revistă

de ştiinţă şi cultură

Nr. 1-4 (163-166) 2009

IANUARIE-APRILIE
Chişinău

Publicaţie editată cu sprijinul

Institutului Cultural Român
 re vistă de ştiinţă şi cultură

Editor Echipa redacţiei ISSN 0235-9111

Redactor-şef Alexandru Bantoş

Redactor-şef Viorica-Ela Caraman

adjunct

Redactori Tatiana FISTICANU

Jana CIOLPAN
Constantin ŞCHIOPU

Lector Veronica Rotaru

Procesare Oxana Bejan

computer

Concepţie Mihai BACINSCHI

grafică

Coperta I – Imagine de Mihai Potârniche; IV – Ecaterina AJDER, Tăcere şi

şi interior dor cu îngeri, 2008
I–XXXII (pagini color), poze de Mihai POTÂRNICHE, Iurie FOCA şi
Rodica CERGA

Colegiul Alexei ACSAN, Ana BANTOŞ, Vla­di­mir BEŞ­LEA­GĂ, Iulian BOLDEA

de redacţie (Târgu-Mureş), Mircea BOR­CI­LĂ (Cluj), Leo BUT­NARU, Gheor­ghe
CHI­VU (Bu­cu­reşti), Mi­hai CIMPOI, Ana­tol CIO­BA­NU, Ion CIO­CANU,
Theo­dor CO­DREA­NU (Huşi), Anatol CO­DRU, Nico­lae DA­BI­JA, Stelian
DUMIS­TRĂCEL (Iaşi), An­drei EŞANU, Nicolae FELECAN (Baia Mare),
Iulian FILIP, Victor V.  GRE­CU (Si­biu), Ion HA­DÂRCĂ, Du­m itru
IRI­MIA (Iaşi), Dan MĂNUCĂ (Iaşi), Ni­co­lae MĂT­CAŞ, Ion MELNICIUC,
Cristinel MUNTEANU (Brăila), Adrian Dinu RACHIERU (Timişoara),
Mina-Maria RUSU (Bucureşti), Marius SALA (Bu­cu­reşti), Du­mi­tru
TIUTIUCA (Ga­laţi), Ion UNGU­REANU, Diana VRABIE (Bălţi)
Orice articol publicat în revista „Limba Română” reflectă punctul
de vedere al autorului şi nu coincide neapărat cu cel al redacţiei.
Textele nepublicate nu se recenzează şi nu se restituie.
Pentru corespondenţă:
Căsuţa poştală nr. 83,
bd. Ştefan cel Mare nr. 134, Chişinău, 2012, Republica Moldova.
Tel.: 23 84 58, 23 87 03
e-mail: [email protected]
 3

sumar

in memoriam grigore vieru

POETUL, GRAIUL, PATRIA

Alexandru BANTOŞ Mesager pentru Basarabia
12
Constantin CIOPRAGA Grigore Vieru –
destin re-întemeietor 16
Mihai CIMPOI Poet
cu cititori mulţi 18
Theodor CODREANU Grigore Vieru –
o întrupare a logosului 20
Adrian Dinu Vieru exista
RACHIERU ca o legendă vie 22

Mircea Radu Un firicel de om,

IACOBAN Grigore Vieru 27

Traian T. COŞOVEI Grigore Vieru – un spirit care

a aprins cuvintele neamului românesc 29
Andrei STRÂMBEANU Grigore Vieru place tuturor
celor care-l iubesc pe Eminescu 31
Petru URSACHE Grigore Vieru
sau limba română 33
Cornel UNGUREANU Grigore Vieru
şi regăsirea rădăcinilor 35
Cristinel MUNTEANU un orfeu al limbii române
37
Diana VRABIE poet plângând în slovă
42
Iulian FILIP Unitate între cuvânt
şi sacrificiu 46
Vasile BAHNARU Grigore Vieru a fost (e trist a o zice!)
un tribun al spiritului românesc 48
4
Vitalie RĂILEANU Eternă
va fi poezia 51

STRIGAT-AM CĂTRE VOI

Grigore VIERU Am avut şi am noroc
de patru îngeri... 53
Mişcarea
în infinit 56
Ritmul fiinţării noastre
119
Cugetări despre Patrie
180
Cugetări despre limba română
229
Cugetări despre mamă
281

CRITICĂ, ESEU
Mihai CIMPOI Grigore Vieru:
carte de învăţătură 60
Constantin CIOPRAGA Grigore Vieru –
poetul acestui neam 62
Eugen SIMION Un poet
cu lira-n lacrimi... 65
Theodor CODREANU Dialogul cu moartea
70
Alex. ŞTEFĂNESCU Grigore Vieru
78
Iulian BOLDEA Grigore Vieru –
valoare şi adevăr poetic 84
Viorica-Ela CARAMAN Grigore Vieru şi Emil Cioran
în circumferinţa ideilor comune 86
Lucia CIFOR Grigore Vieru
şi geniul limbii 92
Ana BANTOŞ Doi poeţi mărturisitori:
Alexei Mateevici şi Grigore Vieru.
Tranziţia de la memorie la istorie 94
Mihai UNGHEANU Taina care mă apără
104
 5
Ion Pachia- Mesianicul simbol al mamei
TATOMIRESCU în lirica lui Grigore Vieru 113

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Alexandru ZUB Un ostaş al cauzei naţionale:
Grigore Vieru 121
Dumitru IRIMIA Sub semnul Limbii Române
125
Lucian VASILIU Mierla lui Grigore Vieru
129
Ana BANTOŞ Simplitatea
lui Grigore Vieru 131
Nicolae MĂTCAŞ apostol
al pământului nostru 133
Doina CERNICA Prietenul Bucovinei
137
Tudor NEDELCEA Întâlniri
cu dumnezeiescul poet 140
Mihaela ALBU Dor de Grigore Vieru
147
Ion BELDEANU Reper al permanenţei
noastre naţionale 151
Cătălin BORDEIANU Poezia legată
cu sârmă ghimpată 152
Dan DUNGACIU Diviziile
lui Grigore Vieru 154
Gheorghe CALOTĂ Brăila cinsteşte împlinitorii
de limbă românească 157
Ion PARANICI Gestul poetului
161
Luminiţa CORNEA Grigore Vieru –
poetul nostru de suflet 163
Dragoş STOICA Lecţia de patriotism
cu Grigore Vieru 165
Emilian MARCU Un dar
168
6
Cristea Sandu TIMOC S-a stins un luceafăr
Nicolae CORNEANU mai spre răsărit 170

Horia Ion GROZA Un crin

pentru un poet şi un soldat 173

poesis
Grigore VIERU Valul, frunza; Te miri că-s alb; Acasă; Tu,
Domnule; Femeia, teiul; Floarea-soarelui; Cu
viaţa, cu dorul; Poemă în munţi; M-a strigat
cineva?; Sus; De unde ştii?...; Aşa ai mers tu,
mamă; Parcă se rugau; Chipul tău, mamă;
Nimic nu poate golul să-l umple; De la mâi-
nile tale; Mă doare căsuţa...; Nu am, moarte,
cu tine nimic...; Te-ai scufundat...; De zeci de
nopţi la rând...; În noaptea cea rece...; Lip-
seşti dintre lumine...; Încotro; Mutul; Auzi?;
Ca o pată de sânge pe lespezi; Pe sângele
nostru; Între Orfeu şi Hristos; Limba româ-
nă; Potcoava; Poetul; Drumul; Poem; Aşa
cum singur eşti; Treizeci de arginţi; Copiii şi
artistul; Piciorul lui Iuda; Vântul şi crucea;
Să pictezi o lacrimă; Logosul şi muzica; Cru-
cea; Pe munte la Predeal; Cu mine diavolul a
vorbit omeneşte; Crucea; Jăratecul; Dar iată
printre crengi; Umbra străinului; Înălţa-mi-aş
lacrima; Iubirea e altceva; Cu ce ne putem
lăuda; Trist poem despre umanizarea pusti-
ului; Din aceeaşi pâine cu patria; Într-un cân-
tec; Toamnă era; Tu ştii; Nebunul de piatră 185

PRO DIDACTICA
Constantin ŞCHIOPU Păstorul mioritic Grigore Vieru
şi invidia omenească 215
Cornelia MUNTEANU Clipe de eternitate
la Liceul Teoretic „Dante Alighieri” 218
Larisa SOLOMON Credinţă îmbrăcată în cuvânt
224
Ludmila În căutarea
ARMAŞU-CANŢÂR paradisului pierdut 226
 7
GÂNDURI PENTRU GRIGORE
Nichita DANILOV pe marginea funeraliilor
lui Grigore Vieru 232
Alex. ŞTEFĂNESCU Glorie de o zi
235
Aurelia RUSU Fiului nemuritor...
237
Grigore GRIGURCU Despărţire dureroasă
239
Nicolae DABIJA Grigore Vieru cel adevărat
241
Ion UNGUREANU Ne-am văzut sufletul
244
Stelian DUMISTRĂCEL Celui plecat din viaţă...
246
Dante CERILLI Testimonianza
per Grigore Vieru 249
Mioara KOZAK Lui Grigore Vieru,
liniştea lacrimii 253
Iulian FILIP Întârzierea în copilărie
a lui Grigore Vieru 256
Maria TOACĂ Poate a urcat în munţi
să vadă divinitatea... 262
Spiridon VANGHELI Grigore Vieru
şi actul dăruirii de sine 263
Vladimir BEŞLEAGĂ La început, Grigore Vieru...
270
Petru SOLTAN Dascăl fără pereche
al poporului 273
Nicolae RUSU Om al cetăţii
şi al adevărului 275
Ion MELNICIUC Între Lacrimă
şi Limba Română 277
8
IUVENTUS
Silvia GÂLCĂ Concursul municipal
la limba şi literatura română 283
Andrei PROHIN Cum am scris
despre Grigore Vieru 293
Victor PROHIN Ca un Făt-Frumos
296
Iurie BOJONCĂ Două întâlniri cu Poetul
299

INTERFERENŢE
Ion HADÂRCĂ Moartea şi nemurirea
Marilor Poeţi 301
Nicolae DABIJA Moartea lui Vieru
306
George FILIP La steaua lui Vieru
308
Iurie BOJONCĂ S-a dus decembrie
ca un fulg de zăpadă... 309
Marin POSTU Însemnele mitului poetic vierean:
între Orfeu şi Hristos 310

CĂRŢI ŞI ATITUDINI
Daniel CORBU Grigore Vieru –
poezia ca strigăt existenţial 312
Sava BOGASIU Grigore Vieru – luceafărul de dincolo
de Prut al limbii române 315
Ştefan TUDOR Alarma!
319

DIALOGUL ARTELOR
Grigore vieru văzut de mihai potârniche
(pagini color) I-XVI
Grigore vieru în arta plastică basarabeană
(pagini color) XVII-XXXII
 9
CONFESIUNI ÎN TIMP
Grigore VIERU Norocul poeţilor basarabeni a fost poezia
română (în dialog cu Adrian Păunescu) 321
„Fără limba română n-aş fi ajuns poet”
(în dialog cu Alexandru Bantoş) 334
„Ştiu că sunt un slujitor cinstit
şi poate şi necesar al poeziei române”
(în dialog cu Eugenia Guzun) 347
„Limba în care creezi trebuie să fie
atotcuprinzătoare mişcării sufletului
şi cugetului” (în dialog cu Alexandru Bantoş) 355

TESTAMENT
Grigore VIERU Limba Română –
oastea noastră naţională 361
Despre foame,
jandarmi şi tsunami 374

„NIMIC NU POATE GOLUL SĂ-L UMPLE”

Mesaje de condoleanţe
la încetarea din viaţă a poetului 379
Grigore Vieru
pe ultimul drum 386

RĂDĂCINA DE FOC
Vlad CIUBUCCIU Copilul cel mare
al neamului 393
Grigore VIERU Itinerar biografic
398

autori 411
10 Limba ROMÂNĂ

Grigore Limba Română

vieru
Abia la vârsta când
Începi să vorbeşti româneşte
Se vede, se ştie, se înţelege
Că eşti român.
Până atunci
Fuseseşi un prunc universal
Ca steaua din cer.

Abia când tu însuţi

Ai nişte copii,
Alegi pentru ei
Din cosmosul cuvintelor noastre
Pe cel mai strălucitor verb,
Adăugând frumuseţii latineşti
Fiinţa care viaţă a dat
Copiilor tăi.

Abia când ochii tăi

Pot desluşi prăpastia din zări,
Doreşti să devii un Moise,
Să-i porţi pe cei rătăciţi
Prin nisipul arzător
Al cuvintelor străine,
Doar şi-or aminti
Ceea ce, nemărginit de amar,
A cântat,
Legănându-se ca un codru,
Eminescu cel Mare.

Abia când simţi că mori

Îţi aminteşti adânc
De cei
Care nu mai sunt,
Crezând că te aşteaptă
Acolo Sus
Şi că numai ei
Ar putea împărţi pre pământ
Dreptatea.

Nicăieri nu există
Un pământ atât de frumos
Ca cel din Limba Română.
La marginea Ei
Mormântul să-mi fie.
 11

in memoriam
grigore vieru

Ediţie specială

14.02.1935 – 18.01.2009

„Dar nu moartea mea / Mă înspăimântă –  /

Aud somnul cel mare /Al omenirii / Cum se apropie”
12 Limba ROMÂNĂ

Alexandru mesager
bantoş pentru
basarabia

Destin irepetabil în istoria Basarabiei, Grigore Vieru lasă

moştenire o operă ce abia acum, după trecerea lui la cele
veşnice, îşi va contura adevăratele ei dimensiuni. E vorba
nu doar de creaţia poetică, domeniu în care Grigore Vieru
a perseverat constant şi cu apreciabile rezultate de-a lungul
a peste cinci decenii, poezia lui iradiind parcă, în lipsa po-
etului, noi valenţe emoţionale şi de expresie. Altă conotaţie
comportă, de asemenea, prestaţia publicistică şi aforistică
a poetului, tematica textelor (articole, replici, interviuri,
cugetări etc.) subliniind actualitatea lor stringentă. Privită
retrospectiv, activitatea distinsului nostru contemporan,
în integritatea ei, se prezintă drept model de credincioa-
să slujire a patrimoniului spiritual moştenit de la străbuni,
justificând deplin rolul de exponent fidel al comunităţii
din care descinde: „Eu sunt poetul acestui neam / Şi-atunci
când lira îmi vibrează, / Şi-atunci când cântece nu am...”.
Îmbrăcat în togă de ascet, dar şi de tribun, ascultă „cu
inima freamătul vremii”, încearcă să surprindă „cum bate
la uşă destinul”, îngemănându-şi soarta proprie cu cea a
semenilor săi: „Ciudată alcătuire – / Tribunul şi ascetul /
Acest, ah, duh al vieţii, / Ce îl numim poetul”.
Grigore Vieru mărturiseşte că în literatură vine din mare
singurătate şi din suferinţă, din suferinţa celor mulţi, din
calvarul Basarabiei şi al Limbii Române, din teama de nu a
regăsi drumul spre izvor. Majoritatea scrierilor sale denotă
că poetul se afla permanent în căutare, într-o necontenită
şi febrilă stare de reconstituire a obârşiei, a unităţii, a rădă-
cinii primordiale. Concludent în acest sens este volumul
Cel care sunt (Chişinău, Literatura artistică, 1987), dedicat
„Mamei Eudochia şi marelui Eminescu”, având capitolele
intitulate: I.  Rădăcina de aer (versuri pentru copii), II. Ră-
dăcina de pământ (versuri lirice), III. Rădăcina de lacrimă
(litanii pentru orgă), IV. Rădăcina de foc (creionări, inter-
viuri, note). Rugat în 1979 să vorbească despre începuturi-
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 13
le sale poetice, Grigore Vieru precizează: „Din păcate nu vin de la, ci merg spre el
(spre izvor – Al. B.). Am spus «din păcate», pentru că era firesc să mă adăp la el
în copilărie încă. Izvor însemnând pentru mine folclor, Eminescu. Izvorul este o
metaforă. Prima şi cea mai puternică şi viguroasă metaforă a unui popor creator.
O metaforă din care poţi trăi ca din pâine”.
„Izvorul” va fi descoperit târziu, în vremea studenţiei poetului, când se mai do-
moleşte procesul acerb de deznaţionalizare programată a românilor basarabeni,
după moartea lui Stalin fiindu-le înlesnit pentru o scurtă perioadă accesul la cul-
tura şi literatura română.
Poetul parcurge drumul anevoios, dificil, dar necesar, către izvor, ghidat intuitiv
de fireasca dorinţă de a cunoaşte universul matricial, indiferent de jertfa pe care
i-o va cere acest itinerar fără de care este imposibilă reanimarea conştiinţei naţi-
onale a celor mulţi. E o muncă sisifică, e o luptă fără sfârşit, e chinul lui Christos,
e o condiţie sufletească asumată benevol care nu va mai fi abandonată niciodată:
„scriind, / parcă aş ara cu o cruce”. Aşadar, existenţa artistului, sensul vieţii lui
are ca punct de reper sacralitatea gestului menit să reaprindă candela speranţei, a
credinţei şi a dreptăţii în casele basarabenilor. „Opera sa, în totul, constată acad.
Constantin Ciopraga, se vrea sinteză a vocilor din juru-i în dialog cu vocea-i
interioară.”
Vasile Vasilache, unul dintre puţinii scriitori basarabeni care nu a pactizat cu
regimul sovietic, rămânând până la finele vieţii un răzvrătit al sorţii, îi făcea lui
Grigore Vieru o caracterizare pe cât de simplă, pe atât de sugestivă şi adevărată:
„Grigore Vieru e un nerv dezgolit”. Pe bună dreptate, poetul, marcat de o sensi-
bilitate ieşită din comun, se manifestă, invariabil, în calitate de martor ocular ce
nu poate tolera fărădelegea şi nedreptatea („Nu sunt un om curajos, pur şi simplu
mi-e ruşine să ocolesc adevărul”), atitudine şi condiţie existenţială imperativă
pentru un educator şi modelator de conştiinţe, aşa cum se cade a fi un scriitor.
Având la îndemână cel mai eficient şi mai puternic mijloc de instruire şi de su-
pravieţuire – limba maternă –, poetul capătă înzestrarea şi atributele de invincibil
luptător. Este o idee care-i acaparează din tinereţe fiinţa, devenind ulterior adevă-
rata sa natură: „Chiar dacă mor, trebuie să înving; chiar dacă nu voi învinge, tre-
buie să lupt”. Confruntarea – în plan artistic, ştiinţific, social, politic etc. – cu fe-
nomenele (şi, evident, cu protagoniştii acestora!) ce se derulează strâmb şi contra
firii devine o parte din biografia sa, dar şi un stigmat de care poetul nu va scăpa
decât după moarte. Cu înfăţişare de schivnic sau de vechi cărturar, coborât de la
mănăstirile din Ţara de Sus, emanând în jur blândeţe, încredere şi echilibru, tră-
sături mai rar întâlnite în aceste vremi tulburi învălmăşind şi întunecând sufletul
omului, poetul, „galben ca gutuiul”, cu o constituţie fizică firavă („sunt mai mult
oase decât carne şi oase”), devine în mod miraculos apărătorul, dascălul şi călăuza
conaţionalilor săi, care, supuşi unei draconice „sterilizări spirituale”, riscau după
1944 să devină (şi mulţi dintre ei au devenit!) un „popor de hibrizi” (M. Eliade),
refractari la mersul istoriei. Este motivul axial ce-l determină pe Vieru să purcea-
14 Limba ROMÂNĂ
dă la elaborarea unei „cărţi de învăţătură” (M. Cimpoi) pentru „a crea”, alături
de alţi confraţi de cuget şi simţire, premisele „schimbării la faţă” a acestei palme
de pământ înstrăinat. Primele volume dedicate copiilor, apoi surprinzătoarele şi
neobişnuitele până atunci Abecedare şi Albinuţe, alcătuite împreună cu prietenul
şi remarcabilul scriitor al copiilor, Spiridon Vangheli, vor pune temelia unui nou
concept, naţional, românesc, de educare a sensibilităţii tinerei generaţii. Într-un
poem dedicat cunoscutului prozator, Grigore Vieru mărturiseşte peste ani: „Tu
ştii / Că un cântec frumos / Pentru copii / Poate salva în viitor / O Patrie”. Dar în
situaţia când Prutul e apă de hotar, iar „Basarabia e un copil înfăşurat în sârmă
ghimpată”, Patria noastră e Limba Română. Or, Patria, Limba Română, Plaiul
natal converg spre aceeaşi noţiune generatoare de sens şi remodelatoare de fire –
izvorul. Când nu putea să-i spună pe nume graiului strămoşesc, Grigore Vieru îşi
intitula poemele simplu: Limba noastră, ca şi Mateevici, Frumoasă-i limba noas-
tră, Graiul, În limba ta, sau Mamă, tu eşti..., în care cititorii de toate vârstele află
cu fascinaţie cele mai curate, cele mai luminoase, cele mai autentice şi tulburătoa-
re versuri despre limba maternă şi despre forţa ei tămăduitoare. Limba maternă,
sugerează poetul, este cea care ne poate ajuta să trecem peste arşiţa pustiitoare a
istoriei, pentru că „nu există o cazemată mai sigură în faţa duşmanului decât cea
săpată adânc în limba neamului său”. Datori, prin urmare, suntem, accentuează
poetul, să conştientizăm că „limba unui popor este chiar sângele acestui popor”
şi că „cine îşi schimbă limba, îşi schimbă Patria”.
Atunci când vine vorba de limba română („Pur şi simplu, ziditu-m-am de viu /
În Templul Limbii Române”), poetul se transfigurează într-un energic şi aprig
apărător al ei, calităţile sale de tribun, şi mai ales de polemist din stirpea lui Tu-
dor Arghezi, nu lasă loc pentru ezitare şi compromis. Nimeni, nici străinul şi nici
rătăcitul de un neam cu tine nu are dreptul să atenteze la demnitatea şi dreptatea
graiului matern, să aducă atingere acestui dat hărăzit de Dumnezeu: „Aş putea să
îndur toate nenorocirile revărsate asupra Ţării mele, afară de una singură – asu-
prirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine
să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe”. Fire evlavioasă, creştină, poetul are certitu-
dinea că limba maternă e o noţiune sacră („Două lucruri am întâlnit pe lumea
asta zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”), iată de ce e gata oricând să se
ridice cu toată puterea şi cu toate mijloacele de care dispune în apărarea ei. Bărbat
de mare caracter, polemist incisiv şi de temut, poetul, solicitat de împrejurări, tra-
versează firesc, senin, cu conştiinţa împăcată, drumul sinuos şi ruinător de spirit
de la candoarea versului liric la virulenţa verbului cu imprecaţii sociale. Poetul
este necruţător cu cei care „plutesc” şi care nu vor să pătrundă esenţa problemei:
„Vorbiţi moldoveneşte, dacă vă place să spuneţi aşa, dar nu pociţi şi nu tulburaţi
frumuseţea Limbii Române, căci nu în suferinţa voastră s-a fost născut”, pentru
că tot Vieru spune într-un poem mai vechi: „Toate se schimbă în viaţă / Numai iz-
vorul nu”. Iată de ce important este ca strălucirea de cleştar a izvorului să ne lumi-
neze destinul. Mai mult decât actual este apelul poetului: „Veniţi de vă treziţi, fraţi
basarabeni, în suferinţa şi lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie,
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 15
până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei”. Numai astfel avem şansa de a
ne schimba soarta, numai aşa suntem în drept să gândim la ziua de mâine, la care
poetul visează şi de dincolo de moarte: „Aştept ziua de mâine, iar cântecele mele
nu sunt decât nişte steaguri pe care le agit către ea în semn de prietenie”. Până a
vedea însă împlinită ziua de mâine, cum se arată a fi ziua de azi? „O zi zgribulită.
Zgribulite biserici. Sentimente şi nădejdi zgribulite. Zgribulită şi Limba Română.
Aştept, se destăinuie poetul, alt Chişinău şi nu mai vine.”
Va veni! Cu siguranţă va veni, pentru că izvorul nu poate seca atunci când te
dumereşti că viaţa înseamnă libertate, iar „libertatea nu se învaţă la şcoală şi nici
la biserică. Libertatea se învaţă în luptă”. Atât cât vom şti să luptăm: „Zadarnic ne
împărţiţi / Dinainte coliva. / Căci tot ce împotrivă ne stă / De tainele noastre /
Pieri-va, pieri-va.”

***
Grigore Vieru a fost unul dintre fondatorii şi susţinătorii revistei noastre,
unul dintre autorii ei consacraţi, ceea ce ne-a determinat să programăm o
Ediţie Specială având drept obiectiv înfăţişarea figurii emblematice a poe-
tului. În acest scop, ne-am adresat mai multor scriitori, critici literari, inte-
lectuali de la noi şi de peste hotare cu invitaţia de a participa la elaborarea
acestui număr de revistă.
Textele incluse între copertele revistei constituie o sursă generoasă pentru a
cunoaşte ce a gândit şi ce a scris Grigore Vieru despre limba română, despre
neamul românesc, despre misiunea artei poetice în acest timp zbuciumat şi
plin de incertitudini. Ancheta In memoriam Grigore Vieru a cuprins urmă-
toarele întrebări:
1. Ce calităţi ale scrisului i-au asigurat poetului o imensă popularitate în
rândul cititorilor din Basarabia?
2. Cum este receptată opera viereană în întreg spaţiul limbii române?
3. Poate fi oare explicată / înţeleasă / justificată reticenţa unor condeieri, a
unor interpreţi ai procesului literar contemporan faţă de creaţia lui Grigore
Vieru?
4. Care este contribuţia lui Grigore Vieru la reconstituirea şi redefinirea
adevărului privind identitatea şi unitatea noastră etnolingvistică?
5. În ce mod lirica şi publicistica, activitatea socială şi politică a lui Grigore
Vieru exprimă „conştiinţa valorii umane a limbii” (Alex. Ştefănescu)?
Colegiul de redacţie al revistei „Limba Română” mulţumeşte tuturor celor
care au onorat invitaţia de a evoca figura poetului, pedagogului, publicis-
tului, politicianului şi filozofului Grigore Vieru.
16 Limba ROMÂNĂ

Constantin grigore vieru –

ciopraga destin re-întemeietor

1. A fost o conştiinţă răspicat-constructivă. Şi-a luat în se-

rios misiunea de poet al neamului. Reprezentant prestigios
al campaniei de rectificare a istoriei, Grigore Vieru conti-
nua, în condiţii noi, demersul generaţiei lui Alexie Mate-
evici şi Ion Inculeţ. Voinţă neîncovoiată – în genul unor
Ugo Fasculo şi Silvio Pellico, luptători la vremea lor pentru
unificarea Italiei –, el (şi alţi confraţi) aplică practic dezi-
deratul eminescian vizând „răscolirea“ maselor. Cuvântul
trebuie să aibă forţă de predicţie, să fie apel solidarizant şi
freamăt stimulator.
2-3. Atât în Basarabia neliberă, cât şi pe întregul tărâm
al limbii române mesajele poetului militant au avut de
timpuriu funcţie tonifiantă. Unii i-au reproşat limbajul
tradiţional, clasic, adecvat audienţei mulţimilor. În totul,
deliberat, cântările sale reflectă legăturile afective cu arhe-
tipurile. Primează permanenţele, mitologia lui personală
fiind a unui creator exponenţial; Grigore Vieru e un tribun
social, în felul unui Octavian Goga redivivus. Vibrăm este-
tic la lectura unui poem renascentist ori romantic, simbo-
list ori modernist; indiferent de curente sau de şcoli, poezia
se cade să fie poezie, iar aceasta – a lui Grigore Vieru – e
poezie autentică.
4. Rostirii plastice, sensibilizatoare, conotaţiilor suav-ele-
giace le conferă originalitate, un aer oracular respirând
credinţă şi eticism. Într-o ipostază, lucrurile se scaldă în
fantezie, în legendă şi mit, în cea de a doua, imagistica se-
nină, sobră, directă – lăsând jelirea în urmă – punctează
traumatisme, crize, clipe de impas, realităţi perturbatoare
frizând absurdul. Pe scurt, Grigore Vieru nu e nici auro-
ral, adamic, nici vesperal, ci poet al amiezei, un solar fără

* Este ultimul text scris de regretatul profesor Constantin

Ciopraga (n. 12 mai 1916, Paşcani – d. 2 februarie 2009, Iaşi), cu-
noscător şi onest apreciator al literaturii din Basarabia, admirator
al lui Grigore Vieru.
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 17

Grigore Vieru la Chişinău cu lingviştii Valentin Mândâcanu şi Eugeniu Coşeriu

nimic criptic ori încifrat; opera sa, în totul, se vrea sinteză a vocilor din juru-i în
dialog cu vocea-i interioară.
Invocând (în continuare eminesciană) triada Pământ, Istorie, Limbă, verbul va-
ticinar al înainte-mergătorului operează aproape sacramental, în ademenitoare
cadenţe lirice. Concomitent, liricul se vrea un hermeneut semeţ. Limba română
(în O mie de clopote) e un însemn fundamental al identităţii noastre.
5. A păstra sistematic prospeţimea senzorială a copilăriei, a imprima discursului
evlavie, pasiune şi nobleţe, a pune în mişcare un ceremonial vizionar persuasiv –
iată dimensiuni prin care poezia lui Grigore Vieru, intens comunicativă, colocvi-
ală, se situează în galeria clasicilor. Destinul său (realizat exemplar) a fost al unui
Re-întemeietor.
De mai multe ori mi-a fost oaspete apropiat – ca un membru de familie. Aducea
cu el sufletul Basarabiei întregi.
Fie-i posteritatea în lumină!
18 Limba ROMÂNĂ

Mihai poet cu cititori mulţi

cimpoi

1. Grigore Vieru a rostit fiinţa românească a Basarabiei

în toată deplinătatea sa, transmiţând un mesaj existenţial
profund. Naturaleţea (acea apropiere familiară, simpateti-
că de ceea ce anticii numeau natura veritas), simplitatea,
directitatea, uneori publicistică, pamfletară, confesionali-
tatea ardentă sunt factori care i-au asigurat o comunicare
sensibilă cu cititorii de toate vârstele: de la cei foarte mici,
care abia învaţă cititul şi număratul, până la cei maturi, în-
ţelepţiţi de viaţă. La marile teme – mama şi maternitatea,
iubirea, copilăria, unitatea omului şi a naturii – s-au adău-
gat sacrul, taina care-l apără, adică Taina Divinităţii. Mu-
zicalitatea şi religiozitatea au asigurat marea credibilitate şi
participare afectivă a publicului larg.
2. E receptată, din păcate, parţial, nesistematic, ca să zicem
aşa, deşi este bine cunoscut în foarte multe zone, mai cu
seamă în şcoli, licee, în rândul intelectualilor. La Sfântul
Gheorghe cineva mi-a spus pe dinafară Pădure, verde pă-
dure, iar la Drobeta Turnu Severin cineva a putut recita
30 de poezii vierene. În critică se mai vorbeşte de „rama
sămănătoristă” sau de „defazarea” totală a poetului (aşa
apare în Istoria critică a literaturii române, semnată de Ni-
colae Manolescu). A cunoscut, din fericire, aprecieri înalte
din partea Academiei Române, a academicianului Eugen
Simion, s-au scris patru monografii semnate de Theodor
Codreanu, Stelian Gruia, Fănuş Băileşteanu şi Virgil Ţigă-
nuş, articole fundamentale semnate de Alex. Ştefănescu. A
fost remarcat de Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan
Alexandru. Textele sale sunt cântate de Mirabela Dauer,
Fuego.
Editarea în tiraje mari a operei sale (Taina care mă apără la
Princeps Edit din Iaşi sau anexa la „Cotidianul” în 80.000
de exemplare) este o dovadă că e un poet cu cititori mulţi.
3. Reticenţa vine, evident, din atitudinile de gaşcă, par-
tizane şi din „zavistea” despre care a vorbit în aforismele
sale. Este un fond resentimentar (în sensul lui Nietsche)
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 19
cu această ostilitate, pe care Vieru – cu delicateţea şi bunătatea lui funciară, cu
urbanitatea sa morală – n-o merită.
4. Este una fundamentală, bazată pe o credinţă nestrămutată în adevăr şi pe con-
ştiinţa eminesciană că „suntem români şi punctum”. Poetul a promovat constant,
fără ezitări moldoveniste caracteristice altora, românismul sub forma lui autenti-
că, profundă, ontologică.
5. Însuşi poetul a spus că fiinţa lui a fost modelată de limba română. În felul
acesta decis a demonstrat, precum Eminescu şi Heidegger, că limba este „locul
de adăpost” al Fiinţei şi că ea dă unui popor certitudinea de a fi făuritor de isto-
rie şi, adăugăm noi, de propriul destin, în ciuda vicisitudinilor aduse de timpuri
nefaste.

