Curente literare
Curent literar – mişcare literara care îşi subsumează scriitorii dintr-o anumita epoca
istorica, ei având o viziune comuna despre arta scrisului
Sintagma “curent literar” este formulată si in alţi termeni: perioada literară,
stilul epocii, şcoala literară. Existenta curentelor literare, ne dă de înţeles că formulele
artistice sunt relative si în permanentă schimbare, potrivit “spiritului veacului”
In cadrul unui curent literar, unitatea de viziune (Weltanschaaung) se exprima
prin temele, motivele, subiectul personajele, formulele expresive preferate.
Curentele literare nu sunt precis conturate, deci pure în totalitate. Termenul de
curent literar este greu definibil, pentru ca desemnează o realitate complexă.
Caracteristicile unui curent literar
- Existenta unui program estetic si conturarea unei conştiinţe estetice a creaţiilor.
- Acoperă o perioada mai ampla.
- Se dezvolta intr-un context geografic si cultural larg, internaţional.
- Presupune o evoluţie de la geneza la dezvoltare, apoi spre decadenta.
- Exista un cod stilistic comun, susţinut prin reviste, cenacluri,societăţi literare (cenaclul
junimea, revista Convorbiri literare,Sburatorul,Literatorul)
- Scriitorul îşi păstrează originalitatea, dar respecta si o parte din principiile estetice,din
regulile codului stilistic respectiv.
Curente literare :
- Umanism
- Iluminism
- Romantism
- Simbolism
- Clasicism
- Realism
- Tradiționalism
- Naturalism
- Avangardism
- Modernism
- Neomodernism
- Postmodernism
Genuri și specii literare
Genul literar: e o categorie fundamentală a teoriei literare, care reuneşte opere literare
asemanatoare prin structura conţinutului, procedee estetice comune, modalităţi compoziţionale de
exprimare a sentimentelor, stărilor sufleteşti sau de construirea acţiunilor şi a procedeelor artistice.
Genurile literare sunt: genul epic, genul liric, genul dramatic.
Exista 3 tipuri de genuri literare: genul epic, genul lyric și genul dramatic.
Genul epic :
- gândurile, ideile autorului transmise indirect
- personaje şi acţiune
- mod de expunere: naraţiune, dialog, descriere
- sunt indicatori de spaţiu, timp
- prezenţa naratorului (vocea autorului)
Genul liric
- gândurile, ideile transmise direct
- nu există personaje şi acţiune
- prezenţa eului liric (subiectiv – pers. I, obiectiv – pers. a III-a)
- mod de expunere: descrierea, monologul liric
- organizarea textului în versuri şi strofe
Genul dramatic
- gândurile, ideile autorului sunt transmise indirect
- prezenţa personajelor
- mod de expunere: monologul dramatic, dialogul
- prezenţa indicaţiilor scenice (didascalii)
- există indicatori de timp şi spaţiu
- textul este structurat în acte, scene şi tablouri
Specia literară: e o subdiviziune a genului literar, definită prin anumite particularităţi fie
tematice , fie structurale, fie stilistice, încadrându-se astfel modalităţilor de expunere a unui anumit
gen literar. Speciile literare sunt în proza sau în versuri.
Specii literare:
- pentru genul epic: romanul, nuvela, balada (populara sau culta), fabula, legenda, povestirea
epopeea, schița
- pentru genul liric ca specii avem: poezia de dragoste, doina, pastel, elegia, satira
- pentru genul dramatic: comedia, tragedia, drama
Aplicaţii: identificare gen şi specie
1. “Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!
De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!
De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!” (V. Alecsandri- Doina)
Genul liric, specie: doina
1. “A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.” (M. Eminescu – Luceafărul)
Genul liric, specie: poem de dragoste
1. “Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,… “ (Mioriţa) - Gen epic, specie: balada populara
Umanismul
Umanismul este o mişcare social-culturală care s-a dezvoltat în perioada Renaşterii (sec XIV –
XVI). Renaşterea este perioada din istoria omenirii caracterizată printr-o dezvoltare sincronă,
fără precedent a ştiinţei, artelor şi a civilizaţiei în general.
Termenul de Umanism are două sensuri:
unul mai lung: dragoste faţă de oameni.
altul mai restrâns: dragoste faţă de valorile antichităţii greco-romane.
Mişcarea umanistă cumulează ambele sensuri.
Umanismul a apărut in Italia (Florenţa) de unde s-a răspândit în întreaga Europa.
Caracteristici:
încrederea în libertatea, demnitatea şi perfectabilitatea omului;
încrederea în raţiune;
promovarea omului universal;
armonia dintre om și natură;
admiraţia faţă de valorile antichităţii greco-latine;
în centrul preocupărilor umaniştilor se află omul;
Marii autori umaniști: Francesco Petrarca, Giovanni Boccacio, Ludovico Ariosto, François
Rebelais, Pierre de Ronsard, Torquato Tasso, Thomas Morus, Erasmus din Rotterdam, William
Shakespeare sau Dimitrie Cantemir.
Umanismul Românesc
Pe teritoriul ţării noastre, umanismul se dezvoltă destul de târziu (sec XVII) odată cu apariţia
primilor cărturari cunoscători ai culturii antichităţii, a limbilor latină, greacă şi slavonă.
Reprezentanţi:
Moldova:
Grigore Ureche („Letopiseţul Ţării Moldovei de la origini până la a doua domnie
a lui Aron Vodă – 1359”)
Miron Costin („Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace” până la
domnia lui Dabija Vodă)
Ion Neculce (Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia lui Dabija Vodă până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat – 1743”)
Muntenia:
Cronica Bălenilor (anonimă)
Letopiseţul Cantacuzinesc (anonimă)
Radu Greceanu
Radu Popescu
Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române
1) Contribuţia la dezvoltarea istoriei:
au pus bazele istoriografiei româneşti (bazându-se pe document şi adevăr);
transmit informaţii preţioase cu privire la istoria medievală (domnii & evenimente);
informaţii în legătură cu etnogeneza românilor (originea latină a limbii şi a poporului
român, unitatea românilor şi continuitatea existenţei pe acest teritoriu.);
2) Contribuţia în domeniul limbii:
în cronici există primele dovezi ale limbii române în diferite perioade ale evoluţiei;
oglindesc eforturile de transformare a limbii dintr-un mijloc de comunicare într-un
mijloc de transmitere a culturii.
Grigore Ureche se bazează pe limba vorbită, stilul sobru.
Miron Costin se află sub influenţa limbii latine.
Ion Neculce: limba folosită în operele lui este imaginea scrisă a limbii vorbite în prima jumătate
a sec XVIII –lea (stilul oral).
3) Contribuţia în domeniul literaturii:
cronicile reprezintă primele încercări ale unei literaturi româneşti originale.
Grigore Ureche:
Primul portret al lui Ştefan cel Mare.
Portrete, tablouri, schiţe de nuvele.
