau
 49

„vivace”) stimulul care atrage atenţia indiferent de context. Astfel de stimuli au un impact cauzal mai
puternic decât stimulii obişnuiţi.
L.Z. McArthur şi D.L. Post (1977) au făcut următorul experiment pentru a pune în evidenţă
distorsionarea influenţei cauzale a stimulilor proeminenţi, în sensul perceperii crescute a rolului acestora.
În experiment,

Salience–ul a fost manipulat plasând o sursă de lumină ce se proiecta mai mult pe unul din
cei doi parteneri angajaţi într-o discuţie. Subiecţii urmăreau discuţia dintre două persoane,
înregistrată pe o casetă video, cu instrucţiunea de a-şi forma o impresie despre aceste
persoane. Astfel, deşi au urmărit de fapt acelaşi dialog, jumătate dintre subiecţi au văzut una
dintre persoane mai luminată, iar cealaltă jumătate dintre subiecţi au văzut cealaltă persoană
mai luminată. După ce au vizionat caseta, subiecţii au fost rugaţi să facă atribuiri diverselor
comportamente apărute pe parcursul conversaţiei (de exemplu, de câte ori a avut persoana A
iniţiativa în cursul dialogului). Indiferent de conţinutul discuţiei dintre cele două persoane,
subiecţii au avut tendinţa de a exagera rolul cauzal al ţintei salient (cea care a fost mai
luminată în timpul conversaţiei) (B.S. Sanitioso, M. Brown şi O. Lungu, 1999, 58).

Experimentul relatat modelează exact ce se întâmplă la unele talk-show-uri, pe care le-am numi mai bine
„trăncăneală politică” decât „dezbatere”: indiferent ce spune şi cât de mult timp vorbeşte un invitat, dacă
reflectoarele şi camera de luat vederi se fixează asupra altei persoane, aceasta va deveni stimul salient şi
va beneficia de o codificare mnezică mai bună. Aşa devin, pentru dl Pripici, moderatorii tv,
pseudoanaliştii politici, falşii politicieni etc. elite politice şi elitele politice vedete tv. Pentru o analiză
aprofundată a funcţiilor acestui tip de emisiuni tv şi evoluţia lor în România postdecembristă, a se vedea
studiul lui Ioan Drăgan Les emissions de debat en Roumanie (2002, 468-482). Autorul citat, titularul
primului curs de Sociologia opiniei publice din cadrul Universităţii din Bucureşti, crede că „Multiplicarea
talk-show-urilor reprezintă un simptom evident al trecerii televiziunii române de la «paleo»-televiziune la
«neo»-televiziune” (I. Drăgan, 2002, 472). Personal, am o viziune pesimistă asupra acestui tip de emisiuni
TV. Departe de a contribui la formarea unei opinii dinamice şi la reconfigurarea hărţii culturale şi sociale,
talk-show-urile – aşa cum s-au practicat de la debutul lor (1996) şi până azi –, cu rare excepţii, au avut un
efect negativ asupra publicului, îndepărtându-i de participarea directă la viaţa politică, reducând interesul
cetăţenilor pentru rezolvarea problemelor de stat.
Încheind aici discuţia despre procesarea informaţiilor sociale şi emergenţa opiniilor, ne despărţim şi de
dl Pripici. Adevărul mă obligă să recunosc faptul că nu eu l-am creat; am împrumutat personajul dintr-o
lucrare germană de sociologia organizaţiilor şi l-am pus să joace rolul omului obişnuit, care se conduce
după logica bunului simţ. Sper că l-aţi îndrăgit şi dv. Eu îl iubesc.
Factorii de personalitate intervin şi ei în formarea opiniilor. Când am enumerat tipurile de „scheme”,
am amintit şi de „schemele despre propria persoană” (self-schemas), care organizează cunoştinţele despre
noi înşine. Unora dintre trăsăturile de personalitate din propria schemă le acordăm o semnificaţie mai
 50

mare. Când evaluăm alte persoane, tindem să identificăm şi la acestea ceea ce este important în „schema
despre propria persoană”. Astfel, opiniile despre alţii poartă amprenta self-schemas.
Într-o serie de cercetări experimentale proprii am pus în evidenţă rolul pe care îl are „locul
controlului” ca trăsătură de personalitate în emergenţa zvonurilor (S. Chelcea, 1994, 184). Dacă acceptăm
că zvonurile reprezintă o formă a opiniei publice – aşa cum susţinea Alfred Sauvy –, putem accepta că
între „externalism” şi „emergenţa opiniilor” există o legătură de determinare: „persoanele externaliste”,
care cred că ceea ce li se întâmplă este rezultatul acţiunii unor factori externi (noroc, şansă, soartă etc.), au
tendinţa de a accepta informaţiile neverificate şi neverificabile. „Persoanele externaliste” nu numai că sunt
permeabile la zvonuri, dar au şi tendinţa de a opina mult mai accentuată decât „persoanele internaliste”,
care percep evenimentele ca fiind contingente comportamentelor şi caracteristicilor psihologice proprii.
 51

5. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea psihosociologică a

opiniei publice
Natura opiniei este psihosocială. Această teză, explicit formulată de Jean Stoetzel (1943, 83), este larg
acceptată. Analizăm opinia publică din perspectivă psihosociologică pornind de la definiţia dată de
Bernard Hennessy: „Opinia publică este complexul de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de
persoane cu privire la o problemă de importanţă generală” (B. Hennessy, 1965/1981, 4). De acord cu
autorul citat, constatăm că cinci sunt notele definitorii ale opiniei publice. Le voi prezenta în continuare, în
măsura în care acestea se înscriu în dimensiunea psihosociologică a opiniei publice.

Existenţa unei probleme sociale

Opiniile, aşa cum am văzut, se nasc în jurul unor probleme importante, în situaţii de criză. Bernard
Hennessy (1965/1981, 4) înţelege prin problemă „o situaţie actuală cu o probabilitate de neplăcere”.
Considerăm că pentru analiza psihosociologică a opiniei publice ar trebui mers mai în profunzime cu
studiul problemelor sociale în jurul cărora apar curente de opinie publică. Cătălin Zamfir (1977, 47) a
examinat ce se înţelege prin problemă socială: „Un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care
societatea sau un subsistem al ei apreciază că trebuie schimbat”. Respectiva situaţie (sau procesul social
respectiv) generează perturbaţii în funcţionarea sistemului social, fapt pentru care trebuie să se producă o
schimbare. Cătălin Zamfir apreciază că pentru a exista o problemă trebuie să apară o situaţie
disfuncţională, care nu este neapărat negativă şi care trebuie să fie conştientizată: o dificultate devine
problemă numai prin conştientizare. Sigur, interesează cine declară (guvernul, organizaţiile
nonguvernamentale etc.) că ne aflăm în faţa unei probleme şi dacă ceea ce ni se prezintă nu sunt cumva
false probleme. A se vedea în acest sens discuţia despre opinia publică şi manipularea comportamentală.

Natura publicurilor

Etimologia cuvântului „public” schiţează sugestiv cadrul de manifestare a opiniei. Aşa cum am arătat, în
limba latină cuvântul publicus derivă de la o formă mai veche, populus, adică popor. În sens larg,
„publicul este un ansamblu de persoane diseminate în spaţiu, care sunt însă atente şi reacţionează la un
stimul, care, în general, provine de la mass media: presă, radio, tv” (C. Para Morzán, 1991, 16).
Sociologul peruan anterior citat identifică unsprezece caracteristici ale publicului:
 52

CARACTERISTICILE PUBLICULUI

Este o grupare elementară, spontană şi nepla-nificată.

Are regulile distinctive ale unei societăţi, nu formează o organizaţie.
Este un grup amorf, ce nu are conştiinţă identităţii sale.
Afirmaţiile ce se fac constituie subiect de critică.
Apare în legătură cu o problemă pusă în dezbatere.
Publicul este variabil.
Relaţiile dintre persoanele din grup sunt conflictuale.
Interacţiunile nu sunt atât de puternice ca în cazul mulţimilor.
Persoanele din public nu îşi pierd capacitatea critică, aşa cum se întâmplă în situaţia de mulţime.
În public se obţine un tip special de unitate şi se pot lua decizii colective, denumite opinie publică.
În anumite circumstanţe, publicul se poate transforma în mulţime.

Carlos Para Morzán, La opinión pública, lima, Ama Llulla, 1991, 18.

Iniţial, cuvântul „public” era folosit numai ca adjectiv, ca în sintagma „opinie publică”. Folosit ca adjectiv,
cuvântul „public” semnifică ceea ce este oficial, al statului, al tuturor, ceva comun, obişnuit. Diferenţierea în
cadrul societăţii, apariţia unor funcţii specificate în masa populaţiei au condus la substantivarea adjectivului
luat în discuţie. Astfel, s-a ajuns la publicum, semnificând o colectivitate de oameni, mulţime, lume,
totalitatea celor care asistă la un spectacol etc. Mihai Ralea şi T. Hariton (Traian Herseni) au făcut o analiză
detaliată a publicului, considerat „un aspect funcţional, o activitate de moment a oamenilor care trăiesc
laolaltă” (M. Ralea şi T. Hariton, 1962, 339). Preluăm o serie de informaţii din lucrarea citată, nu înainte de a
face precizarea preliminară că înţelegem prin public un tip de grup social.
În vremurile străvechi, publicul se confunda cu întregul popor şi existau tot atâtea publicuri câte
popoare existau. În timp, publicul a încetat a se mai confunda cu poporul întreg. Legat de un eveniment a
apărut un public local, diferit de publicul naţional şi de publicul mondial, format în jurul unor interese şi
valori sociale. Astăzi, se vorbeşte despre „opinia publică mondială”, nu numai de o „opinie naţională” sau
de „opinia publică” din interiorul naţiunii. Alfred Sauvy (1964, 16) numea astfel de fenomene „opinii
parţiale”. „Opinia publică mondială se formează în jurul problemelor naţionale comune unui mare număr
de ţări (subdezvoltarea, foametea şi malnutriţia, inegalităţile sociale, criza energetică, problemele
tineretului), fie al problemelor de importanţă internaţională (cooperarea pentru dezvoltare, dezarmarea
generală, instaurarea unei noi ordini economice, decolonizarea etc.)” (Mai multe voci, o singură lume,
1982, 228). Astăzi, printre problemele de importanţă internaţională ce coagulează opinia publică mondială
se numără: terorismul, crima organizată, drogurile, traficul de carne vie, sărăcia, spălarea banilor murdari.
În jurul unor astfel de probleme se formează o opinie publică mondială, în favoarea eliminării factorilor ce
degradează viaţa socială şi lezează demnitatea umană.
 53

Aşa cum atrăgeau atenţia Mihai Ralea şi Traian Hariton (1962), în limba română există numeroase
expresii echivalente cuvântului „public”: „de faţă cu toată lumea”, „în lume”, „în văzul lumii”, „de ochii
lumii”, „ce zice lumea?”, „ne vede lumea”, „lauda lumii”, „să ne ferim de lume”, „multă lume”, „ca
lumea”, „în rând cu lumea”, „om de lume”, „gura lumii” sau „gura satului”.
Termenul de „public” a cunoscut conceptualizări diferite, după cum accentul era pus pe psihologia
colectivă sau pe cea individuală, sub influenţa socială. Sociologul Robert E. Park (1864–1944), unul dintre
membrii proeminenţi ai Şcolii de la Chicago, defineşte publicul în perspectiva psihologiei maselor, la
modă la începutul secolului al XX-lea, considerând că acesta, ca şi mulţimile, se caracterizează printr-o
„voinţă generală”, că reprezintă „un stadiu preliminar” în procesul constituirii grupurilor formale, cu roluri
şi status-uri prestabilite. Spre deosebire însă de mulţime (crowd), care s-ar particulariza prin ceea ce
Gustave Le Bon (1895) numea „unitatea emoţiilor”, publicului i-ar fi specifice discursul raţional, opoziţia
punctelor de vedere. Publicul solicită „abilitatea de a gândi şi de a intra în rezonanţă cu alţii” (R.E. Park,
1904, 80). Herbert Blumer, într-o serie de lucrări despre comportamentul colectiv publicate la jumătatea
secolului, continuă şi extinde viziunea lui Robert E. Park despre public, ca entitate colectivă elementară.
Pentru Herbert Blumer, „publicul este o categorie de grup amorf, a cărui mărime şi ai cărui membri
variază în funcţie de problemă; în loc de a avea activităţi prescrise, publicul este angajat într-un efort de a
ajunge la o acţiune şi, de aceea, este obligat să-şi creeze acţiuni proprii” (H. Blumer, 1946, 190, apud V.
Price, 1992, 27). După psihosociologul american amintit, publicul ca grup uman ar avea trei caracteristici:
a) este confruntat cu o problemă; b) este divizat după cum se raportează la această problemă; c) se
angajează în discuţii despre problema respectivă (H. Blumer, 1946, 189). Concepţia lui Herbert Blumer
despre public este preluată de numeroşi specialişti. La C. Wright Mills (1916–1962), de exemplu, când
vorbeşte despre elita puterii, în fapt titlul uneia din lucrările sale devenită de referinţă, se întâlneşte o
definiţie a publicului asemănătoare (Mills, 1956, 303-304). Şi Vincent Price (1992, 26-27) este de acord
cu Herbert Blumer (1946, 192) când subliniază că dezbaterile asupra unei probleme fac dintr-un număr de
oameni un public. Această dezbatere acoperă o plajă largă: poate fi „puternic emoţională şi plină de
prejudecăţi”, dar şi „foarte inteligentă şi profundă”.
În literatura de specialitate întâlnim diferite clasificări ale publicurilor: „publicul general”, „publicuri
secţionate” şi „publicuri grup” (W.J.H. Sprott, 1954). În studiul publicat în primul număr al revistei Public
Opinion Quarterly, Floyd H. Allport (1937) avea în vedere „publicul general”, totalitatea populaţiei
determinată de graniţe geografice sau politico-statale. Adoptarea acestei concepţii despre public, dincolo
de aspectul populist, avea şi o raţiune practică, legată de debutul sondajelor de opinie publică. Pionierii
sondajelor de opinie publică, George H. Gallup, Elmo Roper şi Archibal Crossley, au gândit publicul ca
totalitatea persoanelor dintr-o societate, ca public general (Ph.E. Converse, 1987, 15). Dar constituie toţi
oamenii dintr-o ţară, să spunem din România, un public în înţelesul dat termenului de către Herbert
 54

Blumer? Nu, pentru că o bună parte a cetăţenilor nu se interesează de problema pusă în discuţie, chiar
dacă îi priveşte şi pe ei. Dacă ne uităm la Barometrul de opinie publică din 1996 până în 2000, adică
intervalul dintre două alegeri parlamentare, constatăm că între 25 la sută şi 48 la sută dintre cei cu drept de
vot sunt indecişi sau declară că nu ar vota dacă în proxima duminică ar avea loc alegeri parlamentare.
Lucrurile nu stau altfel nici în alte ţări, chiar cu democraţie consolidată şi cu o veche practică a sondajelor
preelectorale, considerate cele mai concludente pentru testarea opiniei publice. În SUA, la alegerile
prezidenţiale votează aproximativ jumătate din populaţia cu drept de vot şi 66 la sută declară că îi
interesează puţin sau că nu îi interesează deloc politica (E. Noelle-Neumann, 1986, 10). În aceste condiţii,
aşa cum remarcă Vincent Price (1992, 36), ceea ce reuşeşte să măsoare sondajele de opinie publică nu este
opinia publică, ci opiniile maselor: una este opinia indivizilor, oricât de mulţi ar fi ei, şi cu totul altceva
opinia publică, rezultată din dezbateri, controverse şi decizii colective.
Luând ca punct de referinţă participarea la vot în alegerile prezidenţiale, Vincent Price (1992, 37)
vorbeşte despre „electorat” ca tip de public, diferit de publicul general, de ansamblul masiv, dar relativ
nediferenţiat al tuturor cetăţenilor. Electoratul, cetăţenii care îşi exercită dreptul democratic de a participa
la alegerile locale şi prezidenţiale exprimă, probabil, cel mai exact opinia publică, deşi nu toţi cei care
votează sunt suficient de informaţi despre problemele politice ale momentului, despre programele şi liderii
partidelor. Pe această bază se face distincţie între publicul interesat (attentive public) şi publicul activ.
Necesitatea identificării unui public preocupat de problemele politice, spre deosebire de publicul general,
a fost sesizată pentru prima dată de Gabriel A. Almond (1960), care, referindu-se la interesul americanilor
faţă de politica externă a SUA, considera că ar trebui să se facă un decupaj din ansamblul populaţiei al
grupului celor care urmăresc realmente evoluţia relaţiilor şi evenimentelor politice internaţionale. D.J.
Devine (1970, 34) considera că doar „publicul interesat este publicul relevant pentru sistemul politic
american” şi că el reprezintă aproximativ jumătate din electorat, care cuprinde, la rândul său, aproximativ
70 la sută din publicul general. Persoanele care formează publicul activ îşi dispută publicul interesat,
concurează pe piaţa opiniei, încercând să câştige aderenţi la poziţiile lor politice şi suport în alegerile
parlamentare. Fireşte că volumul publicului interesat variază în funcţie de problema socială care generează
opinia publică, dar, în general, se poate spune că publicul interesat constituie doar o mică parte din
ansamblul populaţiei unei ţări. Şi mai redus numeric este publicul activ, angajat politic: membrii de partid
şi susţinătorii lor. Acest public este denumit de unii specialişti elite politice.
Termenul de „elite” s-a impus în sociologie datorită, în principal, lucrărilor sociologului italian
Vilfredo Pareto (1848–1923). Cel mai de seamă membru al „Şcolii elitiste italiene” înţelegea prin elite, în
sens larg, categoria socială formată din indivizii cei mai reputaţi din ramura lor de activitate (marii
savanţi, artişti, sportivi, oameni de stat, reprezentanţii de vârf ai armatei şi ai cercurilor economice) şi, în
sens restrâns, clasa celor care exercită funcţii de conducere: elitele guvernamentale şi elitele
 55

neguvernamentale. Calculâdu-se un indice al reuşitei, cu valori de la 1 (semnificând eşecul) până la 10

(pentru cei ce excelează), „elita este clasa celor care au indicii cei mai mari în branşa lor de activitate” (V.
Pareto, 1916/1917, 2031). Aşa cum spunea Raymond Aron (1967, 460), „Elita este constituită din cei care
merită note bune la competiţia vieţii sau trag numere câştigătoare la loteria existenţei sociale”. Ceilalţi
alcătuiesc masele – cel puţin în accepţia pe care o are termenul în această lucrare.
Gabriel A. Almond (1960, 139-140) distinge mai multe categorii de elite politice: elitele politice
propriu-zise, conducerea politică oficială; elitele birocratice, incluzând vârfurile corpurilor profesionale, care
au contacte cu guvernul; elitele interesate, reprezentând grupurile informale, ferm orientate politic; elitele
comunicării, formate nu numai din reprezentanţii mass-media, ci şi din membrii cluburilor, clerul,
conducătorii diferitelor ordine. În mod asemănător, V.O. Key Jr. (1961, 261) considera că „în sens larg, elita
politică include liderii politici, funcţionarii guvernamentali, activiştii partidelor, formatorii de opinie şi alţii,
care alcătuiesc un strat social vag definit şi care discută şi acţionează în politică”.
Mihai Dinu Gheorghiu (2002, 114) considera că termenul de „elite” presupune „o anumită calitate
socială, exprimată prin deţinerea unui anumit tip de capital (politic, social, cultural) şi capacitatea de a-l
reconverti”.
Discutând despre publicuri, merită de reţinut şi observaţia făcută de Harwood L. Childs (1965), care
spunea că „Există publicuri organizate şi neorganizate, primare şi secundare, numeroase şi puţin
numeroase, puternice şi lipsite de putere, chibzuite şi nesăbuite, importante şi neimportante” (apud J.L.
Yeric şi J.R. Todd, 1989, 3). Deci, într-o societate există nu un singur public, ci o multitudine de publicuri.
De altfel, Ştefan Buzărnescu (1997, 20) inventaria nouă tipuri de publicuri: publicul de masă, publicuri
dispersate, concentrate, omogene, eterogene, locale, public participant, receptor şi mondial.
Referindu-se la societatea americană, Jerry L. Yeric şi John R. Todd (1989, 3-4) identificau trei tipuri
de publicuri: publicul unei singure probleme, format în jurul unei anumite probleme; publicul
organizaţional, constituit din persoanele care aparţin aceleiaşi organizaţii; publicul ideologic, generat de
aderenţa persoanelor la o anumită ideologie. Cele trei tipuri de publicuri nu sunt reciproc exclusive, una şi
aceeaşi persoană putând face parte concomitent din mai multe publicuri. De asemenea, trebuie reţinut şi
faptul că publicurile sunt în continuă schimbare atât ca volum, cât şi ca participare la afirmarea opiniei
publice.
În efortul de a stabili o clasificare sistematică a publicurilor, Alin Gavreliuc (2002, 267) prezintă un
tabel ce merită toată atenţia (Tabelul 5.1)

Tabelul 5.1. Tipologia publicurilor (după A. Gavreliuc, 2002, 267)

Criteriul Tipuri de publicuri

Exprimarea Public latent, în care opinia publică este înmagazinată în adevărate
socială rezervoare de memorie colectivă, regăsindu-se mai ales în regimurile
 56

totalitare, care inhibă exprimarea liberă a opiniilor;

Public manifest, în care opinia publică se exprimă deschis.
Public predominant omogen, caracterizat prin unitate şi stabilitate din
Compoziţia
punctul de vedere al structurii opiniilor, propriu societăţilor închise;
mesajului
Public predominant eterogen, caracterizat prin diversitate şi mobilitate din
indus
punctul de vedere al structurării opiniilor, propriu societăţilor deschise.
Public participativ, pentru care influenţa socială receptată impune o conduită
“ofensivă” şi un mesaj convergent sau divergent cu interesele sale;
Public “martor”, ce urmează o conduită “defensivă”, producând un mesaj
indiferent (dar prezent) din punctul de vedere al intereselor sale;
Activism Public “mineral”, care rămâne impenetrabil la mesaj, dar formează o
entitate stabilă, cu o conştiinţă de sine activă, mesajul nefiind total
disociat de interesele grupului şi de universul său de semnificaţii valide
(de exemplu, reacţia “ţăranului” la teme precum “tehnologia informaţiei”
ori “muzica house”).
Gradul de Public instituţionalizat, în cadrul organizaţiilor formale (precum publicul
convergenţă care generează un curent de opinie în Universitate);
organiza- Publicul de masă, în organizaţii informale (bunăoară, publicul iubitor de
ţională Sandra Brown).
Public concentrat, caracterizat printr-un grad mare de permanenţă:
opiniile articulate sunt alcătuite dintr-un mesaj-nucleu polarizat (de
exemplu, puterea şi opoziţia formează concentrări discursive în jurul unor
Gradul de
probleme precum proprietatea funciară, restituirea caselor naţionalizate,
structurare
problema minorităţilor);
Public dispersat (sau ocazional), la care mesajele sunt reunite într-un
amalgam incoerent.
Public local ( precum cel format din cei ce reprezintă audienţa tv Analog);
Public regional (audienţa Tv Timişoara);
Gradul de
Public naţional (audienţa TVR 1);
difuziune
Public continental (audienţa Euronews);
Public mondial (audienţa CNN, BBC, World Service).

În încheierea analizei publicului ca entitate socială, Vincent Price (1992, 43), după ce remarcă faptul că
modelul sociologic al publicului propus în primii ani ai secolului al XX-lea a fost confirmat de cercetările
sociologice empirice moderne, conchide că în structura lui pot fi identificate patru straturi: publicul
general, electoratul, publicul interesat şi publicul activ (sau elitele). Fiecare din aceste straturi sau grupuri
sociale contribuie într-o măsură sau alta la formarea opiniei publice. A ignora contribuţia oricăruia dintre
cele patru straturi la formarea opiniei publice este contraproductiv politic într-o societate democratică şi
ştiinţific nejustificat din punctul de vedere al sondajelor de opinie publică. Chiar dacă publicul activ
influenţează cel mai puternic formarea opiniei publice, să nu se uite că graniţele dintre grupurile
alcătuitoare ale publicului sunt permeabile şi mobile, iar interacţiunile dintre indivizii şi straturile
publicului sunt semnificative şi permanente.

Exprimarea opiniei
 57

Chiar dacă unii autori consacraţi, precum Leonard W. Doob (1940), au în vedere şi o opinie publică
latentă sau internă, modul de exprimare a opiniei publice constituie o caracteristică definitorie a ei.
Personal, văd în conceptul de „opinie publică latentă” o contradicţie în termeni, dacă se acceptă faptul că
ea apare în cadrul disputelor publice şi constituie o exprimare verbală a atitudinilor sociale. Poate că ar fi
mai logic să vorbim de o fază incipientă în formarea opiniei publice decât să folosim sintagma „opinie
publică latentă”. Şi Bernard Hennessy (1965/1981, 7) aprecia că acest termen surprinde o fază incipientă a
cristalizării opiniei publice, situaţia în care mai multe persoane au o predispoziţie raportată la o problemă,
dar nu şi-au format încă o opinie. Ferdinand Tönnies (1922, 137-138)) era de părere că opinia publică
există sub mai multe forme: solidă, fluidă şi gazoasă. Terminologia sociologului german a fost
abandonată, dar ideea reţinută: opinia publică nu apare pe de-a-ntregul cristalizată, ea există în diferite
grade de agregare. Dacă spirala tăcerii corespunde opiniei în stare fluidă (E. Neulle-Neumann, 1980/1984,
63), avem temei să credem că opinia publică latentă este echivalentul opiniei publice în stare gazoasă, iar
opinia publică aşa cum se manifestă ea deschis, ca o forţă ce influenţează viaţa socială şi politică, este
opinia publică în stare solidă.
Alfred Sauvy (1964) distingea patru forme de exprimare a opiniilor: opinia clar exprimată, căreia i se
face publicitate, opiniile vag exprimate (zvonurile), opiniile exprimate prin referendum şi opiniile exprimate
cu ocazia alegerilor parlamentare.

Numărul persoanelor implicate

Volumul publicului, numărul persoanelor interesate de o anumită problemă variază de la o problemă la

alta şi se modifică în timp. Totuşi, pentru a vorbi de existenţa unei opinii publice este necesar să se
constituie un public larg. Problemele minore sau problemele individuale nu dau naştere curentelor de
opinie publică. Forţa opiniei publice nu decurge atât din numărul mare de persoane, cât mai ales din
intensitatea şi structura opiniilor. Cercetările psihosociologice asupra opiniei publice s-au centrat, aşa cum
s-a arătat, pe efortul de înţelegere a structurii, a elementelor şi a relaţiilor dintre elementele componente
ale opiniei publice. În mod firesc, s-a încercat şi descifrarea mecanismelor psihosociologice de formare a
opiniei publice şi de schimbare a opiniilor în strânsă legătură cu schimbarea atitudinilor. Problematica
schimbării opiniilor şi atitudinilor este prezentată într-un alt capitol al lucrării. Acum voi schiţa doar
procesul de formare a opiniilor şi voi prezenta pâlnia cauzalităţii (funnel of causality) ca model de analiză
a formării opiniei publice.
Acceptând că opiniile sunt judecăţi evaluative despre probleme sociale importante, implicit acceptăm
că raţionamentele constituie nucleul dur al opiniilor. O astfel de abordare raţionalistă a opiniilor are în
vedere o anumită filosofie despre om ca „măsură a tuturor lucrurilor”, ca fiinţă raţională. Există realitatea
 58

obiectivă, dar ea este cunoscută şi interpretată diferit de oameni, generează opinii. Ce factori intervin? S-
au invocat factori de natură culturală, psihologică, economică. Fiecare dintre aceştia contribuie la
formarea opiniei publice, dar nici unul nu epuizează cauzalitatea producerii ei. Va trebui să îi privim în
interdependenţă şi într-o co-acţiune de durată. O astfel de viziune caracterizează modelul “pâlnia
cauzalităţii” în formarea opiniilor, despre care, în literatura românească de specialitate, Petru Iluţ (1997) a
atras cel dintâi atenţia.

Modelul „Pâlnia cauzalităţii”

A fost propus de Angus Campbell, Philip E. Converse, Warren E. Miller şi Donald E. Stokes (1960). Ei
sugerează că pentru a se ajunge la o opinie în legătură cu o problemă strict determinată se parcurg mai
multe etape. În fiecare etapă factorii care contribuie la formarea (însuşirea) opiniei acţionează independent
sau în conjuncţie (Figura 5.1). Conform modelului propus de Angus Campbell et al., axul conului pâlniei
este timpul în scurgerea sa.

T1 T2 T3 T4

A
B
C
D

Fig. 5.1. Combinarea influenţelor în „pâlnia cauzalităţii” (după B. Hennessy, 1965/1981, 113)

Factorii (A = influenţa colegilor; B = influenţa părinţilor; C = influenţa prietenilor; D = judecăţile proprii)

interacţionează (B cu C la T2; D cu rezultanta interacţiunii B şi C) sau îşi pierd influenţa pe măsura trecerii
timpului (A nu mai participă din momentul T2 la structurarea opiniei). Cu cât axa de formare a opiniei este
mai lungă, cu atât procesul de formare este mai întârziat. Când o opinie se formează rapid, modelul apare
cu un ax scurt. Există şi situaţii când procesul de formare a opiniilor se opreşte înaintea cristalizării unei
opinii strict delimitate (Figura 5.2).