Grigore Vieru cu Ion Hadârcă, Iulian Filip, Alexandru Bantoş, Ana Bantoş,
Mihai Cimpoi şi Vasile Romanciuc la Paris. Mai 1999
20 Limba ROMÂNĂ

Theodor Grigore Vieru –

codreanu o întrupare a logosului

1. Am spus-o şi o mai repet: Grigore Vieru face parte dintre

acele personalităţi care apar numai în momente de răscruce
ale unei istorii sau culturi; asemenea oameni devin, fatalmen-
te, simboluri naţionale, în cazul nostru. Aşadar, e vorba de
o apariţie care transcende personalitatea umană trecătoare.
O putem numi, fără teama de a greşi, una trimisă de bunul
Dumnezeu, cel care n-a voit ca neamul românesc din Basa-
rabia să dispară, precum au vrut şi au năzuit vreme de aproa-
pe două veacuri cuceritorii de teritorii. În omenia lui care nu
poate fi cuprinsă în cuvinte, în harul pe care-l purta, Grigore
Vieru a devenit o figură atât de apropiată oricărui suflet de
român, încât, spontan, fiecare se simţea ataşat fără motiv de
blândeţea lui, de verbul său simplu şi ardent, asociindu-le cu
arheitatea (identitatea naţională) românească, singura în stare
să reunească fraţii atât de învrăjbiţi, incapabili să-şi regăsească
unitatea pierdută prin vitregiile şi vicleniile istoriei. Iată de ce
Grigore Vieru ţine de miracol şi asta s-a văzut în ziua înmor-
mântării sale, când o mare de oameni (evocând începuturile
renaşterii naţionale din 1989-1992) cu toate florile Basarabiei
şi cu toate lacrimile ei s-au pogorât asupră-i încălzindu-i făp-
tura pe care inima lui biologică n-a mai putut s-o păstreze în
viaţă, pedepsindu-ne pentru că l-am înţeles prea puţin. Aşa
cum a fost fiinţa omenească i-a fost şi scrisul. Ca şi Bacovia
sau Nichita Stănescu, Grigore Vieru scria aşa cum vorbea şi
simţea. Rareori a existat o mai organică solidaritate între om
şi operă.
2. Numeroasele ediţii din opera lui, comparabile cu cele
ale lui Eminescu, arată că este cel mai popular poet con-
temporan din spaţiul românesc. În România, ultima ediţie
monumentală o datorăm lui Daniel Corbu, reprezentant
al generaţiei optzeciste, dovadă că n-a existat între Vieru
şi noile generaţii un conflict, cum au încercat să provoace
stăruitor anumite cercuri de la Bucureşti şi de la Chişinău.
E vorba de volumul Taina care mă apără (Princeps Edit,
Iaşi, 2008, 683 p., format academic, cu o postfaţă semnată
de mine). Chiar şi la nivelul criticii şi istoriei literare opera
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 21
lui Grigore Vieru e dintre cele mai comentate. S-au scris despre el câteva mono-
grafii despre viaţă şi operă, nemaivorbind de numeroasele cronici, eseuri, studii,
portrete risipite prin diverse publicaţii timp de bune decenii.
3. Desigur, orice poate fi explicat. Unii vor susţine teza conflictului dintre generaţii.
Nicolae Manolescu, bunăoară, după ce în 1989, într-o cronică din „România literară”
la Rădăcina de foc, volum apărut în România, îl aşeza în rândurile generaţiei ’60 ală-
turi de Nichita Stănescu, astăzi îl consideră pe Grigore Vieru „complet depăşit”, cum
scrie într-o „notă prizărită” din recenta sa Istorie critică a literaturii române, neacor-
dându-i niciun capitol. Dar oare există termen de comparaţie între lirica lui Grigore
Vieru şi mediocrele făcături ale unor poeţi de felul lui Florin Iaru, unul din răsfăţaţii
istoriei manolesciene?! Altminteri, pentru Manolescu literatura basarabeană şi cea
din spaţiul moldovenesc, în general, nici nu există. Există doar cei „descoperiţi” de
el. „Reticenţele” despre care vorbiţi au, în ultimă instanţă, explicaţii ideologice prost
mascate, înscriindu-se în ofensiva generală contra a tot ce-i naţional. Faptul se mani-
festă cu violenţă verbală în unele publicaţii de la Chişinău, prin atacuri care au lăsat
urme adânci în inima poetului, grăbindu-i sfârşitul pe căi necurate.
4. Desigur, Grigore Vieru nu a privit limba română ca „specialist”, căci el a trăit-o
ardent, ontologic, ca poet. Pentru el, limba română a însemnat şi mai mult decât
a putut spune Nichita Stănescu în celebrul enunţ Limba română este patria mea.
Intuitiv, Grigore Vieru a tratat limba ca Eminescu şi ca Heidegger, ca locuire poetică
şi ca adăpost al Fiinţei. În speţă, al Fiinţei româneşti. El a simţit adânc faptul că nu
noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, cum a spus-o, genial, Emi-
nescu. Dacă Dumnezeu ar fi dat poruncă limbii române să se întrupeze în fiinţă
omenească, aceasta ar fi luat, foarte probabil, chipul lui Grigore Vieru, în ipostază
basarabeană, după cum luase chipul lui Eminescu în ipostază românească arheică,
exemplară. Cum altfel să înţelegi versul extraordinar al plânsului divin printre aştri
cu lacrima limbii noastre ? O asemenea întrupare a logosului explică întreg miraco-
lul renaşterii limbii române sub comunismul sovietic prin verbul lui Grigore Vieru.
Se poate spune că toţi ceilalţi l-au urmat precum poporul evreu pe Moise în pustiu.
Acesta e tâlcul trecerii prin lume a lui Grigore Vieru. De aceea, pe el l-au îngropat
Ţara, după cum spunea alt Grigore despre Ştefan cel Mare.
5. Vedeţi, în figura plăpândă a lui Grigore Vieru s-a ascuns un mare luptător. Ar
trebui strânse într-un volum toate articolele lui de atitudine din ultimii 20 de
ani. Din geniul limbii el şi-a croit singura spadă pe care o putea mânui. Din acest
punct de vedere, Alex. Ştefănescu a intuit bine, căci Vieru a dat „conştiinţă valorii
umane a limbii”. El a avut şi vocaţie de tribun. Abia ieşit din spital, Grigore Vieru,
lipsit de tonus vital, renăştea miraculos ca pasărea Phoenix în faţa mulţimilor.
L-am văzut ultima oară într-o asemenea ipostază în ziua de 31 august 2008, la o
întâlnire cu oamenii din comuna Costeşti de lângă Chişinău. Primea energie de
la mulţime şi o returna înmiit. Aşa s-a întâmplat şi-n ziua de 15 ianuarie 2009, la
Cahul, după cum mi-a relatat Viorel Dinescu. Atunci, se pare, pe altarul geniului
eminescian, a returnat întreaga lui energie umană, nemairămânându-i pentru
sine nimic, încât până şi şoferul care-l aducea la Chişinău s-a simţit golit de viaţă
în viteza ucigaşă! Nu putem privi moartea lui Grigore Vieru decât ca pe ultima
lui izbândă împotriva rătăciţilor de neam şi de limbă.
22 Limba ROMÂNĂ

Adrian Dinu vieru exista

rachieru ca o legendă vie

1. „A fi zilnic frumos şi simplu” – iată ce-şi dorea Grigore

Vieru, un nume drag, aflat pe buzele tuturor. La prima ve-
dere, avem de-a face cu un poet al locurilor comune; dar
tocmai acolo – se ştie – roiesc marile întrebări, temele fun-
damentale mustind de sens. Nu atât experienţele estetizan-
te, cât trăirile obsesive, întorcându-ne spre arhetipuri, defi-
nesc acest lirism de adâncime şi limpezime, turnat în tipar
poporan şi îmbătat de misionarism poetic, afişând o aură
mitică. Grigore Vieru a fost un entuziast. S-au scurs mulţi
ani de la acel debut studenţesc sub grafie slavonă (1957),
îmbrăţişând literatura pentru copii pe care, de fapt, n-a
părăsit-o nicicând; suspectat de epigonism, comiţând  –
ziceau gurile rele – poezii „săteşti”, „băloase” poetul n-a
ostenit şi aripile lui mari flutură pe cerul înalt al poeziei,
„săpând” versuri, cheltuindu-se fără a-şi economisi „flăcă-
ruia”, având grijă de grai ca nimeni altul.
Cu Grigore Vieru coborâm în starea „dintâi” a lumii: „Toa-
te îmi par că sunt / Prima oară”. Spaţiul vierean ingenuu,
răscolit de o bunătate primordială, se sprijină pe arhetipul
mamei, ca simbol matricial. În mitologia sa, încercând a
îmbuna lumea, poetul cheamă în sprijin spusa aforistică.
Palpează elementaritatea, caută bucuriile simple, durează,
într-un secol grăbit şi asaltat de un real degradat, o bază
paremiologică, pe temelia cărţilor, invocând texte sapien-
ţiale.
2. Să fie Grigore Vieru doar un poet notabil, cum crede
„marele canonizator” (N. Manolescu)? Judecată nedreaptă,
aşezată în vecinătatea altor reacţii, şi ele păcătuind prin in-
adecvare, străine de realităţile basarabene, de lectura con-
textuală a operei vierene, infestate de virusul invidiei, de
gelozii poeticeşti ori clasamente încropite la cafenea, sub
stindardul narcisismului de grup. Să fie o întâmplare că în
istoria manolesciană nu a încăput nici un basarabean?
Nominalizat, într-o ciudată anchetă a României literare,
printre primii zece poeţi români „din toate timpurile” (e
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 23
drept, pe locul ultim, cu un vot
acordat de Alex. Ştefănescu)
sau, dimpotrivă, taxat ca „un
poetastru de mâna a şaptea”
(cum crede netulburat Mir-
cea Mihăieş), scriind „versuri
idioate” (apud Marius Chivu),
Grigore Vieru este (şi rămâne),
neîndoios, un poet-simbol.
Dincolo de mode şi de-asupra
atâtor adversităţi, el se bucură
de o largă audienţă. În pofida
atâtor cărţi publicate, el scrie
puţin, fără răsfăţ lexical: prin
simplitate şi imagistică limpi-
dă, poetul lasă chiar senzaţia
facilităţii, a desuetudinii, culti-
vând – zic unii – o estetică re-
volută. În realitate, Vieru există
ca o legendă vie, însoţit de co-
hortele de cititori. Ca „apologet
al vieţii” (M. Cimpoi), poetul,
ostenind în „ocna cuvintelor”,
se vrea o „vioară ce vibrează”.
Colocvial, plăpând şi arţăgos,
cu o înfăţişare isusiacă, el scrie
pentru a fi liber (spunea într-un
interviu). Universul vierean
împacă suferinţa şi bunătatea.
Resacralizând lumea, respirând
un aer mistic, invocând veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererita – Hotin
este fruntaşul şaizecismului basarabean, dezvoltând patetic linia oracular-mesi-
anică (în filiaţia Mateevici – Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând
smerit – „alb de duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, cu
viguroase pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportând, sub presiunea cir-
cumstanţelor, replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă
popularitate. Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pâinea, graiul
şi izvorul îi oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, po-
etul – ca „duh al vieţii” – palpează esenţialitatea, scoţând „pui de lumină” pe
temelia „clasicismului gnomic”. Scrisul îngăduie „căznitului suflet” o apropiere
de dumnezeire, exorcizând răutăţile lumii. Pricină pentru care lirica sa „dezgo-
lită”, „înciudată”, developând suferinţa ca rană, este, deopotrivă, rugă şi blestem;
cu un aer familial, aşezată în intimitatea temelor majore şi cucerind simplitatea
adevărurilor fundamentale, pe temei etic, ea este – nu mai puţin – imprecaţie şi
iertare, vibrantă şi radioasă, plină de frăgezimi, cu reverberaţii liliale şi o puterni-
că amprentă deceptivă. Poet al candorilor (Ana Bantoş), primenind limbajul liric
24 Limba ROMÂNĂ
basarabean, firavul Vieru este şi bătăios. Verbul său, direct, tăios a emoţionat şi
mobilizat românii est-pruteni, înrolaţi sub stindard eminescian, într-o miracu-
loasă cruciadă, vestind renaşterea naţională. Poate nu întâmplător volumul său
de debut (1957), adresat celor mici, se chema Alarma. „Un capăt toate au sub cer”,
spunea ferm poetul, supărat că Prutul „de-o vecie izvorăşte”, despărţind fraţii. Şi
acest titlu premonitoriu, urmat de alte numeroase cărţi de succes, i-au asigurat o
faimă durabilă, întreţinând magia Vieru (Theodor Codreanu). Surprinzător, întâi
a fost vorba totuşi de o consacrare unională şi abia apoi a fost recunoscut şi acasă;
cântând, inevitabil, şi „steluţa de octombrel” deşi contaminarea ideologică a fost
superficială (cum demonstrează, temeinic, criticul de la Huşi, într-o carte despre
„omul duminicii”).
3. Desigur, Grigore Vieru nu este un necunoscut în spaţiul românesc. Reticenţele,
câte sunt, se vor şterge, sperăm. Rădăcina de foc urma la noi altor două volume:
Steaua de vineri (1978) şi Izvorul şi clipa (1981). Deşi are în spate un şir impresi-
onant de titluri, cu numeroase texte migratoare, poetul – hărţuit de atâtea solici-
tări – scrie puţin şi (cum se confesa) greu. Paginile sale sunt o lungă spovedanie,
mărturisind o mare dragoste faţă de lume, o continuă zbatere, poetul rămânând
o „ciudată alcătuire” (v. Poetul), o risipă de duioşie şi cuvioşenie. Firav, ros de
suferinţe, el se oferea semenilor celebrând permanenţele. E în legătură intimă
cu folclorul şi poezia înaintaşilor; de aici se adapă şi acest sol al continuităţii
rămâne „nutrimentul sufletesc”. Amatorii de savantlâcuri, căutând referinţe aiu-
rea, pică în eroare ignorând „sfintele repere”. Tot satul rămâne oaza de linişte, tot
mama, casa, limba, patria vorbesc despre „prea plinul emoţional” al unui autor
care, respectându-şi condiţia de scriitor, vrea să fie „om pentru alţii”, scormonind
adâncurile fiinţei. Inspiratul Ioan Alexandru, însoţind cu câteva vorbe volumul
pomenit mai sus, scria că poetul de la Chişinău este „un pom înflorit”. Citindu-l
pe Vieru, ne simţim iluminaţi; fiindcă a vorbi sănătos limba mamei – avertiza
poetul – rămâne o datorie patriotică.
4. Nu trebuie subestimată „pedagogia” liricii lui Vieru. Romantic într-un se-
col deromantizat, poetul ne pregăteşte pentru întâlnirea cu poezia. El caută
„umbra copilăriei” (de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocen-
ţei, acel „univers fericit” invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietă-
ţile. Cum poetul, spuneam, este un „duh al vieţii”, reveria natală, devoţiunea,
delicateţea (tânjind replierea) caută obsesiv chipul mamei. Cine ar putea veni
în locul Ei? – se întreabă Vieru. O lume maternă, crescând sub acest simbol
tutelar, stăpâneşte universul liric: „Nu poţi să smulgi din aer / Al mierlei cân-
tec spus / De vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poţi. // Nu poţi din ape
smulge / Un soare oglindit / De mine chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi”
(Versuri albe). Poetul ascultă tăcerile din „casa mumei”, „plânsetul humei” (e
un accent bacovian aici), iubirea ia chipul mamei; „pierzând pe mama – ci-
tim în Caut umbra – mi-a rămas patria”. Deci sfârşind antologic: „Mamă, /
Tu eşti patria mea!” (v. Mamă, tu eşti...). Grigore Vieru este un reflexiv. Nu
ne referim acum la ploaia de cugetări şi confesiuni, ci la temelia sapienţială
a poeziei sale, mascându-şi truda; poetul, spuneam, vrea să gândească auzit,
ascunzând în cutele textului boaba de transpiraţie. Dar chinul scrisului e re-
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 25
cunoscut: „Scriind, / Parcă-aş ara cu o cruce” (Stare); lacrima suferinţei este
„ca un creier de privighetoare”.
Şi pentru Grigore Vieru iubirea este axul lumii, născând lacrima. Râvnind simpli-
tatea, limpiditatea (aşadar accesibilitatea), acest lirism are o misie: stă sub semnul
urgenţei, ţinteşte comunicarea şi comuniunea. Era  / este nevoie de o astfel de
poezie şi îţi trebuie curaj pentru a scrie simplu. Stihurile sale se deschid nevoilor
sufletului. Plăpândul poet ne coboară în timpul originar, fiind un „organ al natu-
rii” (cf. M. Cimpoi). Dar omul adamic devine în menghina unei Istorii potrivnice
omul christic, cotropit de suferinţă, demonstra criticul. Totuşi acest poet-simbol
(nu doar pentru spaţiul basarabean), devenit un poet naţional, invitându-ne într-un
univers auroral, înrourat, ne oferă un lirism al esenţelor (cum observa cândva
Marin Sorescu). Iar lucrarea sa în cuvânt înseamnă neobositul mers către izvor,
cinstind locul întemeierii, resacralizând lumea.
5. Citit în „ramă sămănătoristă” (cum o face Al. Cistelecan) şi „condamnat”
pentru desuetudine, Gr. Vieru – ca poet-rapsod – cultivă de fapt un crez cla-
sicist, gnomic, coborând în ontologia arhaică, invitându-ne la obârşii pentru
„a prinde” rostirea esenţială a Fiinţei (copilăria, natura, maternitatea, religio-
zitatea). El toarnă într-o formulă cantabilă fondul creştin, mângâiat de fiorul
cosmic. Ingenuitatea (recuperată) ne transportă într-un timp mitic, iar versul,
gravid de afectivitate, bolnav de orfism, poartă o prospeţime nealterată. Omul
26 Limba ROMÂNĂ
Vieru, fragil, blând, cocoţat totuşi pe baricade, risipind bunătate, a devenit – ca
poet mesianic – nu doar o respectată voce publică, ci un simbol basarabean,
idolatrizat sau, dimpotrivă, târât în războaie de mahala. În care nu ezită a intra,
paradoxal, cu violenţă pamfletară. El rămâne însă un „izvorist” (cum bine s-a
spus), decretând „retragerea amniotică” (M. Cimpoi), defilând liric, sub impuls
virginal, în Paradisul arhetipurilor.
Scriind cu lacrimi şi sporind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie”
resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi
inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la
Pererita; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând
unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului
(Stanislav Rassalin), invocând neuitarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea
bătută a gâlcevii” pe care, vai, ne înghesuim. Cel „vândut” fraţilor, devenit – vorba
lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, afla în zicerea aforistică
un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi
ura care nu oboseşte. Invitându-ne, compensator, „prin iarba verde de-acasă /
Cu lanţul de rouă la glezne” fără a uita de bătăliile pe care le-a purtat, înfrângân-
du-şi, prin verbul polemic fulgerat, blândeţea şi fragilitatea. Aparent monocordă
(judecată lăţită de răuvoitori peste toată opera), lirica sa confirmă „frica de cu-
vânt” care îl încearcă pe Vieru, indiscutabil, un poet uriaş. Un poet care – spunea
inspirat N. Dabija – este chiar un destin. Trecerea sa în veşnicie se leagă, deloc
întâmplător, de numele lui Eminescu. Dispariţia lui mă obligă să mă grăbesc cu
promisa antologie Poeţi din Basarabia. Care, fireşte, îi va fi dedicată...
P. S. Ivit într-o „casă văduvă şi tristă / De la margine de Prut”, cântând „crinii
latiniei”, Grigore Vieru a devenit figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un
teribil impact, riscă anonimizarea, intrând în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea
dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice, vădind o suferitoare dualitate,
cum observa recent, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte, o
poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate
arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul lupte-
lor pe care acest „herald la românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios,
cerând ocrotire, le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul
Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atât
de frumos” (Alex. Ştefănescu), a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar
şi „terorist”. Dar mai presus de toate este un uriaş poet, noi având obligaţia de a-l
descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Mârşăvia de a-i ignora poezia nu poate
fi iertată. Expediat sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbând
mefienţa în grosolănie, în aceste clipe grele nu doar pentru basarabeni, ignorat
ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate.
Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a însemnat Grigore Vieru
pentru noi toţi. Românitatea îi rămâne datoare.
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 27

Mircea Radu un firicel de om,

iacoban Grigore Vieru

1. Poate ordinea nu-i chiar aceasta, dar, desigur, n-avem

cum să nu trecem la loc de cinste între temeiurile pre-
ţuirii şi popularităţii lui Grigore întoarcerea către ade-
văratele izvoare ale neamului şi repunerea în drepturi a
limbii strămoşeşti. I-am publicat, în 1978, prima carte
în România (Steaua de vineri, adevărată apariţie-hotar,
fiind cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor ba-
sarabean) şi-mi amintesc câtă bucurie îi lumina chipul
când şi-a văzut poemele tipărite cu alfabetul români-
lor. Popularitatea şi-a datorat-o, desigur, şi faptului că,
într-o perioadă de contrafaceri în poezie, a venit cu o
remarcabilă încărcătură de sinceritate, fior, simplitate şi
adevăr. A fost (şi a rămas) un bun, cinstit, original şi
profund poet român.
2. Cum bine se ştie, cititorii l-au validat de la bun început,
dar critica a fost şi a rămas împărţită. Două dintre cele mai
autorizate voci ale criticii momentului îl văd complet dife-
rit. Alex Ştefănescu îl consideră „unul dintre cei mai sen-
sibili poeţi din câţi au scris în limba română”, în vreme ce
N. Manolescu îl vede „total depăşit”, încadrându-l printre
„basarabenii defazaţi”.
3. În eterna şi fascinanta Românie, Grigore a fost copios
contestat şi rănit sufleteşte în virtutea unor mărunte consi-
derente conjuncturale, drapate în exigenţe artistice. Poezia
lui o fi inegală, dar e poezie. Adevărată poezie. La moarte,
mă tem că l-au copleşit cu onoruri mulţi dintre cei care
numai dragoste şi stimă nu i-au purtat. Parcă anticipând,
scria într-un aforism: „Dacă ar fi în stare, mortul din coş-
ciug s-ar şterge de sărutul multora”.
4. Slujind adevărul, un firicel de om, năpăstuit de două
infarcte, deranja mai mult decât o putea face biata putere
diplomatico-militară a Bucureştiului, decât recursurile la
istorie, decât pragmatismul oricăror comparaţii privind
niveluri, evoluţii şi perspective. Şi a avut mare drepta-
28 Limba ROMÂNĂ
te spunând că „Un mort plâns de mulţime încă poate schimba ceva în lumea
asta”.
5. Grigore a fost unul dintre cei mai mari apărători ai limbii române, cronic agre-
sată şi dincoace de Prut, dar mai ales dincolo, unde i se contestă până şi numele.
Formulările sale aforistice sunt întru totul memorabile: „Două lucruri am întâl-
nit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt – Biblia şi Limba Română”. La
întrebarea Dumneavoastră nu poate exista decât un singur răspuns: a servit-o
exemplar.

Cu Eugen Doga şi Mircea Radu Iacoban la Bojdeuca lui Creangă din Iaşi. 1988
 poe tul, graiul, patria 29

Traian T. Grigore Vieru – un spirit

coşovei care a aprins cuvintele
neamului românesc

1. Printre calităţile scrisului lui Grigore Vieru sunt unitatea

stilistică, de vorbire, dublată de o mare iubire pentru limba
care ne uneşte, un simţământ ce se revendică de la emines-
ciana simţire românească şi un acut sentiment al valorilor
naţionale pe care niciun Prut nu-l poate şterge. Grigore
Vieru este o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii
de unitate naţională sub egida limbii române.
Principala virtute a poetului este iubirea faţă de limba ro-
mână înţeleasă ca un respect de sine. Practic, două esenţe
s-au întrupat într-o metaforă.
2. Poezia lui Grigore Vieru este în consonanţă şi cu poezia
unei Europe ce se dedică multiculturalităţii, şi cu păstrarea
zestrei culturale autohtone. Versurile lui sunt un altar pe
care poetul se dăruieşte întru armonie, sunt un sanctuar
al sacrificiului. Din acest spirit al dăruirii de sine, Grigore
Vieru devine un simbol al credinţei în metafora existenţi-
ală a unui popor român ce nu poate fi dezbinat. Poemele
sale continuă un program literar ce se doreşte un imn al
uniunii de suflet şi simţire. Literatura română a vibrat la
versurile acestui poet mult prea român. Dramatismul, or-
ganicitatea versurilor vierene sunt semnul unui înalt patri-
otism liric pe care, din păcate, abia acum îl receptăm în tot
tragismul lor.
3. Poemele lui Grigore Vieru se situează deasupra acelor
voci care nu fac faţă creaţiei lui. Justificările (dacă pot exis-
ta justificări) ţin de o interpretare limitată a unei opere
care a depăşit cu mult graniţele aparenţelor.
4. Poezia lui Grigore Vieru nu este un nod gordian, ci
semnul redefinirii unui adevăr privind identitatea şi uni-
tatea noastră etnolingvistică. Unitar în discursul său po-
etic, Grigore Vieru a reconstituit şi a redefinit o frăţie de
sânge şi una de cuvinte. Opera lui este semnul unei mari
contribuţii la reunificarea mentalităţii creative, spirituale,
pe care alţii au dorit să o destrame. Când vorbim despre
30 Limba ROMÂNĂ
multiculturalism, trebuie să recunoaştem forţa de impact a poeziei lui Gr. Vieru
şi pe plan european, semn că Prutul nu are graniţe numai cu România, dar şi cu
Sena, şi cu Tamisa.
5. Discursul, deopotrivă liric şi publicistic al lui Grigore Vieru, nu s-a diferenţi-
at – niciodată – de activitatea socială a unui creator îngrijorat de tentativele de
disipare a conştiinţei naţionale. Opera lui este expresia unui spirit incendiar, care
a aprins cuvinte pentru a lumina Limba Română şi Neamul Românesc.