A
 59

Fig. 5.2. Modelul “pâlnia cauzalităţii” (A = proces îndelungat;

B = formarea rapidă a opiniilor; C = necristalizarea
unei opinii delimitate)

Deşi nu a fost scutit de critici (că este o metaforă, nu un model; că nu surprinde interrelaţiile dintre
elementele din interiorul pâlniei, fiind un model cumulativ; că exclude relaţiile dintre elementele din
interiorul cu cele din exteriorul pâlniei), modelul „pâlnia cauzalităţii”, elaborat pentru a explica
comportamentul de vot, are aplicabilitate în întregul câmp al opiniilor, atitudinilor şi comporta-mentelor.
El sugerează că de la o viziune largă asupra lucrurilor se ajunge, în timp, la decizii punctuale, ce vor fi
înregistrate în sondajele de opinie publică. Bernard Hennessy (1961/1981, 217) include în modelul „pâlnia
cauzalităţii” factori precum: predispoziţiile culturale, influenţa diferitelor persoane, cunoştinţele, stimulii
noi. Toate aceste elemente de structură, sub influenţa mass media, vor conduce la emergenţa opiniei
publice.
Formarea opiniei publice, aşa cum s-a văzut în modelul “pâlnia cauzalităţii”, nu se realizează
instantaneu, ci parcurge mai multe stadii sau etape. Cei mai mulţi specialişti (Ph.W. Davison, 1958; N.N.
Foote şi C.W. Hart, 1953; D. Nimmo, 1978) sunt de acord cu teza stadialităţii formării opiniei publice,
chiar dacă identifică mai multe sau mai puţine etape şi, fireşte, le denumesc diferit. Din cele menţionate de
Vincent Price (1992, 30-32) cu referire la această problemă, mi se par demne de reţinut două lucruri. Mai
întâi, faptul că formarea stadială a opiniei publice a fost intuită încă în secolul al XIX-lea de James Bryce
(1888) şi, în al doilea rând, faptul că modelul propus de el este foarte apropiat de cel al lui N.N. Foote şi
Clyde W. Hart. În ce constă acest model?

Modelul „Foote-Hart”
 60

Sociologii N.N. Foote şi Clyde W. Hart (1953) consideră că formarea opiniei publice se realizează luând
în considerare cinci etape. În prima etapă (etapa problemei) se semnalează că o anumită situaţie a devenit
problemă socială. O personalitate politică, un grup din societatea civilă, un jurnalist etc. anunţă că
societatea sau o parte semnificativă a ei se confruntă cu un eveniment disfuncţional. În această etapă nici
problema, nici publicul nu se conturează cu precizie: “publicul şi problema emerg împreună în cursul
interacţiunii” (N.N. Foote şi C.W. Hart, 1953, 312). Spre sfârşitul etapei, cristalizându-se problema, se
conturează şi publicul. În etapa a doua (etapa propunerii) se identifică răspunsurile la problema semnalată.
Unele propuneri de acţiune cad, altele sunt reţinute în urma dezbaterii publice. Circulă zvonuri
contradictorii, emoţionalitatea creşte. Apar comporta-mente colective (demonstraţii de stradă, mitinguri,
marşuri) pentru susţinerea uneia sau alteia din căile de rezolvare a problemei. Etapa a treia (etapa tactică)
constă în analiza variantelor de acţiune. Au loc dezbateri. Cei mai activi încearcă să obţină un consens în
favoarea soluţiei propuse de ei. Se fac sondaje de opinie publică, iar în mass media editorialiştii se
pronunţă în favoarea sau împotriva propunerilor avansate. Se ajunge în cele din urmă la o decizie. Astfel
debutează cea de-a patra etapă (etapa programului). Linia de acţiune acceptată se converteşte în acţiune
propriu-zisă. În ultima etapă (etapa evaluării) se face o judecată de valoare asupra acţiunii: s-a procedat
eficient sau ineficient? Urmările sunt cele scontate sau se îndepărtează semnificativ de ceea ce se
prevăzuse? Şi în ce sens: cel dorit sau cel nedezirabil? Grupurile minoritare, care nu au putut fi convinse şi
nu au aderat la programul de acţiune, îşi fac auzită vocea. Majoritatea, satisfăcută de succesul acţiunii,
triumfă şi în scurt timp identifică o nouă problemă: se fac propuneri de acţiune, au loc dezbateri ş.a.m.d.
Aplicarea modelului „Foote-Hart” la realităţile din România ar putea sugera mai multe întrebări: câte
din problemele ridicate de oamenii politici sau de jurnalişti au fost cu adevărat probleme sociale? Cum au
fost ele dezbătute? Câte din sondajele de opinie publică au fost făcute înainte ca opinia publică să se fi
cristalizat? Au fost informaţi cetăţenii despre programele de acţiune? S-au făcut evaluări ale acestora?
Factorii de grup trebuie avuţi în vedere când se discută despre dimensiunea psihosociologică a opiniei
publice. Dialogând cu Ivana Marková despre influenţa socială şi circuitul cunoaşterii, Serge Moscovici
făcea trimitere la o scrisoare din 1775 a lui Denis Diderot către Jacques Necker, în care redactorul
principal al Enciclopediei sau Dicţionarului raţional al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor (Enciclopédie
ou Dictionaire raisonné des sciences, des arts et des metiers, 35 vol., 1751-1780) scria: „Opinia, acest
mobil a cărui forţă benefică sau malefică o cunoaştem cu toţii, este la originea sa nimic altceva decât
efectul declanşat de un număr limitat de indivizi care vorbesc după ce gândesc şi care formează în diferite
puncte ale societăţii centre de instruire, de unde se ivesc erorile şi adevărurile raţiunii; acestea ating în
mod progresiv graniţele oraşului, iar acolo sunt percepute drept acte de credinţă” (apud Moscovici, S.,
2000/2002, 202). Eruditul psihosociolog francez – l-am numit pe Serge Moscovici – desluşeşte aici
descrierea modului de formare a unei noi reprezentări sociale. Eu văd în cele afirmate de Denis Diderot cu
 61

peste două secole în urmă nimic mai mult şi mai clar exprimat decât emergenţa prin comunicare şi discuţii
în grup a opiniei publice. Să-mi fie iertată cutezanţa de a nu împărtăşi întru totul ideile patriarhului
psihologiei sociale franceze şi entuziasmul discipolilor săi, care cred că reprezentările sociale epuizează
obiectul de studiu al psihosociologiei.
 62

6. Modelul tridimensional al opiniei publice: dimensiunea sociologică

Studiul opiniei publice poate fi realizat, aşa cum s-a văzut, din perspective multiple: filosofică,
psihologică, politologică sau sociologică. Iniţial, filosofii au fost cei care au atras atenţia asupra opiniilor
şi au făcut distincţii valabile şi azi, chiar dacă nu toţi au elogiat opinia publică. Ne amintim că Blaise
Pascal care spunea că „opinia este regina lumii”, ceea ce echivalează cu recunoaşterea faptului că esenţa
unei societăţii nu constă în construcţiile materiale, ci rezidă în opiniile membrilor acelei societăţi (J.
Stoetzel, 1943, 345). La începutul secolului nostru, opinia publică a intrat în atenţia psihologilor, care
analizau opiniile în cadrul raţionamentelor. Către jumătatea secolului, Jean Stoetzel (1943, 47) avea temei
să afirme că „Psihologia opiniei este studiul conduitei de evaluare”. Ea este, în fapt, o psihologie a
individului. La un moment dat, la jumătatea secolului al XX-lea, opinia publică era un capitol în
manualele de psihologie socială. Se recunoştea faptul că opinia publică este obiectul psihologiei colective,
că este de natură interpersonală. Aşa cum remarca Jean Stoetzel (1943, 355), „Studiul opiniilor, limitat la
psihologie, nu are sens. Abordarea sociologică reprezintă o întregire”. Astăzi, opinia publică constituie un
domeniu de cercetare care nu aparţine nici psihologiei, nici sociologiei şi nici politologiei sau filosofiei,
deşi fiecare din disciplinele amintite îşi aduc contribuţia la cunoaşterea fenomenului. Opinia publică apare
azi ca un domeniu de studiu relativ independent.
Perspectiva sociologică asupra opiniei publice, denumită în mod curent „sociologia opiniei publice”,
are o serie de caracteristici. Le vom examina pe rând, nu înainte însă de a preciza ce este sociologia. De
acord cu Traian Herseni (1982), înţelegem prin sociologie teoria generală a vieţii sociale. Sociologia, ca
„studiu sistematic al comportamentului social şi al grupurilor umane” (Schaefer şi Lamm, 1983/1995, 5),
se centrează pe „studiul modelelor interacţiunilor umane” şi integrează cunoştinţele din alte ştiinţe sociale,
precum psihologia, istoria, economia, politologia, tinzând către o viziune holistică asupra vieţii sociale
(D.J. Champion et al., 1984, 4). Ca ştiinţă, sociologia are numeroase ramuri (sociologii specializate), între
care şi sociologia opiniei publice (I. Mihăilescu, 2000, 38). Tinzând să se autonomizeze, acest domeniu de
studiu (opinia publică) nu mai apare, pe plan mondial, între specializările sociologiei (Sociological
Abstracts, 1994). În ceea ce mă priveşte, prefer să vorbesc despre abordarea sociologică a opiniei publice
şi nu despre o sociologie a opiniei publice. Este evident că oamenii trăiesc în societate, că opiniile lor apar
ca reacţie la o problemă socială, larg dezbătută în public, în grup. Funcţiile opiniei publice sunt de natură
socială.
 63

Opinia publică – fapt social

Abordarea sociologică a opiniei publice presupune câteva lucruri. Mai întâi, considerarea opiniei publice
ca un fapt social, în sensul consacrat de Émile Durkheim (1858–1917) în Les Régles de la méthode
sociologique (1895), adică fapte care constau „în moduri de a lucra, de a gândi şi de a simţi, exterioare
individului şi care sunt înzestrate cu o putere de constrângere în virtutea căreia ele se impun” (É.
Durkheim, 1895/1974, 59). Opinia publică are aceste caracteristici: este exterioară individului şi exercită o
constrângere socială. În ce sens opinia publică este exterioară individului? Preluăm analogia făcută de
Émile Durkheim: celula vie conţine doar particule minerale, societatea doar indivizi. Din elemente
minerale rezultă viaţa, din indivizi societatea. Cine ar putea să susţină însă că viaţa există în particulele
minerale şi societatea se reduce la indivizi? Émile Durkheim spune: „Totdeauna când anumite elemente,
combinându-se, degajă, prin însuşi faptul combinării lor, fenomene noi, trebuie să admitem că aceste
fenomene sunt situate nu în elemente, ci în întregul format prin unirea lor” (É. Durkheim, 1895/1975, 45).
Este şi cazul opiniei publice ca unitate, ca o combinare sui generis a opiniilor indivizilor, fiind deci
exterioară acestora. În acelaşi timp, opinia publică exercită o constrângere socială, în sensul că indivizii
sunt obligaţi să ţină seama de opinia publică existentă. În acest sens, opinia publică apare ca o instituţie, ca
un tribunal al poporului.
Putem spune, împreună cu fondatorul sociologiei franceze, că opinia publică trebuie tratată ca un lucru
cognoscibil, „trecând treptat de la caracterele cele mai imediat vizibile la cele mai puţin vizibile şi mai
adânci” (É. Durkheim, 1895/1975, 41). Ceea ce este direct observabil în opinia publică sunt răspunsurile
la întrebările dintr-un chestionar sau declaraţiile spontane ale indivizilor, scrisorile adresate factorilor de
putere etc. Opinia publică înseamnă mai mult decât acestea şi mai mult chiar decât adiţionarea lor. Ea este
o structură (judecăţi, emoţii, aspiraţii, credinţe, reprezentări sociale, elemente mnezice şi volitive,
stereotipuri, evaluări subiective) ce apare pe baza unor legi proprii. În al doilea rând, a aborda sociologic
opinia publică înseamnă să tratezi fenomenul ca un tot, ca un întreg; înseamnă să îl analizezi sub toate
aspectele: psihologic, istoric, informaţional, lingvistic, politologic, statistic etc. Vocaţia integratoare a
sociologiei apare cu pregnanţă în modalitatea de studiu a opiniei publice. Fiecare aspect în parte este
urmărit nu pentru a fi cunoscut separat în profunzime – ceea ce constituie sarcina fiecărei discipline
sociale particulare –, ci pentru a evidenţia relaţiile dintre factorii demografici, psihologici, economici,
istorici, culturali, legislativi etc. şi emergenţa opiniei publice, ca urmare a combinării acestor factori, cum
cerea de altfel încă Émile Durkheim (1895/1974, 45).
În acest sens, sociologii raportează opiniile – aşa cum rezultă din sondaje – la categoriile socio-
demografice şi profesionale: sunt comparate răspunsurile obţinute de la populaţia din diferite clase de vârstă
şi categorii socio-profesionale. Raportul individ/societate – problemă centrală a sociologiei – este convertit
 64

în studiul relaţiei dintre opinia elitelor şi opinia publicului general. Rolul liderilor de opinie, al jurnaliştilor a
intrat în preocupările cercetărilor de sociologie a opiniei publice, ca şi relaţia dintre comunicarea în masă,
socializarea politică şi opinia publică. Astfel de probleme sunt de domeniul sociologiei comunicării în masă
şi al sociologiei politice. Din raţiuni didactice nu mă voi referi la ele decât tangenţial. Cei ce se specializează
în relaţii publice şi în comunicarea socială vor trebui să mobilizeze cunoştinţele din domeniile amintite când
vor aborda sociologic opinia publică, dat fiind faptul că perspectiva sociologică asupra opiniei publice are ca
punct central interacţiunea socială şi comunicarea socială. Din perspectivă sociologică, nu există opinie
publică decât în condiţiile în care membrii comunităţilor îşi fac cunoscute punctele lor de vedere despre
problemele ce interesează cel puţin pe o parte dintre ei. Comunicarea poate fi de la om la om, dar şi prin
mass media. Astfel, în viziunea sociologilor, nu avem de-a face cu o singură opinie publică, ci cu tot atâtea
opinii publice câte publicuri se formează la un moment dat în societate.

Cercetarea opinie publice: deontologia şi metodele sociologiei

Opinia publică, sub aspect sociologic, impune nu numai studierea ei în spiritul deontologiei sociologice,
dar şi cu metodele şi tehnicile sociologice, între care sondajul de opinie reprezintă modalitatea cea mai des
utilizată şi cea mai cunoscută, la care mă voi referi în continuare, fără a întreprinde o exegeză
metodologică.
Acest tip de cercetare sociologică se fondează pe tehnicile interogative de culegere a informaţiilor
(chestionar, interviu) şi pe teoria eşantionării. „Modelul ştiinţific al sondajelor se află în omologie cu
modelul democratic al alegerilor libere. În ambele, oamenii apar ca egali: fiecare are dreptul de a-şi
exprima liber votul (un om, un vot); fiecare subiect al unui eşantion este egal cu celălalt şi liber de a-şi
declara opinia în cursul sondajului” (A. Novak, 1998, 19). Pentru cunoaşterea opiniei publice şi pentru
măsurarea schimbării opiniilor, sociologia oferă, în afara sondajului, o gamă largă de metode şi tehnici,
începând cu observaţia şi terminând cu experimentul.
Revenind la sondaj, atragem atenţia asupra principalei reguli căreia trebuie să i se conformeze: „nu se
poate organiza un sondaj de opinie publică decât dacă o asemenea opinie publică există” (H.H. Stahl,
1974, 240). În caz contrar – spune profesorul nostru – „sondajul de opinie publică poate avea […]
valoarea unei propagande, adică a unei solicitări de luare de atitudine şi deci să fie folosit ca instrument de
acţiune socială, iar nu ca simplu mijloc de informare” (ibidem). Această utilizare a metodelor şi tehnicilor
sociologice ar fi cea de-a treia caracteristică a abordării sociologice a opiniei publice. O a patra
caracteristică vizează funcţia aplicativă a sociologiei: studiem opinia publică pentru a informa puterea
politică şi cetăţenii despre stadiul atingerii binelui general. Intervenţia sociologului în acest caz constă în
informarea tuturor prin publicarea rezultatelor obţinute în cadrul sondajelor de opinie publică.
 65

În dezbaterile organizate de revista Sociologie românească (3-4/1990 şi 3/1992) s-a atras atenţia
asupra pericolului utilizării sondajelor de opinie în scopul manipulării comportamentale a cetăţenilor, în
special în legătură cu comporta-mentul de vot. Am susţinut cu acest prilej, şi susţin şi în prezent, că
„rezultatele sondajelor de opinie, în special ale celor preelectorale, să fie prezentate în mass media numai
de specialişti, arătându-se totdeauna gradul de încredere, reprezenta-tivitatea eşantionului, precum şi
structura chestionarului, formularea întrebărilor şi succesiunea lor, categoriile de răspunsuri şi frecvenţele
înregistrate […], cu o lună de zile înaintea votării să nu se mai publice rezultatele sondajelor de opinie
publică” (S. Chelcea, 1990, 266). Aceste cerinţe sunt în acord cu standardele americane cu privire la
publicarea rezultatelor sondajelor de opinie publică. În 1968, Committee of the American Association for
Public Opinion Research a recomandat, la publicarea rezultatelor, să se specifice: 1) identitatea instituţiei
care a sponsorizat sondajul; 2) formularea cuvânt cu cuvânt a întrebărilor; 3) structura eşantionului; 4)
volumul eşantionului şi detaliile în cazul utilizării chestionarelor poştale; 5) erorile de eşantionare; 6)
reprezentativitatea subeşantioanelor; 7) procedeul de investigaţie; 8) durata fiecărui interviu.
În 1979, şi cealaltă mare agenţie americană de sondare a opiniei publice, The National Council on
Public Polls, a impus standarde asemănătoare pentru prelucrarea în mass media a rezultatelor din
sondajele de opinie publică (cf. B. Hennessy, 1965/1981, 95). Ar trebui ca şi în România să se respecte
totdeauna astfel de standarde. S-ar impune şi crearea unei asociaţii naţionale a institutelor de sondare a
opiniei publice din România, dar – cum se exprima directorul unuia din institutele specializate – „Piaţa
sondajelor este oricum o plăcintă mică. De aici şi dificultatea de a instituţionaliza o solidaritate
profesională autentică” (S. Lăzăroiu, 2000, 6). Dincolo de jocul de cuvinte (în limba engleză pie înseamnă
pateu, plăcintă, dar denumeşte şi reprezentarea grafică, un cerc de structură în prezentarea statistică a
datelor din anchete şi sondaje), se ascunde o realitate dură.
Personal, sunt sceptic în legătură cu afirmaţia că publicarea rezultatelor sondajelor de opinie nu riscă
să altereze voinţa alegătorilor (A. Novak, 1998, 20). Dincolo de manipularea partizană prin deformarea
rezultatelor, selectarea în mass media a informaţiilor, alegerea datei efectuării unui sondaj şi a momentului
publicării rezultatelor, există „efectul bandwagon” sau „efectul regrupării în jurul învingătorului” (rally-
around-the-winner effect) constând din tendinţa alegătorilor de a se asocia opiniei majoritare, de a sări pe
platforma vagonului care prinde viteză. Cercetări recente (L. Bartels, 1988; B. Ginsberg, 1986; A.
Mehrabian, 1998) au confirmat presupunerea că alegătorii sunt înclinaţi să îi prefere pe candidaţii despre
care ştiu că sunt în fruntea competiţiei pentru investitură. Albert Mehrabian (1998, 2128), în baza studiilor
sale experimentale, formulează concluzia: „Rezultatele obţinute în aceste studii sunt consistente în a arăta
superioritatea influenţei efectului bandwagon, în comparaţie cu underdog effect”. În opoziţie cu efectul
bandwagon, efectul “câinele învins” exprimă tendinţa electoratului de a vota în favoarea candidaţilor care
au şanse mici de a câştiga alegerile. Cercetările lui Paul J. Lavrakas, J.K. Holley şi Peter V. Miller (1991)
 66

au pus în evidenţă atât efectul bandvagon, la unii alegători, cât şi underdog effect la alţi alegători.
Totodată, cei trei cercetători, analizând reacţia cetăţenilor la comunicarea datelor din sondajele de opinie
publică făcute în SUA cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 1988, au constatat că persoanele cu nivel de
şcolaritate ridicat sunt mai rezistente la efectele produse de publicarea rezultatelor din sondajele
preelectorale. Pe ansamblu, însă, se apreciază că aproximativ şase la sută din varianţa comportamentului
de vot se datorează efectului bandvagon (A. Mehrabian, 1998, 2123). Sunt de acord cu aceia care susţin că
sondajele de opinie publică pot juca şi rolul „profeţiilor autorealizatoare implicite” ca tehnică de
manipulare.
Rămâne o problemă deschisă interdicţia publicării rezultatelor sondajelor de opinie publică înaintea
alegerilor. În Franţa, prin Legea presei din 19 iulie 1977, cu o săptămână înaintea scrutinului prezidenţial
se interzice „publicare, difuzarea şi comentarea sondajelor” (F. Haegel, 1987, 11). În Republica Peru – ca
să luăm în discuţie şi o situaţie mai particulară – dată fiind presupusa fraudă electorală a expreşedintelui
Fuji Mori la cea de-a treia candidatură a sa şi rezultatele sondajelor electorale care îl indicau favorit în
alegerile din 2000, s-a interzis prin lege efectuarea sondajelor la ieşirea de la urne (exit polls), ca şi
efectuarea sondajelor de opinie publică înainte cu cinsprezece zile înaintea alegerilor. Conform celor
relatate de specialiştii de la Pontificia Universidad Catolica del Peru, chiar în acest an (2002) respectiva
lege a fost declarată neconstituţională.
În SUA şi Marea Britanie ideea reglementării sondajelor de opinie a fost respinsă în numele libertăţii
presei. Când, în 1990, am propus comunităţii sociologilor din România să nu se mai facă publice
rezultatele sondajelor înainte cu o lună de desfăşurarea alegerilor parlamentare, am avut în vedere starea
de spirit postdecembristă şi experienţa de proiectare şi realizare a sondajelor reprezentative naţional relativ
redusă. Şi cunoştinţele cetăţenilor despre valoarea şi limitele sondajelor de opinie erau la acea dată sărace.
În aceste condiţii, în presă s-au speculat rezultatele unor sondaje neprofesioniste. În prezent, situaţia fiind
cu totul alta, adoptarea prevederilor legislaţiei franceze ar proteja populaţia nu de opinia ei, ci de orice
tentativă de manipulare. Mai mult, investirea unei comisii parlamentare cu controlul ştiinţific şi
deontologic al sondajelor preelectorale ar fi o măsură bine venită. În Franţa, funcţionează o astfel de
comisie independentă, formată din nouă membri, numiţi pe o durată de trei ani de către Consiliul de
Miniştri.
Pe plan mondial, aşa cum rezultă şi din sinteza realizată de Michael Traugott şi Paul J. Lavrakas
(1995), există o literatură relativ bogată în legătură cu această temă, foarte importantă din punct de vedere
teoretic şi extrem de disputată în planul vieţii politice dacă ne gândim la legislaţia privind interdicţia
publicării sondajelor de opinie în perioada imediat premergătoare alegerilor prezidenţiale şi generale sau
dacă suntem atenţi la comportamentul liderilor politici vizavi de sondajele de opinie publică. În Germania,
spre exemplu, chiar institutele de sondare a opiniei publice au impus un embargo al sondajelor în imediata
 67

apropiere a datei alegerilor electorale; în Brazilia, rezultatele sondajelor preelectorale sunt anunţate cu
majuscule, pe prima pagină a ziarelor, fără nici o restricţie (C. Marsh, 1985, 74). Ca şi la noi, de altfel.
Problema merită discutată şi o reglementare juridică a modului de prezentare în mass media a sondajelor
de opinie se impune cu stringenţă.
 68

7. Construirea opiniei publice: rolul mass-media

Dacă în pădure se prăbuşeşte un copac, dar presa nu este de faţă
ca să transmită ştirea, atunci copacul a căzut cu adevărat?
Robert Mankoff

La sfârşitul secolului al XIX-lea, James Bryce (1888/1889, 263) constata că „Presa, în particular ziarele,
constituie organul suprem al opiniei publice”. Conform jurnalistului şi istoricului citat, „Ziarele sunt puternice
în trei moduri: ca naratori, ca avocaţi, ca bogaţi conducători”. Astăzi, nimeni nu se îndoieşte de faptul că
mijloacele de comunicare în masă au un rol important în formarea opiniei publice. Se discută însă despre cât
de important este acest rol şi despre modul în care mass media contribuie la emergenţa opiniei publice.
Câteva date statistice privind evoluţia mijloacelor de comunicare în masă în România ar putea să ne ajute
să evaluăm contribuţia mass media la formarea opiniei publice (Tabelul 7.1).

Tabelul 7.1. Numărul cotidienelor şi numărul televizoarelor la 1000 de locuitori în România (după Anuarul Statistic al
României, 2004, 490 şi Raportul naţional al dezvoltării umane, 2003-2005, 112)
1998 1999 2000 2001 2002 2003
Cotidiene (Titluri) 95 118 108 98 94 69
Televizare la 1000 de locuitori 247,8 259,4 270,8 292,2 327,7 366,3

Datele din Tabelul 7.1 trebuie completate, în sensul precizării tirajului ziarelor şi al numărului cititorilor, fapt
care ar necesita o cercetare în sine, precum şi luarea în considerare a programelor staţiilor de televiziune
transmise, luând ca unitate de măsură „ora-program” (Tabelul 7.2).

Tabelul 7.2. Programe de radio şi televiziune, în „ore-program”, pe forme de proprietate

(după Anuarul statistic al României, 2004, 493)
Proprietate majoritară de stat Proprietate majoritară privată
2000 2001 2002 2003 2000 2001 2002 2003
Programe radio 96033 102086 110586 113040 1789029 1277459 1585875 1312317
Programe televiziune 15296 21981 25111 33160 512247 169706 123020 96885
Notă. La „orele-program” radio au fost incluse programele internaţionale, naţionale şi teritoriale.
La „orele-program” televiziune au fost incluse programele de televiziune teritoriale pe programele naţionale.

Comparativ cu factorii de mediu social, cu experienţa directă a oamenilor, comunicarea în masă contribuie
mai mult, în egală măsură sau mai puţin la formarea atitudinilor şi, pe baza lor, a opiniilor individuale
susceptibile de a deveni opinie publică? Depinde de obiectul atitudinii, respectiv al opiniei. Despre bunăstarea
sau sărăcia lor, cetăţenii îşi formează o opinie nu din ziare sau din discursurile politicienilor, ci gândindu-se la
viaţa lor de zi cu zi. Răspunsul la întrebarea „Cât de mulţumit sunteţi, în general, de felul în care trăiţi?”
 69

(Figura 7.1) se fondează în mare măsură pe experienţa directă a fiecăruia, mass media intervenind doar prin
informaţiile despre sărăcoa în care supravieţuiesc unele categorii sociale şi despre opulenţa afişată fără
neruşinare de îmbogăţiţii revoluţiei.

% 90
83
80 80
76 75 75 74 75
70
63
60 60 59 58 57
54 54
50
40
30

20
10
0
Iun.97

Iun.98

Iun.99

Iun.00

Iun.01

Iun.02
Feb.97

Feb.98

Feb.99

Feb.00

Feb.01

Feb.02
Oct.96

Oct.97

Oct.98

Oct.99

Oct.00

Oct.01
Fig. 7.1. Dinamica răspunsurilor „Nu prea mulţumit” şi „Deloc mulţumit”
(1996–2002) la întrebarea „Cât de mulţumit sunteţi, în general,
de felul în care trăiţi?” (Barometrul de opinie publică, iunie 2002, p. 14)

Opiniile despre satisfacţia cu viaţa sunt în concordanţă cu procesele de sărăcire şi de sărăcire severă din
perioada de tranziţie, măsurate prin indici statistici (Figura 7.2)

35
30 30,6 29,6
27,7 27,4 26,6
25
23,3
20
Rata sărăciei (%)
15
10
5
0
anul anul anul anul anul anul
1996 1997 1998 1999 2000 2001

Fig. 7.2. Dinamica sărăciei în România în perioada 1996-2001 (Raportul Comisiei

Guvernamentale Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, Revista de
Asistenţă Socială, 2002, p. 26)
 70

În legătură cu alte obiecte (procese sociale, fenomene, persoane din elita puterii etc.) mass media are o
importanţă majoră în construirea opiniei publice. De unde s-ar informa oamenii despre situaţia din Irak, de
exemplu, dacă nu din mass media şi din discursurile oficiale (comentate şi ele în ziare, reviste, emisiuni
radio şi TV)?

Teorii ale influenţei mass-media asupra opiniei publice

Foarte general spus, comunicarea în masă poate activa atitudinile latente şi, prin aceasta, emergenţa
opiniilor individuale. Împărtăşirea respectivelor opinii marchează începutul procesului stadial de
transformare a opiniei individuale în opinie publică. Să vedem însă ce teorii s-au formulat şi cum ajută ele
la descifrarea proceselor de formare şi schimbare a opiniei publice.
Consecinţele sociale ale acţiunii mass media au fost diferit sistematizate de autori de referinţă precum
Robert K. Merton, Paul F. Lazarsfeld, Harold D. Lasswell, Malvin L. DeFleur, Charles R. Wright ş.a. În
legătură cu opinia publică, mass media are patru funcţii: 1) cristalizarea opiniilor individuale şi de grup; 2)
construirea curentelor de opinie; 3) medierea între opinia publică şi guvernare, 4) modificarea opiniei
publice (apud I. Drăgan, 1996, 170). Vom vedea în cele ce urmează cum influenţează mass media opinia
publică,

Teoria „Glonţul magic”

Primele analize teoretice ale influenţei mass media asupra opiniei publice s-au realizat sub semnul
dominaţiei emiţătorului. „Strămoşii acestor teorii au fost Charcot (isteria, hipnoza). Le Bon (propaganda şi
psihologia mulţimilor) şi Tarde (imitaţia)” – consideră Lucien Sfez (1988/2002, 80), care arată că în
această perspectivă receptorului i se atribuie un rol pasiv, fiind într-o stare hipnotică, iar masa de receptori
„este moale, maleabilă”.