Poetul în ziua de 14 februarie 2005

 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 31

Andrei grigore vieru

strâmbeanu place tuturor celor
care-l iubesc pe eminescu

1. Prima calitate a poetului Grigore Vieru era talentul mani-

festat nu doar în scrisu-i, ci şi în toate faptele sale. Dumne-
zeu l-a înzestrat cu un excepţional har poetic, cu bunătate,
cu lumină, cu duioşie, cu compasiune, cu o inimă de copil.
De altfel, Vieru se mira copilăreşte de anii care se adunau în
paşaportul său. Mereu se plângea de răutatea unor oameni
apropiaţi şi mai puţin apropiaţi, care îi produceau dureri su-
fleteşti şi fizice, dar niciodată nu l-am auzit plângându-se
din cauza vârstei. Cei care au lovit în el, doborându-l până la
urmă, au săvârşit marele păcat de a fi ucis, de fapt, un copil.
2. Nu a existat şi, cu siguranţă, nu vor exista oameni, în
deosebi scriitori, care să placă tuturor. Numai dictatorii
„plac” tuturor, fiindcă nu plac nimănui.
Nici chiar Eminescu, cel care, în opinia mea, nu are egal în
toată literatura universală, nu place la toţi.
Vieru nu place, de regulă, acelora cărora nu le place Emi-
nescu. Şi place tuturor celor care îl iubesc pe Eminescu.
Vieru place tuturor copiilor din lume. Place tuturor citito-
rilor de sex feminin. Duioşia cu care era înzestrat, prezen-
ţa lui Dumnezeu, a zilei de Duminică, a bisericii, a mamei,
a iubitei, a albinei, a florilor în cele mai multe din poeziile
sale cuceresc sufletul femeiesc.
3. Poate, cu siguranţă. Azi, în veacul postmodernismului,
normal e să fii anormal în literatură. E „normal” să faci uz
de cuvinte obscene, despre subiecte obscene, despre vece-
uri, să înjuri patria, să scrii într-un mod nepermis despre
mama, să scrii despre sexul muştelor, sexul metalelor etc.
Lev Tolstoi râdea de asemenea literatori, spunând că ade-
văraţii scriitori sunt tradiţionaliştii  – dar profunzi şi cu
moralitate.
Grigore Vieru corespunde în totalitate concepţiilor lui Tolstoi.
Avea ce spune lumii şi ştia cum s-o facă, fără a adera la trăsni-
tele curente moderniste, pentru a deveni cât mai popular.
32 Limba ROMÂNĂ

Cu elevii Şcolii Tânărului Filolog de la Casa Limbii Române. 16 mai 2003

Reticenţa faţă de el vine, mai cu seamă, din partea unor filologi obosiţi de cău-
tările zadarnice ale inspiraţiei „în călimara cu cerneală”, vorba lui A. P. Cehov.
Condeiul lui Vieru era însăşi viaţa pe care o iubea, o vedea, o auzea cu inima ca
nimeni altul. Cei care manifestă reticenţă faţă de creaţia lui au o inimă lipsită de
auz. Cum poate să le placă surzilor muzica?
4. Această întrebare ar putea fi obiectul unui amplu studiu, în general. A răspun-
de: „Contribuţia lui Grigore Vieru a fost enormă” înseamnă a te eschiva de la un
răspuns amplu şi profund.
Eu nu cunosc altă persoană în literatura română de azi care să fi suferit mai sin-
cer, mai mult pentru adevărul privind identitatea şi unitatea noastră etnolingvis-
tică. Asta, poate, şi pentru faptul că era reprezentantul românilor din „Basarabia
orfană”. Scuzaţi că mă citez. În problema pe care o puneţi mai sus, Vieru din nou
se apropie de Eminescu ca nici un alt poet român din toate timpurile.
5. Din nou o întrebare, de fapt, o temă pentru un studiu aparte. Răspunsul corect,
pe scurt, ar fi următorul: Grigore Vieru, toată viaţa lui, a fost un ostaş din linia
întâi, care trăgea în duşmani cu excepţionalele sale poezii pentru copii, poezii
închinate mamei, femeii iubite, cu cântece patriotice, cu maxime etc.
Poetul Grigore Vieru a murit la datorie, cu cartea lui Eminescu în mână, aşa cum
jurase încă în tinereţe: „Stinge mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale...”.
Odată cu moartea lui dispare dintre noi un mare poet, un mare român.
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 33

Petru Grigore Vieru

ursache sau
Limba română

1. Când rosteşti numele lui Grigore Vieru înţelegi Limba

Română. Poetul de la Pererita – Hotin este chiar limba ro-
mână, a lui Eminescu, a lui Blaga, a lui Vasile Voiculescu,
a lui Ion Pillat, Aron Cotruş, Nichita Stănescu, Cezar Ivă-
nescu..., mari eroi şi martiri ai scrisului. Este limba vechi-
lor cazanii, „Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor,
ţăranii”. Iubitorii de poezie şi de adevăr, vreau să spun cri-
ticii literari autentici, au surprins cu interes intonaţii blagi-
ene la autorul volumului Acum şi în veac, cuvinte cumpă-
nite ca „pe Argeş în jos”, vorbe piezişe în chip de sudalmă
argheziană, litanii de schit monahicesc, mirozne de câmp
şi de grădină; într-un cuvânt, imaginarul şi tezaurul sufle-
tesc, aşa cum s-au plăsmuit, cu voia Domnului, din vechi
timpuri şi s-au aşezat gospodăreşte pe întinderile ondulate
ale ţării, deal – vale.
Nu era nevoie ca poetul s-o facă pe rândaşul la stâna lui
Blaga, a lui Mateevici, Crainic, Pillat. El a fost ales cu pre-
destinare de stăpâna noastră a tuturor, Limba Română, ca
şi ceilalţi luceferi, curteni şi slujitori, uniţi deopotrivă şi
înălţaţi prin „Ce-ţi doresc eu ţie...”. Ea i-a dat şi le-a dat de
toate: şi cerul cu stelele, şi câmpul cu florile, şi dorul cu
jalea, ca să capete înţeles treimic logosul mamă – limbă –
ţară, esenţial şi director în fiinţa poetului Grigore Vieru.
2. Las mai bine istoria să vorbească aici, să ne spună nouă,
martori ai timpurilor nefericite, dar mai ales tinerei genera-
ţii, în mare parte neştiutoare, cum am fost sfârtecaţi în trup
şi în suflet, cum ne-a fost ruptă ţara în două, cu sălbăticie,
ne-au înstrăinat şi ne-au păgânizat limba, ne-au deportat
părinţii şi fraţii ca să nu mai ştim unii de alţii. Grigore Vieru,
adânc afectat şi înlăcrimat, cu amintirea amară care neştear-
să rămâne, Acum şi în veac, a plâns adesea pe aceste ruine.
Nu şi-a pierdut speranţa şi nici nu trebuia. E bine să recep-
tăm această încredere ca pe un testament întăritor.
Aici mă limitez să evoc doar două experienţe proprii. „Ar-
derea malurilor” a însemnat pentru noi toţi o adevărată
34 Limba ROMÂNĂ
redeşteptare. Cred că aşa se produc fenomenele sufleteşti ale revelaţiei divine des-
pre care ne învaţă sfinţii părinţi: cutremurător şi radical. Viaţa noastră întreagă
se mutase în Basarabia şi în Bucovina. Eram „acolo” şi ei „aici”. Limba română
redevenise „stăpână la ea acasă”. Când l-am văzut prima dată şi în acest context
de înviere pe Grigore Vieru, mi s-a părut un mesager ales care venea de „depar-
te”, ca în vechile şi marile religii. Auzisem multe despre el, intrase în legendă şi
ne vorbea într-o limbă sfântă. Îl simţeam ca pe un frate. Era mâna mea dreaptă.
Căci cu mâna mea dreaptă, şi fără s-o ştiu, parcă, făcuse sfânta cruce până atunci,
în aşteptare şi cu speranţă, cu mâna mea dreaptă, parcă, scrisese minunatele lui
versuri despre suferinţele noastre ale tuturor.
Şi pot să mai spun că, după decembrie 1989, de îndată ce am primit conducere de
doctorate (la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”), una dintre primele
teze a fost consacrată poetului Grigore Vieru, mai precis: Cuvântul ca instrument
al magicului în poezia lui Lucian Blaga şi Grigore Vieru. Cercetarea a întreprins-o
profesoara de la Liceul „Mircea Eliade” din Chişinău Veronica Postolache.
3. Poate fi explicată „reticenţa”, altfel spus, campania unor aşa-zişi condeieri îm-
potriva operei şi activităţii civice desfăşurate de Grigore Vieru în decursul întregii
sale existenţe; dar nu şi „înţeleasă”, cu atât mai puţin „justificată”. Înainte de „ar-
derea malurilor” comanda bolşeo-comunistă, venită prin ţeavă de tun direct de
la Moscova, era ca Basarabia şi Bucovina să fie pustiite de orice semn de existenţă
românească. Astăzi, împotriva aşteptărilor, răul încă mai apasă destul de puter-
nic. Avem nevoie de stimulul benefic al unei raze de colindă ca să ne învrednicim
de necesara şi vitala înseninare până la capăt. Din păcate, unele rafale satanice se
simt şi prin părţile dâmboviţene, unde şi-a găsit sălaş o anume sămânţă de ideo-
logie dementă, spre paguba întregii românităţi „De la Nistru pân’ la Tisa”.
4. Grigore Vieru este cel mai mare poet al Basarabiei din toate timpurile. Asta
pentru că aparţine, în totalitate, ca şi marii înaintaşi citaţi, Limbii Române. El
nu şi-a câştigat un loc privilegiat în tezaurul cultural doar pentru că a pus în
circulaţie termeni lingvistici, ca să dea relief şi pitoresc unei zone geografice. Este
şi aceasta o posibilă cale. Dar Vieru a ales alta, mai grea, care aparţine numai
artei majore: a reuşit să resensibilizeze cuvintele de bază ale românei, acelea care
vin de la Dumnezeu şi de la neam. Aşa înţeleg adevărata creaţie. Inventarul de
termeni, de circulaţie incertă, nu are nicio şansă, de durată, în planul valorilor
estetice destinate să înfrunte rigorile timpului.
5. Grigore Vieru a fost un luptător desăvârşit, până la sacrificiul de sine. S-a re-
marcat în mai multe rânduri această trăsătură a lui, caracterologică şi eroică. În-
tr-adevăr, puţini dintre marii noştri iubitori şi creatori de spiritualitate îi stau
alături. Dumnezeul lui a fost cuvântul, pe care l-a slujit (apărat) şi ca ostaş, şi ca
voievod. Dar mai ales, fără orgoliu, cu modestie şi cu har: „Eu îmi apăr sărăcia şi
nevoile, şi neamul”. Punctum. Cine îşi alege drept călăuză un asemenea vers năz-
drăvan sfârşeşte îmbogăţit. Sigur ne-a îmbogăţit pe noi, cei care-l urmăm!
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 35

Cornel grigore Vieru

ungureanu şi regăsirea rădăcinilor

1. În primul rând, e vorba de recucerirea unui dialog ele-

mentar cu lumea şi cu poezia. Nimeni nu a creat priză la
valorile matriciale ca Grigore Vieru. El regăseşte universul
rural, patria într-un timp în care literaţii se detaşează de ea.
El regăseşte litera limbii române, alfabetul latin sub sem-
nul renaşterii. Cultura română avea această şansă, aşa cum
o avea şi la 1859. La 150 de ani de la prima Unire, ar trebui
să vorbim un pic despre aceasta. În 1859, literatura româ-
nă abia se dezlipise de literele slavone şi mai înota, încă,
în alfabetul de tranziţie. Ceea ce s-a scris în limba română
pentru celebrarea Unirii nu era doar un triumf naţional,
era şi un triumf al limbii române, al scrisului românesc. Ne
vedeam prin alte litere, litere care ne aşezau într-o anume
istorie. Succesul lui Vieru vine, ca şi al lui Mureşanu sau
al lui Alecsandri, din faptul că are alt discurs istoric. El nu
mai vine dintr-o colonie şi dintr-o subordonare, el trăieşte
regăsirea rădăcinilor.
Mi-e greu să vorbesc de „imensa popularitate” a lui Vieru
în Basarabia, dar pot să-mi imaginez că scriitorul patro-
nează o renaştere naţională asediată, ca şi în 1859, ca şi în
1918, de neşanse. Popularitatea lui se explică şi prin dialo-
gul simplu cu cei care credeau în renaştere.
2. Poate că întrebarea ar trebui pusă un pic altfel – poate
că ar fi cazul să ne întrebăm cum este receptată litera-
tura / poezia în spaţiul limbii române. Sau cum este re-
ceptată poezia în aceste vremi în care imaginea confiscă
expresivitatea cuvântului. Îmi place să citez o frază a lui
Mihai Cimpoi: „De la ora debutului... viaţa literară şi pu-
blică a Chişinăului şi a satelor moldovene a fost animată
de poetul cu înfăţişare isusiacă...”. Faţa  / figura sa, scrie
Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române
din Basarabia, ar exprima chiar destinul Basarabiei. Era
un semn. Poetul profet venea la timp, vorbirea lui se îm-
plinea prin imaginea sa. Fragilitatea, buna-cuviinţă, pro-
tocolul dialogului veneau dintr-o tradiţie a rostirii poeti-
ce. Preluată de extraordinari cântăreţi, poezia lui Grigore
36 Limba ROMÂNĂ
Vieru s-a împlinit şi în acest mod a căpătat încă o şansă. O nouă profunzime – a
cântecului.
3. Dacă cele de sus nu ajung (chiar dacă le integrăm frumos într-un discurs des-
pre desacralizare, internaţionalizare, deteritorializare, dematerializare), ar trebui
să adaug o observaţie a lui Mircea A. Diaconu, pe care am preluat-o în studiile
mele. După 1918, scria Diaconu, Bucureştii nu au privit spre Cernăuţi sau Chi-
şinău (eu adaugam: Cluj, Timişoara, Sibiu), ci spre Paris sau, eventual, Londra.
După 1989, privirile au început să fie aţintite nu doar spre Paris şi Londra, ci şi
(poate: mai ales) spre New York. În câteva rânduri am vorbit despre arta autodis-
trugerii la români. Ar trebui să scriem că printre trăsăturile naţiei noastre ar fi şi
vocaţia autodistrugerii. Evenimentele desfăşurate după miracolul de la 1 decem-
brie 1918 demonstrează că, în fiecare deceniu, cele mai expresive momente au
fost ale autodistrugerii. Reticenţele unora (despre care voi încerca să scriu când
vom depăşi acest timp al doliului) ţin de voluptăţile autodistrugerii.
4. Este a unui luptător de formulă veche, care uneşte, în trecerea sa prin lume,
Cartea (sfântă, nu-i aşa) cu Sabia.
5. Aci l-aş cita pe larg pe eminentul critic literar Alex. Ştefănescu. Şi aş transcrie
multe pagini din marii cărturari ai Şcolii Ardelene. Deocamdată, aş avea nevoie
de un moment de reculegere.
Ianuarie 2009

Grigore Vieru la Vatra Dornei cu artistul plastic Ion Irimescu (dreapta)

 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 37

Cristinel un Orfeu
munteanu al limbii române

1. Cred că una dintre cele mai bune caracterizări ale operei

poetice a lui Grigore Vieru a fost făcută de Eugen Simion
într-o secţiune concisă, dar grăitor intitulată Un poet cu
lira-n lacrimi1. Criticul român surprinde o parte din cali-
tăţile ce i-au asigurat prestigiul în rândul cititorilor basa-
rabeni. Mutatis mutandis, Vieru reprezintă pentru spaţiul
său ceea ce a reprezentat Goga pentru Transilvania de la
începutul secolului trecut, devenind de mulţi ani „un sim-
bol al încercării de renaştere spirituală şi naţională în Ba-
sarabia postbelică”. În acest sens, „sub presiunea circum-
stanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi
asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în
condiţii normale, lirismul pur îl evită”. Ca atare, Vieru (dar
şi cei din generaţia sa) cultivă teme tradiţionale şi recur-
ge la „formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă
la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafina-
mentele poeziei moderne”. El cuprinde într-o lacrimă o
mirifică ţară imaginară, având ca elemente satul, izvorul,
dealul, piatra, pelinul, busuiocul ş.a. – o patrie având în
centru permanentul şi complexul simbol al mamei şi cul-
tul neclintit al lui Eminescu. Dar Grigore Vieru nu este nu-
mai un poet al „pătimirii” basarabene. Opera sa prezintă şi
trăsături moderne, nu doar tradiţionale, iar poezia trans-
cende adesea naţionalul, ceea ce-i conferă universalitate ca
mod de a fi. Se cunoaşte, de asemenea, faptul că a scris ex-
celente versuri / cântece pentru copii, care – după modelul
lui Arghezi – au şi rol educativ. Şi-a încercat talentul şi în
scrierile cu caracter moralistic, scoţând la iveală nişte iz-
butite „poeme din bătrâni” – adevărate pilule meditative.
2-3. În ceea ce priveşte receptarea lui Vieru în întreg spaţiul
limbii române, constat existenţa a două atitudini. Una este
de preţuire a poetului şi a operei sale. Cealaltă este de negare
(chiar „dis-preţuire” / desconsiderare uneori) a valorii lui.
În prima direcţie se încadrează condeie prestigioase de cri-
tici precum Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Mihai Cim-
poi, Ion Simuţ (cel din urmă, ce-i drept, mai puţin entu-
38 Limba ROMÂNĂ
ziast, dar echilibrat), Victor Crăciun ş.a. sau de poeţi ca Nichita Stănescu, Ioan
Alexandru ş.a. Pentru aceştia Vieru constituie un talent incontestabil2.
În critica literară, reprezentativ pentru cea de-a doua direcţie este Nicolae Mano-
lescu, care, după ce îl cataloghează pe Grigore Vieru drept un „autor de dicţionar”3,
găseşte cu cale să declare doar atât în a sa Istorie critică a literaturii, recent apăru-
tă: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo
Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi (majoritatea). Locul lor
într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie”4. Necruţă-
tori cu poetul s-au dovedit a fi, în general, stihuitorii basarabeni mai tineri şi mai
[post]modernişti – al căror naţionalism s-a subţiat în forme poetice subtile – şi
care l-au judecat / îl judecă pe Vieru nu întotdeauna după criterii estetice.
Se afirmă că gusturile (inclusiv literare) nu se discută... Însă bănuiesc că des-
considerarea lui Vieru pleacă şi dintr-o insuficienţă a detractorilor de a înţelege
un anumit tip de poezie. Nu-l poţi pricepe şi preţui pe Vieru dacă, de pildă, îl
desconsideri pe Eminescu şi preţuieşti, mai ales, aşa-zisa „artă” postmodernistă.
Or, Nicolae Manolescu dovedeşte această lipsă de înţelegere: a scris un capitol
penibil (şi nu e doar părerea mea) despre Eminescu5, e un adept şi un susţinător
al poeţilor optzecişti. În principiu, preferinţa sa nu este condamnabilă, dar nu
pot să nu-mi amintesc că Mircea Cărtărescu s-a lansat, în studenţie, la cenaclul
lui Manolescu cu Poema chiuvetei, o parodie (răutăcioasă) la adresa Luceafărului
eminescian, şi că acelaşi Manolescu a colaborat6 (alături de Cărtărescu7 et alii
eiusdem farinae) la acel număr de tristă amintire din „Dilema”, dedicat „aniversă-
rii” lui Eminescu în anul de graţie 1998.
Cred că nu mai este cazul să demonstrez că numele amintite în prima direcţie îl
apreciază cum se cuvine pe Eminescu, eforturile lor de interpretare şi de valori-
ficare a creaţiei marelui poet fiind constructive, şi nu distructive. Aş putea trage
concluzia, aşadar, că o cale de acces la poezia lui Vieru o reprezintă chiar Eminescu.
El desparte apele. Nu-ţi place Eminescu, nu are cum să-ţi placă nici Vieru.
Se ştie că la răspândirea notorietăţii unui scriitor contribuie şi faptul de a fi stu-
diat de către elevi. A fi sau a nu fi inclus într-un manual ori într-o programă
poate constitui o problemă. Ce ar fi de spus şi despre prezenţa lui Grigore Vieru
în manualele româneşti de limba şi literatura română pentru liceu? Ei bine, în
perioada în care mi-am făcut studiile liceale (1993-1997) exista „manualul unic”
pentru această disciplină. Aşa se făcea că elevii de clasa a XII-a aveau ocazia să
ia contact, datorită manualului respectiv8, cu poezia lui Vieru, care figura acolo
(într-o secţiune intitulată Alţi reprezentanţi ai poeziei contemporane, alături de
Emil Botta, Geo Dumitrescu, Şt. Augustin Doinaş, Ion Caraion, A.E. Baconski,
Leonid Dimov, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana) cu două poezii
comentate (Harpa şi Cămăşile) şi cu trei Poeme din bătrâni, grupajul fiind, evi-
dent, precedat de o schiţă biografică şi de caracterizare a [contextului] operei sale;
era cuprins, totodată, şi tulburătorul său Formular liric, în care se autodefinea
exemplar: „–Numele de familie şi prenumele? / – Eu. / – Anul de naştere? / – Cel
mai tânăr an: / când se iubeau / părinţii mei. / – Originea? / – Ar şi semăn / dealul
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 39
acel / din preajma codrilor. / Ştiu toate doinele. / – Profesiunea? / – Îmi iubesc
plaiul. [...]”.
Odată cu apariţia „manualelor alternative”, din păcate, Grigore Vieru nu a mai
stat în atenţia autorilor acestora, deşi acum posibilităţile ar fi putut fi mai mari9.
Au pătruns, în schimb, o serie de poeţi optzecişti...
Nu cunosc prea bine situaţia din Republica Moldova în ceea ce priveşte prezenţa
lui Vieru în manuale sau programe. Totuşi, căzându-mi în mână un manual de
liceu de aici, semnat de Constantin Şchiopu şi Marcela Vâlcu-Şchiopu, mi-a făcut
plăcere să descopăr că elementele de prozodie (versul clasic, ritmul, rima, strofa)
erau ilustrate cu poezia Legământ ([dedicată] lui Mihai Eminescu) de Grigore
Vieru; mai apoi, ca temă, li se cerea elevilor să raporteze mesajul poeziei abordate
la o strofă din poezia Eminescu a aceluiaşi poet; de asemenea, pe margini, se aflau
trei citate vierene despre Eminescu10. Mărturisesc că ştiu Legământul lui Vieru11
pe de rost; l-am descoperit prin studenţie, l-am îndrăgit şi îl recit elevilor mei de
liceu când le vorbesc despre Eminescu.
4-5. Ca publicist, Grigore Vieru a scris impresionante articole cu referire la adevă-
rul despre identitatea şi unitatea noastră etnolingvistică. Un exemplu: Limba româ-
nă – oaste naţională („Limba Română”, nr. 7-9/2007). El a fost (cum spunea undeva
Alex. Ştefănescu) „adevăratul ministru al culturii” din Republica Moldova.

Huşi. La a 60-a aniversare de la naşterea criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu

40 Limba ROMÂNĂ
Cât despre valoarea poeziei patriotice scrise de el, prefer să citez in extenso din-
tr-o prelegere aparţinându-i lui Eugeniu Coşeriu, care avea profunde cunoştinţe
de estetică (mai temeinice decât mulţi dintre cei care l-au judecat pe Vieru). Prac-
tic, este o replică (cronologic, anterioară) dată vorbelor lui Manolescu (v. supra):
„Despre moldoveni s-a spus că fac literatură, poezie patriotică, un fel de poezie
depăşită, că nu sunt destul de moderni şi că nu sunt cosmopoliţi, confundându-se,
între altele, cosmopolitismul cu universalitatea. Cu dreptate însă, intelectualii
moldoveni şi-au făcut datoria către poporul lor, către comunitatea lor şi s-a vădit
în ultimii ani că acolo au fost şi sunt conştiinţa naţiunii.
Aceşti poeţi au scris cu pasiune despre limbă, de exemplu, spunea cineva oda-
tă: «Cum poţi să iubeşti limba, cum poţi să faci dragoste cu o abstracţie?» – se
întreba chiar Croce. De remarcat însă că aici nu e vorba de o abstracţie. Este
vorba, în acest caz, de fiinţa însăşi a naţiunii de dincolo de Prut, care se arată, se
vădeşte în limbă. De aceea, fără îndoială, poeţii au cântat limba: fiindcă înţele-
geau să-şi cânte fiinţa proprie cântând limba [12 n.n. – C.M.]. Poezia nu e poezie
prin tema externă, ci este poezie prin universalitatea care se creează în poemul
individual. Această fiinţă a lor, a poeţilor, e şi fiinţa poporului românesc de
dincolo de Prut.
Cum s-ar putea pretinde ca aceşti poeţi să nu cânte poporul şi să nu arate că se gă-
sesc într-un moment agonic, în sensul etimologic, adică într-un moment de luptă
pe viaţă şi pe moarte? Şi dacă acesta este sentimentul care i-a dominat şi dacă au
universalizat acest sentiment, trebuie să-i preţuim, să înţelegem că aşa trebuie să
facă şi că au făcut bine cât şi cum au făcut”13.
Aş încheia tot cu câteva cuvinte coşeriene: „...nu trebuie să uităm că poetul este
poet în sens absolut şi că cine a scris o singură poezie perfectă este un poet la fel
de mare ca şi Dante, care a scris Divina comedie” (Universul din scoică). Or, după
părerea aceluiaşi savant, Vieru a scris unele poezii cu adevărat extraordinare14, cum
este şi cea intitulată Brâncuşi. Dar ultimul cuvânt trebuie să-l aibă Vieru. Am ales
prima strofă din textul Lucian Blaga, în care poetul încearcă să surprindă inefabilul:
„Numele-acest / are ceva în el / care sună nespus de frumos – / E ca şi cum / boabele
copiilor / semănându-ne de Anul Nou / s-ar lovi de trupul unei viori”.

note
1
Vezi Eugen Simion, Scriitori români de azi (ediţie de autor), vol. III, Editura David • Litera,
Bucureşti – Chişinău, 1998, p. 187-196.
2
Rămâne de văzut cum va fi tratat Grigore Vieru în Dicţionarul general al literaturii române,
elaborat de Academia Română. Până acum, în vol. IV (C/D), Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2004, s-a scris despre Nicolae Dabija (p. 549-550) şi despre Ion Druţă (p. 764-
766).
3
Într-un interviu, la întrebarea „Ce loc credeţi că ocupaţi în poezia noastră?”, Vieru, con-
ştient de valoarea sa, a răspuns: „Nu ştiu. Nu primul. Dar nici ultimul, care la noi nici nu
înseamnă un loc măcar” (Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni, Editura Univers,
Bucureşti, 1988, p. 339). Prin urmare, nu se vedea, cu toată modestia, un „autor de dicţio-
nar”.
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 41
4
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela
45, Piteşti, 2008, p. 1401.
5
De altfel, în Epilogul Istoriei sale, criticul mărturiseşte că Eminescu i-a dat cele mai multe
bătăi de cap, ţinându-l în loc multă vreme.
6
În fine, ţin de natura lui Manolescu – un cărturar remarcabil, de altminteri – asemenea
manifestări, întrucât este un spirit combativ, contestatar, căruia nu-i place să meargă pe cărări
bătătorite de alţii şi care dovedeşte îndrăzneală fie şi prin faptul că a făcut şi face critică de
întâmpinare, adică neaşteptând ca lucrurile să se decanteze, iar valorile să se cearnă. Ca atare,
apropierea sa de generaţia recentă de „creatori” (de postmoderniştii ce încearcă să spargă
canonul, să demitizeze, să fragmenteze etc.) nu miră.
7
Vârful aisbergului optzecist la noi, care, surprinzător (sau nu?), şi-a luat licenţa cu o lucrare
despre Eminescu, sub îndrumarea cunoscutei eminescologe Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
8
Nicolae I. Nicolae (coord.), Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a XII-a,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, f.a., p. 271-274. Aş adăuga amănuntul
că Eugen Simion a fost referent al acestui manual, în vremea când era şi preşedintele
Comisiei naţionale de limba şi literatura română; încadrarea lui Vieru, printre ceilalţi
poeţi români contemporani, în manual, respectă încadrarea sa din Scriitori români de
azi (ediţia citată). În acelaşi manual era tratat şi Ion Druţă cu romanul Povara bunătăţii
noastre.
9
Vezi, de pildă, Hadrian Soare, Gheorghe Soare, Limba şi literatura română. Clasa a XI-a.
Dramaturgia • Poezia. Îndrumător pentru manualele alternative, Editura Carminis, Piteşti,
2003, în care sunt inventariate toate textele poetice şi toţi poeţii din manualele alternative.
Grigore Vieru nu şi-a mai găsit locul în niciunul dintre cele peste zece (10) manuale alterna-
tive apărute în România.
10
Constantin Şchiopu, Marcela Vâlcu-Şchiopu, Limba şi literatura română. Manual pentru
clasa a X-a, liceu, Editura Litera Educaţional, 2004, p. 70-71.
11
Poetul şi-a ţinut legământul. Accidentul fatal a survenit când venea de la o aniversare a lui
Eminescu.
12
Cu referire la termenul „fiinţă” în legătură cu „limba / limbajul”, este de amintit modul în
care Coşeriu comentează celebra afirmaţie a lui Heidegger „Die Sprache ist das Haus des
Seins” (‘Limbajul este casa fiinţei’ / ‘El lenguaje es la casa del ser’): „...la frase puede e debe
admitirse si por «ser» se entiende la «esencia», el ser de las cosas, pues éste se da como tal
precisamente (y sólo) en el lenguaje. En cambio no puede admitirse si por «ser» se entiende la
unidad de ser y ente. En este sentido el ser sólo se da en las «cosas» como tales, pues sólo las
cosas mismas contienen al mismo tiempo su «esencia» (el ser tales y cuales) y, en cada caso, la
«ipsidad» del ente” (Eugenio Coseriu, El lenguaje y la comprensión de la existencia del hombre
actual, în Idem, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística (segunda
edición, revisada), Editorial Gredos, Madrid, 1991, p. 48.
13
Eugeniu Coşeriu, Deontologia culturii, în Idem, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supli-
ment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A.
Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 180.
14
Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică (interviuri), Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 25.

Bibliografie poetică selectivă

1. Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
2. *** Constelaţia lirei. Antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească (Cu un cuvânt înainte de
Ioan Alexandru), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989.

Februarie, 2009
42 Limba ROMÂNĂ

Diana poet plângând în slovă

vrabie

1. „Mii de nopţi nedormite. Am ajuns să mă uit la somn

ca la un străin. În urma zborului, dar şi a unei munci de
ocnaş, m-am ales cu acest volum pe care îl consider car-
tea vieţii mele. Cine ştie, poate din întreaga mea trudă se
va alege un poem sau un cântec. Dar nu a rămas oare în
literatura română Mateevici cu un singur poem?”, se între-
ba poetul Gr. Vieru, în Cartea vieţii mele, o impresionantă
„ars poetica” din volumul Taina care mă apără.
Aproape jumătate de secol creaţia celui „mai al nostru
poet” nu lipseşte din sufletele noastre, constituind expre-
sia unei sensibilităţi ieşite din comun. Trăind în universul
poeziei, maestrul se mişcă dezinvolt, cu multă inspiraţie,
reliefând parcă inepuizabilul potenţial al valorilor esenţia-
le. Poetul debuta când eu nici nu văzusem lumina zilei, de
aceea am avut dintotdeauna impresia că maestrul venea
din infinit şi îmbrăţişa veşnicia. Am crescut cu Albinuţa în
braţe, legănând rând pe rând mai apoi volumele Muzicuţe
(1958), La fereastra cu minuni (1959), Bună ziua, fulgilor!
(1960), Făt-Frumos, Curcubeul (1961), Mulţumim pen-
tru pace! (1963), Făguraşi (1963), Poezii de seama voastră
(1966), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970) ş.a. A
urmat, la o vârstă înscrisă între iluzii şi deziluzii, exaltări
şi decepţii, „hrana mai tare”: Numele tău (1968), Aproa-
pe (1974), Un verde ne vede (1976), Fiindcă iubesc (1980),
Taina care mă apară (1983), Cel care sunt (1987), Izvorul
şi clipa (1991), Curăţirea fântânii (1993), Văd şi mărturi-
sesc (1996), Strigat-am către Tine (1999), Acum şi în veac
(1997), Cartea vieţii mele (2002) etc. Într-o perioadă când
literatura română din Basarabia avea mai multe goluri de-
cât împliniri valorice, poetul a răspuns tuturor imperative-
lor, mitizând ceea ce este sacru şi demitizând profanul. A
sacralizat copilăria, refugiindu-se în ea şi transformând-o
în mit. A evocat maternitatea, chipul mamei rămânând
marca literară a creaţiei sale. A cântat dragostea cu fervoa-
re, căutând sensul înalt al trăirii erotice. Dând naştere poe-
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 43

Un autograf pentru colega noastră Diana Vrabie

ziei patriotice şi sociale, s-a contopit cu ea, devenind un simbol al luptei naţiona-
le din Basarabia postbelică. Etapele creaţiei sale corespund etapelor existenţiale,
întrucât Grigore Vieru şi-a trăit poezia la modul sincer, autentic, specific doar
marilor creatori. Renunţând la acrobaţiile stilistice golite de sens, căutând să dez-
văluie doar esenţa, poetul a reuşit să transmită acea emoţie vie, fragedă, creând o
poezie ce va rămâne peste veacuri.
2-3. Numele lui Grigore Vieru este cartea de vizită a tuturor basarabenilor, maes-
trul fiind omul care, cu toată fragilitatea sa, a luptat neîncetat să aducă Basarabia
aproape de matricea firească, a ţinut cu înverşunare să ieşim biruitori prin cul-
tură. Cu toate acestea, cum observa şi compozitorul Eugen Doga, „puţine lucruri
frumoase s-au spus”. Se pare că ne-am creat o tradiţie din a ne venera adevăratele
valori abia după trecerea lor în nefiinţă (oare să nu fi meritat poetul, în viaţă fiind,
Ordinul Naţional „Steaua României”, oare nu şi-a dovedit cu prisosinţă pasiunea
cu care slujea limba română şi poporul român?!). Mulţi l-au petrecut în ultimul
drum cu fast, străine rămânându-le însă idealurile poetului. În timpul vieţii sale,
poetul a fost ignorat, calomniat, târât prin tribunale, urmărit de securitate, acuzat
de toate aberaţiile posibile, inclusiv de spionaj şi terorism. Mulţi au preferat să-l
ignore în tăcere, alţii l-au tratat cu superioritate (de parcă peisajul literar ne-ar
propune nume de o relevanţă valorică mai pregnantă!), considerându-l un tradi-
ţionalist întârziat. Asemenea atitudini nu numai că nu pot fi înţelese, ele sunt pe
drept cuvânt condamnabile.
Ca să ne dăm seama cum este receptată opera lui Grigore Vieru dincolo de Prut,
e suficient să deschidem istoriile literare de anvergură. Celei mai recente, a lui
N. Manolescu, îi „scapă” numele poetului Vieru (altminteri lucrarea nu înregis-
44 Limba ROMÂNĂ
trează niciun nume de scri-
itor român din Basarabia).
Preşedintele Uniunii Scriito-
rilor din România a declarat
pentru MEDIAFAX că Gri-
gore Vieru a fost „un poet
notabil” atât pentru litera-
tura basarabeană, cât şi pen-
tru cea românească. Aceasta
este formula în care a fost
înghesuită întreaga creaţie a
unui scriitor care a dat naş-
tere unei poezii de calitate în
condiţii deloc prielnice. În
acelaşi context, Marius Chi-
vu, în „România literară”, din
2004, nr.  38, referindu-se la
decalajul artistic al operelor
literare existente între cele
două maluri ale Prutului,
cataloga versurile lui Grigo-
re Vieru şi ale Leonidei Lari
drept „idioate”, „chiar dacă poţi înţelege mecanismul de generare, funcţionalitatea
şi tipul de receptare naţionalist-festivist-patriotic al acestui lirism neopaşoptist,
într-o societate care încă trece prin constrângeri istorico-politice ce generează o
criza identitară la nivel naţional”. Până şi subtilul comentator de la „România li-
terară”, Alex. Ştefănescu, şi-a exprimat „malentendu”-ul, ca mai apoi să-i recu-
noască totuşi inerenta autoritate poetică: „O remarcabilă popularitate au versu-
rile închinate mamei. Nu este vorba de o exploatare comercială a unui sentiment
universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-au
scris vreodată în limba română pe această temă”. Competiţiile în denigrări, la noi,
se pare că sunt mai productive decât competiţiile în interpretări obiective, ana-
litice. Amintirea poetului nu trebuie umbrită însă de astfel de intervenţii, care,
din păcate, nu au fost puţine. Poetul a avut mai mulţi prieteni decât neprieteni,
mai mulţi cititori decât calomniatori. Dovada edificatoare o constituie rezonanţa
textelor sale la marele public. Despre creaţia poetului s-a scris mult şi se va scrie
şi mai mult. De la prima micromonografie Mirajul copilăriei (1968), semnată de
Mihai Cimpoi, până la cel mai recent demers monografic, Duminica Mare a lui
Grigore Vieru (2004), realizat de Theodor Codreanu. Nu ne rămâne decât să spe-
răm într-o receptare critică obiectivă a operei lui Gr. Vieru, dincolo de schemele
politice, programele şi prejudecăţile estetice.
4. În mod indiscutabil, Grigore Vieru va fi perceput peste veacuri nu numai ca
unul dintre poeţii cei mai valoroşi pentru literatura română din Basarabia, ci
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 45
şi ca un simbol al renaşterii naţionale, numele lui identificându-se cu reconsti-
tuirea identităţii noastre naţionale. A luptat cu intransigenţă şi fidelitate pentru
demnitate şi conştiinţă naţională. Marele lui vis nerealizat, unirea Basarabiei cu
România, a rămas testament urmaşilor. „Grigore Vieru a trăit întotdeauna cu Ba-
sarabia şi România în glasul versului său. Grigore Vieru a fost un poet al lacri-
milor, al luminii”, remarca Eugen Simion. În mod delicat, prin intermediul poe-
ziei, prin cuvânt, poetul a ţinut să ne comunice adevărul despre obârşia noastră,
despre adevărul ştiinţific şi istoric, neostenit reînnodând legătura dintre cultura
românească din Basarabia şi cea din Ţară. Devotat prin structura sa interioară
idealurilor naţionale, Grigore Vieru reprezintă, la modul exemplar, modelul de
consacrare şi de angajare totală.
5. Grigore Vieru a fost cea mai insistentă şi viguroasă voce basarabeană proromâ-
nească. Prin eseuri, prin activitatea sa socială, prin limba poeziilor sale, într-un
context extrem de confuz, el a dezvăluit adevăruri temeinic ascunse, revelând
faptul că pe ambele maluri ale Prutului se vorbeşte aceeaşi limbă, iar sevele se
nutresc din aceeaşi cultură. Plângând în slovă, a făcut mai mult decât alţii, care
au strigat de la tribune înalte discursuri patetice, trădându-şi ulterior idealurile
pentru o ciorbă de linte. Poet al Unirii, Vieru ne-a ajutat să ne regăsim Ţara, iar pe
cei din Ţară i-a îndemnat să ne înţeleagă şi să ne audă, să descopere prin spirit şi
poezie Basarabia uitată. Artist şi militant, poet de vocaţie, patriot fidel, explorator
neobosit al Limbii Române, Grigore Vieru şi-a câştigat un loc de cinste în me-
moria urmaşilor. Aşa cum observa academicianul Mihai Cimpoi, Grigore Vieru
a fost şi va rămâne „o personalitate unică, irepetabilă, o fiinţă întru poezie, întru
adevăr, întru limba română, întru dreptate”.
46 Limba ROMÂNĂ

Iulian unitate între cuvânt

filip şi sacrificiu

1. Dialogul, în debutul activităţii sale literare cu copiii,

care nu au niciun angajament să se întreţină cu cine nu-i
înţelege, cu cine nu poate comunica, i-a conferit poetu-
lui un camerton impecabil, de care nu s-a despărţit în
tot lungul său drum de mergător cu plinul, împărţitor
ştiutor cui şi de ce, şi ce împarte. Uneltele de comunicare
cu vieţile mititele i-au înlesnit accesul la motivul axial al
operei poetului – la maternitate. Poetul, luat de mână şi
de inimă de copil, a ajuns la maternitate, trecând crân-
gurile cereşti ale dragostei. Triunghiul lui Grigore Vieru
– copilul, mama, dragostea – i-au conferit operei sale
temeinicie şi consecvenţă, dar şi deschidere comuni-
cantă de maximă eficienţă: cui nu-i sunt familiare moti-
vele triunghiulare? În altă accepţie, poetul a înţeles să-şi
promoveze consecvent opera şi convingerile. Nici până
la Vieru, nici după el nu a existat alt poet să fie admis
şi pus la lucru atât de metodic în fiecare casă cu copii.
Albinuţa poetului nu mai are odihnă deja trei decenii,
iar după această zburătoare cu dulce pentru copii cărţile
lui Grigore Vieru pentru maturi se citesc mai altfel. Co-
laborarea metodică, multianuală, cu compozitorii, diri-
jorii de coruri, interpreţii de muzică bună a însănătoşit
cuvântul din scenă, de la microfon, de pe ecran. Grigore
Vieru şi-a pregătit marile adunări naţionale, unde a con-
tinuat să-şi promoveze convingerile, avându-şi adepţii,
susţinătorii de la lecţiile sale anterioare. Fericit destin
de creaţie, uluitoare unitate între cuvintele şi eforturile,
sacrificiile poetului!
2. Foarte diferit, dar este receptată: cu dragoste, cu entuzi-
asm, cu invidie, cu nedumerire, cu duşmănie – lumea-i di-
ferită, receptoarele diferite. Poetul le-a cunoscut pe toate.
A avut admiratori, cunoscători, prieteni de primă mărime.
A cunoscut şi ticăloşi de cea mai joasă speţă, dar hăţuiţi
(dirijaţi!) din cele mai înalte scaune ale puterii.
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 47

Paris, mai 1999

3. Se poate, dar e păcat de timp. Mai bine mai citim câteva poezii din cărţile lui
Vieru.
4. Cea mai concretă şi mai aplicată-implicată: prin poeziile şi cărţile sale, prin ne-
obositele, nenumăratele sale întâlniri, prin conferinţele, congresele şi adunările
sale naţionale, unde nu a mai obosit să slujească adevărul.
5. Măsurătoriul sigur al virtuţilor limbajului vierean rezidă în valenţele sale co-
municante, într-un plurilingvism neforţat, tors firesc din fondul nuclear al limbii
române, din cuvintele cuvenite mereu la început, fie că sorginte e folclorul (înce-
puturile noastre spirituale), fie Biblia, fie marii înaintaşi... O maximă ilustrati-
vă a atitudinii poetului faţă de miez şi ambalaj îi aparţine tot lui Grigore Vieru:
„Dragul meu, poezia dumitale nu este o poezie frumoasă – este o poezie frumos
îmbrăcată. Dezbrac-o şi te vei speria de goliciunea ei scheletică”. Grigore Vieru
nu a năzuit să uluiască lumea cu tot dinadinsul – s-a căznit să-şi ducă crucea. Şi
cum a dus-o!
48 Limba ROMÂNĂ

Vasile Grigore Vieru a fost

bahnaru (e trist a o zice!) un tribun
al spiritului românesc

1. În primul rând, popularitatea lui Grigore Vieru nu se

limitează la spaţiul redus dintre Nistru şi Prut, ci cuprinde
unele mult mai extinse, mai mari chiar decât România în
frontierele ei din prezent. Calitatea de căpătâi a scrisului
Măriei Sale a fost, fără exagerare, caracterul profund poe-
tic şi profund naţional românesc, sinceritatea şi (de ce nu?)
prospeţimea demersului ideatic al poeziei sale. Pentru a nu
fi logoreic şi pentru a nu consuma prea mult spaţiu, am să
aduc, în această ordine de idei, doar câteva exemple. Se ştie
prea bine că în perioada sovietică, în literatură mai ales,
era la modă tema păcii (deşi conducerea de vârf a statului
sovietic, ca şi cea rusească din prezent, era cea mai beli-
coasă în lume!). Atunci, când un pretins poet sovietic, Pe-
trea Cruceniuc, de altfel, om cu calităţi deosebite privind
protejarea şi promovarea spiritului românesc în Basarabia,
adică un mare om de omenie, versifica lugubru tema păcii:
„De ce ţin eu arma încărcată...”, Grigore Vieru venea cu
Cântecul bradului şi Cămăşile, poezii cu o tematică veche
cât lumea, dar de o sensibilitate estetică uluitoare (citez
din memorie): „Fă-mă, lume, ce m-ai face,  / Fă-mă cerc
la poloboace, / Fă-mă la hotare semn, / Numai nu picior
de lemn” sau „A fost război. / Ecoul lui / Şi-acum mai este
viu. / Cămăşi vechi, mai noi – / Amară amintire de la fiu. /
[...] De cum ajunge sâmbăta, / Le spală. [...] / Şi-atunci, /
Băiatul ei, cel drag băiat, / Cu ce se-mbracă, bunul, / Dacă
vine?”. Tot în acest context, aş vrea să reamintesc una din-
tre ultimele participări ale lui Grigore Vieru la emisiunile
TV moderate de Nina Bolboceanu, în care poetul se re-
ferea la cântecele noastre despre mamă şi la faptul că în
niciunul dintre ele nu este evocat tata. Vrând să umple un
gol, el scrie cuvintele unui cântec dedicat tatei, îmbogăţind
astfel tematica poeziei româneşti cântate.
2. Nu cred că exagerez dacă declar că poezia lui Grigore Vi-
eru a fost receptată de la bun început ca fiind general româ-
nească, nu doar regională, basarabeană, cum caută unii s-o
categorisească. Dovadă în acest sens sunt ediţiile de până
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 49
la şi după 1980 apărute la Bucureşti în colecţia „Cele mai frumoase poezii” şi la
Iaşi (de această dată este vorba de Steaua de vineri). Mai mult, poezia lui Grigore
Vieru este cunoscută în egală măsură atât în aşa-zisa Republica Moldova, cât şi în
Ţară. Îmi amintesc de întâlnirile poetului cu admiratorii săi din Târgu-Mureş de
prin anii 1992-1994, unde, alături de copiii de grădiniţă şi de şcoală, erau prezenţi
oameni în vârstă, „cu pete albe-n plete”, care recitau pe dinafară poemele Domniei
Sale. Drept corolar al aprecierii serveşte propunerea candidaturii poetului pentru
Premiul Nobel pentru literatură şi (atenţie!) nu din partea Republicii Moldova, ci
din partea României. Însuşi poetul a avut chiar de la început conştiinţa de poet
român, căci nu în van a dedicat numeroase poezii lui Tudor Arghezi, Nichita Stă-
nescu, Marin Sorescu etc., în pofida faptului că cea mai mare parte de nume erau
notate numai cu iniţiale. Şi, ca să mă laud, amintesc că un poem-cântec poetul l-a
dedicat şi subsemnatului şi regret sincer că am ratat ocazia de a-i exprima profunda
mea gratitudine.
3. Reticenţa sau atitudinea inamică a unor pretinşi condeieri nu poate fi nici jus-
tificată, nici înţeleasă, ci doar explicată. Şi această explicaţie nu poate fi, în opinia
mea, decât una: ranchiuna, pofta nebună de lauri, de glorie. Îmi amintesc că, vreo
zece ani în urmă, unul dintre scriitori susţinea cu tărie „postmodernistă” că noi nu
putem intra în Europa cu „naţionalistul” Mihai Eminescu, cel care e depăşit şi nici
nu merită a fi amintit ca poet dintotdeauna şi pentru totdeauna al românilor. O
situaţie similară atestăm în cazul lui Grigore Vieru, care a fost şi este apreciat drept
unul dintre cei mai mari (dacă nu cel mai mare!) poet modern al românilor de
pretutindeni. De altfel, Grigore Vieru a întreţinut sincere relaţii amicale cu toţi scri-
itorii de autentică valoare artistică, atât basarabeni (Spiridon Vangheli, Dumitru
Matcovschi, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu etc., să mă ierte cei
nenominalizaţi!), cât şi „regăţeni”, adică din Ţară (Nichita Stănescu, Ioan Alexan-
dru, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Adrian Păunescu etc.), în timp ce ranchiunoşii
au avut şi au un cerc limitat de „amici” întru calomnierea scriitorilor valoroşi. E
vechi păcatul: scriitorii mari au fost şi sunt prieteni în intenţie şi în faptă, iar nescri-
itorii sau versificatorii nu pot avea prieteni adevăraţi, ci doar camarazi de ocazie în
săvârşirea faptelor lor murdare.
4. Nu cred că dispunem de o unitate precisă de măsură în acest sens. Aş putea răs-
punde doar cu un singur cuvânt: enormă, cu alte cuvinte, incomensurabilă! Poemele
şi cântecele Domniei Sale au fost şi rămân a fi stindardul şi cartea de căpătâi a năzu-
inţelor noastre naţionale. Mai mult decât atât, Grigore Vieru este tribunul de cea mai
mare valoare al spiritului românesc al Basarabiei ciopârţite de sovietici. Întru susţine-
rea celor afirmate voi aminti câteva momente din trecut. În primul rând, cu mare în-
târziere (am avut impresia că niciodată nu e târziu, dar efemeritatea existenţei noastre
terestre a infirmat această opinie) vreau să-i mulţumesc Măriei Sale, poetul, pentru
îngrijorarea ce a exprimat-o în paginile săptămânalului „Literatura şi Arta” faţă de
mine şi de amicul meu Constantin Tănase (în acea vreme noi nu aveam o instituţie
care ne-ar fi putut proteja), afirmând că Uniunea Scriitorilor îşi poate susţine şi apăra
colegii antrenaţi în „războiul” pentru alfabet latin şi limbă de stat, adresându-se
oamenilor de artă şi de literatură ca, în caz de necesitate, să ne acorde toată asistenţa.
Slavă Domnului că nu am avut nevoie de sprijin! Al doilea moment legat direct de
50 Limba ROMÂNĂ
Grigore Vieru – bărbat al neamului – ţine tot de perioada anilor ’90. În apreciatul
ziar sovietic „Литературная газета” a fost publicat un articol calomnios la adresa
oamenilor de artă şi de cultură din Republica Moldova care se pronunţau pentru re-
venirea la grafia latină, articolul fiind semnat de un oarecare D. Diakov (o fi fiind
identic sau doar omonim cu Dumitru Diacov din eşichierul politic basarabean
de orientare pro-comunistă sau pro-socialistă, în orice caz pro-rusă?). Leonida
Lari şi Grigore Vieru au redactat un articol, redus ca volum, în care se aduceau
probele de rigoare pentru revenirea la grafia latină şi erau combătute elucubra-
ţiile pseudoştiinţifice ale cvasilingvistului D. Diakov. Autorii acelui articol m-au
rugat să-l citesc, eventual să-l completez şi să-l traduc în rusă, urmând ca acesta
să fie semnat de toţi oamenii de credinţă din Chişinău. L-am rugat şi pe regre-
tatul Silviu Berejan să citească articolul în cauză şi să corecteze posibilele greşeli ale
limbii mele ruseşti. Spre regret, articolul nu a mai văzut lumina tiparului, probabil din
nedorinţa sau din dorinţa corespondentului special al revistei respective pentru Re-
publica Moldova, regretatul Gheorghe Malarciuc. Păcat! Era un articol de zile mari!
În fine, nu pot să nu-l invoc pe Vieru iubitor de viaţă şi de oameni, el fiind oaspete de
onoare la celebrarea căsătoriei fiului meu mai mare, Radu. Indiscutabil, tot ce a scris
şi a făcut Grigore Vieru a fost direcţionat spre reconstituirea şi redefinirea adevărului
privind identitatea şi unitatea noastră etnică şi lingvistică. Nu voi insista prea mult
asupra acestui moment, ci voi reaminti doar că poemele-cântece, scrise împreună cu
regretatul Ion Aldea-Teodorovici, au constituit ora astrală a poetului şi a cuplului Ion
şi Doina Aldea-Teodorovici, fiind totodată cele mai militante şi mai mobilizatoare
opere din perioada de trezire a basarabenilor „din somnul cel de moarte”. S-ar putea
spune multe despre Vieru tribunul, militantul pentru revenirea la matricea etnică a
basarabenilor, dar nu voi mai menţiona decât un singur fapt. Numele celor mai mulţi
oameni aşa-zişi politici vor trece în uitare veşnică, chiar dacă au ţinut sau nu seamă
de părerea poetului, în timp ce numele lui Grigore Vieru va rămâne în neuitare şi va
străluci mereu pe firmamentul cultural şi spiritual al neamului românesc.
5. Întrebarea Dumneavoastră mă face să-mi amintesc de un alt mare poet al poporu-
lui nostru, Nichita Stănescu, care, fiind întrebat câte limbi străine cunoaşte, a răspuns
că nu cunoaşte nicio limbă străină, limba română fiindu-i suficientă pentru a cunoaş-
te toate limbile şi culturile lumii. O situaţie similară atestăm şi în cazul lui Grigore
Vieru, care era în stare să cutreiere cele mai îndepărtate sate pentru a se întâlni cu
lumea, pentru a explica consângenilor săi adevărul despre limba şi despre identitatea
noastră naţională. Răsfoind presa periodică din preajma trecerii poetului în nefiinţă,
vom identifica numeroase articole consacrate aceloraşi probleme: poezia, limba şi
neamul. Nu cred să fie un alt român basarabean care să se fi dăruit totalmente inte-
reselor neamului fără să se dea în vânt după glorie deşartă materializată în tinichele
şi titluri onorifice. Pentru a reface icoana de mare român şi de mare poet român a
lui Grigore Vieru este necesar să fie adunate la un loc toate scrierile sale (poetice şi
publicistice, inclusiv luările de cuvânt cu diferite ocazii şi în diferite circumstanţe) şi
mărturiile celor care l-au cunoscut, l-au iubit sau l-au contestat. Am toată certitudi-
nea că Grigore Vieru va rămâne pentru totdeauna în panteonul cultural, spiritual,
fără să mai amintesc de cel literar, al românilor din tot mapamondul.
 POE TUL, GRAIUL, PATRIA 51

Vitalie eternă va fi poezia

răileanu

1. Nu ştiu care poet (fie postmodernist, fie optzecist,

nouăzecist etc.) ar putea astăzi să ţină cu respiraţia tăiată
trei-patru ore un teatru plin, cu bilete cumpărate de bună
voie, prin rostirea Poeziei, ce caută să împlinească marile
dureri şi bucurii, aspiraţiile sufletului românesc, sondând
adâncimile adevăraţilor oameni ai acestui pământ. Dacă
din poezia de astăzi va rămâne ceva, sunt convins că va fi
legat de volumele lui Grigore Vieru ce vestesc anume dra-
gostea faţă de mamă, patrie, credinţa în logosul întrupat
în istorie.
Este ceea ce rămâne peste veacuri. Eternă va fi şi poezia
adevărată scrisă de Grigore Vieru. Aşa cred.
2. Pentru Grigore Vieru, poezia nu a fost şi nu este rodul
unor elemente răzleţe de imaginar, a unei atitudini spiritu-
ale parţiale. Ea este o manifestare integrală şi integratoare.
Purcede din fiinţa şi existenţa neamului nostru ca o măr-
turie sau o expresie a „totalităţii” unei viziuni antropologi-
ce, cuprinzând, la rândul ei, un totum universal-uman.
Opera literară a lui Grigore Vieru in statu nascendi e re-
ceptată, ca atare, în tot arealul românesc sub specia cores-
pondenţelor actului poetic cu alte experienţe ce aparţin
unor sfere axiologice corelate. Din asemenea interferenţe
ale actului poetic se deduce specificitatea poeziei ca artă a
cuvântului.
3. S-a vorbit destul, în diferite articole şi interviuri, în vo-
lume aparte, despre capul de afiş al generaţiei actuale de
scriitori, dar poetul Grigore Vieru le-a dat acestora ore de
meditaţie.
Prima: lecţia de sinceritate!
Omul nu poate fi desprins de contextul în care apare, el
e o fiinţă contemplatoare, educată..., reprezentând, de pe
o anumită treaptă, conştiinţa timpului său şi perspectiva
viitorului. Respingând bravada nemotivată a acestor
52 Limba ROMÂNĂ

Cu Valeriu Matei, Ana Bantoş, Alexandru Bantoş şi Andrei Eşanu

la Zilele presei din Chişinău

„...işti”, Grigore Vieru a lansat avertizări în direcţia unor aspecte pe care mulţi le
vedeau în roz. Poate că tocmai acest fapt l-a costat atât de mult în planul vieţii. De
observat, apoi, că o bună parte din aceşti vociferanţi şi-au „întârziat” apariţiile...,
deoarece au venit doar cu manifestări golite de talent (Croce le-a catalogat ca
fiind ale „asianismului”).
4. Grigore Vieru procedează prin creaţia sa la fundamentarea identităţii şi unită-
ţii noastre etnolingvistice, având argumentul forte cel al simţului artistic, analog
cu acel „bon sens” prin care Descartes îşi legitima demersurile raţiunii.
5. Cas Servien spunea: „Arta nu e decât unul din produsele cele mai evoluate ale
vieţii”. Tot astfel, dacă printr-o natură artistică înţelegem întreaga spiritualitate a
unui neam, Grigore Vieru prin creaţia sa ne-a oferit o deschidere superioară în
vederea cultivării „valorii umane” a limbii mai presus de orice emandaţie.
Preceptul lui Boileau, „ce qu’ on pense bien s’ exprime clairement...” (exprimi cu
claritate ceea ce înţelegi bine) nu vrea să spună altceva decât ceea ce reprezintă
lirica şi publicistica viereană.
 strigat-am către voi 53

Grigore Am avut şi am noroc

vieru de patru îngeri...

De câteva zile mă simt mai bine. Şi fizic, şi moral. Trecând

prin două grave infarcte, am văzut moartea cu ochii. Dar
poate că nu acesta este cel mai groaznic lucru. Mai primej-
dios este să fii orb şi să nu vezi moartea care te pândeşte de
la doi paşi de tine. Şi atâţia basarabeni nu o văd!
Am avut mare noroc, nu de unul, ci de trei îngeri păzitori:
de îngerul lui Dumnezeu, de nişte minunaţi medici şi de
prietenii şi de lumea care, preţuindu-mi truda, au fost şi
sunt alături de mine în clipele cele mai potrivnice vieţii
mele.
Iată că aş mai adăuga un înger, pe-al patrulea: Limba Româ-
nă. Să fim clari, Limba Română nu dăruieşte har nimănui.
În Ţara de peste Prut, până şi copiii de grădiniţă stăpânesc

Întâmplare sau premoniţie, cine ştie?