Modelul „glonţul magic” se fondează pe convingerea, larg acceptată imediat după primul război
mondial, potrivit căreia comunicarea în masă are o putere mare, care se exercită instantaneu şi uniform
asupra tuturor oamenilor. Termenul de „glonţ magic” (magic bullet) a fost preluat din practica medicală.
În secolul al XIX-lea se credea că pilulele şi injecţiile administrate acţionează ca un glonţ, producând
instantaneu aceleaşi reacţii în organismul pacienţilor – de aici şi adjectivul de „magic”. Aşa cum apreciază
Gary L. Gehman (1999), imaginea „glonţului magic” a fost generată de o cunoaştere imperfectă a
mecanismelor farmacodinamice. În medicină, acest model a rămas de domeniul istoriei. Dar în teoria
comunicării de masă?
Modelul „glonţul magic” nu a fost prezentat ca atare într-o lucrare anume şi şi-a primit numele doar
retrospectiv (M.L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach, 1989/1999, 167). Avem de-a face cu „un prim set de
 71

convingeri” despre influenţa mass media şi care încorporau unele ipoteze despre om şi societate, despre
puterea nelimitată a mass media, acceptate la începutul secolului trecut.
În primele decenii ale secolului al XX-lea concepţia instinctualistă se afla la apogeu. Într-o primă
lucrare ce includea în titlu termenul de „psihologie socială” – mă refer la An Introduction to Social
Psychology (1908) a lui William McDougall – stă scris: „Psihicul uman are anumite tendinţe înnăscute
sau ereditare, care sunt sursele sau forţele motivatoare esenţiale ale oricărei gândiri şi acţiuni fie
individuale, fie colective. Ele constituie bazele dezvoltării treptate ale caracterului şi voinţei indivizilor
şi naţiunilor” (apud M. Ralea şi T. Herseni, 1966, 180). Lipsit de instinctele primare, precum instinctul
fugii, repulsiei, curiozităţii, combativităţii, autoînjosirii şi instinctul parental, viaţa socială nu ar fi
posibilă. Astfel, războiul ar decurge din instinctul combativităţii, familia s-ar fonda pe instinctul
parental şi – de ce nu? – căutarea ştirilor în mass media pe instinctul curiozităţii. Dacă în psihologie, la
acea vreme, domina concepţia instinctualistă sau hormică (gr. horm, impuls, instinct), în sociologie era
predominantă viziunea unui homo sapiens izolat, rupt de relaţiile sociale. Abia în 1909, prin lucrarea
Social Organization de Carles H. Cooley, s-a atras atenţia că, fără interacţiune umană, eul personal, care
nu este altceva decât oglindire şi reoglindire în alţii (looking-glass self), nu poate exista.
Aşa s-a ajuns în teoria comunicării să se introducă relaţiile sociale (interpersonale, din interiorul
grupurilor şi intergrupale) în ecuaţia mass media – persoană. S-a renunţat la ideea unei „mass media
puternice, pe de o parte, transmiţând mesajul, şi masele reduse la atomi, pe de alta, aşteptând să-l
recepteze – şi nimic în spaţiul dintre ele” (D. Katz şi P.F. Lazarsfeld, 1954, 20, apud M.L. DeFleur şi
S. Ball-Rokeach, 1989/1999, 168).
Dacă, din punct de vedere teoretic, modelul „glonţul magic” a intrat în muzeul populat cu imagini din
copilăria reflecţiilor despre comunicare, om şi societate, practica „glonţului magic” nu numai că s-a
păstrat în actualitate, dar a dobândit noi valenţe în societatea computerizată. În SUA, la Philadelphia,
Michael J. Norris a început în 1984 publicarea unei reviste de format mic, pe care a botezat-o Magic Bullet,
şi pe care o distribuie pe Internet unei audienţe necunoscute (vezi G.L. Gehman, 1999). Modelul „glonţul
magic” este simplu, dacă nu simplist, dar prezintă – aşa cum s-a văzut – şi astăzi o anumită atractivitate.
Seducţia sa a fost şi mai mare când se credea că propaganda constituie „ciocanul şi nicovala” solidarităţii
sociale – după cum se exprima Harold D. Lasswell (1927). Pentru a ilustra credinţa în puterea magică a
mass media, preiau un citat (prescurtat) din George S. Vieck (1930, 153), utilizat de Malvin L. DeFleur şi
Sandra Ball-Rokeach în binecunoscuta lor lucrare Teorii ale comunicării de masă (1989/1999, 166). Se
întâmpla în primăvara anului 1917 la sediul Departamentului Britanic de Informaţii.
„Generalul de brigadă J.V. Charteris [...] compara două fotografii capturate de la germani. Prima
fotografie reproducea o scenă îngrozitoare: cadavrele soldaţilor germani care erau transportate spre a fi
înmormântate în spatele frontului. A doua fotografie înfăţişa cai morţi trimişi la o fabrică de săpun.
 72

Generalul a pus titlul, sub prima fotografie, Cadavre germane în drum spre fabrica de săpun. Imediat
fotografia a fost expediată la Shanghai, pentru a revolta opinia publică împotriva germanilor. Respectul
chinezilor pentru morţi ajunge până la veneraţie. Profanarea morţilor, atribuită germanilor, a fost unul din
factorii ce au determinat China să declare război împotriva Puterilor Centrale”
Au existat, deci, gloanţe magice. Personal, consider că astfel de gloanţe au fost trase şi în timpul
evenimentelor din decembrie ’89. Ştirea difuzată de mass media din străinătate şi zvonul că la Timişoara
au fost mii de morţi i-au scos în stradă pe cei care nu mai puteau răbda frigul şi foamea din „epoca de
aur”. Mass media influenţează opiniile, atitudinile şi comportamentele indivizilor, grupurilor şi
mulţimilor, dar nu este singurul factor şi, poate, nici cel mai important. Este greu de acceptat că intrarea
Chinei în război de partea Puterilor Aliate nu ar fi avut temei politic şi economic şi că s-ar fi datorat doar
difuzării în mase a unei fotografii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre prăbuşirea comunismului în
România.

Teoria „Fluxul comunicării în două trepte”

Aşa cum am văzut, „glonţul magic” ţinteşte persoane identice, aflate într-un vacuum social, care nu au
relaţii unele cu altele şi care reacţionează într-o manieră identică la mesajele mass media. Astfel de
persoane nu există însă în mod real. Modelul „fluxul comunicării în două trepte” (two-steps flow of
communication) marchează o schimbare de perspectivă: indivizii nu mai sunt văzuţi ca entităţi uniforme,
izolate; ei intră în relaţii interpersonale şi intergrupale, nu răspund imediat şi uniform la mesajele mass
media. Este, oricare ar fi limitele lui, un model mai realist.
Acest model „sugerează că, cel mai adesea, ideile migrează din radio şi ziare către liderii de opinie şi
de la aceştia ajung la segmentele mai puţin active politic ale populaţiei” (P.F. Lazarsfeld et al., 1944/2004,
201). Ipoteza „fluxul comunicării în două trepte” s-a conturat, oarecum din întâmplare, în cadrul unei
cercetări care urmărea să constate impactul campaniei electorale din 1940 din SUA asupra
comportamentului de vot al cetăţenilor. Coordonatorii investigaţiei, Paul F. Lazarsfeld, Bernard R.
Berelson şi Hazel Gaudet (1944/2004), doreau să afle modul în care persoanele, în funcţie de categoria lor
socială, selectau informaţiile din ziare, reviste şi de la radio. Cercetarea de teren s-a efectuat în Statul
Ohio, în Erie County, o zonă în care oamenii votau în alegerile prezidenţiale după cum vota întreaga
naţiune americană. Pentru prima dată în istoria cercetărilor sociologice s-a făcut un studiu panel pe un
eşantion de 600 de persoane, cu măsurarea lunară a opiniilor (din iunie până în noiembrie), folosindu-se
acelaşi chestionar (pentru tehnica panel vezi S. Chelcea, 2002/2004, 192-199).
Campania electorală făcută prin mass media a contribuit la cristalizarea opiniilor şi atitudinilor celor
care aveau predispoziţia de a vota într-o direcţie politică sau alta, în funcţie de apartenenţa la o anumită
 73

categorie socială. De asemenea, campania electorală a consolidat decizia de vot a celor care erau hotărâţi
încă de la începutul campaniei cum să voteze, dar nu a reuşit decât în foarte puţine cazuri să realizeze o
conversie a comportamentului de vot, o schimbare radicală a deciziei de acordare a votului unuia sau
altuia dintre candidaţii la preşedinţie.
S-a aflat, în urma acestui studiu, că mesajele mass media au un impact relativ redus asupra opiniilor şi
comportamentelor de vot, contrar a ceea ce se credea la acea dată:

Ori de câte ori un subiect şi-a schimbat orizontul de aşteptare între două interviuri, el a
fost întrebat ce anume l-a făcut să se răzgândească. O analiză a comentariilor acestor
subiecţi ilustrează foarte bine importanţa contactelor personale. Când oamenii şi-au
explicat schimbările de intenţie, ei au indicat ca surse ale acestor decizii radioul, ziarele
şi conversaţiile private cu alte persoane având convingeri similare. Dar, atunci când au
numit motivele schimbării orizontului de aşteptare, ei au menţionat ceva mai frecvent
contactele directe cu alţi oameni decît ambele media, luate împreună (P.F. Lazarsfeld et
al., 1944/2004, 150).

Cei care se informau din discuţiile informale erau, în medie, pe tot parcursul campaniei electorale, cu
zece la sută mai numeroşi decât cei care urmăreau ştirile din mass-media. Această constatare i-a
determinat pe cercetători să se concentreze asupra rolului jucat de relaţiile interpersonale în selectarea
informaţiilor din mass-media. S-a descoperit existenţa a două trepte în transmiterea mesajelor: de la sursă
(mass media) la anumite persoane, în general, mai bine informate şi care urmăreau mai frecvent radioul,
ziarele şi revistele (prima treaptă) şi de la aceştia, pe canale informale, către persoane mai puţin expuse
mesajelor mass media (cea de-a doua treaptă). Modelul „fluxul comunicării în două trepte” este prezentat
în Figura 7.3.

Mass media

Idei Idei Idei

Lideri de opinie

Idei Idei Idei

Persoane mai puţin expuse
mesajelor mass media

Fig. 7.3. Modelul „fluxul comunicării în două trepte” (după Robinson, J.P., 1976, 306)

S-a constatat, de asemenea, că persoanele nedecise în privinţa votului erau mai puternic influenţate de
discuţiile interpersonale decât direct de mesajele mass media. Totuşi, datele cercetării din zona Erie County au
evidenţiat că majoritatea populaţiei (68%) declara că radioul a fost sursa care i-a ajutat în decizia lor de vot.
 74

Aceasta înseamnă că – aşa cum a formulat ipoteza Elihu Katz (1957) – influenţa unor persoane în luarea
deciziei celor nehotărâţi nu exclude posibilitatea ca majoritatea publicului să recepteze direct informaţiile din
mass media. Studiul făcut de Iliya F. Harik (1971) într-o zonă rurală din Egipt a arătat că 37 la sută din
populaţia adultă obţinea informaţiile politice de la alte persoane, în timp ce 48 la sută se informau direct din
mass media. Respectivul studiu a fost realizat într-o zonă din Delta Nilului, unde pătrunderea televiziunii era
ca şi inexistentă, deci în condiţii apropiate de cele din Erie County la data când nu exista televiziune. Astfel de
cercetări impun reconsiderarea ipotezei „fluxul comunicării în două trepte”, deşi ea a constituit mult timp
paradigma dominantă în sociologia mass media – după cum aprecia T. Gitlin (1978). John P. Robinson,
profesor de comunicare şi director al Centrului de cercetări în domeniul comunicării de la Cleveland State
University, a examinat ipoteza fluxului în două trepte în contextul modern (influenţa televiziunii) al
comportamentului de vot. Despre contribuţia lui John P. Robinson la rafinarea modelului fluxului comunicării
în două trepte vom discuta ceva mai târziu. Acum rămânem la cercetările iniţiale.
Persoanele care aveau un contact direct cu mass media au primit denumirea de „lideri de opinie”. Paul
F. Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet (1944/2004, 89) notează: „Observaţiile comune şi
numeroase studii sociale arată că în fiecare zonă şi pentru fiecare problemă aflată în dezbatere există
anumiţi oameni intens preocupaţi, ei fiind, totodată, şi cei care au o poinie deja articulată. Pe aceştia îi
numim lideri de opinie”.
Cercetări ulterioare (S.N. Eisenstadt, 1952; E. Katz, 1957; P.F. Lazarsfeld, 1955; R.K. Merton, 1949
ş.a.) au arătat nu numai că cei mai mulţi oameni dobândesc cele mai multe informaţii şi îşi formează
opiniile prin comunicarea directă cu liderii de opinie din grupul lor, dar au relevat şi faptul că liderii de
opinie nu sunt doar relee în fluxul informaţiilor, că ei selectează şi interpretează informaţiile pe care le
transmit celor mai puţin atenţi la mesajele mass media. Vom discuta despre liderii de opinie într-o secţiune
separată.
O serie de studii privind comunicarea în Turcia, Egipt, Thailanda ş.a. (D. Lerner, 1963; T. Abu-
Lughod, 1963; J.M. Mosel, 1963) au indicat că „figuri tradiţionale, precum căpeteniile de trib, preoţii,
negustorii şi învăţătorii sunt principalii mediatori de idei şi informaţii în comunităţile rurale” (I.F. Harik,
1971, 735). Ilya F. Harik a ajuns la concluzia că în Egipt, în zona studiată, nu se confirmă rolul
predominant atribuit – conform modelului „fluxul comunicării în două trepte” – relaţiilor interpersonale în
comunicarea politică, deşi pentru un anumit segment al populaţiei „liderii de opinie” continuă să joace
rolul de mediatori în transmiterea informaţiei din mass media spre public.
Analizând modelul clasic al fluxului comunicării în două trepte (Figura 7.3), John P. Robinson (1976,
307) ia în discuţie cele trei elemente: mass media, liderii de opinie şi populaţia mai puţin activă în căutarea
informaţiilor. Dintre cele trei elemente ale modelului, populaţia mai puţin activă nu s-a bucurat de atenţia
cercetătorilor. Tocmai asupra acestui element îşi concentrează atenţia autorul anterior citat. El identifică în
 75

modelul iniţial al fluxului comunicării în două trepte un număr de şase legături posibile: 1) Mass media –
liderii de opinie; 2) Mass-media – persoane mai puţin active; 3) Lideri de opinie – persoane mai puţin active;
4) Lideri de opinie – lideri de opinie; 5) Persoane mai puţin active – lideri de opinie; 6) Persoane mai puţin
active – persoane mai puţin active. În opinia sa, distincţia între liderii de opinie şi persoanele mai puţin active
constituie germenele criticilor aduse modelului: populaţia receptoare a informaţiilor de la „liderii de opinie”
este şi ea organizată în reţele de comunicare, liderii de opinie comunică între ei. Pe baza datelor colectate de
Centrul pentru studii politice de la Universitatea Michigan privind decizia de vot în alegerile prezidenţiale din
1968 (un eşantion de 1016 persoane, reprezentativ la nivelul electoratului din SUA), John P. Robinson ajunge
la concluzia că distincţia dintre liderii de opinie şi persoanele mai puţin active este mai redusă ca semnificaţie
decât distincţia în interiorul ultimei categorii a unui public atent şi a unui public neatent la fenomenele puse în
discuţie, nu neapărat de către mass media. Au rezultat două tipuri de receptori de opinie (Figura 7.4).

Mass media
Informaţii
Furnizori de opinie

Influenţă Influenţă
Receptori de opinie

Mass media
Informaţii
Influenţă Influenţă
Persoane care nu discută

Fig. 7.4. Schema fluxului comunicării în două trepte revăzută prin luarea în considerare

a celor două tipuri de receptori de opinie (după J.P. Robinson, 1976, 317)

După cum se observă din compararea schemelor fluxului comunicării în două trepte, în cadrul publicul
mai puţin activ s-a făcut distincţie între persoanele care se angajează în discuţii despre alegerile electorale
şi persoanele care nu discută despre acest subiect. Persoanele mai puţin active, dar care discută despre
alegeri, deşi expuse mesajelor mass media ca şi persoanele care nu discută, sunt mai puţin susceptibile de
a fi influenţate de mass media în felul în care votează. Persoanele mai puţin active, dar care nu discută
despre problemele politice, sunt mai deschise influenţei directe a mass media (J.P. Robinson, 1976, 116).
 76

Modelul „fluxul comunicării în două trepte”, cu reajustările menţionate, relevă importanţa relaţiilor
sociale în formarea opiniei publice. El operează mai ales în societăţile tradiţionale şi în cadrul grupurilor
primare, cum este familia, în societăţile moderne. În plan teoretic, distincţia dintre one-step flow (influenţa
media asupra liderilor de opinie) şi tow-step flow (influenţa liderilor de opinie asupra maselor) produce o
fisură în vechiul sistem funcţionalist – apreciază Lucien Sfez, profesor la Universitatea Paris I Panthéon-
Sorbonne.

Teoria „Liderii de opinie”

Când am prezentat teoria „fluxul comunicării în două trepte”, am atras atenţia asupra faptului că
persoanele cele mai active dintr-o campanie prezidenţială, care influenţează opiniile mai ales ale celor
nehotărâţi – numite de Paul F. Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Haze Gaudet (1944/2004, 89) „lideri de
opinie” – nu sunt doar „relee” de transmitere a ştirilor din mass media, ei având un rol activ în
procesarea informaţiilor, în sintetizarea şi interpretarea lor. Astfel, liderii de opinie influenţă
cristalizarea judecăţilor evaluative ale persoanelor mai puţin active.
Gabriel Weimann (1994, 71) defineşte liderii de opinie prin excludere, arătând ce nu sunt ei:
„Liderii de opinie nu sunt propriu-zis lideri, în sensul comun al termenului şi cu conotaţiile lui. Liderii
de opinie nu sunt conducători autoritari, cartismatici, ci mai curând persoane care au poziţia de expert
între cei cu acelaşi status social cu al lor, sunt o sursă de sfaturi într-o anumită problemă sau temă”. Ei
pot fi membri ai diferitelor grupuri sociale, care, într-un moment sau altul, într-o problemă sau alta, au o
informaţie mai bogată, dar şi persoane proeminente în viaţa publică, mari politicieni sau editorialişti cu
maximă audienţă. Aceştia din urmă – impropriu după părerea mea, dat fiind că opinia este o construcţie
personală, un proces complex, nu ceva „livrat la cheie” – mai sunt numiţi şi „formatori de opinie”.
Ronald S. Burt (1999, 37) introduce o perspectivă nouă în abordarea problematicii liderilor de opinie.
Profersorul de la Universitatea din Chicago propune analiza liderilor de opinie în raport de „capitalul
social” pe care îl au. Termenul de „capital social”, înţeles ca „Stoc al formelor de sociabilitate cu funcţie
productivă pentru anumiţi agenţi implicaţi în reţeaua de sociabilitate” (Sandu, D., 2003, 68), ne ajută să
privim liderii de opinie mai degrabă ca „brokeri de opinie” decât ca „lideri”, funcţia lor fiind aceea de
transmitere a informaţiei dincolo de graniţele sociale ale grupurilor umane. În perspectiva propusă de
Ronald S. Burt, liderii de opinie se plasează la marginea, nu în centrul, grupului. Tocmai această poziţie
a lor le favorizează rolul de intermediari între grupuri.
De la lansarea conceptului la jumătatea scolului trecut, numeroase cercetări s-au focalizat asupra
rolului lor în formarea opiniei publice în procersul de influenţare a comportamentelor, mai ales, a
comportamentului de vot. S-au propus tipologii şi s-a urmărit descifrarea structurii de personalitate a
 77

liderilor de opinie. Cine sunt ei? Prin ce se particularizează? Cât de important este rolul lor pentru
formarea opiniei publice în diferite contexte sociale? S-au experimentat metodologii de identificare a
liderilor de opinie. Nu am întâlnit însă studii care să pună în legătură liderii de opinie cu problema
manipulării. Asupra acestui aspect ar merita să ne concentrăm atenţia.

LIDERII DE OPINIE

Se regăsesc la toate nivelurile sociale şi în cel mai multe arii de decizie, influenţnd persoanele din acelaşi
strat social.
Se regăsesc în toate profesiile, clasele sociale, grupurie de vîrsă, indiferent de sex.
Tind să fie mai implicaţi în diferite activităţi şi organizaţii sociale, ocupând o poziţie centrală în reţelele
sociale.
Sunt consideraţi de către prieteni, colegi, tovarăşi de muncă experţi în domeniul lor.
Sunt mai expuşi medajelor mass media decât nonliderii de opinie.
Sunt mai interesaţi, mai implicaţi şi mai bine informaţi cu noutăţile din domeniul lor de activitate,
Tind să fie monomorfi – în mod obişnuit, sunt experţi într-o singură arie de probleme şi, numai rar, în mai
multe domenii (polimorfi).
Au un mod de comunicare specific – sunt mai implicaţi în comunicarea formală şi informală decât
nonliderii de opinie.
Sunt conştienţi că ei reprezinte surse de informare şi că exercită o influenţă asupra celorlalte persoane

Gabriel Weimann, The Influentials. People Who Influence People,

New York, State University of New York Press, 1994, 23.

Tipologii ale liderilor de opinie. Pe parcursul unei jumătăţi de veac de cercetări teoretice şi empirice,
s-au propus tipologii ale liderilor de opinie, fie cu caracter general, fie vizând un domeniu de activitate
specific. Gabriel Weimann (1994, 53-70) prezintă câteva dintre cele mai cele mai cunoscute tipologii.
Le ordonăm după criteriul cronologic.
Robert K. Merton (1910-2003) a fost cel dintâi care a sugerat că liderii de opinie se
particularizează dubă sfera lor de influenţă, făcând distincţie între lideri de opinie monomorfi şi
polimorfi. Clasicul sociologiei secolului al XX-lea a analizat în Patterns of influence (1949) relaţia
dintre cele două tipuri de lideri de opinie şi a formulat concluzia că anumiţi indivizi pot fi lideri de
opinie monomorfi pentru anumite grupuri şi lideri de opinie polimorfi pentru alte grupuri.
Elihu Katz şi Paul F. Lazarsfel (1955) au testat ideea că exostă „liderii de opinie generali” şi
„liderii de opinie în diferite domenii”, precum marketingul, moda, afacerile publice. Au ajuns la
concluzia că a fi lider într-un domeniu nu înseamnă a fi lider şi în celelalte domenii. După aproape un
deceniu, datele din cercetarea lui Elihu Katz şi Paul F. Lazarsfel au fost reanalizate şi corectate de către
Alan S. Marcus şi Raymond A. Bauer (1964), demonstrând astfel că există lideri de opinie generali,
care se definesc prin: numărul şi similaritatea domeniilor de influenţă, numărul ocaziilor în care liderii
 78

de opinie îşi exercită influenţa şi perioada de timp la care se referă activitatea lor de influenţare (apud
G. Weimann, 1994, 62).
Pe baza datelor arhivate la Survey Research Center de la Universitatea din Michigan referitoare la
campania electorală din 1966, John W. Kingdon (1970) a creat o tipologie a liderilor de opinie, luând
în considerare corelaţia dintre răspunsurile la două întrebări asemănătoare cu cele utilizate de Paul F.
Lazarsfeld şi colaboratorii săi în cercetarea din Erie Country (Tabelul 7.3).

Tabelul 7.3. Tipologia liderilor de opinie (după J.W. Kingdon, 1970, 257)
În timpul campaniei electorale, v-a cerut cineva părerea despre cel
mai bun partid sau candidat?

DA NU TOTAL
Aţi vorbit cu alte Lideri activi Sfătuitori
persoane încercând
să le convingeţi ce 10,00% 12,40% 22,30%
Da
partid sau candidat să Lideri pasivi Nonlideri
voteze?
6,90% 70,70% 77,70%
Nu
TOTAL (N 16,90% 83,10% 100,00%
= 1285)

Procedându-se la autoidentificarea liderilor de opinie s-a constatat că în perioada campaniei electorale

22% dintre persoanele incluse în eşantion (N = 1285) au oferit sfaturi prietenilor şi colegilor de muncă
în legătură cu candidaţii şi partidele cărora merită să li se acorde votul şi 17 la sută au fost întrebate
despre modul în care ar fi bine să voteze.
Arezultat trei tipuri de lideri de opinie: activişti, sfătuitori (talkers) şi pasivi, reprezentând mai
puţin de o treime (29,3%) din eşantionul luat în calcul. „Portretul colectiv al liderilor de opinie relegă
câteva diferenţe importante între liderii de opinie şi persoanele din electorat care nu au rol de lideri”
(J.W. Kingdon, 1970, 258). De exemplu, s-au autoidentificat ca lideri de opinie aproape jumătate
dintre persoanele cu studii superioare, comparativ cu 16 la sută dintre persoanele cu şcoală elementară.
De asemenea, au avut rol de lideri de opinie în campania electorală mai mult albii decât negru şi mai
mult bărbaţii decît femeile. Nu s-au înregistrat decât diferenţe nesemnificative pe grupe de vârstă. John
W. Kingdon a obsevat că nivelul de informare politică al liderilor de opinie variază: cei mai bine
informaţii sunt activiştii, urmaţi de sfătuitori şi, în cele din urmă, de liderii pasivi. Indicele pentru
gradul de informare politică a fost calculat în funcţie de răspunsurile la întrebările referitoare la
cunoaşterea: 1) numelui candidatului din district; 2) partidului care înaintea alegerilor a avut cel mai
mare număr de congresmeni la Washington; 3) partidului care, după alegeri, a obţinut la alegeri cel mai
mare număr congresmeni. Tabelul 7.4. arată că persoanele care s-au autoidentificat lideri de opinie
 79

erau mai bine informate politic decât cele care s-au autoidentificat nonlideri de opinie, precum şi faptul
că între cele trei tipuri de lideri de opinie există diferenţe de informare.

Tabelul 7.4. Nivelul de informare al liderilor de opinie şi al nonliderilor (după J.W. Kingdon, 1970, 259)
Indicele de informare politică Lideri activi Sfătuitori Lideri pasivi Nonlideri

Ridicat 57% 55% 42% 25%

Mediu 32% 39% 37% 37%
Scăzut 11% 5% 22% 38%
Total 100% 100% 100% 100%
(128) (157) (89) (902)

Herbert Hamilton (1971, 274) îşi bazează tipologia pe tipurile de influenţă şi pe percepţia relaţiei dintre
persoanele care influenţează şi persoane-ţintă ale influenţei. Rezultă o matrice în care variabilele sunt
dihotomizate (Tabelul 7.5).

Tabelul 7.5. Tipiuri de influenţă analizate de H. Hamilton, 1971 (după G. Weimann, 1994, 53)
Persoane-ţintă conştientizează influenţa

Da Nu
Da Persuasiune Manipulare
Persoanele care influenţează
sunt conştiente de acţiunea lor Nu Imitaţie Contagiune

Alan Booth şi Nicholas Bachuk (1972) au introdus un criteriu în tipologia liderilor de opinie, frecvenţa
actelor de influenţare, făcând distincţie între „lideri de opinie ocazionali” şi „lideri de opinie activi”. Pe
un eşantion probabilistic de 800 de adulţi din două oraşe din SUA, cei doi cercetători anterior
menţionaţi au identificat 148 de persoane care dădeau sfaturi. Aceste persoane au fost clasificate în
lideri de opinie activi şi lideri de opinie ocazionali (care în cursul ultimului an nu sfătuiseră decât o
singură persoană, conform declaraţiei lor). S-a constatat că liderii de opinie ocazionali nu diferă
semnificativ de nonliderii de opinie.
Sam Black (1993, 49) a clasificat liderii de opinie în două categorii: a) Liderii de opinie formali –
parlamentari, editorialişti, profesori, clerici –, care, în virtutea rangului sau status-ului lor social, pot
influenţa opiniile celorlalţi; b) Lideri de opinie informali, care influenţează opiniile altora datorită
personalităţii lor carismatice.
Alte clasificări rezultă din intercorelarea dimensiunilor leadership-ului: consideraţia arătată de cei
care primesc sfaturile şi iniţierea de structuri în ceea ce priveşte rolul lor şi rolul persoanelor-ţintă.
Liderii de opinie au mai fost clasificaţi după modelul general al leadership-ului în „lideri orientaţi spre
sarcină”, „lideri suportivi emoţional” şi „lideri care blochează iniţiativele”. „Liderii de opinie negativi”,
care resping inovaţiile, în opoziţie cu „liderii de opinie pozitivi”, care promovează inovaţiile, au
constituit obiectul unor studii speciale (A.G. Rao şi E.M. Rogers, 1980; E.M. Rogers, 1961).
 80

1. Aţi încercat recent să convingeţi pe cineva de ideile dv. politice?

2. V-a cerut cineva sfatul, de curând, asupra vreunei probleme politice?

Toţi care au răspuns „Da” la una sau la ambele întrebări au fost consideraţi lideri de opinie,
aproximativ 21 la sută din întregul grup anchetat. Operaţionalizarea termenului de „lider de opinie”
practicată de Paul F. Lazarsfeld şi colaboratorii săi este discutabilă (indicatorii nu sunt echivalenţi, iar
reducţia la un singur indicator poate genera erori). Trebuie însă să avem în vedere că în prima
jumătate a secolului trecut cercetarea sociologică empirică nu beneficia de o metodologie bine
cristalizată. În 1957, Paul F. Lazarsfeld însuşi a adăugat alţi patru indicatori (întrebări) când a studiat
difuzarea inovaţiei în mediul rural, construind o scală cu şase itemi:

1. În ultimele şase luni aţi povestit cuiva despre unele practici noi de cultivare a
pământului?
2. Comparâdu-vă cu prietenii, dv. (a) aveţi probabilitatea mai mare sau (b) mai mică de a
vă cere fatul în legătură cu noile practici de cultivare a pământului?
3. Gândindu-vă la ultima dv. discuţie despre noile practici de cultivare a pământului, dv.
(a) aţi fost întrebat despre noile practici sau (b) aţi întrebat despre ele?
4. Când discutaţi cu prietenii despre noile idei de cultivare a pământului, ce rol jucaţi?
(a) De obicei ascultaţi ce se spune sau (b) încercaţi să-i convingeţi despre ideile dv.
5. Ce se întâmplă cel mai des? (a) Dv. povestiţi vecinilor despre unele practici noi de
cultivare a pământului sau (b) ei vă povestesc dv. despre noile practici.
6. Consideraţi că, în general, vecinii vă apreciază ca pe o bună sursă de sfaturi despre
noile practici de cultivare a pământului? (după G. Weimann, 1994, 35).