Exact cu un an înaintea dispariţiei dramatice a regretatului Grigo-
re Vieru, în presă apar două texte simbolice pentru sfârşitul des-
tinului său. Scăpat din ghearele morţii în ianuarie 2008, după o
complicată operaţie la inimă, Vieru scrie nişte cugetări luminoase
despre moarte, însoţite de o tulburătoare confesiune despre calva-
rul pe care l-a suportat. În revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”
din luna februarie trecut, textul ce avea să preceadă aforismelor
cu genericul Mişcarea în infinit apare cu titlul Pregătindu-mă de
moarte, m-am trezit pregătindu-mă de viaţă, articol preluat şi de
„Literatura şi Arta” pe 14 februarie 2008. De data aceasta, titlul
mărturisirilor, cu redactări nesemnificative, este Am avut şi am
noroc de patru îngeri... Un detaliu surprinde: aforismele din „Li-
teratura şi Arta” sunt însoţite de o poză în care Vieru este împre-
ună cu Fuego, unul dintre cei mai talentaţi interpreţi ai cântecelor
semnate de Grigore Vieru. Poetul avea să se revadă cu apreciatul
artist peste un an, participând împreună la două concerte. Pe 14
ianuarie, la Teatrul de Operă şi Balet, iar pe 15 ianuarie, 2009, la
Cahul, această din urmă manifestare culturală fiind dedicată lui
Eminescu. După încheierea acţiunii culturale, poetul a fost invitat
să rămână la Cahul sau să meargă cu oaspeţii din România la Ga-
laţi. Grigore Vieru a ales să revină la Chişinău...
Al.B.
54 Limba ROMÂNĂ

bine frumuseţea Limbii Române, dar ei nu se numesc scriitori. Zadarnic şi-o iau
ca scut toţi nechemaţii în literatură. Şi totuşi Limba este cel mai de seamă ajutor
al scriitorului, nimeni nu ne poate încuraja atât de mult ca ea, iar după mama care
ne-a dat viaţă este singura fiinţă care nu ne abandonează în pustiul singurătăţii.
Nu putem spune că Limba Română dispăruse din spaţiul basarabean în tim-
pul Imperiului Sovietic. Dar ea fusese întru totul vlăguită, iar zborul ei era
împiedicat de tot felul de lanţuri care, la un moment dat, deveniseră invizibile
pentru ochiul nostru. Generaţia mea a fost victima acelei perioade care ne
îmbolnăvise grav, în copilărie şi adolescenţă, nu numai fizic, prin foametea
din 1946-1947, ci şi spiritual. Acum Limba Română începe să se reîmplineas-
că, chiar să-şi ia zborul în mediul intelectual. Or, tocmai aceasta deranjează
pe cei care nu au ochi să vadă tot ce-a rămas românesc pe nefericitul nostru
pământ.
Am reînceput să scriu, şi asta mă bucură enorm. În vremea aflării mele la Spitalul
Clinic Fundeni, am reuşit să compun câteva cântece, la fel, un grupaj de aforis-
 strigat-am către voi 55
me, mai exact, de gânduri. Sunt nişte cugetări luminoase despre moarte. Iată că,
pregătindu-mă de moarte, m-am trezit pregătindu-mă de viaţă. Asta în ciuda
nemernicilor care mi-au dorit moartea în presă, crezând că, în lipsa mea, se vor
ridica mai sus decât îi ţin puterile.
Multă lume mă întreabă ce operaţie anume am suportat. Varianta cea mai potri-
vită era operaţia pe cord deschis. Dat fiind faptul însă că am suportat două in-
farcte, la care s-a mai adăugat şi un diabet zaharat, cu care m-am ales tot pe bază
de stres, dar şi din cauza unei alte boli mai vechi, care se trage din anii foametei
din 1946-1947, medicii nu şi-au asumat responsabilitatea pentru efectuarea unei
asemenea intervenţii chirurgicale extrem de riscante. Atunci s-a recurs la stent.
Ce înseamnă stent? Înseamnă un inel minuscul de metal, care se introduce în
interiorul principalelor vene coronare, dilatându-le. Inelele rămân pentru viaţa
întreagă în vene, în vecinătatea inimii. Spuneam medicului Pavel Platon (un tâ-
năr basarabean dăruit cu har), care m-a operat: „Iată că am deja, în fiinţa mea, nu
numai frăgezimi lirice, ci şi metal”. Mari minuni săvârşesc totuşi medicii! Avem
medici de excepţie şi la Bucureşti, şi la Chişinău.
Aduc adânci mulţumiri dr. prof. Eduard Apetrei, medicilor Pavel Platon, Ion Bos-
tan, basarabean şi el, Marin Postu, medic tânăr din Ungheni, asistentelor medi-
cale... Şi, nu în ultimul rând, directorului general al Institutului de Boli Cardiace
din Fundeni, dr. prof. Cezare Macarie şi Ministrului Sănătăţii Eugen Nicolăescu.
În urma înţelegerii dintre cei doi demnitari, survenită la o sugestie a lui Adrian
Păunescu, operaţia, destul de costisitoare, s-a efectuat gratuit. Mulţumesc dom-
nului ministru, domnului director, poetului şi senatorului Adrian Păunescu, ca-
re-mi telefona zilnic la spital, neliniştit de starea sănătăţii mele. Glasul său l-am
auzit, la un moment dat, venit tocmai din Apuseni, unde senatorul era plecat
într-o vizită de lucru.
Din răutate şi ură patologică s-a vorbit mult în paginile „Moldovei suverane”
despre nişte închipuite granturi pe care le-am primit şi le primesc din partea
statului român. Martor mi-e Dumnezeu că operaţia respectivă efectuată gratuit
este primul şi singurul „grant” pe care mi l-a oferit statul român, pentru care nu
pot să nu-i mulţumesc.
56 Limba ROMÂNĂ
Mişcarea în infinit
Dacă îmi va fi cu putinţă, mă voi feri ca moartea mea
să lămurească ceea ce în timpul vieţii n-am spus limpede.
Montaigne

*
Moartea are un singur duşman pe care nu l-a învins nicicând: Natura.
*
Nu te căzni să mori pentru alţii. Dacă nu eşti Hristos, tot vei lăsa capul pe căldura
pernei, iar nu pe trunchiul tăierii...
*
A muri frumos înseamnă o ştiinţă, un dar sau o pierdere de timp în nişte vremuri
ticăloşite?!
*
A început să mă plictisească râsul la români. Râsul ca dezertare. Râsul ca moar-
te.
*
Iau din viaţă atât cât îmi trebuie. Şi din moarte la fel. Nici mare; nici mic nu sunt:
creştetul meu atinge tălpile lui Hristos urcat pe cruce.
*
„Trăieşte-ţi viaţa şi cu a morţii – două.” (Proverb românesc)
*
Chiar dacă ţara ta ar fi numai cât urma unei copite de cal, tot s-ar găsi în ea un loc
pentru geniul sau pentru mormântul tău.
*
Cele mai triste lucruri din lume ar fi două: să ştii numai câteva litere din alfabet
şi să mori în singurătate.
*
A-ţi iubi mama şi a muri pentru patrie nu se învaţă din cărţi, ci cărţile sunt cele
care învaţă din sfinţenia şi măreţia acestor două lucruri.
*
„Patria este acolo unde ai vrea să mori.” (A. Mickewki)
*
Se spune că în război mor cei mai buni. Cei care scapă cu viaţă sunt oare mai
puţin buni?! Împletiţi gloria şi-a unora şi-a altora în aceeaşi vie cunună a victo-
riei – aşa se cuvine.
 strigat-am către voi 57
*
„În faţa celor morţi un singur gând trebuie să-ţi răsară: lucrează mai iute, căci
este un soroc.” (N. Iorga)
*
Aţi văzut împăraţi mari să nu admire războiul?! Aţi văzut împăraţi de azi să moa-
ră pe câmpul de luptă?!
*
Epitaf: „Am murit pe un pământ unde Hristos n-ar fi putut să învie: un pământ
uitat de Dumnezeu”.
*
Nu poţi şti clipa în care vei muri, dar poţi alege clipa în care te opui morţii.
*
„Cel care se laudă toată ziua cu strămoşii seamănă cu cartoful: singura parte bună
a lui se află în mormânt.” (Schopenhauer)
*
Există făpturi omeneşti mai mult de lacrimă decât de carne; pe-acestea ţărâna le
aşteaptă nu ca hrană, ci ca sete.
*
A muri de mai multe ori reprezintă numărul soluţiilor pentru materializarea unei
sublime idei, poate chiar numărul provinciilor ţării tale, care-ţi acoperă ca nişte
răni memoria.
*
Câştigă viaţa de partea ta, iar propria moarte de partea celor care vin după tine.
*
Scoateţi ispita morţii din adevăr şi veţi vedea că adevărul e olog şi lipsit de vlagă.
*
Voi muri strângând în pumn nişte zăpadă, neavând nimic mai curat ca ea; voi fi
eu însumi un pumn de zăpadă în mâna viitorului.
*
Sunt momente când chem cu dragoste şi disperare moartea, necunoscându-le
bine pe amândouă.
*
„Cei ce au jucat pe mormântul naţiei noastre au căzut în el şi s-au mirat că nu ne-au
găsit într-însul.” (N. Iorga)
*
Moartea nu este mai puternică decât viaţa, nici viaţa mai tare ca moartea, ele sunt
două surori gemene mărturisitoare de Dumnezeu pe pământ şi din când în când
de un tulburător cântec.
58 Limba ROMÂNĂ
*
Fără mişcare va muri până şi apa cea mai curată, până şi cel mai adânc alfabet.
Moare tot ce întârzie mişcării – până şi lacrima revoltei.
*
Înscrisă organic în legile mişcării universale, moartea ne aminteşte mereu că sun-
tem într-adevăr împrumutaţi vieţii de către ea. De aceea n-o putem blestema,
chiar dacă ne pare tiranică.
*
Chiar moartea nu ştie pe unde să calce în urma unei lacrimi ce trage după ea un
cer întreg de stele – aşa-i de orbitoare lumina umedă a ei.
*
Pe străjile porţii / Sălbatec a nins. / În mijlocul morţii / Un rug am aprins.
*
Moartea nu ne omoară întru totul. Ea relevă şi mai pregnant virtuţile sau păcatele
noastre.
*
A murit mama, chiar dacă nu a pierdut nicio zi fără rugăciuni, a murit iarba aces-
tei veri, chiar dacă a fost cântată de Walt Whitman, voi muri şi eu, chiar dacă am
ochi albaştri.
Sub roşii pomi de sânge / Se moare-n bătălie. / Cad fructele durerii / Pe şiruri de
sicrie.
*
A muri înseamnă a nu reuşi să dăruieşti tu însuţi cuiva un colac sau o haină.
*
Ia vedeţi dacă mai respiră sau a murit cel care se plictiseşte în mijlocul primejdiei
naţionale.
*
Murind cu fruntea prăbuşită pe carte, poate că ai şi dezgropat cartea.
*
Dacă putem numi trudă ceea ce face moartea, atunci de la ea putem însuşi numai
disciplina trudei.
*
De sute de ani oamenii constată dezamăgiţi că ori de la un mort, ori de la viitor –
acelaşi folos.
*
În cimitir se hârjonesc copiii, zboară fluturi, cântă păsări, iar la marginea lui se
aud nerăbdătoare claxoanele.
 strigat-am către voi 59
*
Dacă trăieşte atât de puţin miracolul curcubeului pe cer, atunci de ce vor oamenii
să trăiască atât de mult pe un pământ care nu este al lor?!
*
Dacă somnul înseamnă moarte, atunci de ce, Doamne, nu mi-ai lăsat măcar bu-
curia acestei morţi?!
*
Eu n-am învins moartea. Pur şi simplu, am potolit-o pentru o vreme pe culmea
dealului unde credea că suntem singuri, numai în doi.
*
Cine a văzut măcar o singură dată cum zboară pe brazdă seminţele din palma sa,
nu va face nicicând semne morţii, chemând umbra ei.

Chiar dacă te arunci în gura leului şi a tigrului,

ei nu te vor mânca decât în ziua morţii.
Saadi

Fundeni – Chişinău, ianuarie-februarie 2008

60 Limba ROMÂNĂ

Mihai Grigore Vieru:

cimpoi carte de învăţătură

Prin poezia şi po(i)etica dominantelor arhetipale, prin

organicismul şi „mioritismul” fundamental, prin predis-
poziţia spre esenţe, ceea ce a stimulat aforisticul, expre-
sia simplă şi lapidară, spre ludic, care l-a apropiat de copii
şi „copilul universal” crengian (în sensul de care vorbea
Călinescu), Grigore Vieru a creat o carte de învăţătură, o
carte românească de învăţătură.
Marin Sorescu intuia această marcă ontologică a sa într-o
prefaţă la placheta Izvorul şi clipa din colecţia „Cele mai
frumoase poezii”: „Temele obsedante ale poetului sunt
obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea
clasică, limba în care te exprimi („Şi doar în limba ta / Poţi
râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”),
casa, pământul” (Marin Sorescu, Opere, IV, Publicistica,
col. „Opere fundamentale”, coordonată de acad. Eugen Si-
mion, Bucureşti, 2005, p. 1063).
În evocarea lirică a mamei, simbol central, „scapără, pe
game diferite, toată sensibilitatea poetului  – o întreagă
energie pe care am putea-o numi conştiinţa sa afectivă.
Care ar fi, într-o microsinteză, lecţiile din această carte?
În primul rând, aceea că trebuie luat în serios sacrul, ca
ceea ce dă sens şi rânduială lumii, lucrurilor. Poetul adevă-
rat nu poate să nu ţină cont de factorul religios, de credinţă,
de raporturile omului cu divinitatea. Taina care mă apară
este taina divină care apără fiinţa umană. „Scriu pentru că
vreau să-l văd pe Dumnezeu de-aproape”, notează poetul
în Mişcarea în infinit. Hristos este un înalt simbol etic, este
însuşi modelul ontologic şi deontologic pe care trebuie să-l
urmeze un poet sacru.
Al doilea învăţământ este că o condiţie a omului (şi po-
etului) este deplinătatea – etică, spirituală, intelectuală –,
anunţată încă în volumul Numele tău (1968): „Dar mai în-
tâi / Să fii sămânţă. / Trăsnet să fii. / Ploaie să fii. / Lumină
să fii. / Să fii os de-al fratelui tău / retezat de sabia duşma-
 critică, eseu 61
nă. / Brăzdar să fii. / Duminică să fii. / Doină să fii. / Ca să ai dreptul / a săru-
ta acest pământ / îndurerat de-atâta rod”. „De ce puţinul? Multul!”, spune în alt
poem, Scrisori din spital, consfinţind preaplinul ca imperativ al trăirii sufleteşti.
Cea de-a treia lecţie este respectarea valorilor, poetul neîmpărţindu-le, asemenea
lui Zarathustra, în „table vechi” şi „table noi”. El se închină Întregului organic al
valorilor: lui Eminescu, folclorului, mamei şi maternităţii, iubirii, roadelor pă-
mântului, copilăriei, cetăţii, patriei, limbii române.
Grigore Vieru rămâne un poet naţional în Basarabia şi în perimetrul mai larg al
românităţii.
3 februarie 2009
Chişinău

Chişinău. Casa Limbii Române. O întâlnire cu elevii din Bălăşeşti, Sângerei.

14 februarie 2006
62 Limba ROMÂNĂ

Constantin Grigore Vieru –

ciopraga poetul acestui neam

Într-un catren fără titlu, o simplă inscripţie, Grigore Vie-

ru se auto-prezintă ca exponent al comunităţii, cum ante-
rior făcuseră Eminescu, Coşbuc, Goga şi nu numai aceş-
tia; „Noros ori clar ca o amiază, / Eu sunt poetu-acestui
neam / Şi-atunci când lira îmi vibrează, / Şi-atunci când
cântece nu am...”. Iată-l apoi într-o altă efigie, afirmând că
Poetul, „acest duh al vieţii”, încorporează într-o singură
fiinţă un tribun şi un ascet. Pe un versant al existenţei
sale, Grigore Vieru e un afectiv, un patetic, un apropiat
cântului în latura lui visătoare, de unde aluviuni folclori-
ce, o pasionalitate calmă cu aspiraţii transorizontice; pe
celălalt versant se conturează tribunul, omul de acţiune
destinat să devină personalitate focalizantă ori, mai adec-
vat, figură întemeietoare. Atunci când numele poetului
basarabean – autor al volumelor Un verde ne vede (1976),
Fiindcă iubesc (1980), Cel care sunt (1987) şi al altora – a
început să fie cunoscut la noi, mai insistent încă după an-
tologia Rădăcina de foc (1988), imaginea sa avea, deopo-
trivă, aureola combatantului de prim-plan pentru grafia
latină dincolo de Prut, inclusiv pentru ideea de români-
tate geografică şi istorică, nedespărţită. Atâta timp cât Eul
lui Grigore Vieru se menţine în propria biografie psiho-
logică, poetului nu-i găsim accente fulminante, combus-
tii frapante; acest Eu se sprijină mai degrabă pe gingăşii,
blândeţea fiind la el o dispoziţie naturală generatoare de
simpatie, răspânditoare de ingenuitate. De îndată ce intră
în joc Ceilalţi, unda lirică energică se suprapune conota-
ţiilor melancolice, elegiace. Rostirea lină, sensibilizatoa-
re, cedează pasul unui rezonator, unui rostitor oracular
respirând credinţă şi eticism. Într-o ipostază, lucrurile
se scaldă într-o atmosferă de legendă şi mit, în cea de
a doua figuraţia limpede, sobră, lăsând jelirea în urmă,
punctează traumatisme, crize, stări de impas, realităţi
perturbatoare frizând absurdul. Pe scurt, Grigore Vieru
nu e nici auroral, nici vesperal, ci un poet al amiezii, fără
 critică, eseu 63
nimic criptic ori încifrat, iar opera sa, în totul, se vrea un portret al vocilor din
juru-i în dialog cu vocea interioară.
Că în mitologia sa personală chipul mamei deţine de departe prioritatea, că din
trei poezii una are ca impuls generator principiul matern, că figura reală a celei
dintr-un sat basarabean de pe Prut, învecinat, pe celălalt mal, cu Miorcanii lui
Ion Pillat, transcende în idealitate, acestea toate decurg dintr-un fapt biografic
tragic: aproape că viitorul poet nu şi-a cunoscut părintele, mort în vijelia războ-
iului, de unde canalizarea integrală a sentimentelor filiale în direcţie maternă.
Reacţii analoge fuseseră de găsit la Ibrăileanu şi Sadoveanu, la Albert Camus şi
Montherlant. – „Ai două inimi, mamă” – clamează Grigore Vieru, într-o elegie cu
acest titlu, propulsând-o într-un timp cosmic, undeva deasupra limitelor plane-
tare: „– Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ţi stea. / Te uitaşi la ea atât / încât
semeni azi cu ea” (Steaua mamei). Accente imnice imensifiante alternează cu pa-
ranteze melancolice, lamentatorii, nimic neputând suplini dispariţia ei: „Nu-mi
mai e dor de nimic, mamă, / Numai de tine mi-i dor” (Litanii pentru orgă). Văzu-
tă ca prezenţă complexuală a-tot-veghetoare, ea dă sens unor iradieri simbolice
traducând şi particularizând ideea de continuitate spaţio-temporală. Ea, mama,
e, aşadar: pământ matern, mama-neamul, mama-graiul, mama-cântec, mama-
izvor, mama-pâine, mama-cuvânt, mama-tăcere; o mamă-iubire – aceea din su-
perba Mică baladă – întrece iubirea tuturor femeilor. Dintr-un alt text, esenţial şi
acesta, să cităm ca reprezentativă prima jumătate: „Mamă, / Tu eşti patria mea! /
Creştetul tău – / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi –mări albastre. /
Palmele tale – arăturile noastre. / Respiraţia ta – / Nor / Din care curg ploi / Peste
câmp şi oraş...”.
Factor gravitaţional cu valoare mitică e, concomitent, Casa părintească, spaţiu
în care, întors din lume, „eşti alb de duminică”. Prin extensiune afectivă, casa
copilăriei devine centrul unor joncţiuni şi ansambluri, iar satul, acolo de când
lumea (o axis mundi), rezumă spiritul locurilor şi al timpurilor, făcând din fapte
de repetiţie o raţiune de a fi. În sprijinul efectelor intensive de sugestie vin arborii,
izvoarele, vatra – elemente contribuind, ca la Pillat, la materializarea amintirilor
„Scot apă. / Mă uit în fântână / Ca în istorie. / Strig şi mi se răspunde, / Vântul
suflă curat / Dinspre munţi, / Te poţi vedea în el / Ca-n oglindă...”. Nefiind un
descriptiv, un pictor în peisaj, notaţiile de acest gen ale lui Grigore Vieru nu au
caracter obiectiv, reprezentaţional în sine; întâietate are sugestia, metafora im-
presivă vizând spiritul locului. Răposaţii, chipuri care se văd doar cu sufletul, fac
legătura cu fondul abisal: „Oamenii la noi / Primăvara / Scot din malul Prutului /
Lut pentru casă: / Îi scot pe străbunii noştri / Prefăcuţi în lut. / Pe urmă / Frămân-
tă, dureros, lutul / Până când le sângeră picioarele. / Apoi / Femeile pictează pe
horn / Cocoşi şi flori stilizate” (Casă).
După ce, prin intermediul folclorului, a descoperit poezia, după ce de la Meşterul
Manole şi Mioriţa a trecut la Eminescu (acesta un „arbore-dor”, „arbore ce vede
cu rădăcinile”), după ce, într-o nouă etapă, la maturitate, s-a apropiat de Arghezi,
64 Limba ROMÂNĂ
de Blaga, de Nichita Stănescu şi ceilalţi, autorul Rădăcinii de foc avea să atingă
nivelul maximelor sale disponibilităţi. Harului natural i s-a adăugat o substan-
ţială informaţie în materie de fenomenologie poetică, în acest sens revelatoare
fiind confesiunile lui despre Lucrarea în cuvânt, nu o dată cu totul remarcabile.
Aflăm de aici, bunăoară, că, în afară de nostalgia infinitului spiritual, nici o alta
nu 1-a tentat. „Dorul de alte nesfârşiri nu mă mistuie. Nesfârşirea e fără trecut,
iar eu sunt o fiinţă iubitoare de toate care au un început, un trecut. Eu sunt o
fiinţă prea casnică, legată de firul de iarbă, de firul izvorului”. Îl frământă necon-
tenit fuziunea cu înconjurimea: „De ce nu sunt vânt?! / De ce nu pasăre oare?! /
De ce sunt numai cuvânt?”. Spre deosebire de alţii, poetul nu crede în ideea de
generaţie; există doar grupuri, zice el; „un poet bun ţine de toate generaţiile, me-
diocritatea de niciuna...”. Lirismul în sine poate cădea în desuetudine; reflexivita-
tea vine să corecteze sentimentalismul lânced. „Dacă aş avea două inimi, una aş
vrea să gândească...”. Nu o dată Grigore Vieru se amuză la întâlnirea cu vechile
dictoane şi sentenţii, după care el însuşi, luând „pulsul proverbelor”, vine cu texte
sapienţiale, un fel de glose despre ethnos şi ethos, ori despre frumuseţile lumii.
La începuturile sale, Grigore Vieru se voia autor de cântece (a compus şi melo-
dii), slăvind spre neuitare arborele, pasărea, trandafirul, punând în cuvânt o mare
gingăşie emoţională. Puternic înfipt în humusul românesc, întreţinând contacte
de adâncime cu mitologia şi istoria, rostirea sa se bazează consecvent pe notaţii
plasticizante senzoriale: „lin ca stelele pe munte, / îmi curge liniştea pe chip” (Mai
sunt); „îmi curge pe mâini tăcerea” (Trandafirul din vază); „o stea de sus / M-a
sărutat pe gură” (Inscripţie pe o vioară). A păstra în mod curent prospeţimea sen-
zorială a copilăriei, a imprima cuvântului vibraţie şi autenticitate, a pune în toate
ipostazele o clară personalitate, iată motive pentru care poezia lui Grigore Vieru,
în totul ataşantă, înscrie în tabloul literaturii noastre contemporane valori de cea
mai bună calitate. Acum, la şaizeci de ani, să-i dorim poetului şi tribunului viaţă
lungă şi noi mari realizări.
 critică, eseu 65

Eugen Un poet
simion cu lira-n lacrimi...