Această baterie de întrebări s-a dovedit a fi mult mai reliabilă decât vechea modalitate de identificare a
liderilor de opinie (pe baza răspunsurilor la două întrebări) şi a stimulat elaborarea unor chestionare şi
scale cu mai mulţi iteni (de exemplu, R.E. Goldsmith şi R. Desborde, 1983; C.W. King şi J.O. Summers,
1970; E.M. Rogers şi D.C. Cartano, 1962).
Personal, consider că metoda autoidentificării liderilor de opinie este cea mai adecvată modalitate de
studiu în cazul marilor ansambluri umane, precum în anchetele reprezentative la nivel naţional.

Observaţia constituie o alternativă la metodele de identificare a liderilor de opinie. Ea are avantaje şi

dezavantaje în funcţie de tipul de observaţie utilizat (vezi S. Chelcea, 2002/2004, 385-419). În cercetarea
reţelelor sociale şi a liderilor de opinie s-a apelat, totuşi, rar la această metodă. S-au obţinut rezultate
semnificative prin observarea participativă în cazul campaniilor de reducere a riscului de înfestare cu HIV
(Human Immunodeficiency Virus).

Caracteristici ale liderilor de opinie

 81

Pentru a caracteriza liderii de opinie pe baza cercetărilor concrete, Elihu Katz (1955) ia în considerare trei
criterii: Cine sunt – personificarea anumitor valori; Ce ştiu – competenţa sau cunoştinţele pe care le
posedă; Cui transmit ceea ce cunosc – locaţia strategică a lor în reţelele sociale (după G. Weimann, 1994,
72).
Aşadar, pentru descrierea liderilor de opinie trebuie să ne raportăm atât la dimensiunea psihologică
(trăsături de personalitate, particularitatea proceselor psihice, capacitatea intelectuală, atitudini etc.), cât şi
la cea socială (poziţia în reţeaua socială, încorporarea anumitor valori sociale, recunoaşterea socială,
atributele socio-demografice).
Era de aşteptat ca primele cercetări concrete despre caracteristicile psihologice ale liderilor de opinie
să ia în discuţie inteligenţa (dat fiind faptul măsurarea în psihologie a început cu inteligenţa, că există teste
de inteligenţă omologate internaţional, că inteligenţa are un impact social deosebit de puternic – vezi,
selecţia personalului, promovarea în organizaţii etc.). În plus, studiile referitoare la leadership oferea
sugestii pentru cercetarea trăsăturilor de personalitate ale liderilor de opinie. Se ştie astăzi că, asemenea
liderilor din organizaţiile sociale (întreprinderi industriale, şcoli, armată ş.a.ş.m.d.), liderii de opinie nu se
deosebesc semnificativ în privinţa inteligenţei de cei pe care îi influenţează. Acest lucru poate surprinde,
dar este cât se poate de firesc: pentru a influenţa, liderii de opinie trebuie să fie relativ similari cu
persoanele pe care le influenţează. Inteligenţa reprezintă, probabil, cel mai bun predictor al leadership-
ului, dar relaţia nu este directă, intervenind o multitudine de factori, precum interesele, deschiderea spre
inovaţie, creativitatea ş.a.
James H. Myers şi Thomas S. Robert (1972) – citaţi de Gabriel Weimann (1994, 74) – au testat gradul
de informare al populaţiei în douăsprezece domenii. Cercetarea s-a desfăşurat în zona Los Angeles, pe
baza unui chestionar în care se cerea autoevaluarea pe scală a cunoştinţelor, interesului, dispoziţiei pentru
inovaţie şi frecvenţei discuţiilor cu ceilalţi. Rezultatele obţinute pe un număr 400 de familii au arătat că
există o corelaţie moderată până la corelaţie statistic foarte semnificativă între scorurile la cele patru
dimensiuni avute în vedere şi că frecvenţa discuţiilor pe o anumită temă, gradul de cunoaştere a
problemelor legate de aceasta şi interesul pentru respectiva temă corelează puternic cu rolul de lider de
opinie în domeniul politicii, grijii pentru sănătate, petrecerii timpului liber, modei şi alimentaţiei.
Alte studii de teren au revelat că dispoziţia spre inovaţie, cosmopolitismul, tendinţa spre asumarea
riscului şi individualizare dau relief profilului de personalitate al liderilor de opinie (K.K. Chan şi S.
Misra, 1990; J.W. Taylor, 1977). Se acceptă cvasiunanim că liderii de opinie sunt mai creativi, mai
îndrăzneţi şi mai puţin dogmatici decât cei pe care îi influenţează.
În ceea ce priveşte caracteristicile sociologice, după cum menţionează Gabriel Weimann (1994, 80),
cercetările concrete au găsit că liderii de opinie din diferite domenii (politic, comercial, educaţie etc.) se
disting prin activism social şi prin sociabilitate (V.C. Troldahl şi R. Van Dam, 1965). Sean J.
 82

McCleneghan (1977), studiind longitudinal liderii de opinie dintr-o universitate american, au relevat că
cele nouăsprezece persoane identificate de studenţi şi profesori ca lideri de opinie erau mai active în
activităţile din campus, aveau roluri de lideri aleşi, participau la întrecerile sportive şi cunoşteau un număr
mai mare de studenţi. Într-o investigaţie de teren în Africa de Sud, comparând liderii de opinie cu
nonliderii din sfera afacerilor publice, educaţiei şi plenning-ului familial, M.R. Heath şi S.J. Bekker
(1986) au relevat că liderii de opinie sunt mai implicaţi în comunicarea interpersonală când este vorba
despre problemele din respectivele domenii.
Studiile moderne privind liderii de opinie adaugă alte dimensiuni sociologice: capitalul social şi
reţelele sociale. Despre capitalul social al liderilor de opinie am amintit anterior. Când am prezentat
metoda sociometrică de identificare a liderilor de opinie am avut în vedere şi reţelele sociale. Fapt este că
liderii de opinie, de cele mai multe ori, ocupă o poziţie centrală în reţelele sociale, ceea ce potenţează
acţiunea lor de influenţare prin diseminarea informaţiilor şi prin difuziunea inovaţiilor. Thomas W.
Valente şi Rebeca L. Davis (1999), pornind de la paradigma fundamentală a difuziunii inovaţiilor, lansată
de Bryce Ryan şi Neal C. Gross (1943), conform căreia contactele şi interacţiunile sociale, ca şi
comunicarea interpersonală joacă un rol important în răspândirea comportamentelor noi, au interpretat
liderii de opinie ca model pentru celelalte persoane din grupurile şi comunităţile sociale.

Teoria „Stabilirea ordinii de zi”

Elemente ale acestei teorii (agenda setting) apar în lucrările unor sociologi şi politologi din prima jumătate
a secolului al XX-lea. Walter Lippmann, în faimoasa sa lucrare Public Opinion (1922), mai exact, în
capitolul Lumea din afară şi imaginile din mintea noastră, lansa ideea că mass media reprezintă sursa
principală a imaginilor din mintea noastră. De aici la teoria agenda setting nu mai era decât un pas. Esenţa
teoriei a fost expusă în 1963 de către Bernard C. Cohen (1963, 13), care nota că presa „este posibil să nu
aibă succes, în cea mai mare parte a timpului, în a le spune oamenilor ce să gândească, dar ea are un
succes surprinzător spunându-le cititorilor la ce să se gândească”. La rândul lor, Kurt Lang şi Gladys E.
Lang (1966, 468) observau: „Mass media influenţează atenţia acordată anumitor probleme. Mass media
construieşte imaginea publică a personalităţilor politice. Mass media prezintă constant lucrurile, sugerând
despre ce anume să gândească, despre ce să cunoască şi despre ce să îşi formeze sentimente”.
Teoria a fost însă verificată şi expusă sistematic la începutul anilor ’70 ai secolului trecut de către
specialiştii în comunicare Maxwell E. McCombs şi Donald L. Shaw (1972). Analizând campania
electorală din 1968, cei doi cercetători au pus în evidenţă o corelaţie directă între atenţia acordată în presă
unei anumite probleme şi importanţa ataşată aceleiaşi probleme de către oamenii din comunitate, expuşi la
mass media. Maxwell E. McCombs şi Donald L. Shaw (1972, 177) au pornit de la ipoteza că „mass media
 83

au influenţă redusă asupra direcţiei şi intensităţii atitudinilor, dar că mijloacele de informare în masă
stabilesc agenda fiecărei campanii politice, influenţând proeminenţa atitudinilor faţă de problemele
politice”. Pentru verificarea acestei ipoteze au fost intervievate, în timpul campaniei pentru alegerile
prezidenţiale din SUA (18 septembrie – 6 octombrie 1968), o sută de persoane din oraşul Chapel Hill
(Carolina de Nord) nehotărâte în privinţa votului. Respondenţii au fost selectaţi aleator din listele de la
cinci circumscripţii electorale, reprezentative economic, social şi rasial pentru comunitatea din Chapel
Hill. S-a presupus că persoanele care declarau că nu sunt definitiv decise cum vor vota (întrebare filtru)
vor fi mai susceptibile de a fi influenţate de campania electorală. Totodată, s-a făcut analiza conţinutului
articolelor din patru ziare locale (Morning Herald, Sun, News şi Observer) şi din trei publicaţii naţionale
(Time, New York Times şi Newsweek), precum şi analiza conţinutului ştirilor TV ale companiilor NBC şi
CBS. Informaţiile au fost clasificate în 15 categorii reprezentând problemele cheie discutate în campania
electorală. Conţinuturile mass media au fost împărţite în „majore” şi „minore”. Este sugestiv modul în
care au fost clasificate informaţiile: „Pentru presa tipărită clasificarea major/minor s-a făcut în termenii de
spaţiu şi poziţie; pentru televiziune s-a luat în considerare poziţia şi timpul alocat” (M.L. McCombs şi
D.L. Shaw, 1972, 178). Astfel, la emisiunile tv au fost considerate „ştiri majore” cele care durau cel puţin
45 de secunde sau care se prezentau printre primele trei într-un buletin de informaţii. În cazul ziarelor,
erau clasificate „ştiri majore” informaţiile de pe prima pagină sau de pe oricare altă pagină dacă ocupau
minimum trei coloane şi dacă cel puţin cinci paragrafe erau consacrate problemelor politice. În cazul
revistelor, au intrat în categoria “ştirilor majore” acele informaţii care se extindeau pe mai mult de o
coloană sau care apăreau la începutul fiecărei secţiuni ale revistei. „Agenda mass media” rezultată este
prezentată în Tabelul 7.6.

Tabelul 7.6. „Ştirile majore”, pe candidaţi şi probleme, pentru fiecare candidat în

alegerile prezidenţiale din SUA (după M.E. McCombs şi D.L. Shaw, 1972, 179)
Candidaţii Nixon Agnew Humphrey Muskie Wallace Lemay Total
Problemele discutate
Politica externă 7 9 13 15 2 – 10
Legea şi ordinea 5 13 4 – 12 – 6
Politica fiscală 3 5 2 – – – 2
Bunăstarea publică 3 4 * 5 2 – 2
Drepturile cetăţeneşti 3 9 * – 4 – 2
Altele 19 13 14 25 11 – 15
Campania electorală
1 – – – 1 – *
Sondajele de opinie
Evenimentele campaniei 18 9 21 10 25 – 19
Analize ale campaniei 25 17 30 30 35 – 28
Despre ceilalţi candidaţi
11 22 – 5 1 – 5
Humphrey
Muskie – – – – – – –
Nixon – – 11 5 3 – 5
Agnew – – * – – – *
 84

Wallace 5 – 3 5 – – 3
Lemay 1 – 1 – 4 – 1
Total (în procente)** 101% 100% 99% 100% 100% – 98%
Numărul total 188 23 221 20 95 11 558
Notă: * mai puţin de 0,05 la sută.
** Procentele au fost rotunjite

Rezultatele cercetării au condus la concluzia că există o corelaţie puternică între importanţa acordată de
media unor evenimente şi importanţa acordată aceloraşi evenimente de către persoanele intervievate.
Aşadar, mass media nu le spune oamenilor „cum” să gândească, ci „despre ce” să gândească; le arată care
este „relieful evenimentelor din spaţiul public”, le stabileşte ordinea de zi a discuţiilor: ordinea de zi a
mass media (gradul de atenţie acordat problemelor) devine ordinea de zi a publicului. Chiar şi numai prin
faptul că dă oamenilor un subiect de discuţie, presa contribuie la emergenţa opiniei publice: ne amintim că
opinia devine publică prin comunicare în public.
Din 1972 până în 1996, conform meta-analizei realizată de James W. Dearing şi Rogers Everett
(1996), influenţa agendei mass media asupra agendei publice a fost relevată în mai mult de două sute de
studii efectuate atât în legătură cu campaniile electorale, cât şi în legătură cu alte probleme (sociale,
financiare, morale etc.). Astfel, teoria agenda setting a fost dezvoltată prin contribuţia unor specialişti,
precum R. Combb şi C.D. Elder (1972), care au evidenţiat corelaţia dintre „agenda mass media” şi
„agenda politică” (discursul oamenilor politici), dar şi orientarea propusă de Ray G. Funkhouser (1973) de
a analiza comparativ „agenda mass media” şi importanţa reală a evenimentelor (determinată prin
indicatori statistici). Ray G. Funkhouser a constatat că există o concordanţă între atenţia acordată de mass
media unei probleme şi importanţa conferită acestei probleme de către opinia publică. Cercetătorul
american a numărat articolele din ziare şi reviste publicate în intervalul 1960-1970, clasificându-le tematic
(războiul din Vietnam, revoltele studenţilor, criminalitatea, conflictele rasiale ş.a.). Procedând la o testare
indirectă, luând în calcul răspunsurile la întrebările: „Care sunt cele mai importante probleme cu care se
confruntă SUA?”, „Care sunt problemele pe care guvernul SUA trebuie să le soluţioneze cu prioritate?” şi
„Ce probleme vă preocupă personal?”, Ray G. Funkhouser a pus în evidenţă faptul că opinia publică
reproduce „agenda mass media”, dar că între aceasta din urmă şi ierarhia stabilită de public a problemelor
puse în discuţie există o anumită discrepanţă. Spre exemplificare, a se vedea Tabelul 7.7.

Tabelul 7.7. Atenţia acordată de media (reviste săptămânale) diferitelor probleme în anii 1960-1970
şi ordinea atribuită de public “temelor celor mai importante, cărora SUA trebuie să le facă faţă”
(după I. Drăgan, 1996, 268)
Ordinea Ordinea
Număr de
Nr. Problema importanţei importanţei
articole
atribuită de presă atribuită de public
1 Războiul din Vietnam 861 1 1
 85

2 Problemele rasiale 687 2 2

3 Revoltele studenţeşti 267 3 4
4 Inflaţia 234 4 5
5 Tv şi mass media 218 5 12
6 Criminalitatea 208 6 3
7 Drogurile 173 7 9
8 Ecologia 109 8 6
9 Fumatul 99 9 11
10 Sărăcia 74 10 7
11 Sexualitatea 62 11 8
12 Drepturile femeilor 47 12 12
13 Ştiinţa şi societatea 37 13 13
14 Populaţia 36 14 14

De aici decurge posibilitatea ca oamenii simpli, ca şi oamenii politici să fie manipulaţi de către mass
media. În discursurile şi în deciziile lor, este de presupus că politicienii încearcă să ţină seama de dorinţele
şi părerile electoratului. Intuind corelaţia dintre agenda mass media şi agenda publicului, ei vor pune
probabil accentul pe primele elemente de pe lista publicului şi vor ignora elementele de la sfârşitul ei. Robert
M. Entman (1989) a sesizat „că media induc o anumită percepţie a factorului politic despre agenda
cetăţeanului. Ambele agende [a politicienilor şi a cetăţenilor – n.n.] au ceva deformat în ele, iar sursa acestei
deformări este media” (după P. Dobrescu şi A. Bârgăoanu, 2001, 160). De asemenea, este posibil ca să se
confunde agenda mass media cu importanţa reală a faptelor şi proceselor sociale. Despre „confuzia
jurnalistică” a atras atenţia, încă în 1937, Floyd H. Allport. Ar merita, totuşi, să se întreprindă cercetări
ştiinţifice în această direcţie şi în ţara noastră, pentru că până în prezent nu există un răspuns concludent.
Aşa cum am arătat, pe plan mondial teoria agenda setting a fost verificată prin numeroase cercetări
empirice. În unele cercetări s-a ajuns la concluzia că teoria „stabilirea ordinii de zi” se confirmă în cazul
persoanelor cu spirit critic mai redus, nu şi în cazul persoanelor bine informate, cu spirit critic dezvoltat.
De asemenea, s-a făcut observaţia, foarte pertinentă de altfel, că evaluarea evenimentelor de către
publicuri nu depinde exclusiv de agenda mass-media. Intervin, fără îndoială, şi alţi factori, precum
experienţa personală şi relaţiile interpersonale. Cercetătorii s-au întrebat în mod firesc dacă mass media au
funcţie de agenda seting în orice cultură sau doar în cea americană. Studiile făcute în Israel, Japonia,
Taiwan, Spania au probat impactul dintre agenda mass media şi agenda publică (vezi M.E. McCombs,
D.L. Shaw şi D. Weaver, 1997). S-a pus şi problema: în cât timp o problemă de pe „agenda media” trece
în „agenda publicului”. Gerald Stone (1975) a găsit că există o creştere monotonă a corelaţiei dintre
„agenda mass media” şi „agenda publică”, în special cu două luni înaintea verificării pe teren a „agendei
publice”. Comparând pe o perioadă de opt ani emisiunile TV cu rezultatele sondajelor Gallup, Harold G.
Zucker (1978) a pus în evidenţă faptul că agenda mass media din ultima lună de dinaintea sondajelor
constituie un predictor mai bun pentru „agenda publică” decât conţinutul emisiunilor TV mai vechi. James
P. Winter şi Chaim H. Eyal (1981, 376) consideră – pe deplin întemeiat – că variabila timp este crucială în
 86

testarea relaţiei dintre importanţa acordată problemelor şi personalităţilor de către mijloacele de

comunicare în masă şi proeminenţa acestor probleme şi persoane în publicul subsecvent. Cei doi
cercetători au studiat agenda publică conturată de rezultatele unui număr de 27 de sondaje Gallup realizate
între 1954 şi 1976 şi agenda mass media, aşa cum a rezultat din analiza articolelor despre drepturile
cetăţeneşti (civil rights), publicate pe prima pagină a ziarului Time, considerat elita presei americane. S-a
constatat că „efectul optim se înregistrează în perioada de patru la şase săptămâni de dinaintea efectuării
cercetării de teren pentru aflarea agendei publice” (J.P. Winter şi C.H. Eyal, 1981, 381). Conform acestui
studiu, se pare că agenda mass media recentă influenţează mai puternic agenda publică. Gerald Stone şi
Maxwell E. McCombs (1981), pe baza cercetărilor empirice, au ajuns la concluzia că sunt necesare între
două şi şase luni pentru o astfel de translaţie.
Şi proeminenţa problemei joacă un rol important – aşa cum a subliniat Harold G. Zucker (1978).
Problemele proeminente, cele de care se izbeşte cetăţeanul zilnic, sunt incluse concomitent în „agenda
mass media” şi în „agenda publicului”, dar atenţia mare acordată de media problemelor mai puţin
proeminente contribuie la sensibilizarea publicului (cf. P. Dobrescu şi A. Bârgăoanu, 2001, 162). În
prezent, cercetătorii explorează cel de-al doilea nivel al agendei setting, influenţa „încadrării” (framing)
obiectelor din „agenda mass media” asupra imaginii acestor obiecte în mintea noastră (primul nivel fiind
dat de influenţa proeminenţei obiectelor din „agenda mass media” asupra „agendei publice”).

Teoria „Încadrarea”

Aşa cum menţiona William G. Jacoby (2000, 751), „termenul de încadrare a problemei (issue framing) se
referă la o varietate de lucruri. Dar definiţia de bază a efectului de «încadrare» reţine că prezentarea diferită a
unei probleme generează reacţii diferite din partea celor cărora li se expune respectiva problemă”. După
Robert Entman (1993, 52), „A încadra înseamnă a selecta anumite aspecte din realitatea percepută şi a le
scoate în evidenţă în comunicare, astfel ca să se dea o anumită definiţie problemelor, o interpretare cauzală, o
evaluare morală şi/sau să se recomande un anumit tratament pentru item-urile descrise”. Încadrarea
presupune, aşadar, selecţia unui număr redus de atribute legate tematic în vederea includerii în agenda mass
media când se discută despre un anumit obiect din realitate. Cu referire directă la posibilitatea mass media de
a influenţa opinia publică prin încadrare, Thomas E. Nelson, Rosalee A. Clawson şi Zoe M. Oxley (1997,
567) spun: „Încadrarea este procesul prin care o sursă de comunicare, o instituţie de presă, de exemplu,
defineşte şi construieşte o problemă politică sau o controversă publică”. Definind încadrarea ca „organizare
centrală a ideilor pentru a da sens unei probleme sau unui conflict şi pentru a sugera care este miza”, Jeffrey
W. Koch (1998, 210-212) apreciază că aceasta „reprezintă strategia politică la care apelează elitele pentru a
influenţa opinia publică”
 87

William G. Jacoby (2000, 751) distinge două tipuri de încadrări: „încadrare generală” şi „încadrare
specifică”. Încadrarea generală presupune interpretarea centrată pe acţiunea guvernamentală în sine, fără
analiza cauzelor subiacente şi a consecinţelor diferitelor decizii politice, spre deosebire de o „încadrare
specifică”, ce relevă legătura dintre acţiunile guvernului şi populaţie, identificând etapele şi beneficiarii
respectivelor acţiuni. Printr-o strategie subtilă de alternare a celor două tipuri de încadrări, guvernanţii pot
influenţa relevanţa diferitelor componente psihologice în procesul de formare a opiniilor. Mai multe
cercetări (H. Cantril şi M. Cantril, 1999; R. Hill, 1992) au arătat că reacţia publicului faţă de guvernare
este oarecum negativă când problemele sunt „încadrate general”. În schimb, „încadrarea specifică” atrage
suportul opiniei publice pentru politicile guvernamentale. În cercetările sale, bazate pe datele obţinute pe
eşantioane reprezentative la nivel naţional de National Election Study, începând din 1992, William G.
Jacoby a pus în evidenţă fără nici o ambiguitate că o „încadrare specifică” a problemelor atrage opinia
publică de partea guvernanţilor. „Încadrarea problemelor are consecinţe politice imediate: elitele care
prezintă problemele într-o încadrare specifică, cetris paribus, maximizează suportul pentru obiectivele lor
politice” – conchide William G. Jacoby (2000, 758), precizând că încadrarea problemelor constituie un
fapt inevitabil în viaţa politică, nu o încercare de manipulare a opiniei publice. În fond, elitele procedează
ca orice persoană rezonabilă, urmărind să transmită publicului acele informaţii care susţin punctul lor de
vedere.
În perspectiva cercetărilor recente (S. Ghanem, 1996; E. Lopez-Escobar et al., 1997; M.T. Maher, 1996;
M.E. McCombs et al., 1996; J. Tankard et al., 1991; J.-H. Zhu şi W. Borson, 1997), remarca lui Bernard C.
Cohen (1963) trebuie modificată, în sensul că „mass media nu numai că ne spun despre ce lucruri să
gândim, dar şi cum să gândim despre ele şi, probabil, ce să facem cu ele” (H. Shim, 1999). Noile frontiere
ale teoriei agenda setting au fost lărgite considerabil prin luarea în discuţie a „agendei atributelor” şi a
strategiilor de „încadrare” a problemelor. Prin cele două direcţii de cercetare, teoria agenda setting
încorporează elemente de psihologie cognitivistă şi stabileşte conexiuni cu teoriile gatekeeping şi spiral of
silence.

Teoria „Spirala tăcerii”

Fosta directoare a Institutului de Demoscopie din Allensbach (Germania), Elisabeth Noelle-Neumann, a

formulată ipoteza „spirala tăcerii” (germ. Schweigespirale; engl. The spiral of silence) în 1974, în efortul
de a înţelege rezultatele alegerilor din 1965 din Germania Federală, câştigate de Partidul Creştin
Democrat, ca urmare a adeziunii votanţilor la curentul majoritar. Ca teorie propriu-zisă, apare o dată cu
publicarea lucrării Opinia publică – epiderma noastră socială (Die Schweigespirale: Öffentliche Meinung
– unsere soziale Haut, 1980) şi a dobândit notorietate prin traducerea cărţii în limba engleză, la Editura
Universităţii din Chicago, unde autoarea fusese invitată în toamna anului 1980 ca visiting professor.
 88

Teoria „spirala tăcerii” descrie şi explică procesul de formare şi extindere a opiniei publice, susţinând că
persoanele care percep că sunt în minoritate, resimţind o presiune din partea celorlalţi, se asociază opiniei
majoritare sau tac, nu îşi mai exprimă propriile opinii. Teoria, numită metaforic „spirala tăcerii”, asertează
că în societăţile democratice în care opiniile sunt diseminate prin mass media „punctele de vedere
percepute a fi în minoritate vor fi excluse de către o tendinţă tot mai puternică de autocenzură, astfel că
opiniile majoritare dobândesc o atenţie crescută şi o legitimare în discursul maselor” (C.J. Glynn, A.F.
Hayes şi J. Shanahan, 1997, 453). Observăm că în formarea opiniei publice – conform acestei teorii – se
face apel la o serie de procese psihosociale: diseminarea opiniilor în societate, percepţia climatului opiniei,
autocenzură.
Teoria formulată de Elisabeth Noelle-Neumann se înscrie, deci, în dimensiunea psihosociologică de
abordare a opiniei publice. Însăşi autoarea ei apreciază că „Spirala tăcerii este una dintre formele în care
apare opinia publică; este procesul prin care o opinie publică incipientă, nouă se dezvoltă sau prin care
judecata se transformă într-o opinie veche extinsă” (E. Noelle-Neumann, 1984, 59). Această teorie relevă
importanţa mass media ca factor de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor. Teoria
„spirala tăcerii” se bazează „pe patru premise diferite, la care se adaugă o a cincea, care se referă la
asocierea celorlalte patru (E. Noelle-Neumann, 1984/2004, 258):

1) Societatea face uz de ameninţarea cu izolarea faţă de indivizii devianţi.

2) Indivizii simt permanent teama de izolare.
3) Din teamă de izolare, indivizii încearcă permanent să estimeze care este climatul
opiniilor.
4) Rezultatul estimării le influenţează comportamentul mai ales în public, în special
prin manifestarea sau ascunderea unor opinii, de exemplu prin exprimare verbală
sau tăcere.
5) Cea de a cincia premisă le pune în legătură pe celelalte patru, explicând prin
intermediul lor formarea, susţinerea şi modificarea opiniei publice.

Trebuie precizat că termenii „a vorbi” şi „a tăcea” are în contextul „spiralei tăcerii” un înţeles larg,
incluzând declaraţii verbale, eventual răspunsuri la întrebările din chestionarul sondajului de opinie, dar şi
a purta insigna partidului cu care simpatizezi, a ţine la vedere ziarul care exprimă ideologia la care ai
aderat, a purta blugi şi plete – cum făceau tinerii din România şi din celelalte ţări din „blocul de Est” prin
anii 1960-1970 – sau fular lung portocaliu şi barbă scurtă – precum contestatarii regimului Iliescu după
evenimentele din decembrie ’89.
Aşadar, teoria „spirala tăcerii” prevede: „Dacă o persoană crede că propria opinie coincide cu opiniile
aflate în declin, este mai puţin înclinată să o exprime public. Drept rezultat, opiniile percepute drept
dominante devin şi mai puternice, în timp ce declinul celorlalte se accentuează” (D. McQuail şi S.
Windahl, 1982/2001, 101). Schema „spirala tăcerii” este prezentată în figura 7.5.
 89

Opinia prezentată Sprijin individual

de mass media ca pentru opinia
fiind dominantă minoritară

Numărul persoanelor care nu exprimă în mod

deschis opinia minoritară şi/sau părăsesc opinia
minoritară în favoarea celei majoritare

Fig. 7.5. Un exemplu de “spirală a tăcerii”: mass media exprimă un punct de vedere dominant, la care se
adaugă sprijinul tot mai puţin pronunţat din partea reţelelor interpersonale pentru punctele
de vedere alternative; rezultă o “spirală a tăcerii”: creşte numărul celor care împărtăşesc
opinia dominantă; concomitent, creşte numărul celor care nu mai reuşesc să dea glas
opiniilor diferite (după D. McQuail şi S. Windahl, 1982/2001, 102)

Elisabeth Noelle-Neumann consideră că mass media reprezintă unul dintre cei doi factori care influenţează
percepţia indivizilor asupra climatului opiniei. Celălalt factor este reţeaua de relaţii interpersonale. Mass
media versus relaţiile interpersonale şi aportul lor în formarea opiniei publice – iată o temă de cercetare
care a condus la formularea teoriei „fluxul comunicării în două trepte” .
Percepţia indivizilor asupra opiniilor celorlalţi nu este totdeauna acurată, exactă. În primul tratat de
psihologie socială bazat pe cercetări experimentele, Floyd H. Allport (1924) a atras atenţia asupra iluziei,
a impresiei greşite pe care se fondează opinia publică, şi anume asupra faptului că oamenii, în mod
spontan, nu îşi dau seama ce gândesc şi ce simt ceilalţi în legătură cu o anumită problemă. A numit acest
lucru „ignoranţă pluralistă” (pluralistic ignorance). Împreună cu elevii săi, Daniel Katz şi R.L. Schanck
(1931, 1938), a verificat prin studii concrete autenticitatea acestui fenomen. Interesul pentru studiul
fenomenului ignoranţei pluraliste a renăscut după 1970, rolul acestui fenomen fiind relevat în desfăşurarea
relaţiilor interrasiale, comportamentului prosocial, politicii internaţionale, comportamentului de vot,
corectitudinii politice etc. (D.T. Miller şi C. McFerland, 1987; H.J. O’Gorman, 1986; D.A. Prentice şi
D.T. Miller, 1996; L. Van Boven, 2000).
Pe noi ne interesează însă cum intervine „pattern-ul falsei credinţe” în construirea opiniei publice, în
perspectiva teoriei „spirala tăcerii”. Nu de puţine ori, oamenii operează cu o lume falsă: ei pot percepe
opinia majorităţii ca fiind opinia minorităţii şi, viceversa, opinia minorităţii ca opinie a majorităţii. În
1972, Charles Korte a introdus distincţia dintre „ignoranţa pluralistă absolută”, care vizează percepţia
incorectă a opiniei modale (opinia celor mai mulţi) şi „ignoranţa pluralistă relativă”, ce se referă la
percepţia inexactă a distribuţiei opiniilor. Sigur, nu putem pretinde nimănui să evalueze în mod spontan cu
precizie cât la sută dintr-o populaţie se pronunţă „pentru” şi cât la sută „contra” într-o problemă
 90

controversată. Putem însă pretinde ca oamenii să aibă o percepţie corectă asupra opiniei modale (ce
poziţie adoptă cei mai mulţi). Totuşi, lucrurile nu se petrec totdeauna aşa. Apar erori sistematice, acceptate
social în percepţia acţiunilor, ideilor şi credinţelor altora. Hubert J. O’Gorman (1986, 333) spune:
„Ignoranţa pluralistă nu este ignoranţă în sensul comun al necunoaşterii. Din contră, ea este cunoaşterea
incorectă a altora, dar care este considerată corectă” (apud J. Shamir şi M. Shamir, 1997, 228).
Fenomenul numit „ignoranţa pluralistă” a fost abordat atât de psihologi, care şi-au centrat cercetările
asupra caracteristicii de „ignoranţă” a opiniei, date fiind particularităţile procesării informaţiei, atribuirile
şi motivaţiile, cât şi de sociologi, care au studiat mai mult cealaltă dimensiune a fenomenului,
caracteristica „pluralistă”, împărtăşirea percepţiei greşite de către un număr mare de persoane. În această
perspectivă, ignoranţa pluralistă constituie un pattern cognitiv, „un set de propoziţii false despre lumea
socială, care sunt social acceptate ca adevărate” (H.J. O’Gorman, 1986, 333, apud J. Shamir şi M. Shamir,
1997, 228). Pornind de la aceste idei, Jacob Shamir şi Michal Shamir (1997, 229) redefinesc opinia
publică în contextul ignoranţei pluraliste: „Opinia publică este un concept multidimensional, care
încorporează atitudini, ca şi percepţia distribuirii opiniilor, dar şi alte elemente, precum expectaţii despre
dezvoltările viitoare, exprimări ale opiniilor şi diferite tipuri de comportamente”. Între elementele
constituente ale opiniei publice există, de cele mai multe ori, o sincronizare; ignoranţa pluralistă introduce
însă o discrepanţă, o divergenţă între opinia majoritară actuală şi percepţia ei. Rămân de explicat sursele
acestei discrepanţe. Să revenim însă la teoria „spirala tăcerii”.
Această teorie are merite incontestabile: contribuie semnificativ la explicarea procesului de formare a
opiniei publice şi la înţelegerea naturii acesteia, arată în ce constă rolul mass media în emergenţa opiniei
publice, propune o viziune inedită asupra opiniei publice ca proces interactiv, nu ca ceva dat, sugerează
modalităţi de rafinare a metodologiei sondajelor de opinie publică. În afară de Europa şi America de Nord,
teoria „spirala tăcerii” a fost verificată şi în alte contexte socio-culturale: în Asia de Est, de exemplu
(H.Tokinoya, 1989).
Chiar dacă, aşa cum aprecia David J. Kennamer (1990, 339), teoria „spirala tăcerii” este „una dintre cele
mai influente teorii actuale ale formării opiniei publice”, i se poate reproşa totuşi unele fisuri, relevate de J.L.
Missika şi D. Wolton (1983) şi D. Wolton (1991), sintetizate astfel:

Prima întrebare este dacă ziariştii pot fi reprezentativi pentru opinie şi dacă este legitim să
fie consideraţi ca un fel de «aleşi ai poporului», iar funcţia socială a instituţiilor
comunicării de masă ca echivalentă cu funcţiile instituţiilor reprezentative ale statului de
drept. În al doilea rând, din faptul că ziariştii au opinii politice – ca toţi cetăţenii – nu
rezultă că practica jurnalistică poartă în mod necesar amprenta unui angajament politic.
Aceasta ar exclude cu totul obiectivitatea sau, mai exact spus, neutralitatea
comunicatorilor. În al treilea rând, spaţiul comunicării nu poate fi confundat cu spaţiul
politic […]. În al patrulea rând, teoria spirala tăcerii implică ipoteza că mass media s-au
substituit grupurilor de referinţă […]. Modelul nu ia în considerare faptul că procente
 91

semnificative de indivizi nu au opinii în multe chestiuni şi atunci «tăcerea» este consecinţa

lipsei de opinie şi nu neapărat a fricii de izolare (apud I. Drăgan, 1996, 288).

Metaanaliza unui număr de 17 studii care testau ipoteza „spirala tăcerii”, reprezentând tot atâtea anchete
de teren efectuate în şase ţări şi cuprinzând peste 9 500 de persoane, a condus la concluzia că „Pe
ansamblu, corelaţia dintre percepţia suportului opiniei şi dispoziţia de a vorbi deschis despre propria
opinie este pozitivă” (C.J. Glynn, A.F. Hayes şi J. Shanahan, 1997, 460). Din 25 de teste, 19 au arătat o
corelaţie pozitivă, trei au pus în evidenţă o corelaţie negativă şi trei o corelaţie zero. Corelaţia este, totuşi,
foarte redusă (media coeficienţilor r = 0,054, la un interval de încredere de 95%). Carroll J. Glynn,
Andrew F. Hayes şi James Shanahan au verificat şi separat corelaţiile dintre percepţia „suportului actual”
şi dispoziţia de a vorbi deschis despre propria opinie, pe de o parte, şi dintre percepţia suportului în viitor
şi dispoziţia de a vorbi deschis despre propria opinie. Chiar dacă în prezent oamenii percep că sunt în
minoritate, convingerea lor că în viitor vor fi majoritari îi va determina să vorbească deschis despre
opiniile lor? Pentru percepţia suportului actual, 16 corelaţii au fost pozitive, patru negative şi patru
corelaţii au fost zero (arătând lipsa oricărei corelaţii). Şi de această dată, valoarea medie a coeficientului
de corelaţie Pearson în cele 24 de corelaţii a fost foarte mică (r = 0,048, la un interval de încredere de
95%). În ceea ce priveşte „suportul viitor”, metaanaliza a condus către aceeaşi concluzie: există o
corelaţie, dar ea este redusă (media coeficienţilor r = 0,053, la intervalul de încredere de 95%). Din 12
corelaţii testate, opt au fost pozitive, două negative şi două nule. Aceste rezultate
i-au determinat pe cei trei profesori de la Universitatea Cornell (SUA) să conchidă că „suportul perceput”
al opiniei influenţează, dar într-o măsură mică, dispoziţia de a vorbi cu francheţe despre propriile opinii.
În concluzie, se poate spune că oamenii observă mediul lor de viaţă, inclusiv opiniile altora, cu
ajutorul a două perechi de ochelari: ochelarii proprii şi ochelarii mass media. Pentru că experienţa proprie
(observarea directă) are limite spaţio-temporale, rămâne de neocolit apelul la observaţia indirectă, la
ochelarii mass media. În unele cazuri, cum sunt problemele environmentului, informaţiile din mass media
sunt cele mai importante, dacă nu singurele de care beneficiază publicul – apreciază Masja Nas (2000)
într-o lucrare recent apărută în Olanda. Aşadar, ochelarii presei sunt cei mai puternici. Aducem în discuţie,
în favoarea concluziei mai sus formulate, un exemplu revelator. S-ar putea invoca însă multe altele. La
întrebarea „Dvs., personal, cunoaşteţi un caz de corupţie, altul decât cele care au apărut în mass-media?” –
pusă într-un sondaj realizat de Metro Media Transilvania la începutul lunii iulie 2002 – doar 12 la sută
dintre cei chestionaţi au răspuns afirmativ. Peste trei sferturi (76%) din eşantionul reprezentativ la nivel
naţional cunoşteau cazuri de corupţie din presă, nu din experienţa directă (Gardianul, 2002, 46, 1). Şi
rezultatele altor sondaje de opinie publică de la noi indică faptul că adesea vedem nu ceea ce avem
înaintea ochilor, ci ceea ce mass media ne arată.
 92

Teoria „Paza la barieră”

Şi această teorie este foarte semnificativă pentru problema ce o discutăm: influenţa preluării în mass
media a rezultatelor sondajelor de opinie publică. Această teorie a fost prefigurată la jumătatea secolului
trecut (D.M. White, 1950) şi a fost extinsă considerabil în cercetările de teren actuale recent (P.J.
Shoemaker, 1991). Teoria „paza la barieră” (gatekeeping) se fondează pe asumpţia că orice material
prezentat pentru publicare în mass media trece printr-un proces de gatekeeping, de acceptare sau de
respingere de către gatekeeper-i. Selecţia practicată de gatekeeper-i, în afara unor criterii subiective, se
face pe baza mai multor criterii obiective, generale (J. Galtung şi M.H. Ruge, 1965). În cazul preluării în
presă a rezultatelor din sondajele de opinie publică funcţionează unele dintre criteriile care conferă valoare
de ştire şi filtrează fluxul ştirilor – aşa cum au fost identificate de J. Galtung şi M.H. Ruge. Am în vedere
următoarele criterii:

1) Prestigiul institutelor de sondare a opiniei publice. În România, câteva astfel de

institute au dobândit notorietate şi credibilitate prin profesionalismul lor: CURS
(Centrul de de Sociologie Urbană şi Regională), IMAS, Metro Media Transilvania,
CSOP, IRSOP. Publicarea rezultatelor din sondajele efectuate de institute obscure, ce
apar în preajma alegerilor electorale şi apoi dispar la fel de rapid cum au apărut, poate
indica o tendinţă de manipulare.
2) Importanţa problemei sociale care a generat curentele de opinie puse în evidenţă prin
sondaj. Este de aşteptat ca rezultatele sondajelor pe problemele grave ale ţării (direcţia
în care merg lucrurile în România, sărăcia, corupţia, integrarea în structurile
economice şi militare euro-atlantice etc.) să fie preluate în presă mai degrabă decât
cele pe probleme care afectează doar unele segmente ale populaţiei. Când apar în mass
media date din sondaje pe probleme puţin semnificative, putem să ne punem
întrebarea dacă nu cumva este vorba de o încercare de manipulare.
3) Claritatea curentelor de opinie puse în evidenţă de sondaje face ca datele să fie
preluate în mass media. Dacă într-un sondaj distribuţia răspunsurilor la întrebările în
legătură cu problemele sociale autentice aproximează curbe în J, bi- şi polimodale,
curbe în W, este foarte probabil ca datele să devină ştire şi să intre în fluxul mass
media. Dacă sunt preluate date care aproximează o distribuţie normală a răspunsurilor,
avem temei să ne îndoim de buna-credinţă şi/sau competenţa gatekeeper-ilor.
4) Proximitatea, apropierea dintre datele sondajelor de opinie publică şi importanţa pe
care o acordă oamenii problemelor puse în discuţie. Şansele preluării rezultatelor din
sondajele de opinie sporesc cu cât acestea sunt mai apropiate de ceea ce oamenii
apreciază că este important pentru ei.
5) Consonanţa: mai curând sunt preluate în mass media rezultatele sondajelor care sunt
conforme cu aşteptările şi stereotipurile cetăţenilor decât rezultatele unui sondaj care
le contrazic.
6) Imprevizibilitatea rezultatelor din sondajele de opinie publică sporesc probabilitatea de
a atrage atenţia gatekeeper-ilor.
7) Continuitatea datelor influenţează decizia de a fi preluate în presă: efectuarea
sondajelor pe aceleaşi probleme sociale, cu o anumită periodicitate (lunar, trimestrial
sau semestrial), măreşte şansa de a fi incluse în fluxul mass media.
8) Încadrarea intervine în preluarea de către mass media a datelor din sondajele de opinie
publică. Dacă rezultatele sondajelor au o poziţie, se încadrează firesc în ansamblul
comunicării, atunci foarte probabil că vor fi incluse în emisiunile tv sau în ediţiile
ziarelor.
 93

9) Valorile socio-culturale ale societăţii şi/sau ale gatekeeper-ilor influenţează decizia de

includere în mass media a rezultatelor obţinute în sondarea opiniei publice.

Având în vedere toate aceste criterii, care pot fi ordonate în diferite moduri, ne explicăm de ce unele
sondaje de opinie publică se bucură de atenţie din partea mass media şi altele nu, de ce unele cotidiane
preiau rezultatele sondajelor şi altele nu, de ce se acordă spaţiu tipografic mai mare sau mai redus
sondajelor devenite ştiri. Folosesc pentru exemplificare analiza modului în care presa scrisă din România a
preluat datele Barometrului de opinie publică (noiembrie 2001). Analiza a fost realizată de studenta Şuta
Diana (2002) pentru teza de licenţă (Tabelul 7.8).

Tabelul 7.8. Preluarea în şapte cotidiane a datelor din Barometrul de opinie publică (nov. 2001)
Suprafaţa tipografică Nr. întrebări
Ziarele
alocată ( cm2 ) selectate
Adevărul 645 13
Curentul 974 11
Curierul naţional 984 9
Evenimentul zilei 383 13
Jurnalul naţional 1047 15
România liberă 861 12
Ziua 1112 22

Cu totul general, se poate spune că presa din România preia selectiv datele din sondajele de opinie
publică, reformulează întrebările, comentează numai unele variante de răspuns, schimbă uneori sensul
datelor şi le încadrează diferit, dând preferinţă aspectelor negative. Cu un cuvânt, nu de puţine ori
manipulează
 94

8. Influenţa prezentării în mass-media a sondajelor de opinie publică

Relaţia dintre sondajele de opinie şi presă trebuie să ia în calcul diferenţele dintre cele două tipuri de
instituţii. Everett Carll Ladd (1980, 544) face inventarul acestor diferenţe, atrăgând atenţia că presa
presupune o informare rapidă, alocă un spaţiu restrâns materialelor publicate, formulează concluzii ferme
şi este permanent în căutare de informaţii noi. Prin contrast, culegerea informaţiilor în sondajele de opinie
publică se desfăşoară pe o durată relativ lungă (de până la două săptămâni) şi publicarea în presă a
rezultatelor întârzie. Uneori, distanţa în timp face să se piardă interesul pentru datele sondajelor. De
exemplu, datele din Barometrul de opinie publică din primăvara anului 2002, culese în intervalul 1-15
iunie, au fost date publicităţii la 16 iulie, deci după o lună şi jumătate de la începerea anchetei de teren.
Între timp, s-au scumpit preţurile la unele bunuri şi servicii (energie electrică şi termică, carburanţi,
produse alimentare), ceea ce a afectat fără doar şi poate satisfacţia cu viaţa a cetăţenilor, încrederea în
partidul de la guvernare şi în liderii politici. Pentru a ilustra cele spuse, să analizăm răspunsurile la
întrebarea „Câtă încredere aveţi în următoarele personalităţi politice?” inclusă şi în Barometru, şi într-un
sondaj CURS, realizat între 1 şi 7 iulie 2002, ale cărui rezultate au fost date publicităţii la 12 iulie 2002
(Tabelul 8.1)

Tabelul 8.1. Încrederea în personalităţile politice (F. multă + Multă), aşa cum rezultă

din două sondaje de opinie realizate la interval de o lună, dar publicate în aceeaşi săptămână
Barometrul (ancheta de teren: 1-15 iunie Sondajul CURS (ancheta de teren: 1-7
2002) [publicat la 16 iulie 2002] iulie) [publicat la 12 iulie 2002]
Încredere Încredere
F. multă F. multă
Personalităţi Rang Personalităţi Rang
+ Multă + Multă
A. Năstase 47% I A. Năstase 43% I
I. Iliescu 43% II I. Iliescu 41% III
T. Băsescu 36% III T. Băsescu 42% II
C.V. Tudor 19% IV C.V. Tudor 25% IV
V. Stoica 11% V V. Stoica 12% V
D. Voiculescu 7% VI –
M. Bela 7% VI –
– M. Geoană 43% I
– Th. Stolojan 41% III
– T. Meleşcanu 25% IV
– N. Văcăroiu 11% VI
Notă. * Diferenţa până la 100% este reprezentată de cei care au răspuns: „Nu ştiu”, „Nu-l
cunosc”, „Deloc”, „Puţină” sau „F. puţină”.
** Sursa: Barometrul de opinie publică, iunie 2002, p. 65, şi Adevărul, nr. 3748, pp. 1-16.
 95

Fără a intra în amănunte, compararea datelor din cele două sondaje reprezentative naţional, publicate
aproape concomitent, nedumereşte dacă nu se au în vedere când s-a efectuat ancheta de teren (la interval
de o lună) şi marja de eroare (Barometrul: +/– 2,3%; Sondajul CURS: +/– 3%).
Dacă ne referim la acelaşi Barometru (iulie, 2002), este de remarcat că rezultatele au fost prezentate
pe 120 de pagini. În presa scrisă – să fim realişti! – nu era posibil să se rezerve un spaţiu atât de mare. S-
au alocat, de exemplu, în ziarul Adevărul (nr. 3752 din 17 iulie 2002) circa 480 cm2, adică aproximativ o
pătrime dintr-o pagină a ziarului.
Dincolo de aceste aspecte cantitative, rămân în discuţie aspectele calitative. Datele din sondajele de
opinie publică, asemenea oricărei cercetări ştiinţifice, au un grad de incertitudine. Specialiştii în sondarea
opiniei publice sunt primii care se îndoiesc de rezultatele investigaţiilor lor. Este vorba de o îndoială
carteziană. Ziariştii se pronunţă cu certitudine, oamenii de ştiinţă nu. Pentru aceştia din urmă probabilitatea
reprezintă modul firesc de a gândi. În fine, ceea ce pentru un ziarist poate să apară ca fiind ceva banal, de
exemplu, menţinerea la cote înalte a încrederii în unele instituţii ale statului (biserică, armată), pentru
cercetătorii mentalităţilor, opiniilor şi atitudinilor sociale poate să constituie un fapt extrem de interesant.
Ziaristul urmăreşte noutatea, ceea ce şochează; omul de ştiinţă caută să afle ceea ce este constant, repetabil,
previzibil. Având în vedere aceste diferenţe, să examinăm acum influenţa rezultatelor obţinute în sondajele
de opinie asupra publicului.
Despre o astfel de influenţă se poate vorbi numai în cazul în care acestea sunt preluate în mass media
sau intră în discursul oamenilor politici. Justin Lewis (2001, 35) remarcă: „influenţa sondajelor de opinie
publică este semnificativă numai dacă ele devin o parte intrinsecă a mass media şi a discursului elitelor.
Sondajele de opinie publică nu ajung direct în conştinţa publică; semnificaţia lor depinde în întregime de
inserţia lor în cadrul mass media şi al discursului elitelor”. Barry Sussman (1988) este de părere că
„liderii politici de obicei ignoră rezultatele sondajelor de opinie care nu aduc informaţii despre scopurile
lor politice” (apud J. Lewis, 2001, 35). Benjamin I. Page (1996) – citat în lucrarea lui Justin Lewis (2001,
35) – consideră că „există o ruptură între elite şi opinia maselor”, iar D. Hellinger şi D. Judd (1991, 248)
conchid că „atunci când opinia publică nu convine intereselor lor, elitele au capacitatea deosebită de a
ignora sondajele de opinie publică”.
Relaţia dintre opinia publică şi elite a fost examinată de cercetătorii americani într-un domeniu
deosebit de sensibil, cel al politicii externe. Pentru o privire de ansamblu asupra importanţei opiniei
publice în politica externă a SUA, sinteza realizată de Ole R. Holsti (1992) este deplin lămuritoare. În
timp ce unii specialişti, precum A. Yarmolinsky (1963) sau Bernard C. Cohen (1973), consideră că
impactul opiniei publice cu politica externă nu are semnificaţie pentru elitele guvernamentale, o serie de
studii recente (T.W. Graham, 1989; R. Hinckley, 1992; P.J. Powlick, 1991) sugerează că oficialităţile
americane sunt foarte atente la opinia publică şi o iau în considerare când stabilesc strategia în acest
 96

domeniu. Acceptând că opinia publică reprezintă un factor important în deciziile de politică externă ale
SUA, Philip J. Powlick (1995) pune o problemă de interes mai general, care ne-ar putea ajuta să înţelegem
mai bine relaţia dintre opinia publică şi elitele guvernamentale: ce surse de informaţii utilizează elitele
guvernamentale pentru a cunoaşte starea şi curentele de opinie publică? Modelul elaborat de Philip J.
Powlick are în vedere cinci posibile modalităţi sau surse (paths) de identificare de către elite a opiniei
publice: elitele, grupurile de interese, mass media, alegerile electorale şi publicul. „Datele arată că elitele
şi grupurile de interese reprezintă cele mai puţin utilizate modalităţi; ştirile din mass media şi
reprezentanţii aleşi constituie căile cele mai frecvent utilizate, iar opinia maselor are o importanţă
moderată. În plus, datele arată că utilizarea diferitelor modalităţi depinde de tipul de probleme cu care se
confruntă oficialii, de poziţia acestora în ierarhia instituţională şi de ideologia lor individuală. Oficialităţile
politicii externe sunt adesea sceptice faţă de sondajele de opinie publică, totuşi, le utilizează ca surse
operaţionale alternative” (P.J. Powlick, 1995, 427).
Personal, sunt de părere că modelul propus de Philip J. Powlick are valabilitate dincolo de domeniul
politicii externe. Voi stărui puţin asupra acestui model. Ne putem întreba, în general: de unde ştiu elitele
politice care este părerea maselor într-o problemă de interes public? Gabriel A. Almond (1960) aprecia că
elitele nonguvernamentale şi publicul interesat influenţează elitele guvernamentale în luarea deciziilor.
Bernard C. Cohen (1973) sublinia rolul opiniilor exprimate de „grupul intimilor” (prietenii şi asociaţii
oficialităţilor) şi de către experţi. Aceştia ar avea rol de „receptori ai opiniei publice”. O altă cale de aflare
de către elite a stării opiniei publice o reprezintă consultarea grupurilor de interese. La noi, se vorbeşte
curent de negocieri între guvern, sindicate şi patronat. Se presupune că sindicatele şi patronatul ar
transmite oficialităţilor opinia unor grupuri aflate în competiţie; astfel s-ar putea afla care este starea
opiniei publice. Mass media, prin definiţie, transmite informaţii atât guvernului, cât şi publicului, societăţii
civile. Opiniile editorialiştilor se consideră adesea că ar reprezenta opinia publică, ceea ce nu este decât cu
rare excepţii cazul (vezi „confuzia jurnalistică”). O a treia cale de informare a elitelor guvernamentale în
legătură cu starea opiniei publice o constituie aprecierile făcute de reprezentanţii desemnaţi în alegerile
electorale. Punctele de vedere ale parlamentarilor, ale primarilor sau consilierilor municipali sau comunali
sunt repere ale opiniei publice pentru elitele guvernamentale. Dar cât de exacte sunt aceste repere, în ceea
ce priveşte situaţia României în tranziţie, nu s-a pus problema. În fine, masele, publicul reprezintă o sursă
de informare a oficialităţilor în legătură cu opinia publică. Scrisorile adresate factorilor puterii politice,
telefoanele puse de către oficialităţi la dispoziţia publicului, ca şi sondajele de opinie publică reprezintă,
de asemenea, modalităţi de informare a elitelor guvernamentale despre ceea ce gândesc şi speră oamenii.
Pornind de la modelul „relaţiilor opiniei publice”, imaginat de Philip J. Powlick în legătură cu deciziile de
politică externă, putem reprezenta legăturile dintre diferiţii factori care influenţează luarea deciziilor
politice, în general (Figura 8.1).
 97

Elitele neguvernamentale Grupurile de interese

Mass media Reprezentanţii aleşi

Masele, publicul

Elitele
guvernamentale

Fig. 8.1. Modelul relaţiilor factorilor de influenţă asupra elitelor guvernamentale

(adaptat după P.J. Powlick, 1995, 431)

Acest model surprinde câteva elemente esenţiale pentru înţelegerea relaţiei dintre elite şi opinia publică: a)
Opinia publică are multiple faţete: nu constă nici în ceea ce arată sondajele de opinie publică, nici în ceea
ce exprimă vag „vocea poporului”; b) Există multiple influenţe, nici o „voce” nu acţionează independent
de celelalte; c) Procesul de influenţare a elitelor guvernamentale în luarea deciziilor este înalt interactiv.
În continuare, după ce am schiţat modelul factorilor de influenţă a deciziilor politice, arătând locul
opiniei publice în cadrul modelului adaptat după Philip J. Powlick, voi examina modul cum se aplică
teoriile influenţei mass media asupra opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor publicului şi voi analiza
practicile preluării în presa tipărită a rezultatelor Barometrului de opinie publică, semnalând pericolul
manipulării maselor prin aceste practici.
Mai întâi, o întrebare: poate acţiona preluarea în mass media a rezultatelor sondajelor de opinie ca un
„glonţ magic”? Înclin să cred că, în situaţii paradoxale, da. De exemplu, într-o societate democratică,
ascensiunea bruscă în sondaje a unui lider politic extremist poate declanşa o reacţie cvasigenerală: aşa cum s-a
întâmplat în alegerile electorale din 2000 în România.
Personal, consider că modelul „glonţul magic” se întâlneşte numai în situaţiile în care rezultatele
sondajelor de opinie publică preluate de mass-media sunt şocante, ca urmare a unei situaţii social-economice
de criză.
Dar teoria „fluxul comunicării în două trepte” ne ajută să înţelegem cum influenţează sondajele din
mass media emergenţa opiniei publice? Ar fi şi aceasta o întrebare. În literatura de specialitate nu am găsit
date de cercetare care să ajute la formularea unui răspuns concludent. Putem aprecia că teoria despre
„liderii de opinie” şi-ar afla un câmp larg de aplicaţie. Aici funcţia de interpretare a informaţiilor de către
 98

cei care acordă atenţie mesajelor mass media este benefică. În atribuţiile liderilor de opinie, în cazul
preluării de către mass media a rezultatelor sondajelor de opinie publică s-ar cuveni să intre: lămurirea
noţiunilor prea puţin familiare publicului larg, precum „marjă de eroare”, „nivel de încredere”, „eşantion”
şi chiar „sondaj de opinie”. Furnizorii de opinie, având o cultură sociologică adecvată, ar putea atrage
atenţia asupra importanţei trendului şi a comparaţiei cu rezultatele sondajelor de opinie publică realizate în
aceeaşi perioadă în alte ţări. Liderii de opinie, în acest caz, ar trebui să releve că o deplasare în sus sau în
jos cu două sau trei procente a încrederii în liderii politici, în general, a opiniilor nu înseamnă o schimbare
reală, dată fiind marja de eroare acceptată pe plan mondial (de +/– 3 la sută) a sondajelor de opinie.
În cele mai multe situaţii, teoria „stabilirea ordinii de zi” oferă o explicaţie satisfăcătoare a procesului
de influenţare exercitat de preluarea în mass media a sondajelor de opinie publică. Dacă în presă sunt
prezentate rezultatele unui sondaj de opinie publică privind fenomenul corupţiei, oamenii, chiar dacă se
vor raporta diferit la această problemă gravă a tranziţiei în România, se vor gândi la acest fenomen
(cauze, amploare, consecinţe etc.) şi vor discuta despre el. Preluarea în presă a rezultatelor din sondajele
de opinie publică poate stabili ordinea de zi a discuţiilor în spaţiul public.
Dar este posibilă şi manipularea prin preluarea şi difuzarea rezultatului unui aşa-zis sondaj de opinie
publică pe o pseudoproblemă (sau despre o falsă problemă). Discuţia despre o pseudo problemă abate
atenţia de la o problemă reală. Presa din România a prezentat pe larg rezultatele unui sondaj Gallup
referitor la modalitatea de alegere a preşedintelui şi a primului ministrului, realizat în perioada 22
februarie – 4 martie 2002 (Jurnalul naţional, nr. 2690 din 20 martie 2002, p. 1). Aproximativ 91 la sută
dintre români credeau la acea dată că preşedintele ţării ar trebui ales direct de către cetăţeni şi aproximativ
51 la sută erau de părere că şi primul ministrul ar trebui ales în acelaşi mod (prin votul direct al
cetăţenilor).
S-a pus în discuţie o falsă problemă: doar 17 la sută dintre cei intervievaţi au declarat că sunt la curent
cu problema modificării Constituţiei şi a schimbării sistemului electoral. Aproape jumătate dintre
persoanele incluse în eşantion (48%) au declarat că au destul de puţine cunoştinţe despre această
problemă, iar 28 la sută au mărturisit că nu ştiu nimic despre respectiva problemă. Se poate aprecia că la
data efectuării sondajului nu exista o opinie publică despre schimbarea sistemului electoral prin
modificarea Constituţiei. Abia publicarea rezultatelor sondajului a reliefat problema şi informaţiile din
mass media au pus-o pe ordinea de zi a discuţiilor publice. După patru luni, un alt sondaj de opinie
(realizat de IMAS, în perioada 1-15 iunie) arăta că 57 la sută dintre respondenţi cunoşteau intenţia de
modificare a Constituţiei şi 65 la sută apreciau că este necesară această revizuire a legii fundamentale a
României (Cotidianul, nr. 165 din 17 iulie 2002, 2). Într-un interval de patru luni numărul celor care se
declarau de acord sau împotriva problemei pusă în discuţie se lămuriseră despre ce este vorba. Pentru ca
un sondaj de opinie să aibă sens, trebuie ca ceea ce pretinde că măsoară să existe, altfel avem temei să
 99

credem că se încearcă manipularea opiniei cetăţenilor, ştiut fiind că opinia publică se formează într-un
proces stadial, într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, nu instantaneu.
Şi teoria „spirala tăcerii” are aplicaţie în problema influenţei sondajelor de opinie asupra publicului. În
barometrele de opinie publică efectuate trimestrial în România începând din 1996, la întrebarea „Câtă
încredere aveţi în următoarele instituţii? (se arată lista), Biserica s-a plasat totdeauna pe locul întâi, cu
procente variind între 76 la sută (în decembrie 1997) şi 88 la sută (în mai 1998). Rezultatele Barometrului
de opinie publică au fost publicate pe prima pagină a cotidianelor centrale. Oamenii au aflat care este
opinia majoritară. Conform teoriei „spirala tăcerii”, ei se vor asocia opiniei dominante şi aceasta va deveni
şi mai puternică.
În alţi termeni, avem de-a face cu efectul de „regrupare în jurul învingătorului”. Se pare că acest efect
acţionează mai puternic asupra publicului decât efectul de „regrupare în jurul celui învins” (underdog
effect). Termenul de underdog effect a fost lansat în 1949 de participanţii la Conferinţa despre cercetarea
opiniilor şi atitudinilor de la Iowa (cf. N.C. Meier şi H.W. Sanders, 1949). Între teoria „spirala tăcerii” şi
efectele de regrupare (bandwagon şi underdog) există, fireşte, asemănări, este vizat acelaşi proces de
emergenţă a opiniei publice prin sporirea continuă a numărului celor care se asociază opiniei majoritare.
Există însă şi diferenţe, semnalate chiar de către Elisabeth Noelle-Neumann: 1) Motivaţia asocierii, în
cazul teoriei „spirala tăcerii”, este dată de teama de a nu fi izolat, în timp ce efectul de regrupare în jurul
învingătorului se bazează pe tendinţa de conformare; 2) Timpul alocat pentru asociere este şi el diferit:
„spirala tăcerii” presupune o perioadă de timp mai mare pentru ca opinia majoritară să devină şi mai
dominantă (creştere graduală), spre deosebire de bandwagon effect care se referă la trecerea bruscă de la o
poziţie la alta (cf. S. Splichal, 1999, 178). În acest sens, expresia „a sări pe platforma vagonului” folosită
de S.J. Ceci şi E.L. Cain (1982) mi se pare cât se poate de sugestivă.
Referitor la efectele de regrupare în jurul învingătorului în sondaje, Henry F. Dizney şi Ronald W.
Roskens (1962, 108) remarcau faptul că „Literatura de specialitate conţine argumente atât pentru
susţinerea, cât şi pentru respingerea teoriei bandwagon”. Ei se referă la George H. Gallup şi Saul F. Rae
(1940, 250), care resping această teorie, şi la Paul F. Lazarsfeld, Bernard R. Berelson şi Hazel Gaudet
(1944/2004, 151), care au introdus termenul de bandwagon effect în vocabularul sociologiei.