Grigore Vieru, născut în 1935, la Pererita, pe malul stâng

al Prutului, faţă-n faţă cu Miorcanii lui Ion Pillat, a devenit
de mulţi ani un simbol al încercării de renaştere spirituală
şi naţională în Basarabia postbelică. Păstrând proporţiile,
el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie ro-
mânească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la în-
ceputul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania.
Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic.
Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un
limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesia-
nism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl
evită. Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi
care sunt cu ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale
şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să
ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de
rafinamentele poeziei moderne.
Proces dificil pentru că, după Arghezi, Bacovia, Blaga,
Barbu, este greu să ieşi din timp şi să întorci roata po-
eziei româneşti. Poetul de talent află, chiar şi în aceste
condiţii, calea spre arta autentică. Grigore Vieru a înce-
put să scrie, cum mărturiseşte undeva, „din frică şi sin-
gurătate”. Marele lui model liric şi moral este Eminescu
(„Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Univer-
sului”), iar cântecul îi pare a fi „sufletul urgent al vieţii
omeneşti”. Format într-o ambianţă străină, el se agaţă
de limba maternă, socotind că limba unui popor este
istoria lui.
„Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a
făcut-o sieşi”, scrie poetul într-un loc. Rămas orfan de
tată (mort în război şi îngropat în pământ străin), şi-a
adorat mama şi a făcut din ea în poezie un simbol com-
plex (ţară, grai, istorie tragică, vatră a fiinţei etc.), reluat
în mai toate cărţile sale. Omul care jeleşte în poeme mu-
zicale tragediile neamului său este, în felul lui, un martir.
66 Limba ROMÂNĂ
L-am cunoscut, cu mulţi ani în urmă, în casa lui Nichita Stănescu. Un tânăr cu
faţa tragică şi plete romantice. Ochii lui sugerau o lungă insomnie a istoriei.
Nichita Stănescu, cuprins de zel patriotic, dădea un spectacol de iubire şi poe-
zie, iar Grigore Vieru părea totalmente subjugat de ceea ce vedea şi auzea. Mai
târziu, Nichita Stănescu avea să spună despre confratele său basarabean: „Este
un mare şi adevărat poet; el transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne
împrimăvărează cu o toamnă”.
Poetul care împrimăvărează toamna este un spirit elegiac, lira lui este, de regulă,
înlăcrimată. În volumul Rădăcina de foc (Editura Univers, 1988), unde şi-a se-
lectat o parte din poeme, observăm că, efectuând acea întoarcere în alt timp de
care vorbeam mai sus, scrie despre casa de humă de pe marginea Prutului, despre
satul „picurat alb pe deal”, despre amintirea bunicului Nicuţă şi „suflarea veciei”
ce se simte în amurgul rustic... Un Iosif peste care au trecut valurile de brutalitate
ale istoriei, iată ce se remarcă în primele versuri, dedicate în cea mai mare parte
mamei, mit fundamental, cu mai multe învelişuri lirice. Vieru reciteşte pe Alec-
sandri şi Eminescu şi scrie, nu în stilul lor, dar cu simbolurile lor, voind deliberat
să continue o tradiţie ameninţată. La fel procedează şi cu poezia populară, din
care reia un număr de teme (acelea ce trimit la tiparele spiritului românesc) şi le
introduce într-un poem confesiv şi profetic. O jale de popor îmbătrânit în sufe-
rinţă, o respiraţie uşoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra,
pelinul, busuiocul... toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o
imensă lacrimă:
„S-au micşorat alunii / Cineva sus pe coastă / Spală faţa Lunii / Cu lacrima noas-
tră.  / Ah, idee măreaţă, / Îmbătrâni-vei şi tu! / Toate se schimbă în viaţă, / Numai
izvorul nu. / Veşnic tânăr şi bun, / Sună sub dealuri străbune. / «Bună seara», îi
spun. / «Bună ziua», îmi spune”.
Nu-i uitată mitica Mioriţă şi nici dorinţa eminesciană de întoarcere la „roditoa-
rea humă”. Limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot
prevestitor se aude, izvoarele poartă o veche, copleşitoare durere nenumită, iar în
mijlocul acestui peisaj de suferinţă dospită se ridică chipul mamei, icoana stator-
niciei în tragedie:
„Iar buzele tale sunt, mamă, / O rană tăcută, mereu, / Mereu presurată cu ţărna /
Mormântului tatălui meu. / O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult ca
pre dânsul, / Pre tata-n / Puţinii lui ani pre pământ. / Acuma când nu te poţi, mamă, /
De sarea din şale pleca, / Cine ridică mormântul / Spre gura uscată a ta?!”.
Erosul este în poemele lui Vieru discret şi serafic, în prelungirea poeziei populare
şi a poemelor lui Eminescu. Femeia este un răsărit de soare, printre genele ei se
înalţă Luna, bărbatul îndrăgostit aspiră să fie îngropat în lumina ochilor ei... în
această imagistică tradiţională înecată în suavităţi se aude şi câte un sunet mai
aspru, repede melancolizat însă şi adus, în cele din urmă, în nota obişnuită de
beatitudine:
 critică, eseu 67
„Unde sunt frunzele / hrănite cu sângele / dragostei noastre?! / Unde e sângele /
hrănit cu verdele / frunzelor tinere?! / Şi apele unde sunt / limpezi de sufletul nos-
tru?! / Şi sufletul unde e / limpezit de tremurul apei?! / Unde e pasărea / trezită în
zori / de şoaptele dragostei noastre?! / Unde e dragostea noastră / trezită în zori /
de al păsării cântec? / O ceaţă caldă cu frunze / alunecă printre arbori, / şi eu de ea
mă lipesc, iubito, / precum atunci, precum atunci – / de făptura ta somnoroasă”.
Contactul cu poezia scrisă de Nichita Stănescu, Sorescu, Adrian Păunescu şi alţi
poeţi din ramura bucureşteană a generaţiei a modificat ceva în lirismul tradiţi-
onalist al lui Grigore Vieru. El nu-şi părăseşte temele, dar îşi modifică simţitor
sistemul de imagini şi chiar modul de a percepe lucrurile din afară.
Eminescianismul este încă puternic (şi aşa va rămâne mereu), dar peste acest
strat de veneraţie lirică se ridică altul, mai modern. Iată un mic poem, antologic,
despre disperarea iubirii materne (o variantă la obsedanta fantasmă din poemele
lui Grigore Vieru):
„Când s-a întors / La puii ei cu hrană, / Găsise cuibul gol / Şi amuţit. / I-a căutat /
Pân’ îi albise pana, / Pân’ când în cioc / Sămânţa a-ncolţit”
sau acest poem de dragoste, dedicat lui Nichita Stănescu, de un serafism mai
rafinat:
„Mai mult, frumoaso, / Ce-aş putea să-ţi cer – / Ce-mi dărui tu puţin e?! / O, da-
că-s pasăre, / Sub cer / Suflarea ta mă ţine! / Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul /
Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul. / Ca frunzele din cer / Cobor /
Genele tale, sfânto, / Sărutând pasărea în zbor / Şi locul unde cântă. / Valuri, dea-
luri, glasul tău / Pururi vântul mi-le-aduce / Şi-mi presur rana cu pământ: / Cu-a
tale urme dulce”.
Poetul crescut în vecinătatea stepei citeşte acum pe Arghezi, Blaga şi pe alţi lirici
moderni (Rilke, de pildă), făcând mici portrete lirice sau parafrazate în care îşi
sileşte vioara înlăcrimată să prindă şi astfel de sunete. Versurile ce urmează nu
lasă nici un dubiu asupra modelului:
„O, e o tăcere / Atât de afundă / Că se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se,
aştern / umbra / Pe masă, / Curată şi răcoroasă”
sau:
„E-atâta tăcere / în casa mumei, / Că s-aude în jur murmurând / Plânsetul hu-
mei”,
dar altele şi-au găsit deja ritmul propriu într-o notaţie ce renunţă la formele tra-
diţionale de seducţie, ca în această reflecţie nichitiană:
„Cămaşa ta e la fel / Cu cea a soldatului. / Ah, firule de iarbă! / Cum de nu bocă-
neşti / pământul cu talpa / Şi tu, / Cum de n-ai şi tu general / fiind la fel îmbrăcat /
Ca soldatul? / Cum de-ţi păstrezi mirosul, / Frumosul tău miros de iarbă?! / Cum
68 Limba ROMÂNĂ
de nu miroşi / A bocanc, bunăoară, / A bocanc mărşăluind?! / – Încotro, soldaţi-
lor verzi, / Subţireilor? / Încotro ţineţi calea / Neauziţi, nesimţiţi? / – Spre toamnă,
poete, / Spre galbenul ei liniştit, / Generale!”.
Temele vechi caută acum alt limbaj şi imaginaţia lirică află noi puncte de reper.
Nu totdeauna Grigore Vieru reuşeşte să-şi depăşească pragurile, dar e cert că spi-
ritul lui elegiac este în căutare de spaţii lirice inedite. Mama, patria, dorul, dorul
pământului natal, iarba minată cu ouă de privighetoare, ţipătul din tăcerea ierbii,
uleiul liniştii prelins pe frunzele toamnei şi alte fantasme se întâlnesc în mici fa-
bule lirice scrise în stilul generaţiei ’60:
„Locuiesc la marginea / unei iubiri. / La mijlocul ei / Trăieşte credinţa mea. / Lo-
cuiesc la marginea / Unui cântec. / La mijlocul lui / Trăieşte speranţa mea.  / Lo-
cuiesc la marginea / Unei pâini. / La mijlocul ei – / Dragostea mea pentru voi”.
Cu o notă în plus de duioşie, de bunătate în suferinţă, Vieru mi se pare, într-adevăr,
un poet al bunătăţii şi, după o vorbă a lui Noica, un poet al singurătăţii bucuroa-
se. Chiar şi atunci când poartă o sabie în mână, sabia lui este de miresme. Ca în
cântecul lui Tudor Gheorghe, în drumul spre moarte omul este purtat de un car
cu roate de flori şi jalea se împiedică sistematic de inefabilele lumii:
„Viaţa asta-i scurtă tare, / Cât ai mirosi o floare! / Viaţa asta nu mult ţine, / Cât
te-ai apăra de-un câine! / Ba cu dor, ba mânioasă, / Viaţa totuna-i frumoasă. / Ba
cu bune, ba cu rele, /S-a cam dus şi-mi este jele!”.
sau:
„M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. / M-am amestecat cu cân-
tul  / Ca mormântul cu pământul.  / M-am amestecat cu dorul  / Ca sângele cu
izvorul. / M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteaptă cu ce vine”.
Casa natală, obiect liric sacru pentru poetul ce trăieşte într-o vatră de nestatorni-
cie a istoriei, este tratată acum în stilul Sorescu. Poemul are o incontestabilă forţă
lirică:
„Oamenii la noi / Primăvara / Scot din malul Prutului / Lut pentru casă: / Îi scot
pe străbunii noştri / Prefăcuţi în lut. / Pe urmă / Frământă, dureros, lutul / Până
când le sângeră / picioarele. / Apoi / Femeile pictează pe horn / Cocoşi şi flori sti-
lizate, / Bărbaţii sparg podul / Să treacă lumina electrică, / Bătrânii se încălzesc /
Cu spatele la sobă, / Copiii zgârie obrazul pereţilor / Şi fac pipi pe faţa casei. / Iar
lutul / Scade tot mai mult, / Şi gropile acelea pe sub / pământ / Înaintează tot mai
mult / Către sat. / Şi vine o primăvară / Când lumea se aude săpând / Chiar sub
casa ta. / Atunci copiii tăi / Scot din casa cea mare / covorul / Şi se mută la mar-
gine de sat / Unde-şi fac o / Casă nouă”.
S-a modificat ceva şi în modul de a construi metafora. Poetul aduce în ea elemen-
te mai prozaice: „bocancul spaimei cerul a spart”, „iarba îmi linge pe spate sarea
cămăşii” etc. Efectul liric este favorabil. Această cură de prozaicitate sileşte pe
 critică, eseu 69
Grigore Vieru să renunţe la ritmurile romanţei şi să-şi exprime într-un mod mai
direct obsesiile... Vieru a scris şi bune cântece pentru copii, în care sensibilitatea
lui pentru purităţile lumii găseşte un câmp rodnic. Poezia are, după exemplul lui
Arghezi, şi un rol educativ. Iată un poem despre ariciori:
„Aricioaica-n umbra florii / îşi grijeşte ariciorii, / Îi spală de cu zori / Pe botic
şi ochişori. / Doar pe spate, doar pe spate / Să-i băiască ea nu poate. / Ariciorii,
aşadar, / Stau cu spatele murdar. / Şi-s spălaţi abia când plouă / La o lună sau chiar
două. / Bucuraţi-vă, măi pici, / Ca nu sunteţi pui de-arici!”
sau altul despre puiul de melc:
„S-a stins soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi spun, / Dar nici una nu-i fru-
moasă... / Greu e singurel în casă!”.
În ultimii ani, când a putut să se exprime mai liber, Grigore Vieru a publicat mul-
te versuri patriotice, care i-au adus reputaţia de poet al „pătimirii” basarabene. El
încearcă şi genul moralistic în nişte izbutite „poeme din bătrâni”, din care citez:
„Omul fără casă merge fără grijă la război, dar se şi predă la fel”; „Nu se poate ca
tu să fi ajuns seara acasă la prunci, iar fericirea să fi rămas în urmă”; „Nici un grai
nu este mai mare decât Patria, nici un grai nu este mai mic decât istoria Patriei”;
„E bine să înveţe un popor de la altul, nu este bine să înveţe un popor pe altul”;
„Sunt bun în măsura care mi-o îngăduie răul din jur”; „Bezna are o singură cu-
loare, lumina – o mie”, „Ura strâmbă gura”; „Am murit, mai simplu nu pot fi”;
„Geniul corectează ceea ce a greşit harul”; „Ceea ce nu înţelegem într-o poezie
este sau cu totul real, sau cu totul ireal”; „Prea multe flori în grâu sunt buruiene”;
„Umorul, dacă nu are caracter, supără la fel ca smiorcăitul liric”.
Acest poet, născut de miresmele şi durerile pământului său, aşezat – după o vorbă
cunoscută – în calea răutăţilor, nu se ruşinează să-şi poarte tragedia şi iubirea pe
faţă.
(Din Scriitori români de azi, vol. III,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999)
70 Limba ROMÂNĂ

Theodor Dialogul
codreanu cu moartea

Există o tonică democraţie estetică viereană, avându-şi

sorgintea în simultaneismul spaţial care vine, la rându-i,
din structura antropologică profundă a privirii. Acest si-
multaneism spaţial, care se întrupează dialogic, nu creează
însă un cronotop al reveriei pe orizontală, fiindcă poetul
nu este un descriptiv şi nu are imaginaţie plastică de tip
clasic. Simultaneismul vierean se dinamizează muzical,
contrapunctic sau polifonic. Contrapunctic, atunci când
poetul apelează la simetria de contrast, sugerând antiteze
fundamentale, dar totdeauna posibil de armonizat, în sens
eminescian. Poetul dialoghează chiar şi cu muscalul care
i-a mutilat patria şi fiinţa, pentru ca în final să-l îndemne
la omenie: Bre, muscale, fii, bre, om!
Numai cu mancurţii şi cu invidioşii punte de reconciliere
pare să nu existe, dar şi acestora le dă o şansă, fie şi nu-
mai prin faptul că dialoghează cu ei. Vieru dialoghează
cu orice şi cu oricine, într-o irezistibilă sete de împăcare
a antitezelor sau de armonizare cosmică: cu mama, cu iu-
bita, cu frunza, cu pădurea, cu steaua, cu florile, cu copiii,
cu vietăţile necuvântătoare etc. Convorbirile sale sunt tot-
deauna ale verticalităţilor, căci dialogul fundamental e în-
tre pământ şi cer. Această lege a verticalităţii se manifestă
chiar şi în dialogul cu moartea. Din acest punct de vedere,
spaţialitatea polifonică a lui Dostoievski sau cea a lui Emi-
nescu sunt cu mult mai complexe, deoarece dialogismul
se desfăşoară „tridimensional”, adică şi pe orizontală. Re-
strângerea la verticalitate se oglindeşte în evitarea demo-
nicului. Mihai Cimpoi a observat că din universul vierean
lipseşte tocmai demonicul.
Fănuş Băileşteanu sesiza că originalitatea vocii lirice a lui
Grigore Vieru vine din atitudinea în faţa morţii. Confrun-
tându-l pe Vieru cu marii scriitori români ai morţii, găsim,
într-adevăr, elemente de originalitate. Pentru Bacovia, pe
care l-am luat ca principal reper în interpretarea operei lui
Vieru, moartea este agonie perpetuă, sfârşit continuu, poe-
tul suferă de kiergaardiana maladie à la mort, neputinţa de
 critică, eseu 71
a muri, reflex al crizei omului creştin. „Mioritismul” lui George Coşbuc mergea
până la un optimism solar, al luminii htonice: „Natură, în mormântul meu, / E
totul cald, că e lumină!” (Vara). Dar „moartea lui Fulger” atestă concepţii anti-
tetice: una „feminină”, a disperării în faţa celui mai drag fiu, şi alta „masculină”,
raţională, care priveşte moartea ca eveniment firesc, implacabil, poziţie „bărbă-
tească”, pronunţată de bătrânul sfetnic. În viziunea lui Coşbuc, trebuie să biruie
principiul animus, în favoarea vieţii, care este o necurmată luptă cu moartea şi
cu obstacolele din viaţă (Lupta vieţii). Eminescu reuşise să împace antitezele, ele
fiind chiar viaţa, feţele aceleiaşi file, ca trecutul şi viitorul în prezent. Moartea co-
incide cu eterna pace, veşnicie nirvanică, împăcare a toate, pe când viaţa univer-
sului e o „scrântire” din somnul primordial. Împlinirea fiinţei este de neconceput
fără învăţarea morţii (Odă – în metru antic). Eminescu se apropie poate cel mai
mult de viziunea mioritică a morţii, fără însă transformarea ei într-o „sărbătoare”
ultimă. Această înţelepciune eminesciană atinge împăcarea deplină în Gorunul
lui Blaga şi, parţial, în De-a v-aţi ascuns de Tudor Arghezi, însă nu şi în Duhovni-
cească, cea mai „bacoviană” creaţie argheziană, fără agonia mocnită a băcăuanu-
lui, apocalipsa lui zdruncinând toate încheieturile lumii cu violenţa blestemelor.
O celebrare a morţii vii eminesciene, adusă la starea de increat, geometrizant par-
menidian, găsim în ermetismul lui Ion Barbu. Moartea reizbucneşte cu întreaga
ei forţă copleşitoare în cronotopul numit Baad al lui Cezar Ivănescu. Poetul se
vede în postura de ocnaş care sapă şapte ani la piatră pentru ca să facă loc Morţii
să treacă, cu trăsura ei cu tot, spre a nu se mai opri la casa Mamei. Iată o atitudine
care ar putea fi chiar viereană, vădind spaima că moartea vine să răpească fiinţa
cea mai dragă. Dar la Vieru nu se manifestă această spaimă teribilă, căci Moartea,
cu care el intră în relaţie dialogală, ca şi Cezar Ivănescu, altminteri, este privită în
întreaga ei neputinţă, ca progenitură demnă de milă. Iată de ce mioritismul său
capătă o notă surprinzător de originală, însă într-un profund spirit popular, căci
numai poporul a umanizat într-atâta cele nelumeşti, încât Dumnezeu şi Sf. Pe-
tru, bunăoară, umblă ca doi bătrânei buni şi sfătoşi pe drumurile oamenilor, iar
moartea, fie ea şi cu ascuţita-i coasă, e redusă la o mică zgripţuroaică, uşor de
păcălit de Ivan Turbincă.
Într-adevăr, Grigore Vieru stă de vorbă cu moartea ca şi cum ar fi o leliţă1 din
Pererita, demnă de compătimire pentru condiţia ei ingrată de a nu avea copii şi
mamă:
„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi

De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
72 Limba ROMÂNĂ
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii” (Litanii pentru orgă).
Aceeaşi atitudine în Prin mine un cântec, unde superioritatea poetului în faţa
morţii stă în aceea că are vatră şi câmp cu ciocârlii unde să poată iubi şi muri, pe
când moartea este condamnată singurătăţii veşnice:
„Mare eşti, moarte,
Dar singură, tu.
Eu am vatră unde iubi,
Tu nu, tu nu.

Ce dulce este pe câmp

A ciocârliei umbră,
Ce verzi sunt pomii prin care
Melcii stelelor umblă!

Ce dulce-i femeia
Care-mi născu!
Prin mine un cântec de dor
A trecut chiar acu.

Eu am ţară unde să mor,

Tu nu, tu nu”.
Faptele desprinse din cele două poeme reproduse integral, reprezentative pentru
viziunea lui Vieru asupra morţii, vin într-o izbitoare contradicţie cu ceea ce am
numit „complexul Bacovia”, complex care se cristalizează tot prin confruntarea
dintre Eros şi Thanatos, dintre viaţă şi moarte. Altfel spus, adevăratul termen de
comparaţie rămâne, şi de astă dată, Bacovia, Vieru fiind „geamănul” din oglindă
al celui mai tragic poet român posteminescian. Intră aici în joc modul de alegere
în faţa destinului, total diferit la cei doi poeţi. În ce-l priveşte pe Bacovia, am
făcut o amplă demonstraţie în cartea pe care i-am dedicat-o. Totuşi voi fi nevoit
să rezum la maximum principalele elemente ale „complexului Bacovia”, pentru a
reliefa delimitarea destinului vierean.
 critică, eseu 73
Paradisul artificial creat de mama copilului Iorguţ, în urma teribilei traume a
febrei palustre, nu a dus decât în aparenţă la o întârziere a viitorului poet, afir-
maţia fiind valabilă, parţial, doar în plan biologic-existenţial, dar nu şi în cel
spiritual, efectul fiind cu totul contrariu. Asistăm, dimpotrivă, la un extraordi-
nar proces de maturizare precoce, încât viitorul Bacovia este deja un poet ge-
nial, uluitor de matur, la 1900, când avea cristalizat volumul de versuri Plumb.
Apoi, spre deosebire de copilul şi adolescentul Grigore Vieru, G. Bacovia are
şansa de a-i cunoaşte pretimpuriu pe M. Eminescu şi pe W. Shakespeare, încât
el coroborează devorant propria maturizare cu înţelepciunea în faţa morţii, do-
bândită de cei doi monştri sacri ai culturii europene. Bacovia se vedea îndrep-
tăţit, la 16-17 ani, să se considere deja trecut prin experienţa morţii (altminteri,
îi şi trăise ameninţarea, la propriu, cuprins de frigurile morţii, la 7 ani, urmare
a marilor inundaţii de pe Bistriţa şi Siret din iulie-august 1888). Versul emi-
nescian din finalul sonetului Trecut-au anii...(„Iar timpul creşte-n urma mea...
mă-ntunec!”) coincide cu celebrul Parc’ am murit de mult din Melancolie. În
consecinţă, Bacovia se vede îndrituit să nu mai comită greşeala fatală a regelui
Lear, cel care în loc să aleagă plumbul, adică tăcerea bunei şi iubitoarei Corde-
lia, alege promisiunile zornăitoare ale aurului şi ale argintului din glasurile de
sirenă ale fiicelor mai mari – Goneril şi Regan. Această alegere greşită l-a dus pe
Lear le nebunie, provocând moartea Cordeliei. La bătrâneţe se alege pregătirea
pentru moarte, tăcerea, iar nu zgomotoasa iubire de femeie. Precocele „înţelept”
George Vasiliu alege de la bun început plumbul, adevărata casetă câştigătoare
din Neguţătorul din Veneţia. El a crezut, astfel, că evită eroarea capitală a regelui
Lear. Dar Bacovia, la 17 ani, era maturizat ca poet şi „întârziat” ca om. Alegerea
lui a fost corectă în planul poeziei – Plumbul fiindu-i, într-adevăr, câştigător
cu asupra de măsură. Însă în plan existenţial el a comis o eroare la fel de gravă
ca a regelui Lear. La vârsta adolescenţei se alege viaţa (erosul), iar nu moartea.
Ion Caraion se arăta consternat că la 17 ani Bacovia nu celebrează iubirea, ci
îşi scrie Epitaful! Crezut îndreptăţit să se bucure de Nirvana, el constată că nu
a murit de mult, ci, dimpotrivă, că, în realitate, nu poate să moară: „Şi tare-i
târziu / Şi n-am mai murit” (Pastel). Agresiunea timpului devine sufocantă şi
poetul simte în spate suflarea neantului într-o singurătate totală. Să se observe
cum Grigore Vieru compătimeşte moartea tocmai din pricina singurătăţii ei
veşnice, a incapacităţii de a dialoga cu viaţa, cu Erosul. Cu alte cuvinte, Vie-
ru are avantajul că nu s-a maturizat precoce în copilăria şi în adolescenţa lui.
Dimpotrivă, a rămas copilul cel mare al neamului, cum a spus Vlad Ciubucciu.
Şi el a suferit de singurătate, de disperare. Infernul de care a avut parte în copi-
lărie l-a maturizat ca om, dar l-a menţinut, gasteropodic, în geniul copilăriei.
Expresia lui poetică, de aceea, se va maturiza progresiv şi destul de greu, spre
deosebire de a lui Bacovia, genială de la bun început. În plan existenţial, intrat
apoi în imaginarul poetic, Grigore Vieru n-a mai comis eroarea adolescentului
George Vasiliu, alegerea lui a fost cea firească, identificându-se, din acest punct
de vedere, cu ethosul popular. La vârsta adolescenţei, el a optat net pentru viaţă,
pentru bucuriile simple, pentru Eros, iar nu pentru Thanatos. Paideuma copi-
lăriei va predomina până la maturitatea biologică deplină, pe când Bacovia nu
se va mai putea întâlni decât la bătrâneţe cu ea, lepădându-se de singurătate,
74 Limba ROMÂNĂ
fără însă a mai scoate „profit” estetic de aici. Titlul vierean Făgăduindu-mă iu-
birii, ca şi cel al volumului Fiindcă iubesc (1980), vrea să spună despre alegerea
lui existenţială, titluri de neconceput pentru Bacovia. Grigore Vieru îşi va scrie
un epitaf nu la 17 ani, ci abia la moartea mamei sale, Evdochia, în 1982, dar
acela este un epitaf senin, mioritic: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Aşadar,
se făgăduieşte tot vieţii, după ce a iubit viaţa. „Iubind moartea după ce ai urât
viaţa – spune Vieru – este semn de nebunie”2. Or, viaţa imaginară a lui Bacovia
a fost un coşmar, sub veşnica ameninţare a nebuniei, pe care numai geniul său
poetic a învins-o. Făcând trimitere la nenorocirile vieţii, Grigore Vieru zice:
„Nu m-am împăcat prea bine nici cu moartea, nici cu viaţa – şi una şi alta sunt
crude şi necruţătoare. Dar parcă tot viaţa aş alege-o”3. Cu alte cuvinte, el de
mult a ales viaţa şi alegerea cea mai bună e viaţa copilăriei, singura vârstă când
nici cruzimea vieţii, nici acea a morţii n-au putere asupra omului. De aceea,
multe dintre cântecele lui Grigore Vieru sunt adevărate explozii de bucuria de
a trăi, în acelaşi spirit al ethosului popular:
„Drag mi-i a trăi,
Că am pe cine iubi –
Nevăstuică şi copii,
Drag mi-i a trăi”4.
Asemenea mărturii, fie şi pe scheme prozodice folclorice, nu veţi găsi niciodată
la G. Bacovia, chiar nici în convenţionalul Cogito, în care se declară fericit. Volu-
mul Strigat-am către Tine se deschide şi cu un moto din Tahar Djaout referitor la
moarte: „Tăcerea e moartea. / Cine îţi cere să taci / Îţi cere prea mult”. Şi deodată
poţi înţelege de ce respingerea morţii este un fenomen caracteristic popoarelor
răsăritene, aflate sub cnutul imperial, popoare ameninţate cu intrarea în nefiinţă.
Trebuie să-ţi conservi patria pentru a avea unde muri, vorba lui Vieru. Altmin-
teri, în Nişte gânduri, poetul îşi însuşeşte şi următoarea cugetare a lui Ştefan Na-
pierski: „Patria e acel loc unde ai dori să mori”. Şi tot acolo precizează: „Fiecare îşi
ia cât este în stare din propria moarte”5.
Dacă, la un moment dat, eşti tentat să-l bănuieşti pe Grigore Vieru de superfici-
alitate în raport cu problema morţii, lucrurile acum se complică. El nu respinge
moartea dintr-o repulsie a voinţei oarbe de a trăi, de rezonanţă schopenhaueri-
ană, ca punct de vedere al cercului strâmt eminescian. Fireşte, omul comun se
înspăimântă de gândul morţii. El nu e ispitit niciodată să accepte „resemnarea”
ciobanului mioritic în faţa acestui eveniment brutal şi insuportabil. Aşa se şi ex-
plică atâtea aversiuni faţă de „nunta cosmică” din Mioriţa la „elitele” postdecem-
briste şi postmoderniste. Aceşti indivizi, cu fumuri de superioritate în înţelegerea
vieţii, nu pot ieşi din narcisismul voinţei oarbe de a trăi cu orice preţ. Nu este nici
pe departe cazul lui Grigore Vieru, cel care, la o privire superficială, pare atât de
îndepărtat de Mioriţa în confruntarea cu moartea.
Grigore Vieru are conştiinţa deplină că moartea este un eveniment capital căru-
ia fiinţa umană nu are cum să i se sustragă. De aceea, şi pentru el proba morţii
este fundamentală. Ciclul Făgăduindu-mă iubirii, care cuprinde poeme dintre
 critică, eseu 75
anii 1968-2002, reţine ca moto celebrele versuri eminesciene din Odă (în metru
antic): „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”. Moartea devine reperul
decalogului moral al fiinţei, ca la Eminescu. Numai ea poate să motiveze viaţa
cu adevărat, să-i dea valoarea supremă, să legitimeze alegerea pe care el a făptu-
it-o încă din copilărie şi adolescenţă. Ca şi viaţa sau dragostea, moartea este un
eveniment unic: „Viaţa, dragostea şi moartea vin o singură dată”6. Şi, ca reper în
absolut, există un ascendent al morţii asupra vieţii, ascendent ce părea anulat, în
favoarea vieţii, tocmai prin opţiunea antibacoviană a poetului. În realitate, viaţa
poate fi coruptibilă, fiindcă este atât de intim legată de alegerea omului. Grigore
Vieru are intuiţia avantajului moral al opţiunii bacoviene a morţii. Fiinţa bacovi-
ană este incoruptibilă moral, iar suferinţa ei este măsurată de teribila neputinţă
de a muri. Dezmăţul, aşadar, aparţine vieţii agonice, iar nu morţii. Într-o poemă
dedicată lui D. R. Popescu, Vieru o recunoaşte astfel:
„Pur şi simplu,
Respectăm moartea,
Pentru că nu este
Mincinoasă ca viaţa” (Cum să-ţi spun).
Din acest punct de vedere, moartea e mai aproape de divinitate decât viaţa: „Una
din cele mai mari satisfacţii ale mele este că Divinitatea şi Moartea nu pot fi
linguşite”7. De aceea, moralmente, poetul se simte solidar cu moartea: „Sunt de
partea morţii – dacă are dreptate, şi împotriva vieţii – dacă se prostituează”8. Şi
toate astea fiindcă pariul existenţei lui a fost tocmai viaţa, iar nu moartea, ca la
alţi poeţi; ca la Bacovia, în primul rând. Sau chiar Eminescu.
La întrebarea lui Alexandru Bantoş dacă îi este frică de moarte, Vieru răspunde:
„– Moartea ne priveşte din fiecare floare de la începutul vieţii noastre – de ce ne-am
teme de ea? Nu mi-i frică de moarte, «mi-i somn» de ea”9. Al. Vlahuţă pretindea
că nu se cutremură de gândul morţii, ci de veşnicia morţii. Este un mod de a co-
rupe moartea însăşi, gândeşte Vieru, fiindcă veşnicia nu poate fi atinsă decât de
viaţă în ipostaza ei suprem erotică:
„Iubito: «Această clipă a noastră
durează mai mult
decât durează la alţii moartea»” (Cântec de iubire).
Iar dacă avem vreun motiv să ne înspăimântăm, acesta nu-i moartea individuală,
ci doar cea a întregii omeniri:
„Dar nu moartea
Mă înspăimântă –
Mi-e teamă că va veni
Somnul cel mare
Al omenirii întregi” (Toamnă era).
Ţinând seamă şi de titlul poeziei, aceasta este cea mai bacoviană teamă a lui Gri-
gore Vieru, reflex conştientizat al apocalipsei fără finalitate.
76 Limba ROMÂNĂ
Dar iată cum se celebrează viaţa comparativ cu „nimicnicia” morţii, de parcă ne-am
instala direct în ora de iubire eminesciană. Raportat la clipa sfântă a iubirii, poate
că nici nu există moarte:
„Şi nu există moarte!
Pur şi simplu, cad frunzele
Spre a ne vedea mai bine
Când suntem departe” (Metafora).
Izvorul veşnic nu este moartea, ci copilăria. De aici strania impresie a poetului că
morţii se reîntorc, de fapt, în copilărie, şi ei trebuie îngrijiţi ca pe nişte copii:
„Morţii sunt
Ca nişte copii
Şi fiecare
Îşi are morţii lui”.
Acestor „copii” trebuie să le închizi ochii ca să doarmă liniştiţi, să le săruţi
fruntea şi să-i veghezi, aşa cum face mama cu pruncii. Morţii nici măcar nu
trebuie înmormântaţi, ci, poate, doar ţinuţi în braţele mormântului-mamă.
În ce-l priveşte, are oroare de spectacolul înmormântării. Întrebarea a 29-a
din chestionarul „Jurnalului de Chişinău” sună aşa: „De cine n-aţi vrea să
fiţi îngropat?”. Răspunsul lui Vieru: „Aş vrea să fiu înmormântat în taină.
Nimeni să nu ştie de moartea mea. Nici prietenii. Nu-mi plac cuvântările pe
marginea gropii. Omul trebuie preţuit cât este în viaţă”. Poezia Când e o re-
verberaţie a unei asemenea mărturii, cea mai apropiată de Mai am un singur
dor de Eminescu. Nu oamenii, ci natura întreagă să-l îngroape, ca în nunta
cosmică mioritică. Desigur, ca şi în cazul lui Eminescu, mormântul trebuie
să-i fie alături de al mamei, singura care-l va ocroti cu adevărat şi după moar-
te. De asemenea, oamenii nu devin drepţi numai prin faptul că mor, ci sunt
drepţi în faţa morţii doar prin numele lor nepătat: „Moartea, ca şi viaţa, poate
fi îmbunătăţită dacă laşi în urmă un nume curat”10. În definitiv, moartea-ţi
preţuieşte după cât cer e în ea: „Cine ştie dacă moartea este sau nu partea
noastră de cer şi lumină; cine ştie dacă sufletul nostru nu este şi el muşchiul
verzui de pe cruce”11.
Pe moarte, pe mamă, pe Dumnezeu nu te poţi supăra12. Dacă ne gândim bine,
moartea preţuieşte cât o pâine, aceasta având deasupra ei întreg cerul. Altfel este
una cu neantul. Interesant că, în pofida neaderenţei poetului la singurătatea mor-
ţii, aceasta totuşi e doar o nefiinţă fără bucurii, niciodată vid bacovian. Suferinţa
însingurată poate mântui chiar în prezenţa morţii:
„Vine moartea din urmă
Cu spicele roşii în braţe
Ale sângelui meu –
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
 critică, eseu 77
Şi toţi suntem luminaţi
De o bucurie neînţeleasă” (Ars poetica).
Ar mai fi posibilă „bucuria neînţeleasă” fără umbra morţii cu spicele de sânge în
braţe? Nu, şi de aici începe taina tainelor în fiinţa viereană.

note
1
Aceeaşi impresie, pe care am semnalat-o în Periplu critic, a avut-o şi D. R. Popescu, la lec-
tura poemelor lui Grigore Vieru.
2
Grigore Vieru, Strigat-am către Tine, Chişinău, Editura Litera, 1999, p. 371.
3
Ibidem, p. 407.
4
Ibidem, p. 464.
5
Grigore Vieru, Nişte gânduri, în „Literatura şi Arta”, 23 octombrie 2003, p. 5.
6
Ibidem.
7
Grigore Vieru, Strigat-am..., p. 363.
8
Ibidem, p. 386.
9
Grigore Vieru, Fără limba română n-aş fi ajuns poet, în „Limba Română”, 1995, nr. 1,
p. 7-21.
10
Grigore Vieru, Strigat-am..., p. 380.
11
Ibidem, p. 379.
12
Ibidem, p. 382.
78 Limba ROMÂNĂ

Alex. Grigore Vieru

ştefănescu

Grigore Vieru are o înfăţişare de poet romantic. Fruntea

înaltă, continuată de un început de calviţie, pletele lungi,
răsfrânte pe umeri, privirea visătoare, îndreptată spre un
dincolo inaccesibil oamenilor obişnuiţi, fac parte dintr-un
tipar fizionomic consacrat de multă vreme de istoria lite-
raturii. La acestea se adaugă – ca trăsături particulare – un
zâmbet timid şi o fragilitate a întregii fiinţe, datorită cărora
ne gândim la poet nu numai cu admiraţie, ci şi cu dorinţa
de a-l ocroti.
S-a născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererita din
raionul Briceni (fostul judeţ Hotin), comună aşezată pe
malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui
Ion Pillat de pe malul drept. După absolvirea liceului, la
Lipcani, urmează cursurile Institutului Pedagogic „Ion
Creangă” din Chişinău, pe care le încheie în 1957. În acelaşi
an îi apare şi prima sa carte, Alarma, cuprinzând versuri
pentru copii. Începe Facultatea de Filologie şi Istorie, dar
n-o termină, neavând mijloacele materiale necesare. Lu-
crează ca redactor la revista „Nistru” a Uniunii Scriitorilor
din R.S.S. Moldovenească. Volumul de versuri Numele tău,
1968, şi cele care urmează au ecou în conştiinţa publică,
remarcându-se prin simplitate, printr-un sentimentalism
răscolitor, prin nostalgia stilului de viaţă românesc, distrus
de sovietici în Basarabia.
În 1973 i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de a vizita Ro-
mânia: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în cos-
mos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. În România
este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei româneşti. Şi
în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. „Păstrând
proporţiile – observă Eugen Simion –, Grigore Vieru şi ge-
neraţia sa reprezintă pentru această provincie românească
năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul seco-
lului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea
de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea
circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu
şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional”.
 critică, eseu 79
În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali
basarabeni, la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adopta-
rea, la 31 august 1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă
oficială şi revenirea la alfabetul latin.
După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul.
Încă din 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române şi primeşte,
în continuare, numeroase alte dovezi de preţuire: premii, distincţii, sărbătoriri
oficiale, invitaţii la emisiuni TV etc. Există însă scriitori şi critici literari care pri-
vesc cu mefienţă comuniunea lui afectivă, exhibată în mass-media, cu promotorii
naţionalismului comunist din timpul lui Ceauşescu.