EFECTUL BANDWAGON
Se poate vorbi despre un efect de raliere (bandwagon effect)? Răspunsul este afirmativ [...]
Există, fără îndoială, un efect de raliere, iar directorii de campanie încearcă să obţină avantaje maxime de pe urma
lui. Exită oameni pentru care argumentaţia directă este mai puţin eficientă decât impresia că toată lumea îl susţine
pe unul dintre candidaţi. Am descoperit în repetate rânduri referinţe de următorul tip: „Am auzit nişte democraţi
la radio că îl votează pe Willkie”; „Am auzit auzit aseară la radio că una dintre cele mai mari agenţii de pariuri
din New York a pariat 9 la 5 pe Roosevelt şi, dacă au dat ei cifrele astea, înseamnă că că e ceva cu ele. Am mai
mai ascultat şi o emisiune de la Hollywood, în care nişte mari actori spuneau că îl votează pe Eoosevelt”.
 100

Sondajele de opinie ca sursă de schimbare a orizontului de aşteptare au fost explicit menţionate de 42 de subiecţi..

P.F. Lazarsfeld, B.R. Berelson şi H. Gaudet, Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii
într-o campanie prezidenţială, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 1944/2004, 153.

Unii specialişti, precum Edward L. Bernays (1945), consideră că „efectul bandwagon poate opera într-o
manieră negativă prin inhibarea cursului normal al luării unei decizii democratice” (apud H.F. Dizney şi
R.W. Roskens, 1962, 108). Alţii, procedând experimental, nu au găsit deloc sau au identificat doar o
influenţă slabă a comunicării opiniei majoritare (efectul bandwagon) asupra opiniei publice şi a
comportamentului electoral al poplulaţiei (A.H. Cantril, 1980; H.F. Dizney şi R.W. Roskens, 1962; R.
Navazio, 1977; J.L. Tyson şi S.A. Kaplowitz, 1977). Design-ul experimental al unor astfel de cercetări
prevede apelul la „raportul fals” şi la „votul de paie”. Iată cum au procedat Henry F. Dizney şi Ronald W.
Roskens (1962) pentru a investiga influenţa informaţiei despre un sondaj politic asupra comportamentului
de vot: studenţilor dintr-o universitate li s-au distribuit trei tipuri de buletine de vot, care conţineau trei
„tratamente” experimentale.

Tratamentul I (Kennedy)

Un sondaj de opinie recent a arătat următorul suport pentru cei doi candidaţi principali la funcţia de Preşedinte.
Kennedy 55%
Nixon 40%
Nedecişi 5%
Vă rugăm să indicaţi alegerea dv. pentru funcţia de Preşedinte al SUA
Kennedy
Nixon

Tratamentul II (Nixon)

Un sondaj de opinie recent a arătat următorul suport pentru cei doi candidaţi principali la funcţia de Preşedinte.
Nixon 55%
Kennedy 40%
Nedecişi 5%
Vă rugăm să indicaţi alegerea dv. pentru funcţia de Preşedinte al SUA.
Nixon
Kennedy
Tratamentul III (Control)

Vă rugăm să indicaţi alegerea dv. pentru funcţia de Preşedinte al SUA.

Kennedy
Nixon
 101

Henri F. Dizney şi Ronald W. Roskens, An investigation of the „bandwagon effect” in a

college straw election. Journal of Educational Sociology, 1962, 36, 3, 108-114.

Rezultatele, pe un eşantion de 762 de studenţi şi 657 de studente, pentru cele trei „tratamente” sunt
prezentate în Tabelul 8.2.

Tabelul 8.2. Preferinţele electorale în funcţie de „tratamente” (după H.F. Dizney şi R.W . Roskens, 1962, 112)
Tratamentul Kennedy Nixon Total
Kennedy 222 (47%) 248 (53%) 470 (100 %)
Nixon 203 (43%) 274 (57%) 477 (100 %)
Control 207 (44%) 265 (56%) 472 (100 %)
Total 632 (44%) 787 (56%) 1419 (100 %)

Proporţia de 44 la sută opţiuni electorale pentru Kennedy şi 56 la sută pentru Nixon înregistrată în
tratamentul „control” a fost considerată cea corectă, fără influenţa presupusă a publicării rezultatelor
sondajelor preelectorale. Testele statistice au condus la concluzia că diferenţele dintre cele trei tipuri de
tratamente sunt nesemnificative. Henry F. Dizney şi Ronald W. Roskens (1962, 108) au tras concluzia că
„efectele bandwagon şi underdog operează numai asupra unei foarte mici proporţii a electoratului”
După aproape şase decenii de la luarea de poziţie a lui Edward L. Bernays împotriva publicării
sondajelor preelectorale şi după patruzeci de ani de la experimentul proiectat de Henry F. Dizney şi
Ronald W. Roskens, controversele legate de efectul „regrupării în jurul învingătorului” continuă. Într-un
studiu publicat în 1985, Catherine Marsh cerea rediscutarea efectului bandwagon şi a implicaţiilor lui
etice şi politice. Rămâne în afara oricăror dubii că oamenii folosesc feedback-ul (suportul percepţiei
opiniei altora) în exprimarea opiniilor lor. După specialiştii români, foarte probabil că doar cinci la sută
dintre cei care au votat în alegerile generale şi prezidenţiale din anul 2000 şi-au ajustat votul în acord cu
învingătorul desemnat în sondajele preelectorale, în condiţiile în care 56 la sută din populaţia adultă a
Românie declara că urmăreşte în mass media rezultatele sondajelor de opinie publică (D. Abraham şi S.
Lăzăroiu, 2001, 102).
În luna mai 2004, înaintea alegerilor generale şi prezidenţiale, împreună cu Gabriel Jderu şi Loredana
Ivan, am făcut un experiment pentru a vedea cum lucrează efectele bandwagon şi underdog în decizia de
vot a electoratului din România, mai precis asupra studenţilor. Experimentul ca atare este prezentat în
lucrarea Refracţia sociologică şi reflexia jurnalistică. Despre sondajele de opinie şi prezentarea lor în
mass media (S. Chelcea, G. Jderu şi L. Ivan, 2005). Mă voi referi pe scurt la acest experiment.
 102

Designul experimental. Un număr de 221 de studenţi din anul I de la Facultăţile de Sociologie şi

Asistenţă Socială (Universitatea Bucureşti) şi de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice (SNSPA)
au fost împărţiţi în trei grupuri experimentale: Grupul A = 80 de studenţi, Grupul B = 72 de studenţi şi
Grupul N = 69 de studenţi. Cele trei grupuri experimentale erau omogene din punctul de vedere al
nivelului de instrucţie şi comparabile sub raportul caracteristicilor socio-demogrtafice. Din totalul
subiecţilor investigaţi, 140 (63,3%) aveau vârstă de până la 20 de ani; 26 (11,8%) au declarat că sunt
înscrişi în diferite partide sau formaţiuni politice şi 79 (35,7%) că au simpatii politice. Cele mai multe
persoane investigate (nouă din zece subiecţi) aveau domiciliul stabil în urban (în Bucureşti sau într-un alt
oraş) şi aproximativ zece la sută aveau domiciliul stabil în rural.

Ipotezele. În cercetarea experimentală a urmărit să testăm următoarele ipoteze: 1) Dacă alegătorii sunt
informaţi că o personalitate politică obţine în sondajele de opinie publică un scor mic, atunci ei se
regrupează în jurul acesteia (undrdog effect); 2) Dacă alegătorii sunt informaţi că o personalitate politică
obţine în sondajele de opinie publică un scor mai mare, atunci se regrupează în jurul aceszteia
(bandwagon effect).

Rezultatele experimentului. Pentru a testa cele două ipoteze am formulat diferit întrebările nr. 6, 7, 8, 9
şi 11 pentru fiecare dintre cele trei grupuri experimentale. În grupul experimental A subiecţii erau
informaţi că majoritatea cetăţenilor din România – conform unor date fictive din Barometru de opinie
publică, aprilie 2003) – apreciază că actualul guvern conduce ţara PROST şi FOARTE PROST.
Persoanelor din grupul experimental B li se spunea că majoritatea cetăţenilor apreciază că actualul guvern
conduce ţara FOARTE BINE şi BINE, iar celor din grupul experimental N nu li se făcea nici o precizare
în legătură cu opiniile celorlalţi. În grupul experimental A, un număr de 31de persoane (38,8% din totalul
grupului) au apreciat că actualul guvern conduce ţara FOARTE BINE şi BINE, iar în grupul experimental
B au făcut o astfel de aprecire 40 de persoane (55,6% din totalul grupului). În grupul experimental N, când
nu li s-a comunicat subiecţilor rezultatele fictive din Barometru de opinie publică, 28 de persoane (40,6%
din totalul grupului) au apreciat că actualul guvern conduce ţara FOARTE BINE şi BINE. Comparând
datele din cele trei grupuri experimentale, rezultă că informarea subiecţilor despre opţiunile din sondajele
de opinie publică a influenţat exprimarea propriilor opinii. Cea mai semnificativă schimbare s-a produs în
sensul regrupării în jurul învingătorului (grupul experimental B, comparativ cu grupul experimental N).
Efectul regrupării în jurul învingătorului a fost pus în evidenţă – aşa cum s-a văzut – în legătură cu
aprecierea unui mod de a acţiona (conducerea ţării). Se întâmplă acelaşi lucru când se are în vedere o
personalitate politică? Analiza distribuţiei răspunsurilor la întrebările nr. 8 şi nr. 9, ne conduce la
concluzia că efectul regrupării în jurul învingătorului nu funcţionează când se face referire la
 103

personalităţile politice. Subiecţii din grupul experimental B au fost informaţi că în Barometru de opinie
publică 45 la sută dintre persoanele intervievate au foarte multă şi multă încredere în Adrian Năstase.
Comparativ cu grupul experimental N, proporţia celor din grupul experimental B care au declarat că au
foarte multă şi multă încredere în Adrian Năstase este cu şase la sută mai mare. Totuşi, când subiecţii de
experiment (grupul experimental A) erau informaţi că 45 la sută dintre persoanele intervievate într-un
sondaj de opinie publică au declarat că au foarte multă şi multă încredere în Theodor Stolojan, 29 la sută
au declarat că şi ei au foarte multă şi multă în Theodor Stolojan, aceeaşi proporţie înregistrându-se şi la
grupul experimental N. Se pare deci că în cazul personalităţilor politice apariţia efectului regrupării în
jurul învingătorului este probabilă.

Cum acţionează efectul regrupării în jurul învingătorului (bandwagon effect) în cazul partidelor şi
alianţelor politice? Datele experimentului ne conduc şi de această dată la concluzia că apariţia efectului
regrupării în jurul învingătorului este doar probabilă. În grupul experimental A , 26,3 la sută ar vota
Alianţa PD+PNL+PNŢ-CD dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, comparativ cu 27,5la
sută cât s-a înregistrat în grupul N. Diferenţa pare a fi statistic nesemnificativă. Cu referire la PSD, când
nu s-a oferit nici o informaţie din Barometru de opinie publică (grupul experimental N), 15,9 la sută din
subiecţi au declarat că ar vota acest partid dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare. În
grupul experimental B proporţia celor care au făcut o astfel de declaraţie a fost de 26,4 la sută, diferenţa
fiind – foarte probabil – semnificativă statistic.
În experimentul nostru, efectul regrupării în jurul persoanei învinse (undrdog effect) a apărut în
legătură cu aprecierea activităţii actualului guvern şi cu intenţia de vot, dar nu şi în legătură cu
personalităţile politice. În grupul experimental A, 35 la sută au opinat că actualul guvern conduce ţara
prost şi foarte prost, comparativ cu 46 la sută cât reprezintă proporţia celor din grupul experimental N care
au făcut o astfel de declaraţie. Efectul regrupării în jurul persoanei învinse nu apare nici când experimental
este pusă în discuţie persoana lui Adian Năstase, nici când este vizată persoana lui Theodor Stolojan.
Acest efect se pare că acţionează, totuşi, în legătură cu partidele politice.

Concluziile experimentului. Pe baza experimentului realizat pot fi formulate următoarele concluzii:

1) Publicarea rezultatelor din sondajele de opinie în presa scrisă influenţează opiniile

electoratului.
2) Rezultatele din sondajele de opinie sunt prezentate selectiv în presa scrisă, cu scopul persuasiunii
maselor.
3) Efectul regrupării în jurul învingătorului (bandwagon effect) apare în legătură cu activitatea guvernului
şi cu intenţia de vot a partidelor sau alianţelor politice, dar nu totdeauna şi în legătură cu
personalităţile politice.
 104

4) Efectul de regrupare în jurul persoanei învinse (undrdog effect) apare apare în legătură cu activitatea
guvernului şi cu intenţia de vot a partidelor sau alianţelor politice, dar nu şi în legătură cu
personalităţile politice.
5) Efectul regrupării în jurul învingătorului pare a fi mai puternic decât efectul regrupării în jurul persoanei
învinse.
 105

8. Persuasiunea: teorii, strategii, tehnici

Voi prezenta în acest capitol unele teorii şi strategii ale comunicării persuasive, precum şi principalele
tehnici de persuadare. Mă voi concentra asupra lor, dat fiind că teoriile şi modelele comunicării, în
general, şi ale comunicării în masă, în special, sunt discutate în lucrări la care cititorii din România au
acces direct (M.L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach, 1989/1999; I. Drăgan, 1996; Gh.-I. Fârte, 2004; J. Fiske,
1990/2003; D. McQuail şi S. Windahl, 1993/2001; W.J. Severin şi J.W. Tankard, 1988/2004). Voi acorda
o atenţie specială umorului în persuasiune. Precizez că în acest text distincţia dintre teorii, principii,
modele, strategii şi tehnici are oarecum un caracter artificial, termenii amintiţi fiind până la un punct
interşanjabili.

Ce este persuasiunea?

Persuadare, persuasiune, persuasiv: trei termeni din psihosociologie intraţi în vocabularul specialiştilor din
ştiinţele comunicării, al politicienilor, jurnaliştilor, practicienilor din domeniul relaţiilor publice,
advertising-ului etc. Ce semnificaţie au?
„A persuada” (< fr. persuader, it., lat. persuadere) este sinonimul livresc al cuvântului „a convinge”.
Etimologic, în limba latină, termenul persuadere este compus din cuvintele suadere (consiliere) şi prefixul
per, care sugerează ideea de achiziţionare (P. Foulquié şi R. Saint-Jean, 1962, 533). Persuadarea înseamnă
acţiunea de a convinge pe cineva să gândească într-un anume mod sau să se comporte într-un fel anumit,
precum şi rezultatul acestei acţiuni. „Persuasiunea” [cf. fr. persuasion, lat. persuasio, convingere]
designează aptitudinea de a persuada. Este un substantiv. Prin extensie, cuvântul „persuasiune” semnifică
şi acţiunea de a convinge (DEX, 1996, 783). În fine, adjectivul „persuasiv” ipso facto califică un
substantiv (de exemplu, persoană, mesaj, comunicare etc.).
În continuare, voi folosi alternativ termenul de „persuasiune” atât cu sensul de acţiune, cât şi cu
înţelesul de rezultat al acţiunii. Voi păstra sensurile originale ale neologismelor „persuadare” şi
„persuasiv”. Precizez că voi aborda persuasiunea axial psihosociologic şi că voi încerca să pun în evidenţă
– pe cât îmi stă în putinţă – aplicativitatea teoriilor şi cunoştinţelor de psihologie socială în diferitele
domenii de activitate: advertising, educaţie, comerţ, marketing, jurnalism, leadership, politică, precum şi
în viaţa de zi cu zi, privind relaţiile interpersonale, prietenia, iubirea, cuplurile maritale etc.
A devenit un loc comun să spunem că nu există o singură definiţie a persuasiunii, ca şi când pentru
alte fenomene psihosociale ar exista. În diferite epoci, filosofii şi teoreticienii au gândit diferit
persuasiunea. În prezent, se acceptă de către mulţi specialişti definiţia propusă de H.W. Simons (1976,
21): persuasiunea este „comunicarea umană menită de a-i influenţa pe alţii prin modificarea credinţelor,
valorilor sau atitudinilor lor” (apud D.J. O’Keefe, 2000, 2). Cătălin Zamfir (2005, 284) face o distincţie
 106

clară între „persuasiune” şi „convingerea raţională”, susţinând că „Două persoane care judecă în mod
raţional nu se pot influenţa, ci doar convinge reciproc prin argumente” (ibidem). Asupra acestei distincţii
tranşante merită să reflectăm: funcţionează influenţa doar ca un „reductor de ambiguitate”? Are sens
influenţa numai în situaţii ambigue? Între certitudine şi incertitudine nu există situaţii intermediare?
Pentru că în ştiinţele socioumane „la început” a fost Aristotel (384–322 î.e.n), trebuie amintit că în
concepţia acestuia arta de a convinge, retorica, se bazează pe ethos (credibilitatea sursei), pathos (apelul
emoţional) şi logos (apelul la raţiune), sau pe o combinaţie a acestora. În multe privinţe, în „era
informaţiei” lumea nu seamănă cu lumea „democraţiei ateniene”: schimbarea este rapidă, adesea
revoluţionară; persuasiunea a dobândit atributul ubicuităţii. Suntem expuşi unei avalanşe de mesaje
persuasive. Charles U. Larson (1973/2003, 19), preluând o informaţie din revista Advertising Age, atrăgea
atenţia că la începutul mileniului al treilea suntem expuşi zilnic la peste 5000 de mesaje persuasive. În
urmă cu două decenii, Neil Postman (1981) a estimat că până la împlinirea vârstei de douăzeci de ani
fiecare om a vizionat aproximativ un milion de spoturi publicitare, în medie, o mie pe săptămână. Datele
se referă la americani, dar sugerează cât se poate de bine dimensiunile persuasiunii în societăţile
informatizate, spre care se îndreaptă multe ţări. Din acest punct de vedere, România nu face excepţie.
Cu toate schimbările sociale survenite, fundamentele teoretice ale persuasiunii au rămas aşa cum le-a
intuit Aristotel în Retorica: în acţiunea de persuadare folosim argumente artistice şi nonartistice, apelăm la
cogniţii şi la afecte, ne bazăm pe ceea ce Aristotel numea topoi (puncte de vedere, opinii şi preferinţe
comune – „locuri comune”) şi pe entimeme (silogisme prescurtate). „Stând pe umerii giganţilor”, savanţii
de azi văd, desigur, mai departe, disting mai bine nuanţele, folosesc o terminologie mai precisă. De
exemplu, ceea ce în concepţia aristotelică era temei al persuasiunii, în teoria modernă a persuasiunii
„locurile comune”, de exemplu la Keneth Burke (1970), reprezintă „sentimentul de identificare”. Pornind
de aici, Charles U. Larson (1973/2003, 26) defineşte persuasiunea ca fiind un proces de „creare împreună
a unei stări de identificare între sursă şi receptor, ca urmare a utilizării simbolurilor”. Conceptele-cheie ale
acestui mod de înţelegere a persuasiunii sunt „a crea împreună” şi „autopersuadarea”.
Charles U. Larson susţine că „persuasiunea rezultă întotdeauna din eforturile combinate ale sursei şi
receptorului” şi că „orice persuasiune presupune autopersuadarea – arareori suntem persuadaţi dacă nu
luăm parte efectiv la acest proces” (ibidem). Iată, spre exemplu, reclama J. Press pentru ciorapi bărbăteşti:
Freedom for the Male! Cine nu îşi doreşte să fie liber? Este un „loc comun”. În acelaşi timp, „libertate”
este un „termen carismatic”, al cărui sens este derivat dintr-un imperativ al voinţei colective – cum
observa Richard M. Weaver (1953).
Mai aproape de zilele noastre, numeroşi specialişti au propus definiţii mai mult sau mai puţin originale
ale procesului de a convinge persoanele şi grupurile umane (K.D. Burke, 1970: A.H. Eagly şi S. Chaiken,
1993; C.A. Insco, 1967; C. Kiesler, C.A. Collins şi N. Miller, 1983; J.-N. Kapferer, 1990; C.U. Larson,
 107

1973; G.R. Miller, 1980; D.J. O’Keefe, 2000; C.W. Sherif, M. Sherif şi R.E. Nebergall, 1965; H.C.
Triandis, 1971; W.J. Severin şi J.W. Tankard Jr., 1988 ş.a.). Unele definiţii mi se par prea largi, altele prea
limitative. De exemplu, profesorii de teoria comunicării Winson Brembeck şi William Howell (1976, 19)
dau un înţeles general fenomenului descriindu-l ca „o comunicare prin care se intenţionează să se
influenţeze alegerea” (apud C.U. Larson, 1973/2004, 269). Citându-i pe J.M. Olson şi M.P. Zanna (1993,
135), Werner J. Severin şi James W. Tankard, Jr. (2004, 171) acceptă că persuasiunea înseamnă
„schimbarea atitudinală care rezultă din expunerea la informaţii primite de la alţii”. S-ar părera că şi
această definiţie păcătuieşte prin lipsa specificităţii, ca şi dfiniţia persuasiunii propusă de Eagly H. Alice şi
Chaiken Shelly (1993) şi anume că „persuasiunea” designează orice mesaj cu sens contrar atitudinilor
unui individ. Dar şi mesajele consonante cu atitudinile indivizilor au valoare persuasivă: pot schimba
atitudinile şi comportamentele întărindu-le. Într-un manual universitar de Psihologie socială recent apărut,
am întâlnit următoarea definiţie a persuasiunii: „Procesul de încercare conştientă de schimbare a
atitudinilor prin transmiterea unor mesaje” (S. Franzoi, 1996/2000, 189). Este evident că autorii definesc
persuasiunea în funcţie de domeniul lor de activitate: psihosociologii subsumează persuasiunea proceselor
de schimbare atitudinală, iar teoreticienii proceselor de influenţare socială, în special, prin mass media.
Din multitudinea contribuţiilor la înţelegerea persuasiunii, mă voi opri acum doar la definţia propusă
de Gerald R. Miller (1980), care restrânge persuadarea la „comportamentele intenţionale”. Putem să
influenţăm credinţele şi comportamentele altora în diferite moduri: cu sau fără constrângere, în mod
conştient, cu scopul clar de a influenţa, sau fără să urmărim acest lucru, chiar fără să ne dăm seama de
consecinţele acţiunii noastre. În lucrarea de referinţă Persuasion: New directions in theory and research
(1980), Gerald R. Miller, profesor de comunicare la Universitatea de Stat din Michigan, definea
persuasiunea ca „acţiunea de transmitere a oricăror mesaje care au ca scop formarea, consolidarea sau
schimbarea răspunsurilor altuia sau altora” (apud J.B. Stiff, 1994, 4). Mă raliez acestui punct de vedere
care face din elementul scop nota definitorie diferenţială a persuasiunii. Asemenea intenţionalităţii, faptul
că persoana expusă mesajelor conştientizează că se urmăreşte influenţarea opiniilor, atitudinilor şi
comportamentelor sale constituie o notă definitorie a persuasiunii. De asemenea, apreciez, împreună cu
James B. Stiff (1994, 4-9), că persuadarea are trei dimensiuni: formarea, consolidarea şi schimbarea
răspunsurilor celorlalţi: a percepţiilor, reprezentărilor, sentimentelor, credinţelor, judecăţilor sau
comportamentelor.
În concluzie, în analiza persuasiunii ar trebui să avem în vedere trei note definitorii şi trei dimensiuni
ale procesului de schimbare psihocomportamentală (Tabelul 8.1).

Tabelul 8.1. Notele definitorii şi dimensiunile persuasiunii

Note definitorii Dimensiuni
1. Transmiterea mesajelor 1. Formarea,
 108

2. cu scopul schimbării 2. consolidarea,

psihocomportamentale 3. schimbarea percepţiilor,
3. a persoanelor care îşi dau reprezentărilor, sentimentelor,
seama de obiectivul final credinţelor, judecăţilor
al acţinunii de influenţare. sau comportamentelor.