Un malentendu
Poezia lui Grigore Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape
dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar tre-
bui să atingă o rană.
Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea ma-
mei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am
întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de
responsabilitate. Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia
spaţiului pe care l-a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la
persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate
la înstrăinare.
Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat
sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să
afle ce au simţit românii din Basarabia în acea perioadă trebuie să citească poezia
lui Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are, nici pe departe, aceeaşi
anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective
a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copi-
lăros, cu vocea sugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o
atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele
mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:
„Vârful cel mai ridicat / E-al ierbii creştet. / Nimeni încă n-a zburat / Mai sus de
iarbă. // Peste vârful înverzit / Prin care, tainic, / Urcă laptele-ndulcit / Şi sfânt al
vacii. // Cum să-nvingi? De ce să-nvingi? / Străbunul, oare, / Alba rouă pe ferigi, /
Pe tine, mamă?!” (Iarba).
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în
timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate
de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut, în
sfârşit, şi la Bucureşti selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unspre-
zece poeme din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească,
1987, Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată
80 Limba ROMÂNĂ
în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia,
inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi
de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor
din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atin-
gere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau
impresia redescoperirii adevăratei poezii.
Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română
venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea
război mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului
că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din
partea ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.
După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea legăturilor dintre cele două cul-
turi româneşti despărţite de Prut – ca de un zid al Berlinului – timp de aproape
o jumătate de secol, s-a produs un malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia
însufleţiţi de un patriotism sincer au crezut că autorii de literatură patriotardă
din România – favorizaţi cândva de naţionalismul comunist promovat de Nicolae
Ceauşescu – reprezintă replica lor simetrică. Şi şi-au întins mâinile unii altora,
primii din naivitate, iar ultimii pentru a profita grabnic de o legitimare nesperată,
în condiţiile în care în România erau – şi pe bună dreptate – dispreţuiţi. Drept
urmare, Grigore Vieru şi ceilalţi scriitori din Basarabia înrudiţi spiritual cu el
au pierdut o mare parte din capitalul de stimă şi simpatie de care se bucurau în
România.
Este o nedreptate. Grigore Vieru rămâne un poet foarte talentat, care nu seamănă
prin nimic cu „aliatul” său din România, Corneliu Vadim Tudor, un autor minor
şi grandilocvent, un Rică Venturiano al iubirii de patrie.

Proza care se transformă în poezie

Grigore Vieru nici nu omagiază, de altfel, direct şi declamativ „patria”. El evocă
satul natal, casa „de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe
care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazuri-
le de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-şi aducă aminte scene din
copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici
demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se im-
pune ca sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri
nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.
Aflăm, ca dintr-o scriere în proză, că poetul locuieşte într-un oraş, la bloc, că a lu-
at-o la el şi pe mama lui, convingând-o să abandoneze casa din sat, că are un copil
„mititel”, care i se suie bunicii în cap etc. Toate acestea ar putea să ne plictisească,
aşa cum se întâmplă atunci când mergem la cineva în vizită şi trebuie să răsfoim,
din politeţe, un album cu fotografii de familie. Iată însă că nu ne plictisim deloc,
că, dimpotrivă, regăsim propriile noastre stări sufleteşti în mărturisirile poetului
şi că ne simţim înduioşaţi până la lacrimi. Explicaţia constă în faptul că „albumul
 critică, eseu 81
cu fotografii de familie” este alcătuit de un artist foarte înzestrat, care a ştiut ce
imagini să aleagă şi cum să le aşeze în pagină. Textele sale nu sunt nici proză, nici
poezie, ci proză care se transformă în poezie, sub ochii noştri:
„Tu mă iartă, o, mă iartă,  / Casa mea de humă, tu,  / Despre toate-am scris pe
lume, / Numai despre tine nu. // Să-ţi trag radio şi lumină / Ţi-am făgăduit când-
va / Şi că fi-vom împreună / Pieptul meu cât va sufla. // Dar prin alte case, iată, /
Eu lumina o presor, / Alte case mă ascultă / Când vorbesc la difuzor. // Ţi-am
luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici
orăşancă ea. // Las’ că vin eu cu bătrâna / Şi nepotu-ţi o să-l iau / Care pe neprins
de veste / Speria-va-ţi bezna: «Hau!» // Şi vei râde cu băiatul / Ca doi prunci prea
mititei. / Şi vei plânge cu bătrâna / De dor ca două femei. // Şi vei tace lung cu
mine / Cu văz tulbur şi durut, / Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut”
(Casa mea).
Secretul transformării prozei în poezie rămâne un secret – al lui Grigore Vieru.
Ceea ce putem spune cu siguranţă este că nu avem de a face cu o artă naivă, cu
o „expresivitate involuntară” etc., ci cu tehnici ale simplităţii de un mare rafina-
ment, constând în activarea duioşiei prin umor, în cultivarea – atent dozată – a
melodramei, în personificări discrete (morale, nu fizice), care nu cad în ridicol,
ca la alţi autori de azi.
Foarte frecvente sunt poemele cu final neaşteptat. Ideea surprinzătoare cu care
se încheie asemenea poeme are rezonanţă în conştiinţa cititorului şi nu poate fi
uitată uşor:
„În aceeaşi limbă / toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / râde un pământ. /
Ci doar în limba ta / durerea poţi s-o mângâi, / iar bucuria / s-o preschimbi în
cânt. // În limba ta / ţi-e dor de mama, / şi vinul e mai vin, / şi prânzul e mai
prânz. / Şi doar în limba ta / poţi râde singur, / şi doar în limba ta / te poţi opri
din plâns, // Iar când nu poţi / nici plânge şi nici râde, / când nu poţi mângâia / şi
nici cânta, / cu-al tău pământ, / cu cerul tău în faţă, / tu taci atunce / tot în limba
ta” (În limba ta).

Autoritatea cuvintelor
Textele pe care le-am citat sunt faimoase, ca Moartea căprioarei de Nicolae Labiş
sau Repetabila povară de Adrian Păunescu. Ele fac parte din poemele-şlagăre ale
lui Grigore Vieru, şlagăre nu numai la figurat, ci şi la propriu, întrucât unele chiar
au fost puse pe muzică (de Ion Aldea-Teodorovici, Iulia Ţibulschi, Mihai Dolgan,
Aurel Chiriac, Eugen Doga ş.a.).
O remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba de o
exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat fru-
moase, poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe
această temă. Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru poezia dragostei
filiale:
82 Limba ROMÂNĂ
„Când m-am născut, pe frunte eu  / Aveam coroană-mpărătească:  / A mamei
mână părintească, / A mamei mână părintească” (Mâinile mamei);
„...Iar noaptea / Mama lucra croitoreasă. / Cosea cămăşi de pânză / Din cânepă
scorţoasă. / Şi cântecul maşinii, / Sunând fără oprire, / Fu cântecul meu de lea-
găn / Şi cântecul de trezire” (Cântec cu acul);
„O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult ca pre dânsul / Pre tata-n /
Puţinii lui ani pre pământ. // Acuma când nu te poţi, mamă, / De sarea din şale
pleca, / Cine ridică mormântul / Spre gura uscată a ta?!”;
„Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară /
Între ceruri şi pământ! // În priviri cu-n fel de teamă, / Fericită totuşi eşti – / Iarba
ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti” (Făptura mamei).
Nu se ştie cum, dar lui Grigore Vieru îi stă bine să adore, să proslăvească, să ido-
latrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm sub dictatura ironiei. Unul dintre puţinele
poeme cu adevărat emoţionante din literatura noastră închinate lui Eminescu îi
aparţine:
„Ştiu: cândva la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii
mie / Tot deasupra cărţii Sale. // Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproa-
pe. / Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recele-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă, /
Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. // Iar
de n-au s-auză dânşii / Al străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu
toţi codrii ei în zbucium” (Legământ).
Dincolo de teme – sacre sau profane –, ceea ce conferă o frumuseţe tragică poe-
ziei lui Grigore Vieru, este conştiinţa valorii imense a limbii. Nu contează faptul
că această preţuire exacerbată se datorează unor circumstanţe istorice; important
este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase şi redându-le auto-
ritatea originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru, ni se trans-
mite sentimentul că trebuie să acordăm o importanţă maximă fiecărui cuvânt,
pentru că a fost obţinut cu greu. În felul acesta, se reconstituie ceva din condiţia
orfică a limbajului poetic.

*
Receptarea critică a poeziei lui Grigore Vieru este grav perturbată de calcule
politice şi prejudecăţi estetice. O impresie dezagreabilă fac scriitorii cu nostalgii
naţional-comuniste care îl pupă zgomotos pe amândoi obrajii pe delicatul poet,
făcându-l să se sufoce, şi îi recită versurile extaziaţi, înainte de a le citi. Dar tot atât
de dezolantă – şi compromiţătoare – este atitudinea acelor critici literari care nu
se pronunţă în legătură cu Grigore Vieru, ca să nu-şi piardă presupusul loc într-o
presupusă elită intelectuală, frigidă estetic, sau îl privesc de foarte sus, conside-
rându-l un elegiac minor, un tradiţionalist întârziat etc. „Consensul cu aspiraţiile
naţionale – explică de la mare altitudine Al. Cistelecan, după ce a comentat de
 critică, eseu 83
la mică altitudine versurile a zeci şi zeci de poeţi mediocri –, topite într-o elegie
regresivă ce găsea tot mai puţine valori de sprijin în prezent, a exaltat şi dimen-
siunea valorică a operei lui Grigore Vieru, altminteri o diagramă onestă a tradi-
ţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic” (Dicţionarul
esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000).
Dincolo de „diagramă” şi de „pachet”, trebuie luat însă în considerare talentul lui
Grigore Vieru, care îl face mai prezent în lumea noastră de azi decât noutatea în
sine a unui program estetic. În creaţia poetică nu se întâmplă ca în producţia de
bunuri electrocasnice, unde ultimul tip de frigider este de obicei mai bun decât
cele anterioare. În creaţia poetică contează exclusiv personalitatea poetului, capa-
citatea lui de-a emoţiona, indiferent de tehnica pe care o foloseşte.

CĂRŢI PENTRU COPII. Alarma, Chişinău, 1957 (versuri); Poezii de seama voas-
tră, Chişinău, 1967; Abecedarul (în colab.), Chişinău, 1970; Albinuţa (abecedar),
Chişinău, 1979 (ed. a II-a, Bucureşti, 1994).
POEZIE. Numele tău, Chişinău, 1968; Aproape, Chişinău, 1974; Un verde ne vede,
Chişinău, Editura Lumina, 1976; Fiindcă iubesc, Chişinău, Editura Literatura ar-
tistică, 1980; Izvorul şi clipa, antologie de Mircea Radu Iacoban, prefaţă de Marin
Sorescu, portret de Sabin Bălaşa, Bucureşti, Editura Albatros, colecţia „CMFP”,
1981; Taina care mă apără, Chişinău, 1983; Scrieri alese, Chişinău, Editura Litera-
tura artistică, 1984; Cel care sunt, antologie şi prefaţă de Mihai Cimpoi, Chişinău,
Editura Literatura artistică, 1987 (cupr. şi confesiuni, interviuri etc.), Rădăcina
de foc, poeme şi confesiuni, cuvânt înainte de Ioan Alexandru, postfaţă de Victor
Crăciun, ediţie ilustrată de Sabin Bălaşa, antologie şi îngrijire de ediţie Arcadie
Donos, Bucureşti, Editura Univers, 1988; Mama, Chişinău, 1989; Hristos nu are
nici o vină (poeme şi cântece), cuvânt înainte de Carolina Ilica, antologie, îngri-
jire ediţie şi postfaţă de Dumitru M. Ion, Bucureşti, Editura Orient / Occident,
1991; Curăţirea fântânii, Galaţi, 1993; Rugăciune pentru mama, Craiova, 1994.

*
Bucurându-se de popularitate, poezia lui Grigore Vieru a fost frecvent antologată
şi retipărită, în Republica Moldovă şi România, tradusă, preluată selectiv de di-
verse publicaţii literare, recitată de actori, pusă pe muzică şi cântată etc. Nu există
o hartă completă a circulaţiei ei. O antologie în care figurează Grigore Vieru şi
care trebuie în mod special menţionată pentru că a avut răsunet este Constela-
ţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, prefaţă de Ioan Alexandru,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989.

(Capitol din Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000,

Bucureşti, Editura Maşina de scris, 2005)
84 Limba ROMÂNĂ

Iulian Grigore Vieru –

boldea valoare şi adevăr poetic

Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o

expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Ver-
surile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii
lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în
enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sin-
cere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic eva-
ziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar
ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii ro-
mâne, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat,
decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi.
Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sin-
ceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei
patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale
creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit
al jertfei şi credinţă. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vie-
ru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care
sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama,
Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale
poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni
se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetă-
ţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, ide-
alurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos,
limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit:
„În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă /
Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o
mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba
ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e
mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar
în limba ta / Te poţi opri din plâns”.
Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei
lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scri-
itorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest
pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc
răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în
care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază
 critică, eseu 85
că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas.
Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română,
Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării
sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să
pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit
incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că
nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru
că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a înce-
put să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial,
spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În
aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.
Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor
cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă
a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convul-
sive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică
pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul
întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este
dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea
gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei,
precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, /
Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu
spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele ro-
şii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi
suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”. Valoarea, adevărul şi reprezentati-
vitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a
literaturii române contemporane.
86 Limba ROMÂNĂ

Viorica-Ela Grigore Vieru1 şi Emil Cioran

caraman în circumferinţa
ideilor comune

Moto:
De ce nu am scoate din durere tot ce ea poate da,
sau de ce nu am cultiva un zâmbet,
până am ajunge la zona vitală din care el izvorăşte ?
*
Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu pot şi nu vreau
să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile
ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele
deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.
(Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 155; p. 202)

Dintr-o iniţiativă cu scop revendicativ pentru ambele per-

sonalităţi anunţate în titlu, prezentul eseu face dovada unui
experiment comparatist, pe segment ideatic, axat, ca şi în
mod tradiţional, pe afinităţi şi pe contradicţii identificate
în creaţiile acestora. S-a vorbit, se vorbeşte, dar mai ales se
va vorbi despre un Vieru al tuturor, basarabeanul, şi despre
un Cioran intangibil, exilatul român, sufocat de îngrădirile
spiritului etc. Perspectiva unei abordări alăturând creaţi-
ile celor doi români ar putea părea cel puţin stranie din
mai multe motive, ţinând cont mai ales de anvergura celor
două personalităţi ale literelor româneşti, dar reperele es-
tetice pe care le-am ales pentru această discuţie ni se par
cu adevărat analizabile în comparaţie. Credem totuşi că
despre proporţii se va putea vorbi mai târziu, când lucru-
rile vor căpăta mai multă limpezime şi când, mai ales, se va
conştientiza importanţa mediului în care se produce cre-
aţia. Acum însă prestanţa lui Cioran (sau a lui Vieru) n-ar
trebui să ne descurajeze în abordarea pe care am iniţiat-o.
Punctul de plecare al unui asemenea demers experimental
îl constituie imaginarul în care se înscriu viziunile celor
două tipuri şi temperamente artistice şi modul lor de con-
figurare la fiecare dintre aceşti creatori. Este vorba despre
o zonă comună celor doi, caracterizată de o dinamică a
 critică, eseu 87
fericirii şi suferinţei, a comicului şi tragicului, a mutilării spiritului şi a exaltărilor
sale în abisuri şi înălţimi, a vieţii şi a morţii, a rostului şi a neîmplinirii, a eului cu
o viaţă interioară tensionată şi a banalităţii unei alterităţi anonime, a adevărului
sau a tainei ca iluzie a existenţei umane etc. Pe de altă parte, firea unui poet deo-
potrivă al maturilor şi al copiilor, care şi-a căpătat renumele unei fiinţe izvorâte
din lumina fără orizont al sufletului popular ce-l aduce şi-l leagă de lume, Grigore
Vieru, contrastează indiscutabil cu alta, cea a filozofului Emil Cioran, care disecă
îndelung, mai întâi de pe poziţia pe care i-o impune statutul reflexiv al textelor
sale, sentimentul plin de înfiorare al sinuciderii, de exemplu, pătrunzând până la
capăt dimensiunile acestuia în plan psihic sau al subconştientului. Sfidând aceas-
tă certă discrepanţă, vom găsi şi aici o punte de legătură între cei doi, deloc forţa-
tă, în ideea de sacrificiu pe care şi l-au asumat ambii fără rest, cu atât mai mult cu
cât îndurerarea nu i-a fost nici pe departe străină poetului basarabean. Stăpân al
seninătăţilor sufletului, purtându-şi rănile în bandajele candorii, poetul va decla-
ra totuşi: „Poezia mea vine din marea singurătate şi din greaua suferinţă...”.
În pofida numeroaselor titluri pe care le dă Cioran operelor sale, sugerând o vizi-
une întunecată asupra lucrurilor şi existenţei, natura exprimată a acestora este, în
realitate, la o altfel de analiză, cu totul alta. Autorul, înainte de a se prezenta din
cărţile sale drept un filozof cu aparentă alură tenebroasă, este mai întâi de toate
un artist care flirtează cu destinatarul scrisului său. Fiecare semnificaţie a titluri-
lor pe care le dă scrierilor sale ar putea fi tocmai opusă celei pe care o creează, de
fapt, viziunea din text. Spre exemplu, cartea de debut, Pe culmile disperării, al cărei
titlu din start îi pregăteşte emoţional lectorului o stare de curiozitate-compasiune
faţă de cel care este determinat să scrie despre tristeţe, îi oferă totuşi cititorului o
înţelegere, aproape matematic calculată sau – să spunem într-un termen literar de
specialitate – în mod autentic, a beneficiilor metafizice ale fiinţei pe care i le poate
conferi vâltoarea tristeţilor şi a disperărilor. Catalogarea imperativă a unui Cioran
drept filozof al disperărilor sau al optimismului este un gest extrem de dificil şi de
riscant. Cine l-ar portretiza pe Cioran doar ca pe un explorator al tenebrelor psiho-
logice, psihice şi spirituale poate fi considerat cu toată certitudinea victima propri-
ilor spaime – nu înainte de a fi una a strategiilor estetice cioraniene – şi a propriilor
anxietăţi faţă de lucrurile pe care le abordează filozoful „disperărilor” şi al altor
„lacrimi” şi „amurguri”. Acelaşi lucru se remarcă şi apropo de poetul Grigore Vieru,
considerat de către unii rapsod al fericirii naive, în orice caz un poet obsedat de un
sentiment neserios – un soi de reverie infantilă, exprimată fie prin duioşii verbale,
fie prin versificaţii lacrimogene îndreptate către patrie şi atât2. De fapt, tocmai aici
stă izvorul magiei poetice vierene, prin care lucrurile simple la suprafaţă, pe care
le percep cu inima şi nepoţeii, umplu golul unei insensibilităţi faţă de metafizicul
pe care suntem incapabili, orice s-ar spune, să-l receptăm în stare pură, dar care ne
absoarbe şi către care accedem prin datul nostru omenesc, la urma urmei, „inter-
naţional” – dacă tot ni se reproşează, mai ales nouă, basarabenilor, că ne lipseşte
această dimensiune, – mamă, patrie, grai. De aceea Grigore Vieru este mai ales
poetul profunzimilor, iar orice măsurare a adâncurilor implică în mod imperativ
ideea de suferinţă, cu o finalitate cathartică irevocabilă, textualizată în poemele lui
Grigore Vieru la diferite scări tematice.
88 Limba ROMÂNĂ
Şi în cazul lui Emil Cioran, indiscutabil, lucrurile au un revers: la el se poate vorbi
şi despre un anumit tip de umor (în nici un caz negru, cinismul lui este plin de
politeţe – „Scrupulele unui cinic – ar fi mai mult decât un titlu de carte, ar fi devi-
za carierei mele” scria în unul din Caietele sale Emil Cioran3, cu atât mai mult cu
cât bancurile se caracterizează şi ele printr-o doză consistentă de filozofie. Drept
mostră de umor cioranian în care, concomitent, nu este de neglijat nici conţinu-
tul filozofic poate fi considerată afirmaţia că: „Fiecare poziţie a vieţii este o altă
perspectivă a ei. Filozofii se gândesc la altă lume fiindcă, gârbovi de obicei, s-au
săturat a o privi pe aceasta” (Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Editura Humani-
tas, 1994, p. 36).
În acelaşi mod în care la Cioran transpare melancolia fiinţei, ca amurg sau ca
strâmtoare a spiritului, şi luminozitatea, împinsă, de multe ori, până la comic, îşi
face loc printre rândurile sale. Un anumit tip de optimism, am spune. Unul care,
şi el implacabil, ca şi moartea, umple fiinţa de energie fie şi pentru a cădea în dis-
perare, această din urmă stare, fiind un vârtej ce creează adevăratul sentiment al
vieţii şi de viaţă. Prin a arăta cât de cioranian este Grigore Vieru şi cât de vierean
este Emil Cioran subliniem ideea de imagine cameleonică pe care o poartă cei
doi creatori.
Afirmaţiile făcute pot fi considerate, în definitiv, şi replici pentru cei care-l consi-
deră pe Cioran, în fond, un disperat (ca autor de reflecţii, nu ca om şi ca individ
social, deşi, în cazul lui Cioran, scrisul şi modul de a fi, pe care-l desprindem din
evenimentele de viaţă şi din scrisori, din propriile mărturisiri etc., înregistrează
şi provoacă o confuzie foarte armonioasă; dar poate că filozoful Cioran nu a făcut
filozofie – ipoteză, pe drept cuvânt, argumentabilă –, ci căutarea de sine a fost
singurul postulat pe care l-a urmat în faţa foii de scris, un postulat absolut perso-
nal, întrucât dezavua filozofii care şi-au făcut o profesie din tristeţea oamenilor,
fără a se autoînscrie în rândurile acestora: „A lua lucrurile în serios înseamnă a le
cântări fără a participa; a le lua în tragic – a te angaja în soarta lor. Între seriozitate
şi tragedie (această tristeţe ca acţiune) este o mai mare deosebire decât între un
funcţionar şi un erou. Filozofii sunt bieţi agenţi ai Absolutului, plătiţi din mâh-
nirile noastre. Din a lua lumea în serios şi-au făcut o profesie” – Emil Cioran,
op. cit., p. 27). De ce Emil Cioran nu aderă la tagma constrictivă şi restrictivă a
filozifilor şi nu este deci un filozof tradiţional? Pentru că vocea sa enunţiativă,
care ar trebui să respecte un anumit principiu al obiectivităţii, adică să aparţină
unui stil de expunere cât mai apropiat posibil de gradul zero al ficţiunii* (Roland
Barthes), atinge o rezonanţă retorică destul de ridicată. Frecvenţa sistematică a
persoanei întâi (singular sau plural) instituie o solidă latură estetică a scrisului
cioranian, dar iniţiază concomitent şi un joc de perspective (obiectivă – subiec-
tivă). De aceea Emil Cioran este şi un filozof, şi un artist, stăpânind tehnicile şi
virtuţile celor doi în egală măsură.