Persuasiune versus propagandă

În 1622, Papa Grigore al XV-lea prin bula Incrustibili divine, oficializează o instituţie pentru răspândirea
catolicismului, „Sacra Congregatio de Propaganda Fide” (Sfânta Congregaţie pentru Propagarea
Credinţei), din care făceau parte 29 de cardinali. Anterior, Papa Grigore al XIII-lea însărcinase trei
cardinali să se ocupe de problemele propagării religiei catolice (Ellul, J., 1967, 58) „Sacra Congregatio”
făcea parte din Contrareforma Bisericii Catolice menită să combată nu numai protestantismul, ci şi ştiinţa,
în general, şi concepţia heliocentrică a fizicianului şi filosofului italian Galileo Galilei (1564–1642), în
special. În 1633, Galileo Galilei a fost condamnat de Inchiziţie şi obligat să abjure. Peste aproape patru
secole, Papa Ioan Paul al II-lea cel Mare (m. 2005) a recunoscut că „oamenii bisericii” s-au înşelat
susţinând teoria geocentrică a astronomului grec Claudiu Ptolomeu (c. 90–c. 168). De aici începe cariera
termenului de „propagandă” (< fr. propagande, rus. propaganda, lat. propaganda = a răspândi).
După acest episod nefericit din lupta bisericii împotriva ştiinţei, dar mai ales după coşmarul
hitlerismului şi al totalitarismului comunist, „propaganda” reprezintă aproape un cuvânt damnat. În sine,
însă, propaganda nu este nici bună, nici rea. Ea capătă conotaţie negativă în funcţie de metodele la care se
recurge, de scopurile pe care agentul persuasiv le urmăreşte, precum şi de contextul social în care se
sesfăşoară. Ministrul propagandei din Gernania nazistă, Joseph Goebbels, recunoştea cu cinism că „o
sabie ascuţită trebuie să stea în spatele propagandei pentru ca aceasta să fie în realitate eficace” (apud W.J.
Severin şi J.W. Tankard, Jr., 1988/2004, 126). Acest principiu l-au înţeles şi l-au aplicat sistematic
responsabilii cu propaganda din regimurile comuniste.
Prima „încercăre timidă” de definire a propagandei se întâlneşte în lucrarea lui Harold D. Lasswell din
1927 Propaganda Technique in the World War: „Ea se referă la controlul opiniei prin simboluri
semnificative sau, ca să vorbim mai concret şi mai precis, prin relatări, zvonuri, rapoarte, fotografii şi la
alte forme de comunicare socială” (apud W.J. Severin şi J.W. Tankard, Jr., 1988/2004, 110). Zece ani mai
târziu, Harold D. Lasswell propune o definiţie mai lămuritoare: „Propaganda, în cel mai larg sens, este
tehnica de influenţare a acţiunilor omului prin manipularea reprezentărilor”, care pot fi de natură verbală,
scrisă sau orală, picturală sau muzicală (ibidem). Pe bună dreptate s-a reproşat că astfel înţeleasă
propaganda nu se mai distinge de alte forme de influenţare socială, de exemplu, de educaţie, de
 109

publicitate, sau de relaţiile publice. De altfel, Harold D. Lasswell (1937, 522) a afirmat clar că „atât
reclama, cât şi publicitatea aparţin domeniului propagandei”. Luarea în considerare a scopului acţiunii de
influenţare diferenţiază propaganda de persuasiune – cel puţin în concepţia lui Roger Brow (1958, 300),
care specifica: efortul persuasiv este propagandă „când cineva consideră că acţiunea care este scopul
efortului persuasiv este avantajoasă pentru persuador, dar nu şi pentru cel care suportă efortul respectiv”.
Distincţia introdusă de Roger Brow este utilă pentru a diferenţia persuasiunea de publicitate (care are ca
scop măcar parţial binele celui persuadat), de campaniile politice (unde scopul este alegerea unuia dintre
candidaţi) sau de relaţiile publice (care au în vedere crearea celei mai bune imagini a firmei).
Personal, consider că propaganda nu este un alt nume pentru manipulare. Din punctul meu de vedere,
numai când scopul ultim al agentului persuasiv aduce prejudicii persoanei persuadate avem de-a face cu
fenomenul de manipulare; când scopurile finale ale emiţătorului şi receptorului sunt divergente, dar nu
contrare (unul pierde/celălalt câştigă), se poate vorbi de propagandă.
În ultimii zece-douăzeci de ani este evidentă preocuparea psihosociologilor, dar nu numai a lor, de
reconsiderare a propagandei. În acest sens se înscriu lucrările lui Ted Smith (1989), Anthony Pratkanis şi
Elliot Aronson (1991), Roland Marchand (1985), Maureen Honey (1984), Richard W. Steele (1985),
Philip G. Zimbardo şi Michael Leippe (1991), Holly V. Shulman (1990), Garth S. Jowett şi Victoria
O’Donnell (1992), ca să fac trimitere doar la lucrările cele mai reprezentative.
În The World Book Encyclopedia (1992/1996, 15, 803) propaganda este definită ca o „comunicare
unilaterală care urmăreşte influenţarea gândirii şi acţiunilor oamenilor”. O astfel de comunicare este
propagandă sau nu în funcţie de metodele de persuasiune – se spune în continuare. Conform definiţiei din
această enciclopedie, orice acţiune de propagandă presupune persuasiunea, dar nu orice proces de
persuadare echivalează cu acţiunea de propagandă. Nu pot decât să fiu de acord cu această aserţiune, ca şi
cu faptul că propaganda ne învaţă „ce să gândim”, nu „cum să gândim” (ibidem). Prin aceasta se şi
deosebeşte propaganda de educaţie.
În societăţile democratice, oamenii sunt încurajaţi să evalueze argumentele. În astfel de societăţi,
propaganda „albă” (white propaganda) se bazează pe argumente logice, reale. Nu acelaşi lucru se poate
spune despre propaganda „cenuşie”(gray propaganda) sau „neagră” (black propaganda). Diferenţa dintre
aceste trei tipuri de propagandă este dată, pe de o parte, de recunoaşterea deschisă a sursei care face
propagandă şi, pe de altă parte, de exactitatea informaţiei transmise (Jderu, G., 2003, 270). În propaganda
„cenuşie” şi mai ales în propaganda „neagră”, în care sursa mesajelor este secretă, se amestecă adevărul
cu neadevărul, jumătăţile de adevăr cu minciunile sfruntate. Existenţa mai multor tipuri de propagandă
face ca termenul de „propagandă” să fie dificil de definit în mod riguros.
 110

Procesele de formare sau de construire a răspunsurilor, ca şi socializarea, se înscriu în fenomenul mai larg
al „învăţării sociale” (Bandura, A., 1977). În advertising se urmăresc, în principal, procesele de
consolidare a răspunsurilor, iar în campaniile sociale şi electorale, în principal, procesele de schimbare a
răspunsurilor. Exemple care ilustrează cele trei procese găsim la tot pasul. Nu mi se pare util să insist.

Teoria aristotelică a persuasiunii

„Cel mai practic lucru este o bună teorie” – spunea cândva psihosociologul american Kurt Lewin. Urmând
această învăţătură, voi prezenta succint principalele teorii şi modele ale persuasiunii, începând cu ...
începutul, cu teoria aristotelică a persuasiunii. Am reunit teoriile moderne ale persuasiunii în două mari
grupe: a) teorii psihosociologice ale schimbării atitudinale ; b) teorii ale limbajului persuasiv. Voi discuta
în marginea acestor teorii, relevând aplicativitatea lor.
Primul mare cercetător al persuasiunii a fost, fără îndoială, Aristotel. În concepţia sa, retorica sau arta
de a influenţa prin cuvânt se bazează – aşa cum am menţionat – pe ethos, pathos şi logos, pe topoi şi pe
utilizarea entimemelor, precum şi pe „stimulii” pe care un agent persuasiv îi poate crea sau manipula în
cadrul „demonstraţiilor artistice”, ca şi pe factorii situaţionali (de exemplu, locul unde se desfăşoară
acţiunea de persuadare sau talia oratorului), care, în ceea ce a numit „demonstraţii neartistice”, nu se află
sub controlul agentului persuasiv. Îmi permit să observ că în prezent factorii situaţionali despre care
vorbea Aristotel pot fi într-o oarecare măsură controlaţi: de exemplu, cu ajutorul gimnasticii medicale sau
prin tehnici de filmare speciale înălţimii unui orator i se pot adăuga câţiva centimetri buni, cu ajutorul
lentilelor de contact i se poate „schimba” culoarea ochilor etc.
Primul element al teoriei aristotelice a persuasiunii îl reprezintă ethos-ul sau credibilitatea. Fără
îndoială, credibilitatea agentului persuasiv joacă un rol central în procesele persuasive. Cu ajutorul
mesajelor verbale şi nonverbale, agentul persuasiv îşi poate construi credibilitatea, dacă nu cumva o are pe
baza faptelor exemplare şi a istoriei vieţii sale. Imensa credibilitate a lui Nelson Mandela, primul
preşedinte de culoare al Africii de Sud, s-a fondat – nu în ultimul rând – pe cei douăzeci de ani de
închisoare pe care i-a îndurat pe nedrept ca militant împotriva rasismului. Carisma Papei Ioan Paul al II-
lea a devenit şi mai pregnantă după ce l-a binecuvântat, vizitându-l la închisoare, pe cel ce a atentat la
viaţa sa. Preşedintele SUA, John F. Kennedy şi-a construit credibilitatea, în special, prin mesajele verbale
şi nonverbale transmise poporului american şi întregii lumi. Atractivitatea fizică a contribuit la alegerea lui
ca preşedinte; utilizarea metaforei arhetipale lumină/întuneric în discursul de investitură a sporit caracterul
persuasiv al mesajului, iar apelul la idealurile împărtăşite de americani i-a conferit o mare credibilitate.
John F. Kennedy a vorbit despre transmiterea făcliei de la o generaţie la alta, despre lumina care
 111

călăuzeşte lumea către libertate, despre patrie. Îndemnul „Să nu ne întrebăm ce face patria pentru noi, ci să
ne punem întrebarea ce am făcut noi pentru patrie!” a persuadat naţiunea americană.
Pathos-ul presupune apelul la emoţii şi la voinţă şi este echivalentul „stimulilor psihologici” în
terminologia contemporană (C.U. Larson, 1973/2004, 82). Aristotel a alcătuit o listă a valorilor care
stimulează emoţiile: justiţia, prudenţa, generozitatea, curajul, cumpătarea, mărinimia, omagierea,
înţelepciunea. Această listă ar putea fi completată, dar ea este operaţională şi în contextul social de azi.
Dovadă: în campania electorală din 2004 pentru alegerea preşedintelui României virtutea curajului a fost
des invocată în legătură cu Traian Băsescu, cel despre care se spunea că a luptat singur împotriva PSD-
ului şi l-a învins în lupta pentru primăria Capitalei. Omagiind guvernarea fostei opoziţii în demersurile
pentru intrarea României în NATO, Adrian Năstase a încercat să influenţeze electoratul în favoarea PSD-
ului. Nu a reuşit. Ar trebui analizată puterea de influenţare a virtuţilor enumerate de Aristotel, pentru că mi
se pare logic să gândim că nu toate au aceeaşi forţă de a convinge şi pentru că de la o epocă la alta, într-un
context social sau altul valoarea lor persuasivă sporeşte sau scade. Avansez ca ipoteză că în prezent, în
România, apelul la respectarea legii de restituire a terâenurilor agricole şi a pădurilor, de retrocedare a
caselor şi bunurilor confiscate de regimul comunist are cel mai puternic impact asupra electoratului.
Logos-ul se referă la intelect, la raţiune, la prelucrarea informaţiei de către oamenii care alcătuiesc
publicul-ţintă. Mesajele persuasive se prezintă, adesea, sub forma unui lanţ de silogisme. Stimulii logici
(statistici, grafice, benzi desenate, caricaturi, fotografii etc.) pot fi identificaţi în mesajele persuasive din
sfera vieţii cotidiene a sănătăţii publice, comerţului, educaţiei sau politicii. Este suficient să aruncăm o
privire asupra reclamelor comerciale pentru a descoperi entimemele – silogismele din care lipsesc premisa
majoră (numite de Aristotel „silogismele oratorului”). Dar nu numai specialiştii şi practicienii
marketingului apelează la entimeme. O facem cu toţi. Arătându-i bugetul de venituri şi cheltuieli al
familiei, un părinte îşi poate convinge copilul să renunţe la o excursie costisitoare. Medicul de familie ne
poate influenţa în sensul respectării regimului alimentar prezentându-ne statisticile mortalităţii în urma
îmbolnăvirilor de diabet. În acelaşi mod, ne poate ajuta să renunţăm la fumat etc. Iată, spre exemplu, un
mesaj persuasiv în vederea prevenirii consumului de droguri: „Alege viaţa”. Care este silogismul?

Toţi cei care consumă droguri mor prematur (premisa majoră).

Tu eşti tentat să începi să consumi droguri (premisa minoră).
Dacă vei face acest lucru, vei muri prematur (concluzia).

Din sloganul „Alege viaţa” a dispărut premisa majoră; a rămas direcţia de acţiune sugerată de agentul
persuasiv.
 112

„LOCURILE COMUNE” IDENTIFICATE DE ARISTOTEL ÎN RETHORICA

1. Argumentele privitoare la măsură ori „mai mult sau mai puţin”. Candidatul X este mai mult sau mai puţin
demn de încredere decât candidatul Y?
2. Argumentele posibilităţii versus argumentele imposibilităţii. Este posibilă eradicarea corupţiei în România?
3. Precedent: evenimentul X a avut loc în realitate? În decembrie ’89 a avut loc o revoluţie? Acest tip de
argument este important în domeniul juridic, pentru stabilirea vinovăţiei.
4. Anticipaţia: este posibil ca un eveniment să se producă în viitor? Acest argument vizează probabilitatea. Va
deveni România la 1 ianuarie 2007 membră a Uniunii Europene?
5. Mărimea şi augmentarea (diminuarea). În ce măsură se va integra e-mail-ul în învăţământul din România?

Adaptare după Charles U. Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, 1973/2004, 84.

Aristotel aprecia că modalitatea cea mai bună de a persuada este identificarea „locurilor comune” (topoi)
pentru diferitele categorii de publicuri sau, altfel spus, a temelor, a procedeelor deja experimentate de
public. Aşa cum remarca Charles U. Larson (1973/2004, 84), actualitatea lor este uluitoare.

Teorii psihosociologice ale schimbării atitudinale

Am inclus în această categorie teoriile care explică schimbarea atitudinilor prin transmiterea de mesaje,
dat fiind faptul că persuasiunea înseamnă, între altele, redirecţionarea, consolidarea sau, după caz,
diminuarea intensităţii atitudinilor. Atitudinile pot fi modificate şi altfel decât cu ajutorul mesajelor, de
exemplu, prin experienţa directă cu obiectul atitudinii (M. Fishbein şi I. Ajzen, 1975) sau ca efect al
„simplei expuneri” (R.B. Zajonc, 1968). Trebuie însă precizat că în prezent nu există o teorie generală a
schimbării atitudinale, ci un număr mereu crescând de teorii parţiale, care explică doar unele aspecte ale
proceselor de schimbare a atitudinilor, punând accentul pe unii factori şi ignorându-i pe alţii (G. de
Montmollin, 1990, 134).

Teoria „Stimul-răspuns”

În cadrul acestor teorii se accentuează importanţa calităţii stimulilor pentru schimbarea atitudinală.
Conform abordării S ⇒ R, comportamentul social ar putea fi înţeles prin analiza caracteristicilor
stimulilor şi răspunsurilor şi a recompenselor specifice pentru anumite răspunsuri comportamentale.
Aceste teorii, de orientare behavioristă, văd fiinţa umană ca pe o „maşină de răspunsuri” – după expresia
lui Serge Moscovici. Teoria S ⇒ R şi cea a întăririi presupun că oamenii răspund la stimuli în mod pasiv,
ca roboţii. Principiul de bază al acestor teorii postulează că „atitudinile se schimbă numai dacă stimulul
pentru un nou răspuns este mai puternic decât stimulul pentru vechiul răspuns” (Deaux, K. şi Wrightsman,
L.S., 1984, 285).
 113

În timp, teoria S ⇒ R a inclus în modelul explicativ şi factorul personalitate, recunoscându-se că

schimbarea atitudinală este influenţată şi de anumite caracteristici ale personalităţii. Pentru a face predicţii este
necesar să se cunoască istoria întâmplărilor din experienţa de viaţă a persoanei. Astfel, teoria S ⇒ R a devenit
teoria S ⇒ O ⇒ R. „Programul pentru probleme de comunicare şi schimbare a atitudinii”, desfăşurat în
perioada 1940-1950 sub conducerea lui Carl I. Hovland (1912–1961) la Universitatea Yale, s-a bazat pe
teoria S ⇒ O ⇒ R şi pe teoria întăririi, considerând că principiile învăţării se aplică proceselor de schimbare a
atitudinilor. În învăţarea noilor atitudini, conform modelului „Hovland-Janis-Kelley”, au importanţă cinci
variabile: atenţia, înţelegerea, acceptarea, memorarea şi acţiunea (Figura 8.1).

Stimuli

Atenþie
Înþelegere
Acceptare

Rãspuns
(schimbare atitudinalã)

Fig. 8.1. Modelul „Hovland-Janis-Kelley” (1953)

Decurg de aici câteva reguli ale schimbării atitudinilor în condiţiile expunerii la mesajele persuasive: a)
primul pas în schimbarea atitudinală îl constituie captarea atenţiei asupra mesajului; trebuie deci asigurate
condiţiile optime; b) captarea atenţiei receptorului este necesară, dar nu şi suficientă; trebuie ca mesajul să
fie înţeles; c) ultima fază a procesului de schimbare a atitudinilor este dată de acceptarea conţinutului
respectivului mesaj; pentru aceasta stimularea joacă un rol important, fie că se are în vedere recompensa
morală (aprobarea socială), fie că se vizează stimularea materială (dobândirea unei sume de bani).
Conform modelului „Hovland-Janis-Kelley”, trecerea la acţiune se realizează numai dacă stimulii au fost
fixaţi în memorie.
Modelul „Hovland-Janis-Kelley” marchează trecerea de la analiza emiţătorului la analiza psihologiei
receptorului, căruia I se atribuie o anumită autonomie în actul comunicării persuasive.
„Totuşi, această autonomie este întotdeauna dependentă liniar de stimuli originali” – apreciază Lucien
Sfez (1988/2002, 83). În sprijinul acestei teze, profesorul de Universitatea Paris I ne propune să examinăm
schema complexă a schimbării atitudinale desusă din modelul „Hovland-Janis-Kelley” (Figura 8.2)
În continuare, voi încerca să sistematizez rezultatele unor cercetări reprezentative, în funcţie de cele trei
variabile amintite. Menţionez că în literatura de specialitate consultată datele de cercetare sunt, cel mai adesea,
 114

sistematizate după schema de comunicare (sursă ⇒ mesaj ⇒ receptor), făcându-se apel la Retorica lui
Aristotel (cine, ce, cui, cu ce efect spune?) sau la bine cunoscuta „schemă a lui Lasswell” (cine, ce, cum, cui, cu
ce rezultat comunică?).
 Stimuli de comunicare
observabili Factori predispoziţionali Proces mediator intern Schimbări observabile în
comunicare
Comunicare liberă
Situaţiile de Comunicare (persuabilitate generală) Schimbarea atitudinală

Comunicator - limită Schimbarea opiniei

Caracteristicile
conţinutului:
Tematica - conţinutul Conţinut - limită
Tematica - limită
concluziilor
Emoţii Eomoţie - limită
Argument - limită Atenţie
Argumente
Trăsături stilistice Stil - limită
Schimbarea
percepţiei

Caracteristicile
comunicatorului:
Rol Comunicare - limită Comprehensiune
Afiliere
Intenţii
Schimbarea emoţiei

Caracteristicile media:
Interacţiune
directă vs. indirectă Media - limită Acceptanţă
Modalitatea sensului

Schimbarea acţiunii

Situaţiile înconjurătoare:
Poziţia socială
Stimuli exteriori nocivi Situaţii - limită
Stimuli exteriori pozitivi

Fig. 8.2. Schema schimbării atitudinale conform modelului „Hovland-Janis-Kelley” (după Sfez, L., 1988/2002, 84)
Resistematizarea rezultatelor obţinute în studiile de referinţă în problematica schimbării atitudinale
corespunde mai bine teoriei schimbării atitudinale ca proces de învăţare, ajutându-ne, totodată, să
evidenţiem fazele sau etapele procesului de schimbare în care nu s-au obţinut încă progrese semnificative.
Atractivitatea sursei mesajelor constituie un prim factor de captare a atenţiei receptorului potenţial. Atracţia
resimţită de receptor faţă de o anumită sursă de informaţii este, fără îndoială, de natură emoţională şi implică o
judecată de valoare. Prezenţa fizică (frumuseţea), similaritatea (ca vârstă, sex, profesie, rasă, opinii, valori) cu
receptorul, familiaritatea sursei acţionează asupra receptorului, atrăgând atenţia asupra mesajului. Aşa cum
remarca William J. McGuire (1969), frumuseţea, similaritatea şi familiaritatea sursei pot acţiona independent
sau conjugat, generând ceea ce în limbajul cotidian se înţelege prin simpatie. Sursele de informare percepute ca
simpatice contribuie într-o măsură mai mare la captarea atenţiei receptorului şi la schimbarea atitudinii
acestuia. J. McGinniess (1968) considera, de exemplu, că victoria în alegerile prezidenţiale din 1960 a lui John
F. Kennedy asupra lui Richard Nixon s-a datorat, în bună măsură, faptului că în dezbaterea preelectorală
televizată John F. Kennedy a fost mai atractiv. Ellen Berscheid (1966) a ajuns la concluzia că similaritatea
sursei cu receptorul explică schimbarea opiniei şi deci a atitudinilor.
Unele cercetări de mai mare fineţe au pus în relaţie atractivitatea sursei cu conţinutul mesajului: înfăţişarea
celui care comunică influenţează mai puternic schimbarea atitudinilor în cazul mesajelor neplăcute sau
nepopulare (J. Mill şi E., Aronson, 1965), în timp ce mesajele dezirabile au aceeaşi putere persuasivă,
indiferent de prezenţa fizică a celui care comunică (A.H. Eagly şi S. Chaiken, 1975).
Rolul atractivităţii în schimbarea atitudinală a fost pus în evidenţă de psihologii americani – aşa
cum s-a mai arătat – mai ales în legătură cu alegerile prezidenţiale: similaritatea cu publicul a
candidatului la preşedinţia SUA îi conferă acestuia calitatea de a fi atractiv (J. Wiegman, 1985). Într-
o formulare generală, se poate spune astfel: cu cât atractivitatea sursei este mai mare, cu atât mai
mare va fi acceptarea mesajului de către receptor (S. Chaiken, 1975).
Atragerea şi menţinerea atenţiei se raportează, cel mai adesea, la factorii sursei, deşi se recunoaşte
că trebuie avută în vedere interacţiunea acestor factori cu cei ai receptorului, mesajului şi canalului de
comunicare. În lucrările consultate, acest mod de abordare (a interacţiunii factorilor) rămâne un
deziderat. După opinia mea, modelul „Hovland-Janis-Kelley” facilitează relevarea interacţiunii factorilor
în procesul schimbării atitudinilor. Să exemplificăm: atenţia este mărită dacă persoana care vorbeşte este
prezentă fizic şi se adresează direct celor pe care intenţionează să-i influenţeze (G. de Montmollin, 1990).
Un astfel de enunţ îşi pierde valoarea de adevăr dacă mesajul este banal, dacă publicul se află într-o stare
temporară de nereceptivitate sau dacă factorii de canal nu permit prezenţa fizică a sursei. Evident, izolarea
factorilor şi tratarea separată a influenţei lor în schimbarea atitudinală nu constituie decât un exerciţiu
didactic şi nimic mai mult. Această precizare fiind făcută, menţionez în continuare alţi factori care
acţionează asupra atenţiei ca variabilă intermediară în schimbarea atitudinală. Sursa personalizată este mai
 117

eficientă decât sursa anonimă; la fel, transmiterea mesajului de către o persoană cunoscută, comparativ cu
una necunoscută. Deşi rolul sursei în captarea atenţiei receptorului este deosebit de important, el nu
trebuie absolutizat: concentrarea atenţiei asupra sursei poate împiedica receptarea mesajului. Concret,
frumuseţea unei comentatoare TV atrage atenţia, dar nu contribuie neapărat în sens pozitiv la înţelegerea
şi acceptarea mesajului. Asistăm uneori la un „efect bumerang” al factorilor sursei.
Şi factorii mesajului acţionează prin intermediul atenţiei, în sensul schimbării atitudinilor. Ne vom
referi la ei când vom trata problema înţelegerii mesajului. Nu se poate însă trece peste factorii receptorului
care afectează atenţia. Avem în vedere acum stările şi dispoziţiile temporare ale receptorului. În mod
deosebit, s-a studiat importanţa prevenirii, avertizării receptorului că va fi expus unui mesaj cu un conţinut
contrar opiniilor lui (Allyn, J. şi Festinger, L., 1961). Interpretarea teoretică a rezultatelor experimentale a
vizat creşterea motivaţiei şi a capacităţii de producere a contraargumentelor (C.A. Kiesler şi S.B. Kiesler,
1964). Este posibil să fi intervenit şi sporirea atenţiei subiecţilor de experiment.
În fine, contextul social sau atmosfera în care are loc comunicarea persuasivă influenţează, prin
intermediul atenţiei, schimbarea atitudinală. O serie de cercetări, începând cu cele efectuate de Leon
Festinger şi Eleanor E. Maccoby (1964), au relevat că distragerea atenţiei receptorului prin diferite
procedee experimentale are ca efect acceptarea concluziilor mesajului transmis. I.L. Janis, D. Kaye şi P.
Kirschner (1965) au testat într-un mod pe cât de original, pe atât de plăcut pentru subiecţii de experiment
efectul distragerii asupra procesului de persuadare. Cercetătorii au cerut subiecţilor de experiment să
citească o listă cu patru mesaje în condiţii diferite: jumătate dintre subiecţi trebuiau să mănânce produse
alimentare foarte apreciate, jumătate nu. Grupul experimental (în care subiecţii mâncau în timp ce citeau)
a apreciat mesajele mai pozitiv decât grupul de control (în care subiecţii citeau, fără să mănânce în acelaşi
timp). S-a demonstrat experimental că subiecţii aderă mai mult la mesajele receptate în timp ce mănâncă,
lucru speculat de organizatorii de evenimente cu scop persuasiv.
Cercetările lui G.A. Haland şi M. Venkatesan (1968) au impus însă o nuanţare a efectului distragerii:
este favorabil schimbării atitudinale dacă împiedică receptorul să elaboreze contraargumente; acţionează
defavorabil când diminuează atenţia faţă de mesaj. Când mesajul este uşor de înţeles, efectul distragerii
conduce la acceptarea acestuia; dimpotrivă, când avem de-a face cu mesaje complexe, distragerea
receptorului împiedică înţelegerea şi, prin aceasta, se opune procesului de schimbare atitudinală.
Înţelegerea mesajului reprezintă o condiţie fundamentală a acceptării lui şi deci o etapă semnificativă în
procesul schimbării atitudinilor. Preocupările pentru identificarea factorilor care influenţează înţelegerea
mesajului vin iniţial din partea jurnaliştilor, a literaţilor şi abia apoi din partea psihosociologilor. Neglijarea
contribuţiei ziariştilor – aşa cum se întâmplă în lucrările de sinteză consultate – este păgubitoare. În ceea ce mă
priveşte, voi lua în considerare şi rezultatele reflecţiei jurnalistice privind lizibilitatea, „gradul de dificultate la
care este supus un cititor spre a înţelege un text şi a se convinge de adevărul şi valoarea celor citite” (Lupu, C.,
 118

1985, 134). Deşi definiţia citată se referă la mesajele scrise, aşa cum atrăgea atenţia Constantin Lupu, ea poate
fi modificată corespunzător şi pentru alte canale decât presa scrisă, şi anume pentru radio, televiziune,
comunicare interumană face-to-face. Menţionez că extinderea înţelesului termenului de lizibilitate de la cel
strict etimologic (fr. lisible, uşor de citit, citeţ) la cel propus de Constantin Lupu presupune nu numai
înţelegerea, dar şi acceptarea mesajului.
Debutul studiilor asupra lizibilităţii se plasează în spaţiul anglo-saxon cu studiul lui B.A. Lively şi
S.L. Pressey (1923) şi poartă de la început interesul pentru cuantificare. S-au propus formule de calcul al
lizibilităţii (R. Gunning, 1952; R. Flesch, 1960) care includ diferite variabile, precum „facilitatea lecturii”,
„interesul uman”, lungimea frazelor, lungimea cuvintelor etc., aceste variabile fiind ponderate în funcţie
de specificul limbii. Astfel, spre exemplu, Liliane Kandel şi Abraham Moles (1958) au adaptat formula
lizibilităţii propusă de Robert Gunning pentru limba engleză la specificul limbii franceze (în care cuvintele
sunt, în medie, mai lungi), reducând ponderea acestei variabile de la 0,846 la 0,736. O astfel de operaţie se
impune şi pentru limba română.
Din perspectiva psihosociologiei, referitor la înţelegerea mesajului, sunt de menţionat cercetările
privind forma acestuia: argumentaţia unilaterală şi bilaterală, concluziile explicite sau implicite, efectul de
ordine, ca şi cele centrate asupra conţinutului mesajului: apelul la frică, mărimea divergenţei atitudinale
dintre sursă şi receptor. Unele concluzii ale acestor cercetări prezintă interes pentru evaluarea schimbării
atitudinale. Avem în vedere, în primul rând, efectele argumentaţiei unilaterale şi bilaterale (expunerea
doar a argumentelor „pentru” sau expunerea atât a argumentelor „pentru”, cât şi „contra” punctului de
vedere susţinut de sursă). Primele cercetări în această direcţie datează din 1945, în contextul celui de-al
doilea război mondial. Carl I. Hovland, A.A. Lumsdaine şi F.D. Sheffield, comunicând rezultatele acestor
investigaţii într-un articol publicat în 1949, apreciau că asupra soldaţilor americani (400 de soldaţi cuprinşi
în studiu) mesajele unilaterale, cât şi cele bilaterale (privind durata războiului contra Japoniei, după
armistiţiul cu Germania) au avut acelaşi efect. S-a remarcat totuşi că factorul nivel de instrucţie
condiţionează efectul mesajelor: mesajele bilaterale au avut un impact mai mare asupra soldaţilor instruiţi,
iar cele unilaterale asupra celor cu nivel de şcolaritate mai redus. Cercetările ulterioare au confirmat
importanţa variabilei nivel de instrucţie în analiza efectelor mesajelor cu o latură şi cu două laturi,
evidenţiind totodată intervenţia şi a altor factori: atitudinea iniţială a receptorului, natura problemei puse în
discuţie, caracteristicile sursei (E.W.J. Faison, 1961). Şi cercetările noastre au confirmat relevanţa factorului nivel
de instrucţie pentru influenţa mesajelor cu o latură şi cu două laturi. În colectivele muncitoreşti (deci cu un nivel
de instrucţie mai scăzut) mesajele cu o latură (prezentarea în exclusivitate a argumentelor „pro”) au influenţat mai
puternic decât mesajele cu două laturi (S. Chelcea, 1982).
.
 119

Cum se explică faptul că subiecţii mai instruiţi, mai inteligenţi şi mai informaţi sunt mai puţin
influenţaţi de mesajele unilaterale? Cei mai mulţi autori apreciază că, prezentând mesajele unilaterale,
sursa îşi pierde din credibilitate şi obiectivitate. În schimb, mesajele bilaterale inhibă „reactanţa”
receptorului (J. Brehm, 1966).
Acceptarea mesajului, cel de-al treilea pas în schimbarea atitudinală, depinde de un complex de
factori, între care cei legaţi de conţinutul mesajului par a juca un rol determinant. Experimental, s-a
urmărit felul în care influenţează mesajele discrepante, în care se susţine o poziţie diferită de cea a
persoanei-ţintă, acceptarea mesajului şi, în final, schimbarea atitudinală. În general, se apreciază că
schimbarea atitudinală este cu atât mai mare cu cât mesajele sunt mai discrepante (J. Jaccard, 1981).
Sigur, acest lucru este valabil până la un punct, dincolo de care sursa îşi pierde credibilitatea.
Pentru a fi acceptate, mesajele înalt discrepante trebuie să provină de la o sursă cu mare credibilitate. Mesajele
înalt discrepante provenite de la surse cu credibilitate redusă au efecte persuasive slabe (E. Aronson, J.A. Turner şi
J.M. Carlsmith, 1963; R.J. Rhine şi L.J. Severance, 1970). Andrew H. Michener, John DeLamater şi Shalom H.
Schwartz (1986) prezintă într-un grafic relaţia dintre nivelul mesajului, gradul de credibilitate a sursei şi
schimbarea atitudinală (Figura 8.3).

Puternicã

Credibilitate
mare
Schimbare
atitudinalã medie
Credibilitate mare

Credibilitate redusã
Slabã Mesaj discrepant
Redus Înalt
Fig. 8.3. Schimbarea atitudinală în funcţie de gradul de credibilitate a sursei
şi de nivelul discrepanţei mesajului (după Michener, A.H. et al., 1986, 205)

S. Bochner şi Chester A. Insko (1966) au realizat următorul experiment: unor grupe de studenţi de la
Universitatea din Hawaii li s-au transmis mesaje scrise în legătură cu numărul necesar de ore de somn
nocturn. Într-un caz, mesajul era atribuit unui mare fiziolog, sir John Eccles, laureat al Premiului Nobel
pentru medicină (credibilitate înaltă), în alt caz unui director de la un institut de cercetări fiziologice
(credibilitate medie) şi, în fine, în ultimul caz, unei persoane nesemnificative (credibilitate scăzută).
Argumentele erau aceleaşi în toate cazurile; ceea ce diferea era numărul de ore considerate necesare
pentru refacerea potenţialului energetic. Se făcea pledoarie pentru opt, şapte, şase până la zero ore de
 120

somn nocturn. După citirea mesajelor, studenţii trebuiau să răspundă la întrebarea: „Pentru a fi în formă
bună, câte ore de somn nocturn sunt necesare?”. Rezultatele experimentului au arătat că pledoaria pentru o
poziţie înalt discrepantă făcută de o sursă înalt credibilă (laureatul Premiului Nobel) provoacă o schimbare
atitudinală puternică: subiecţii de experiment au evaluat necesarul de ore de somn nocturn mai aproape de ce s-
a transmis în mesajul sursei cu credibilitate, decât în mesajul sursei slab credibile. Când sursa înalt credibilă
susţinea că este suficientă o singură oră de somn pe noapte pentru a fi formă bună, subiecţii au apreciat că sunt
necesare 5,8 ore de somn. Când acest lucru era susţinut de sursa cu credibilitate redusă, studenţii apreciau că
sunt necesare 6,8 ore de somn nocturn (ca medie).
Acceptarea mesajului depinde de nivelul discrepanţei; dincolo de un anumit prag (zero ore de somn
nocturn), mesajul este respins. Acelaşi model se reproduce în cazul surselor cu grade de credibilitate moderate
şi scăzute, care transmit mesaje cu niveluri de discrepanţă medii şi joase.
Studiul psihosociologic al contribuţiei credibilităţii la acceptarea mesajului şi, în consecinţă, la
schimbarea atitudinală a debutat cu experimentele lui Carl I. Hovland şi W. Weiss (1951). Cei doi
psihosociologi americani au demonstrat că schimbarea atitudinală este mai evidentă când mesajele provin
de la o sursă cu mare credibilitate. Au fost puse în discuţie mai multe teme. Între altele, posibilitatea ca în
anul desfăşurării experimentului (1950-1951) să se construiască primele submarine atomice. Acest mesaj a
fost atribuit, o dată, savantului Robert J. Oppenheimer (sursă foarte credibilă) şi altă dată ziarului sovietic
Pravda (sursă slab credibilă). În primul caz, aproape 95 la sută dintre studenţi au considerat corectă
argumentaţia, fiind de acord cu mesajul; în cel de-al doilea caz, prezentându-se aceleaşi argumente, doar
circa 6 la sută dintre studenţi incluşi în experiment le-au acceptat. Aşadar, influenţa sursei înalt credibile
este puternică şi imediată (Tabelul 5.1)

Tabelul 8.1. Percepţia credibilităţii sursei (A) şi schimbarea opiniilor după comunicarea mesajului (B)
(după G. de Montmollin, 1984/1990, 97)
A B
Temele Sursă credibilă Sursă necredibilă Sursă credibilă Sursă necredibilă
N % N % N % N %
A 208 94,7 222 5,9 31 22,6 30 13,3
B 221 93,7 223 1,3 25 36,0 36 0
C 220 80,9 223 17,0 35 22,9 26 –3,8
D 222 89,2 222 21,2 31 12,9 30 16,7
Schimbarea opiniilor pe ansamblu 122 23,9 122 6,6
Notă. Diferenţa dintre procentul studenţilor care şi-au schimbat opiniile pe ansamblu (A+B+C+D)
este foarte semnificativ (16,4, p <0,01)

Dar în acest studiu – aşa cum remarca Germaine de Montmollin (1984/1990, 97) – variabila experimentală
conţinea doi factori: competenţa şi obiectivitatea. Robert J. Oppenheimer putea fi perceput nu numai ca
expert, dar şi ca o persoană neangajată politic, în timp ce jurnaliştii de la Pravda erau percepuţi ca
 121

persoane orientate politic şi, în acelaşi timp, mai puţin competente în problemele energiei nucleare. A
apărut nevoia de a se cunoaşte acţiunea fiecărui factor în parte. E. Aronson şi B.W. Golden (1962) au
demonstrat experimental că un mesaj (o formulă matematică) atribuit unui inginer i-a convins pe copiii din
experiment într-o măsură mai mare decât acelaşi mesaj atribuit unui spălător de vase dintr-un restaurant.
Şi de data aceasta variabila experimentală consta dintr-o combinare de doi factori: competenţa şi statusul
social. Experimentul condus de Germaine de Montmollin (1992) a urmărit să pună în evidenţă influenţa
separată a factorului competenţă generală versus competenţă specifică. S-a constatat că persoanele
selectate aleator acordă acelaşi credit mesajelor dacă acestea vin de la o sursă cu competenţă generală sau
cu competenţă specifică. Această constatare, probată experimental, rezultă şi din observaţiile de zi cu zi.
Asistăm zilnic la un proces de generalizare a competenţei: mulţi acordă credit politicienilor (competenţă
generală) indiferent de domeniul în care se pronunţă, fără a se întreba dacă aceştia au şi competenţă
specifică, dacă sunt specialişti în problemele pe care le discută.
Bilanţul cercetărilor privind influenţa competenţei sursei este cât se poate de clar: impactul mesajului este
cu atât mai puternic cu cât sursa este percepută ca fiind mai inteligentă, mai instruită şi cu cât statusul
profesional al acesteia este mai înalt.
Dar credibilitatea sursei influenţează persuasiunea indiferent de caracteristicile auditoriului (receptorului)?
Publicul receptor al unui mesaj nu este omogen, caracteristicile de personalitate determină răspunsuri variate în
funcţie de situaţia concretă. Prejudecata că femeile sunt mai influenţabile decât bărbaţii este adânc înrădăcinată
în istorie. În contextul social contemporan, procedându-se la standardizarea situaţiilor experimentale, nu s-au
înregistrat diferenţe semnificative între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte influenţiabilitatea (A.H. Eagly, 1978;
H.M. Cooper, 1979). Unele experimente, precum cel condus de F. Sistrunk şi J.W. McDavid (1971) au
demonstrat chiar că femeile sunt mai puţin influenţate când mesajul include informaţii despre problemele
importante pentru ele.
Persoanele reunite într-un public diferă şi în ceea ce priveşte inteligenţa, nivelul de şcolaritate şi stima de
sine. S-a constatat că persoanele mai puţin dotate intelectual, cu nivel şcolar mai redus şi cu mai puţină stimă de
sine sunt mai influenţabile. Richard E. Petty şi colaboratorii săi (1981) au demonstrat experimental că o sursă
credibilă are impact persuasiv dacă publicul-ţintă este implicat în tema care face obiectul persuasiunii.
Dar se pune întrebarea: credibilitatea sursei influenţează persuasiunea indiferent de caracteristicile
auditoriului (receptorului)? Experimentele conduse de Richard E. Petty (1981, 1986) au urmărit să dea răapuns
acestei întrebări. Observăm că este pusă în discuţie relaţia dintre emiţător şi receptor, conform „modelului
matematic” al comunicării propus de Claude Shannon şi Warren Weaver (1949). În experimentul realizat în
1981, Richard E. Petty şi colaboratorii săi au demonstrast că o sursă credibilă are impact persuasiv dacă
publicul-ţintă este implicat în tema care face obiectul persuasiunii. S-a organizat următorul experiment.
Studenţii au fost informaţi printr-un mesaj atribuit ministrului educaţiei că în universitatea lor urmează să se
 122

introducă un examen de selecţie (desigur, nedorit de nici un student). În această situaţie, implicarea studenţilor
în tema mesajului era foarte puternică şi, ca urmare, aceştia au analizat cu maximă atenţie argumentele din
mesaj, în final schimbându-şi atitudinea faţă de examenul de selecţie. Unei părţi dintre studenţi i s-a spus că
examenul de selecţie va fi introdus chiar din anul următor (implicare puternică), celorlalţi că va fi introdus peste
vreo zece ani (implicare redusă). Unora li s-a mai spus că propunerea emană de la un profesor specialist în
ştiinţele educaţiei (credibilitate mare), altora că propunerea vine din partea unui licean (credibilitate mică). Li s-
a oferit unora dintre studenţi o listă cu argumente foarte judicioase în favoarea introducerii examenului de
selecţie, iar altora o listă cu argumente nesemnificative. S-a constatat o schimbare atitudinală când argumentele
erau de bună calitate: schimbarea atitudinală s-a produs nu datorită credibilităţii sursei, ci, în principal, datorită
argumentării. Studenţii slab implicaţi, cărora li s-a comunicat că introducerea examenului de selecţie se va face
într-un viitor îndepărtat, şi-au schimbat atitudinea ca urmare a credibilităţii sursei. Pentru ei a primat
credibilitatea sursei faţă de calitatea argumentaţiei; pentru cei puternic implicaţi a prevalat calitatea
argumentaţiei faţă de credibilitatea sursei (cf. Girandola, F., 2003, 21). Într-un alt experiment, Richard E. Petty
şi John T. Cacioppo (1986) au demonstrat că sursa credibilă influenţează procesul de schimbare a atitudinilor
dacă indivizii nu sunt motivaţi sau nu sunt capabili să evalueze argumentele contra-atitudinale ale mesajului.
Pe baza unui număr mare de cercetări privind persuasiunea, Richard E. Petty şi John T. Cacioppo (1981)
au ajuns la concluzia că factorul credibilitatea sursei are un rol important în persuadarea maselor şi că a fi
credibil înseamnă a fi expert, a fi onest, a fi atractiv şi a avea caracteristici similare cu cele ale publicului-ţintă
(sau perceput ca atare).
S-au făcut cercetări foarte interesante privind importanţa onestităţii – ca dimensiune a credibilităţii sursei –
în persuasiune. John R. Priester şi Richard E. Petty (1995), citaţi de F. Girandola (2003, 26-27), au ajuns la
concluzia că onestitatea percepută a sursei influenţează schimbarea atitudinală a persoanelor cu „trebuinţă de
comunuicare” accentuată. Acelaşi mesaj privind introducerea unui examen de selecţie în univeristate a fost
atribuit, într-un caz, profesorului “X”, cu o carieră universitară de peste 25 de ani, mult timp vicepreşedinte al
Universităţii din Chicago, care într-o perioadă de criză financiară a propus reducerea bugetului propriului
departament cu 15 la sută, şi în alt caz mesajul a fost atribuit aceluiaşi profesor, despre care s-au spus aceleaşi
lucruri, dar s-a specificat că în perioada dificilă din punct de vedere financiar a redus cu 15 la sută bugetul unui
departament care şi aşa era prost finanţat. Studenţii au fost testaţi cu ajutorul „Scalei pentru măsurarea
trebuinţei de cunoaştere” elaborată de Richard E. Petty şi John T. Cacioppo (1982). După citirea mesajelor,
studenţii au fost rugaţi să-şi spună părerea în legătură cu introducerea examenului de selecţie. Studenţii
caracterizaţi printr-o trebuinţă de cunoaştere slabă au fost mai puternic influenţaţi de mesajul care provenea de
la o sursă onestă decât de mesajul atribuit unei surse lipsite de onestitate. În contrast cu aceştia, studenţii cu
trebuinţă de cunoaştere ridicată au analizat argumentele mesajului şi au fost mai puţin influenţaţi de onestitatea
sau lipsa de onestitate a sursei.
 123

Concluziile acestui studiu privind rolul onestităţii în persuasiune ne fac – nu-i aşa?! – să ne gândim de ce s-
a repetat în campania electorală din 2000 despre un anumit candidat că este „sărac şi cinstit” şi de ce a fost ales
într-o mare proporţie de persoanele cu nivel de şcolaritate mai redus.
Se pune însă întrebarea: cât durează influenţa mesajelor provenite de la surse cu credibilitate înaltă?
Carl I. Hovland şi W. Weiss (1951) au constatat că, după patru săptămâni, mesajele de la sursele cu
credibilitate înaltă produseseră o schimbare a atitudinilor de o amploare asemănătoare cu cea indusă de
mesajele emise de o sursă cu credibilitate redusă (Figura 8.4). Acesta este efectul de „aţipire” (engl.
sleeper effect; fr. effet dormeur), datorat disocierii în timp dintre sursă şi mesaj. Dacă se reinstituie
credibilitatea, influenţa mesajului sporeşte.

28
26
24
22
20
18
16
14
12
10
8
6
4
2 Imediat Dupã patru sãptãmâni

Fig. 8.4. Efectul de „aţipire” (după Hovland, C.I. şi Weiss, W., 1951)

Anthony R. Pratkanis şi colaboratorii săi (1988) au propus o explicaţie mai nuanţată a efectului de
„aţipire”: ei consideră că atât argumentele, cît şi mesajul se păstrează în memorie dacă că se produce un
„declin diferenţiat”; sursa se şterge din memorie mai rapid decât argumentele. Pentru a se produce efectul
de „aţipire”, subiecţii persuadaţi trebuie: 1) să analizeze cu atenţie argumentele; 2) să construiască un
indice negativ, care să stimuleze reactanţa (de exemplu, să-şi spună: nici o persoană inteligentă nu acceptă
ceea ce nu crede); 3) să evalueze credibilitatea sursei imediat după construirea acestui indice (apud
Girandola, F., 2003, 19).
Aşa cum remarcau Kenneth J. Gergen şi Mary M. Gergen (1986), efectul de „aţipire” are aplicaţii
practice: dacă se repetă mesajul, în timp el va conduce la acceptarea conţinutului informaţional şi la
schimbarea atitudinală, indiferent de gradul de credibilitate a sursei. Experimentele realizate de C.L.
Gruder et al. (1978) au probat acest lucru. S-a cerut unui grup de studenţi să citească un articol de presă.
 124

Într-o notă a editorului se menţiona că articolul conţine concluzii false. Imediat după lectură, studenţii au
apreciat că articolul citit nu constituie un suport pentru concluziile susţinute. Totuşi, după patru săptămâni,
studenţii din experiment, uitând avertismentul privind falsitatea concluziilor, dădeau crezare (acceptare)
mesajului.
Modelul „Hovland-Janis-Kelley” a inspirat numeroase cercetări experimentale, iar teoria stimul-
răspuns şi cea a întăririi sunt susţinute de numeroase date de cercetare. Nu am evocat decât cercetările
„clasice” în domeniu, care ne ajută, totuşi, să evaluăm stadiul cunoaşterii în acest domeniu.

Teoria „procesul dual”

Sub numele de „proces dual” sunt grupate teoriile oarecum similare privind mecansimele persuasiunii. Cea
mai cunoscută dintre ele, „Modelul probabilităţii de elaborare” (Elaborationn Likelihood Model – ELM) are
în vedere două modalităţi de persuadare, după felul în care este procesată informaţia, utilizîndu-se fie „calea
centrală”, fie „calea periferică”. „Modelul probabilităţii de elaborare” a fost prezentat în 1986 de către
Richard E. Petty şi John T. Caciopo. Persoanele foarte implicate în problemele puse în discuţie, ca şi cele
care au o gîndire analitică examinează atent argumentele „pro” şi „contra” din mesajele persuasive,
evaluând consistenţa lor. Astfel de persoane, utilizînd calea periferică, creează argumente noi, pe care le
integrează cu cele deja existente în structuri cognitive relativ stabilei. Ei utilizează calea centrală. Spre
deosebire de aceştia, indivizii neinteresaţi de mesajele persuasive slab motivaţi fac apel la calea periferică,
iau în calcul factorii contingenţi (de exemplu, atractivitatea sursei) şi numărul argumentelor în favoarea sau
împotriva schimbării atitudinale (nu şi calitatea respectivelor argumente).
Acelaşi model dual a fost conceptualizat de Shelley Chaiken (1983) şi prezentat mai tîrziu în
Psychology of Attitudes de către Alice H. Eagly şi Shelley Chaiken (1992). Cele două autoare descriu
mecanismele persuasiunii (ale schimbării atitudinale) în termenii de „calea sistematică” (respectiv, centrală)
şi „calea euristică” (sau periferică). Calea sistematică presupune elaborarea de judecăţi solid fundamentate,
critice; în timp ce calea euristică constă din judecîţi efemere, bazate inferenţe simple, pe intuiţii superficiale.
Deşi „Modelul probabilităţii de elaborare” şi variantele sale sunt cele mai influente teorii din domeniul
persuasiunii, ele nu au fost scutite de critici. Joan Meyers-Levy şi Prashant Malaviya (1999, 47) remarcă
faptul că modelul dual se centrează aproape exclusiv pe factorii care afectează alimentarea (supply)
resurselor cognitive. O înţelegere mai completă a persuasiunii impune luarea în considerare şi a cererii de
resurse în situaţiile date.
De altfel, Joan Meyers-Levy şi Prashant Malaviya (1999, 50) propun un cadru integrativ al teoriilor
persuasiunii, cu aplicaţii în advertising (Figura 8.5).
 125

VARIABILELE Mesaj Context

PERSUASIUNII Recipient Mesaj

ETAPA FORMĂRII
RAŢIONAMENTULUI Alocarea resurselor pentru
procesarea mesajelor
Minimal Substanţial
Modest

Strategia procesării
experimentale Heuristic Processing Systematic
Strategy Processing Strategy

Atribuţii despre Tipul de Adequate item

impulsul elaborare Nu specific and
procesului invocată? relational elaborate
generator? invoked?

Elaborarea
Elaborarea
Nu Da Itemului
Relaţională
Specific
Da

Degree of March
Can Heuristic Between Available
Nu Assessment be and Required
Infered? Resources

Da
Atribuţii despre
impulsul
PRODUCEREA RAŢIONAMENTULUI INIŢIAL
procesului
generator?

ETAPA CORECTĂRII
RAŢIONAMENTULUI

Is (Naive) Sunt resursele Corect Bias and Use

Is Judgement Da Da disponibile Da
Theory of Bias „Corrected” Judgement as
Innapropriate of pentru corectare?
Acessed? a Probe Cue
Biased?

Nu Nu Nu
FORMA JUDECĂŢII FINALE

Fig. 8.5 Cadrul integrativ al persuasiunii (după Meyers-Levy, J. şi Malaviya, P., 1999, 51)
 126

Pe baza literaturii de specialitate cele două specialiste în advertising sugerează că operaţiile mentale sau
strategiile de procesare pe care receptorul mesajului le aduptă depind de valoarea resurselor cognitive
mobilizate pentru procesarea informaţiei. Alocarea resurselor este determinată de caracteristicile persoanelor
care receptează mesajul (gradul de implicare, calitatea de expert, nevoia de cunoaştere), de caracteristicile
mesajului (complexitatea lui, includerea unor imagini, asocierea muzicii), ca şi de contextul în care mesajul
este perceput (editorial, reclamă comercială). Principial – spun cele două autoare – pot fi utilizate oricare
dintre strategiile de procesare: când nivelul resurselor cerute este ridicat, se recurge la calea centrală; când
nivelul este moderat se foloseşte calea periferică.

Teoria despre „Judecata socială”

Această teorie a fost elaborată de Muzafer Sherif şi Carl I. Hovland (1961) şi revizuită de C.W. Sherif, M.
Sherif şi R.E. Nebergall (1965). Ea a apărut ca o generalizare a rezultatelor studiilor experimentale inspirate
din psihofizică (C.A. Insko, 1967).
Abordarea „asimilare/contrast” ilustrează valoarea teoriei numită „judecata socială” în explicarea şi
înţelegerea schimbării atitudinale. Voi prezenta conceptele fundamentale utilizate în studiile
experimentale realizate în perspectiva „asimilare/contrast”: formarea scalelor de referinţă, puncte de
referinţă (anchors), contrast, asimilare, latitudine de acceptare şi de referinţă, implicare. În mod spontan,
în situaţii cotidiene de viaţă, oamenii îşi formează scale de referinţă cu ajutorul cărora ordonează obiectele
după cum satisfac anumite trebuinţe sau ierarhizează persoanele în funcţie de anumite preferinţe. Aceste
scale pot fi unidimensionale sau multidimensionale. Să construim un exemplu. Aprecierea socială a
oamenilor poate fi făcută după variate criterii. Fiecare criteriu se constituie într-o scală de referinţă
unidimensională. De exemplu, competenţa. Dar aprecierea socială făcută numai după competenţă dă naş-
tere unei false ierarhizări. Se impune luarea în considerare a mai multor criterii, dintre care nu trebuie să
lipsească moralitatea. Se constituie astfel o scală referenţială multidimensională. Judecăţile sociale sunt
influenţate de punctele de referinţă (anchors) pe care le luăm. Acestea servesc pentru compararea
stimulilor în condiţiile în care: a) persoanele au o experienţă redusă de operare cu scala de referinţă; b)
rangul potenţial al stimulilor este necunoscut; c) nu există standarde explicite pentru ordonarea stimulilor
(C.A. Kiesler et al., 1969). Luarea în considerare a punctelor de referinţă este relevantă pentru explicarea
procesului de schimbare atitudinală deoarece atitudinea însăşi este considerată punct de referinţă interior,
iar mesajul persuasiv punct de referinţă exterior (C.A. Insko, 1967).
Contrastul designează îndepărtarea atitudinii sau judecăţii de punctul de referinţă, iar asimilarea
semnifică mişcarea inversă, de apropiere a atitudinii sau judecăţii de punctul de referinţă (L.S.
Wrightsman, 1972, 297). Când punctul de referinţă se află dincolo de limita seriei de stimuli, apare efectul
 127

de contrast; efectul de asimilare se manifestă când punctul de referinţă este plasat în interiorul seriei de
stimuli, spre extremitatea seriei.
Elementul de noutate al abordării asimilare/contrast constă în interpretarea discrepanţei dintre sursă şi
receptor ca dezacord între atitudinea celui care comunică şi latitudinea (marja) de acceptare a persoanelor
care receptează mesajul. Aceasta înseamnă, implicit, că atitudinea unei persoane trebuie reprezentată nu ca
un punct pe un continuum de la intens pozitiv la intens negativ, ci ca o zonă (marjă) a poziţiilor
acceptabile – latitudinea de acceptare. Pe de altă parte, în raport cu diferite probleme puse în discuţie,
fiecare persoană are un set de enunţuri pe care le consideră inacceptabile. Aceste enunţuri acoperă o zonă
numită „latitudine de respingere”. Extinderea zonelor de acceptare şi de respingere depinde de gradul de
implicare a persoanei, de ataşamentul acesteia faţă de propria atitudine; cu cât este mai implicată, cu atât
marja de respingere este mai extinsă, iar marja de acceptare mai restrânsă. Se presupune că persoanele mai
implicate acordă o atenţie mai mare mesajelor persuasive, totodată manifestând o tendinţă de eliminare din
mesaj a elementelor discrepante.
Cercetările lui Muzafer Sherif şi Carl I. Hovland (1952, 1953) au condus la identificarea a trei zone în
care se pot plasa enunţurile unui mesaj persuasiv: zona de acceptare din jurul atitudinii receptorului faţă de
problema pusă în discuţie (latitude of acceptance), zona de neangajare (latitude of noncommitment), o
categorie reziduală în care intră enunţurile destul de îndepărtate de atitudinea receptorului, dar care nu
sunt automat respinse, şi, în fine, zona de respingere (latitude of rejection), în care se plasează enunţurile
ce exprimă o atitudine de neacceptat pentru persoana-ţintă. Preluăm după Stan L. Albrecht, Thomas L.
Darwin şi Chadwick A. Bruce (1980, 237) reprezentarea grafică a celor trei zone în care se pot plasa
mesajele persuasive (Figura 8.6).

E1
x = atitudinea subiectului la t1 (punct de referinþã interior)
x

Latitudinea Latitudinea Latitudinea

de de de
schimbare neangajare respingere

E2 1
x = atitudinea subiectului la t1 (punct de referiþã interior)
x

Latitudinea Latitudinea Latitudinea Latitudinea Latitudinea

de de de de de
respingere neangajare acceptare neangajare respingere

Fig. 8.6. Zonele în care se pot plasa mesajele persuasive

 128

Contribuţia majoră a lui Muzafer Sherif la teoria judecăţii sociale se concretizează în punerea în evidenţă a
efectelor de asimilare şi contrast. Într-un experiment devenit „clasic”, s-a cerut subiecţilor să ordoneze o
serie de greutăţi de 55 g până la 141 g în şase clase (pe o scală cu şase trepte). Stimulii, în mod obiectiv,
se repartizau proporţional (egal) în cele şase clase. Subiecţii tindeau să realizeze o distribuţie egală a
stimulilor. În a doua fază a experimentului s-a introdus un punct de referinţă (anchor), o greutate de 141 g,
întrebând subiecţii de exeperiment dacă aceasta este echivalentă cu treapta a şasea a scalei. Cerând
subiecţilor să ordoneze greutăţile, s-a constatat „efectul de asimilare” – tendinţa de plasare a greutăţilor
mai mult spre polul de maximă greutate (treapta a şasea). Apoi s-a introdus un punct de referinţă în afara
seriei de stimuli (o greutate de 347 g) şi subiecţii din experiment au fost întrebaţi dacă această greutate
depăşeşte treapta a şasea a scalei. Când au ordonat greutăţile, de această dată subiecţii au plasat cele mai
multe greutăţi spre polul cel mai uşor al scalei (treapta întâi). Astfel a fost pus în evidenţă „efectul de
contrast” (Figura 8.7).
Introducerea termenilor „latitudine de acceptare” şi „latitudine de respingere” o datorăm tot lui
Muzafer Sherif. În predicţia schimbării atitudinilor, apelul la latitudinea de acceptare şi de respingere mi
se pare a fi lămuritor: când o persoană este expusă unui mesaj persuasiv, prima reacţie este de a judeca
dacă atitudinea pentru care sursa pledează se află în zona sa de acceptare.

Seria originalã Efectul de Efectul de

% (fãrã punct asimilare contrast
de referinþã)

33,3

25,0

16,6

8,3

141 g 347 g
0
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6

Fig. 8.7. Efectul de asimilare şi efectul de contrast (după M. Sherif, D. Taub şi C.I. Hovland, 1958)
 129

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci foarte probabil se va produce schimbarea atitudinală. Schematic,
procesul schimbării atitudinale, în funcţie de situarea pledoariei pentru schimbare în zona de acceptare sau
de respingere, după gradul de implicare a receptorului, se derulează ca în Figura 8.8.

Schimbare atitudinalã

A. Pro Contra
Poziþia
Latitudinea de Latitudinea de Latitudinea de
respingere acceptare respingere
Pledoarie
pentru schimbare

Schimbare atitudinalã

B. Pro Contra
Poziþia
Latitudinea de Latitudinea de Latitudinea de
respingere acceptare respingere
Pledoarie
pentru schimbare

Fig. 8.8. Rezultatele pledoariei pentru schimbare atitudinală la persoane cu diferite grade de implicare
în susţinerea propriei poziţii (A – persoana este puternic implicată; latitudinea de acceptare
este restrânsă. O pledoarie pentru o atitudine cu un decalaj mic faţă de atitudinea persoanei-
ţintă poate avea efecte pozitive în planul schimbării atitudinale; B – aceeaşi persoană supusă
unui mesaj persuasiv pledând pentru o atitudine cu discrepanţă mare). Rezultatul este negativ;
apare „efectul bumerang” (după M.J. Saks şi E. Krupat, 1988).

D.W. Rajecki propune o schemă explicativă care pune în evidenţă optimul discrepanţei pentru persuasiune
(Figura 8.9).

Nivelul Comunicare Judecata Latitudinea

discrepanþei persuasiv`

0%
Înalt Latitudine de
10 Contrast
respingere
20
Moderat 30
Optimul
40
discre-
panþei Latitudine de
Scãzut 50 Punct de referinþã - Asimilare
pentru acceptare
persuasiune 60
70
Moderat
80
90 Contrast Latitudine de
Înalt
respingere
100%
 130

Fig. 8.9. Latitudinea de acceptare şi de respingere în relaţie cu efectele de asimilare

şi de contrast (după D.W. Rajecki, 1990)

Optimul discrepanţei mesajului persuasiv este în zona decalajului moderat al atitudinii sursei faţă de
atitudinea receptorului. Această concluzie are aplicaţii practice în propagandă, sugerând ca mesajele
persuasive să nu conţină o pledoarie pentru atitudini puternic discrepante faţă de cele ale persoanelor-ţintă.
Schimbarea atitudinală sporeşte în amploare când mesajele persuasive se plasează în zona de acceptare şi
diminuează în situaţia plasării mesajelor în zona de neangajare, pentru ca să se manifeste un efect
bumerang când mesajele cad în zona de respingere. Relaţia dintre discrepanţa mesajului faţă de atitudinea
iniţială a persoanei-ţintă şi schimbarea atitudinală este curbilineară (Figura 8.10).
schimbãrii atitudinale
Amploarea

x
Latitudinea de Latitudinea de Latitudinea de
acceptare neangajare respingere

x = atitudinea iniþialã a subiectului t1

Fig. 8.10. Relaţia dintre discrepanţa mesajului şi atitudinea iniţială a subiectului şi schimbarea atitudinală

Teoria „judecăţii sociale” – şi în cadrul ei abordarea asimilare/contrast – se înscrie în orientarea psihologiei

cognitiviste. Accentul este pus pe judecata individuală a mesajului persuasiv, această judecată având rol de
mediator în schimbarea atitudinilor. Abordarea asimilare/contrast porneşte de la ideea că persoana-ţintă a
mesajului persuasiv ştie ce a