* Parafrază după sintagma lui Roland Barthes „gradul zero al scriiturii” care desemnează
literatura fără ereditate sau în afara oricărei coordonate referenţiale / sociale. Prin gradul zero
al ficţiunii înţelegem însă un grad zero al expresivităţii artistice.
 critică, eseu 89
Astfel, pe de o parte, dualitatea filozof – artist ne permite comparaţia Cioran –
Vieru, dar mai ales ideea de angajament, pe care o implică acest bimorfism, îi
apropie pe cei doi. Primul este cel care îşi asumă conştient, personalizând sau
apropiindu-şi experienţa filozofică mărturisită, valabilă pentru umanitatea în-
treagă, prin a flirta foarte abil cu scriitura confesională, al doilea este cel care,
prin eul mesianic al poemelor sale, îşi exprimă energiile ce aparţin colectivităţii
din care vine acesta, un eu intim şi polifonic deopotrivă. Or, creaţia poetică a lui
Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe
care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui
sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş
impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a
acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a re-
marcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate
poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esen-
ţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu
civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp. Anume
aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară)
devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de litera-
tură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic.
O atitudine regăsită în operele celor doi apare într-un mod foarte asemănător –
tristeţea ca flux al conştiinţei. Cioran nu este un disperat, el pur şi simplu vorbeşte
cu seriozitate pentru sine (asta îl şi deosebeşte de alţi filozofi şi îl apropie conside-
rabil de poeţi; nu sunt deloc rare, accentuăm, bucăţile de un retorism veritabil în
textele lui Cioran, bucăţi figurate în adevăratul sens al cuvântului, altfel spus, este
vorba aici de un filozof implicat fiinţial în experienţa lumii pe care o dezvăluie)
despre tristeţe, moarte, boală, regret, şi poate că nici nu e o filozofie că anume
acestea te învaţă să trăieşti. Cioran este medicul care induce intensitatea trăirii
acestor realităţi prin crearea de conştiinţă. Grigore Vieru va scrie în poemul Va-
lul, frunza: „Trist de ce-aş fi oare şi cu gura mută? / Valul mă cuprinde, frunza
mă sărută”. Eul liric al lui Grigore Vieru invocă această tristeţe tot din mijlocul
ei, ca şi Cioran, ea seamănă cu neliniştea inocenţei în faţa tainei. Dar îşi exprimă
convingerea că trebuie să se încreadă în misterele cărora le intuieşte un rost pro-
videnţial (fiind vorba de o providenţă panteistă, evident), mai presus de sensurile
pe care şi le fabrică omul vieţii proprii. Altfel spus, şi la Grigore Vieru tristeţea
este în toate sensurile o prise de conscience.
Cât priveşte însă ideile despre dragoste, frumuseţe, fericire, Cioran într-adevăr
se prezintă ca explorator al aspectelor anihilante. Dar acest lucru este un prilej
de calmă îndoială a cititorului asupra viziunilor proprii – dacă cele menţionate
poartă cu adevărat germenele pozitivităţii sau dacă ele au o influenţă, la urma
urmelor, doar aparent pozitivă asupra fiinţei noastre. După caracterizarea bolii
de către Emil Cioran, ai reflexul aproape inevitabil de a te uita în dicţionar la
definiţiile acestui cuvânt, iar dacă Cioran ar fi fost un vizionar pesimist, ar fi avut
stigmatul unui autor cu adevărat periculos, mai ales pentru anxioşi, şi nicidecum
un exponent de cultură în felul în care a fost până acum, dacă e să recurgem la o
90 Limba ROMÂNĂ
exprimare pretenţioasă, dar totuşi exactă. Cioran nu este pesimist şi nici negativ,
el este profund. El demonstrează irevocabil şi fără impacienţă că pesimismul este
o natură a lucrurilor, care nu întristează pe lector, pentru că instanţa narativă
(dacă luăm drept bucăţi literare meditaţiile sale) se îndreaptă spre împlinire şi
pozitiv sau, invers, îşi poziţionează accentele pe umbre în faţa lucrurilor lumi-
noase şi acest gest scriptural este plin de naturaleţe (pentru că într-adevăr lumina
creează umbre), încât nu poate inspira depresii, răvăşiri, ci, din contra, provoacă
o conştiinţă a lucrurilor care s-au regăsit în adevărul lor. În faţa meditaţiilor lui
Cioran pierzi orice orgoliu de a fi cunoscut ceva cu adevărat – singurătatea, tris-
teţea, dragostea, viaţa, sinele etc. (de aceea dicţionarele ar trebui să pornească
de la „ideea de Cioran” în definirea termenului de autenticitate, dacă se respectă
printr-o pretenţie a obiectivităţii), iar această abandonare a cunoaşterii personale
înseamnă, în fond, o aderare aproape patetică la poziţia şi viziunea cioraniană.
Profunzimea şi înalta capacitate de expresie joacă, printre altele, în mod desăvâr-
şit, şi rolul de captatio benevolentiae pentru un destinatar, altfel zis emană vraja
unei poezii care te absoarbe fără voie. Iar în ceea ce priveşte aderarea patetică
a lectorului la viziunile simple, profunde şi adevărate din poemele lui Grigore
Vieru, lucrurile sunt atât de evidente şi atât de demonstrabile la fiecare... vers,
încât nici nu încape vreo discuţie. În acest sens Grigore Vieru este un cuceritor
fără seamăn.
Cioran nu exprimă deci disperarea în scrierile sale. El o identifică în lume. În
cazul lui nu putem vorbi de o originalitate a viziunii, ci de incontestabilitatea des-
coperirilor. Ideile lui nu exasperează psihicul lectorului, ci îl informează, iar fires-
cul afirmaţiilor (într-adevăr neliniştitoare uneori!), nu alarmează în mod concret
o individualitate, ci provoacă reflecţii de confirmare şi conştientizare a negaţiei
ca pe o realitate a fiinţei în sine, nu ca sentiment. Deşi majoritatea poemelor lui
Grigore Vieru, trebuie să recunoaştem, sunt răscolitoare la nivel afectiv, totuşi
nu vom întâlni sentimentul răvăşitor de frică. Prin urmare, în aceeaşi rază ciora-
niană se înscriu şi viziunile poeziilor vierene, unde seninătatea, care stăpâneşte
vocea poetică mărturisind despre lucruri grave, induce ideea de certitudine şi de
fatalism încrezător într-o fire rezonabilă a lucrurilor. Accentuăm că anume prin
acestea se măsoară profunzimea trăirilor simple la Grigore Vieru.
Teribilismul nu-i e caracteristic nici lui Cioran; deşi ideile lui par extravagante,
ele capătă instantaneu dimensiunile firescului şi ale credibilităţii. Marea forţă în
gândirea cioraniană constă în explicarea paradoxului – scoaterea unui paradox
în sine, ca şi ideea de moarte sau sinucidere, din neputinţa sau neştiinţa de a-l ad-
mite. Pentru Cioran o gândire filozofică bazată pe ideea de paradox este singura
posibilă şi viabilă. Paradoxul ca impuls elementar de existenţă a toate în această
lume, deci a vitalităţii. Lui Grigore Vieru antiteza îi serveşte drept formulă poetică
de înaltă capacitate expresivă. În poezia sa cu titlul retoric E-o linişte iubirea? gă-
sim versurile: „E-o linişte iubirea? / Mi-s pletele albite. / Şi tulbure mi-e somnul /
Ca între două pite. (...) Pier stele neatinse. / Noi stele se vor naşte. / Am cunoscut
durerea, / Nu am ce mai cunoaşte” sau „Da, viaţa este / Cea mai frumoasă parte /
A morţii” din poemul Iată şi gloria, exemplele de acest tip fiind infinite. Poetul
 critică, eseu 91
îmbracă în haina poeziei sentimentele contradictorii care aparţin firii lucrurilor.
Retorismul poemelor creează această natură a lucrurilor, iar filozofia, cu aceeaşi
forţă, o invocă. Convulsiile trăirilor celor doi creatori de pe segmentul paradoxal
al vitalităţii şi al umbrelor, al luminii şi al contradicţiilor interioare, al iubirii şi
al tragediei fiinţei se înscriu în circumferinţa ideilor comune care capătă la fieca-
re în parte o expresie şi o expresivitate distinctă. Ambii săvârşesc un preumblet
printre lucrurile comune pe care, fantasmagoric, le universalizează.

NOTE
1
Grigore Vieru este solarul îndurerat printre sumbrii condeieri ai acestui spaţiu românesc.
Un simbol al acestei bucăţi de pământ, Basarabia, şi al întregii pătimiri româneşti. De fapt,
poetul Grigore Vieru nu ar trebui deplâns pentru tragedia care i-a fost scrisă, pentru că viaţa
întreagă a ştiut să şi-o prefacă-n cânt pentru copii şi s-o preschimbe-n piatră de căpătâi pen-
tru secole de români care vor urma. Şi-a înveşnicit trecerea prin această lume, lăsându-ne
moştenire expresia unei sensibilităţi, dintre cele mai pure, pentru elementele originare ale
fiinţei noastre, întâi de toate omeneşti: mamă, patrie, grai, stea, lacrimă. Nu ar trebui să-i
regretăm, în fond, nici lipsa conştiinţei din ultimele clipe de viaţă, pentru că este vorba totuşi
de o fiinţă artistică împlinită, trăind prematur şi ultima simţire, moartea, într-un mod absolut
personal şi plin de vitalitate (de fapt, un poet adevărat este cel care, oricât de tânăr ar muri
sau indiferent de temperamentul pe care-l are, reuşeşte să scrie şi despre moarte): „Nu am,
moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc...”. Aşa că nici versurile din urmă nu au ră-
mas nescrise. Pe bună dreptate, despre eternizarea estetică a poetului ar trebui să vorbim, care
s-a produs într-o singură viaţă de om, discuţii care depăşesc ocazionarea frustrantă (pentru
critici) şi plină de regrete a trecerii în nefiinţă a poetului.
2
Dacă critica literară a privit cu circumspecţie poezia patriotică, urmărind, în sens unila-
teral, cu o acribie lipsită de flexibilitate aspectul estetic al acestei scrieri (e un fel de cădere
într-o altă extremă, poate că inevitabilă), cei mai cunoscuţi dintre exegeţii români au catalo-
gat poezia lui Grigore Vieru cu adevărat valoroasă. Gheorghe Grigurcu, spre exemplu, scrie
în „România literară” în 2003 (când se potolesc definitiv avânturile scriitorilor „patrioţi” şi
se filtrează substanţial acest gen de scriere, instituindu-se o direcţie literară absolut inedită)
că „pentru neoromanticul Vieru, patria alcătuieşte un inepuizabil rezervor de simboluri, un
adevărat corn al abundenţei poetice” (apud „Limba Română”, nr. 1-2, 2005). Dacă ar fi spus-o
mai înainte, afirmaţia ar fi fost etichetată drept reacţie a inerţiei, aşa încât viabilitatea ei este
acum probatorie.
3
II, p. 95, apud M. A. Diaconescu, Cui i-e frică de Cioran?, Editura Cartea românească, Bu-
cureşti, 2008.
92 Limba ROMÂNĂ

Lucia Grigore vieru

cifor şi geniul limbii

Dispariţia poetului Grigore Vieru, pe care nu l-am cunos-

cut decât din poeziile sale, constituie un potrivit prilej de
a-mi exprima nu doar regretul de a-l fi pierdut pe unul
dintre marii lirici ai secolului al XX-lea, dar şi o provocare
de a încerca să înţelegem, în linii mari măcar, miracolul şi
misterul existenţei unui poet liric într-un secol atât de să-
rac în poeţi lirici, mai ales în cea de-a doua jumătate a lui,
când Grigore Vieru şi-a scris opera.
Elecţiunea divină reprezintă o parte din explicaţie, însă
aceasta nu trebuie înţeleasă ca o simplă înzestrare cu har
poetic, ci ca o alegere dinlăuntrul limbii unui popor, pe
care Dumnezeu nu l-a lăsat – „in dürftiger Zeit” – fără me-
sager şi fără călăuză. Oricine poate vedea că Grigore Vieru
şi-a asumat poezia nu ca pe o îndeletnicire, fie ea şi de cea
mai înaltă calitate intelectuală, cu atât mai puţin ca pe o
formă de a se arăta pe sine, dezvoltând un eu orgolios, te-
ribil, atotputernic în jubilaţia ori în contestaţia de sine. Ca
orice liric absolut (aşa cum au fost, în unele dintre creaţiile
lor, Goethe, Hölderlin, Rilke, dar şi Eminescu, Goga, iar în
zilele noastre, Nicolae Ionel, cel din poeziile în metru po-
pular), Grigore Vieru a ştiut să asculte până la desăvârşire
de geniul limbii, neinterpunându-şi propria persoană între
acea Grundstimmung (specifică interiorităţii celei mai pro-
funde a limbii) şi forma ei funcţională contemporană. Nu
putea ajunge la sunetul fundamental altfel decât lăsându-se
preluat, din adâncurile limbii, de către o forţă transper-
sonală, care este chiar forţa limbii (şi cântecul ei absolut),
cu valoare de kerygmă (în termeni profani, kerygma co-
notează intensa şi puternica adresabilitate a unui mesaj)
asupra tuturor vorbitorilor acesteia. Aşa se explică efectul
constrângător pe care l-au avut poeziile lui cele mai bune
asupra contemporanilor săi din stânga Prutului mai ales,
dar şi din dreapta lui. Nici nu s-ar fi putut şi nici nu s-ar
putea altfel, pentru că – aşa cum arăta un mare filozof al
limbajului, Wilhelm von Humboldt – „poezia şi filozofia
vin în (...) contact cu (...) însăşi intimitatea omului şi acţi-
 critică, eseu 93

Chişinău, Casa Limbii Române. O poză pentru ziua de mâine. 14 februarie 2006

onează de aceea cu mai multă eficacitate şi cu o mai mare forţă formativă asupra
limbii, care este atât de adânc implicată în această intimitate umană.” (Wilhelm
von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra
dezvoltării spirituale a umanităţii, traducere de Eugen Munteanu, Editura Huma-
nitas, Bucureşti, 2008). La nivelul acestei supraentităţi, a Grundstimmung-ului, la
care se constituie, logos-ul poetic adus la lumină de poetul Vieru este „poem al
Fiinţei” (în termeni heideggerieni).
În concluzie, reuşita poetică sui-generis a lui Grigore Vieru se explică şi prin acest
fapt rar întâlnit: el a ştiut să se piardă ca eu accidental în faţa înaltei iniţiative a
limbii române ce s-a rostit prin el, recuperându-şi chipul şi glasul în orizontul
esenţelor. Şi nu a făcut-o doar pentru el, ci pentru întreaga limbă română, care
şi-a câştigat prin poeziile lui o puritate inaccesibilă celor mai mulţi. Puritatea
liricii sale atestă caracterul originar al creaţiei poetice, fapt cu consecinţe incalcu-
labile asupra limbii în care survine şi se imprimă acest caracter originar. Succint
spus, limba îşi probează importanţa, vigoarea şi fecunditatea pentru multe dece-
nii şi secole de aici înainte.
94 Limba ROMÂNĂ

Ana Doi poeţi mărturisitori:

bantoş Alexei Mateevici
şi Grigore Vieru. tranziţia
de la memorie la istorie*

„Poeţii nu pot fi niciodată cunoscuţi izolat” (A. E. Bacon-

sky). Ei trebuie văzuţi în contextul vecinătăţilor şi al înru-
dirilor spirituale. Iar în ceea ce-l priveşte pe Grigore Vieru,
evident că vine din Limba noastră**, mizând, ca şi Alexei
Mateevici, pe cuvântul ca loc de întâlnire cu memoria, cu
istoria, cu viitorul. În acest sens întâlnirea dintre Grigore
Vieru şi Alexei Mateevici nu este deloc întâmplătoare.
Născut la 16 martie 1888 în Căinari, Tighina, în familia
lui Mihail şi a Nadejdei Mateevici, Alexei, primul copil al
familiei preotului Mateevici, urmează şcoala primară în
Zaim. Din 1897 este bursier la Şcoala spirituală şi la Se-
minarul superior din Chişinău, iar mai apoi, din 1910, la
Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev, unde îi are
colegi pe S. Murafa, Şt. Berechet, Şt. Ciobanu, D. Ciugu-
reanu, I. Ionesco (Ivanov).
Colaborează la ziarul Basarabia şi la revista Luminăto-
rul (din 1908). Prima publicaţie a sa, schiţa Chestia pre-
oţească, este semnată cu pseudonimul A. Mihăilescu, iar
prima poezie – Ţăranii – cu numele Al. Mateevici. Preo-
cupările sale ştiinţifice se caracterizează prin varietatea
problemelor abordate: lingvistică, folclor, religie, istoria
tiparului în Moldova transpruteană.
După absolvirea Academiei din Kiev este numit de Sinod
profesor la Seminarul Teologic din Poltava, dar nu peste
mult timp Mateevici revine la Chişinău ca profesor la Se-
minarul Teologic. De aici este transferat la un regiment de
rezervă din Chişinău, iar mai apoi este încadrat, în cali-
tate de confesor militar, într-un regiment de infanterie şi
trimis, în septembrie 1915, pe Frontul galiţian. Transferat
în ianuarie 1916 pe frontul de la Siret, aflându-se la Iaşi,

* Laudatio la conferirea titlului de doctor honoris causa al A.Ş.M.

poetului Grigore Vieru (30 august 2007, Chişinău).
** În iunie 2007 s-au împlinit 90 de ani de la scrierea poemului.
 critică, eseu 95
Mărăşeşti, Tecuci, Mateevici scrie mai multe poezii profetice (Văd prăbuşirea,
Basarabenilor, Frunza nucului, Deasupra târgului Bârlad, La Noul-Neamţ (Clipe
trăite), Limba noastră).
În luna iunie 1917, se află, pentru un popas, la Chişinău, unde, în cadrul şedin-
ţei festive de inaugurare a cursurilor de învăţători, citeşte nemuritoarea poezie
dedicată limbii române. Elena Alistar, directoarea Liceului Eparhial de Fete din
Chişinău, care a asistat la eveniment, povesteşte în anul 1923: „Auzind numele
părintelui Mateevici, cunoscându-l din cele scrise de el până atunci, dar necunos-
cându-l personal, ne-am aţintit privirile spre uşa din care trebuia să intre. Parcă
îl văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat castaniu, fără
a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi, merge sfios spre
tribuna din Sala Eparhială, de unde se ţin, de obicei, cuvântările. Când s-a arătat
pe uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze, care l-au făcut să ro-
şească şi atât s-a intimidat, că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea-i vibra
la orice cuvânt, cu intonaţia cerută. Simţeai că poetul îţi transmitea dragostea şi
admiraţia nemărginită pentru limba noastră atât de bine redată în această perlă a
poeziei româneşti. Scânteia pornită din sufletul poetului aprins a făcut ca multe
inimi să vibreze, dar pe mulţi i-a făcut să se ruşineze. Mi-aduc aminte că, după
ce a terminat poezia de recitat, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţit
chiar, din care cauză şi aplauzele au început mult mai târziu, cum se întâmplă
după o prea frumoasă bucată cântată de un prea mare artist” [1, p. 24].
Textul Limbii noastre, care i-a emoţionat atât de mult pe cei care l-au cunoscut
în primă audiţie, la fel cum ne emoţionează şi pe noi cei de astăzi, a fost conce-
put, în primul rând, ca o depunere a mărturiei despre situaţia limbii române, de
acum nouăzeci de ani, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, şi, în al doilea rând, ca un
îndemn adresat fraţilor de sânge de a schimba starea lucrurilor, ca o îndrumare
morală. Acest îndemn a fost auzit abia peste decenii.
În acelaşi sens Grigore Vieru îşi construieşte universul poetic în Cântece despre
pământ, Cântece de iubire şi Cântece despre mama prin mărturia sensibilităţii
pentru graiul matern. Poetul Ioan Alexandru, pe drept cuvânt, îl consideră pe
Grigore Vieru „un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa
şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi
care-i deschid de bună voie inima să-l primească, pentru a duce mai demn pe mai
departe viaţa în spiritul dreptăţii şi iubirii...” [2, p. 289].
Vom aminti că, potrivit lui Aristotel, autorul Metafizicii, printre multiplele feluri
în care se spune fiinţa se află şi mărturia, iar Paul Ricoeur este de părere că „măr-
turia constituie structura fundamentală a tranziţiei de la memorie la istorie” [3,
p. 38]. Având în vedere aserţiunea hermeneutului francez, vom aborda în cele ce
urmează scrisul celor doi poeţi înrudiţi prin grija faţă de graiul matern, precizând
că, într-o monografie relativ recent apărută, Mioriţa – o hermeneutică ontologică,
Ştefania Mincu notează că „problema interpretării pe text trebuie pusă în per-
manenţă în legătură cu lumea căreia îi aparţine semnul, textul” [4, p. 71]. Prin
urmare, vom ţine cont de perspectiva contextului, a universului de idei în care a
96 Limba ROMÂNĂ
fost concepută poezia (a zeitgest-ului, să zicem), din anii când Mateevici a trăit,
a activat şi a scris această capodoperă, precum şi a celui din timpurile noastre, în
care creează Grigore Vieru.
Limba noastră este concepută deci ca a) mărturisire şi b) ca îndemn adresat
cititorului de a acorda atenţie unui subiect precum memoria care, în viziunea
lui Mateevici, coincide cu graiul, cu limba poporului său, mult timp neglijată.
Menţionăm că încă la începutul Evului Mediu, Alcuin, într-o adresare împăra-
tului Carol cel Mare, spunea că memoria „este comoara oricărui lucru” [3,
p. 84]. Anume către această comoară a sufletului se îndreaptă tânărul şcolit
la Chişinău şi Kiev. Vom mai adăuga că Paul Ricoeur consideră memoria ca
fiind „o parte din virtutea prudenţei, care figurează printre virtuţile majore,
alături de curaj, dreptate şi cumpătare” [3, p. 83].
Atragem atenţia, de asemenea, asupra faptului că poemul lui Alexei Mate-
evici are la bază un potenţial raport între memoria individuală şi memoria
colectivă, această dualitate fiind abordată de autor în studiul intitulat Mâsli
L. N. Tolstogo o relighii i ih oţenca. La scriitorul rus dihotomia respectivă ia
forma dezbaterii despre personal  – impersonal, despre individual şi univer-
sal, despre sentimentul religios conceput ca iubire universală, îndreptată spre
tot ce există în univers. Mateevici a fost cu siguranţă influenţat de concepţiile
lui Tolstoi, fapt perceput limpede în Limba noastră. Dragostea faţă de limba
maternă ia forma sentimentului religios faţă de o valoare ce nu trebuie să
dispară. Limba este mai presus de cei care fac uz de ea. Este o valoare morală
privită din perspectiva iubirii creştine bazată pe considerarea factorului su-
praindividual.
Caracterul originar şi primordial al memoriei individuale are rădăcini în utiliza-
rea limbajului comun şi în psihologia elementară: „...memoria pare să rezide în
legătura originară a conştiinţei cu trecutul” [3, p. 119].
De reţinut faptul că tradiţia privirii interioare de care este strâns legată arta
modernă, dar şi memoria, duce spre Antichitate şi spre tradiţia creştină. Paul
Ricoeur este de părere că anume Sfântul Augustin „a inventat interioritatea
pe fondul experienţei creştine a convertirii” [3, p. 120]. În acest sens Sfân-
tul Augustin, autorul renumitelor Confesiuni, e considerat, pe bună dreptate,
precursorul modernilor, care se revendicau la începutul secolului al XX-lea.
Am amintit aceste lucruri deoarece discursul lui Alexei Mateevici, venind din
sfera vieţii religioase, este orientat să convertească destinatarul spre interiorizare.
În mod similar procedează şi poetul Grigore Vieru care, lansat pe vremea unei
excesive ideologizări, impune un alt punct de vedere asupra artei. El explorează
universul plin de graţie divină al celor mici sau pe cel al îndrăgostiţilor: „Cea mai
dulce politică / Pe care o salutăm, / E această duminică, / În care ne sărutăm”,
scria poetul în anii ’80.
Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se menţine datorită substratului reli-
gios revelat prin omniprezenţa forţei maternităţii, care adună în ea, ca într-un centru
 critică, eseu 97
al sacralităţii, satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia. Dacă
„duminica” este cea care pivotează timpul sacru, atunci ludicul marchează, din acelaşi
punct de vedere, spaţiul, iar cântecul şi magia, la rândul lor, contribuie la desfăşu-
rarea universului liric vierean sub semnul liturgicului spre care e orientată lupta cu
singurătatea, cu înstrăinarea şi ieşirea dintr-un timp a-religios, totalitar, al neamului
său adunat în versurile poetului nostru ca într-o icoană: „O, neamule, tu, / adunat
grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană”.
Tradusă în limbajul lui Mateevici, icoana este Limba noastră. În acest punct
cei doi poeţi se întâlnesc cu un alt basarabean, cu lingvistul supranumit „al
secolului XXI”, Eugeniu Coşeriu, care considera că într-un cuvânt poate fi citită
istoria întreagă a unui popor.
Deci pentru a-i vorbi cititorului, atât Mateevici, cât şi Vieru îl pregătesc, „mon-
tându-l” pe unda comunicării liturgice, a interiorităţii, încercând o anulare a rup-
turii în transcendental şi empiric a naturii umane. Însă limbajul este unul comun,
fapt ce denotă intenţia autorilor de a-l îndrepta pe cel căruia i se adresează spre
făgaşul memoriei colective. Când Vieru a fost învinuit că e prea simplu, a dat re-
plica următoare: „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles”, pentru el fiind esenţială
accederea la inima cititorului simplu.
Mateevici vine către cititor din sfera religiei. Prin urmare, şi mijloacele de
transmitere a mesajului artistic şi ideatic sunt corespunzătoare, printre acestea
evidenţiindu-se, în primul rând, tonul persuasiv. Poetul Mateevici, dedublat de
preotul Mateevici, îşi construieşte discursul la modul liturgic şi în cheia pre-
dicilor. Substratul religios, frecvent analizat, în versurile lui Alexei Mateevici
funcţionează inclusiv datorită unui mecanism subtil, de subordonare a subiec-
tului faţă de cuvântul creator, înainte de a se supune cuvântulului uzual. Alexei
Mateevici face un fel de „fenomenologie” a memoriei pe care o descoperă în
adâncuri înfundată. Memoria conjugată cu timpul (cu durata) pune în evidenţă
un fapt important: poetul Limbii noastre nu evocă liniar un caz de neglijenţă,
el atrage atenţia asupra legăturii dintre timpuri, identificând valorile spirituale.
Veritabilul patrimoniu la care se referă Mateevici în creaţia sa ţine de stratul
arhaic şi cel religios.
Aşadar, Mateevici întreprinde o expediţie în adâncuri pentru a descoperi înce-
puturile şi pentru a ordona memoria cititorului, memorie al cărui punct incipi-
ent îl află în grai, în limba vechilor cazanii. Poetul se angajează într-o acţiune de
recuperare a memoriei, de punere în ordine a unui domeniu lăsat uitării: colbul,
slimul, mucegaiul trebuie înlăturate, pentru ca graiul să-şi recapete strălucirea,
iar omul – încrederea în propriul eu.
Scoaterea din uitare ia forma provocării fiorului, a vibraţiei sufleteşti, a cercurilor,
despre care scriitoarea franceză Nathalie Sarraute consideră că există în fiecare
dintre noi (vezi eseurile Ich sterbe şi Nu înţeleg [Revista „Limba Română”, nr. 4-6,
Chişinău, 2007, p. 111], primul fiindu-i dedicat lui A. Cehov) şi care fie se am-
plifică, fie se prăbuşesc în noi, în funcţie de cum ştim să ne apărăm demnitatea,
independenţa. În acest context, vizionarul Mateevici face apel, providenţial, la
98 Limba ROMÂNĂ
demnitatea şi independenţa pe care basarabeanul şi le-a manifestat plenar în anii
’80-’90 ai secolului trecut, proces la care a participat din plin generaţia lui Gri-
gore Vieru: Liviu Damian, Ion Vatamanu, Victor Teleucă, Dumitru Matcovschi,
Anatol Codru, lor revenindu-le misiunea de a fi călăuza celor implicaţi în lupta
de emancipare.
Mateevici investighează un teren la care s-ar părea că accesul lipseşte cu de-
săvârşire. Slimul, colbul, mucegaiul sunt metafore elocvente în această situaţie.
Personajul liric este amplasat în interioritatea sufocantă a unor realităţi lingvis-
tice în care comunicarea este aproape nulă. Cu certitudine, este vorba aici des-
pre intuirea unei crize a valorilor, cum definim noi astăzi fenomenul neglijării
reperelor spirituale. Anume această criză pune problema originii sentimentelor
morale care transpare şi la Mateevici, iar mai târziu, după cum vom vedea, şi la
scriitorii de după cel de-al doilea război mondial, generaţie care şi-a conceput
creaţia la confluenţa valenţelor etice şi a celor estetice.
Miza lui Mateevici este de a-l sensibiliza pe cel căruia i se adresează. În versurile:
„Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o
cântă / Pe la vatra lor ţăranii”, „cântecul” şi „plânsul” constituie cele două expre-
sii totale ale sufletului omenesc. Este evidentă dragostea pe care poetul o poartă
ţăranului, vieţii lui spirituale, tradiţiilor şi obiceiurilor, la care a făcut referinţă şi
în scrierile nonliterare.
Şi totuşi Alexei Mateevici s-a plasat într-un timp definit, în Europa, deci în mo-
dernitate, căci, se ştie, acum nouăzeci de ani, când a fost scrisă Limba noastră, în
cultura occidentală aveau loc spectaculoase mutaţii ale formulelor artistice. Ast-
fel, chiar dacă poetul nostru se afla într-un anumit context sociocultural, marcat
de legătura strânsă cu valorile autohtone, tradiţionale, era totuşi părtaş şi al atmo-
sferei care domina în Europa la vremea respectivă. Acest lucru se remarcă chiar
în analizele sale făcute concepţiilor religioase ale lui Tolstoi din studiul amintit,
precum şi în lucrarea sa de licenţă consacrată filozofului german Fehner. Cu atât
mai interesantă ni se pare atenţia sa concentrată asupra stării de fapte în proble-
ma limbii şi asupra valorilor folclorice, asupra tradiţiilor. Exemplul e comparabil
cu cel al lingvistului Eugeniu Coşeriu care, întors la baştină în ultimii ani ai vieţii,
nu va conteni să sublinieze miracolul păstrării limbii române la răsărit de Prut.
De fiecare dată când cineva se lansa în complimente la adresa-i, el spunea: „Nu
eu merit laudele, ci voi, căci aţi rezistat în condiţii extrem de dificile”. Limba, gra-
iul sunt / au fost considerate de către Mateevici şi Coşeriu, ca şi de către Grigore
Vieru, ca organism viabil şi ca fiinţă de a cărei existenţă trebuie să avem grijă
punând-o mai presus de orice. Din punctul de vedere al nevoii de îndumnezeire
prin cuvânt, poetul Limbii noastre se va întâlni peste aproximativ opt decenii cu
lingvistul Eugeniu Coşeriu, care, în ultimii ani de viaţă, a publicat la Chişinău
câteva poezii memorabile, în una din ele, intitulată Sângele nostru, fiind vizat
destinul neamului, conceput în legătură indestructibilă cu destinul limbii: „Din
sângele nostru / s-au hrănit atâtea popoare. // Din sângele nostru / s-au născut /
poeţi şi cărturari ruşi. / Mai ruşi decât ruşii. // Din sângele nostru / s-au născut /
voievozi şi regi maghiari, / hatmani de cazaci, / fruntaşi albanezi, / fruntaşi
 critică, eseu 99
sârbi, / fruntaşi chirghizi. // Din sângele nostru / s-au născut / cârmuitori, / eroi
şi vlădici greci. / Mai greci decât grecii. // Dar să nu vă temeţi! / Nu! Nu vă cerem
să ni-l daţi înapoi – / sângele / pe care vi l-am dăruit / la nord şi la sud de Dună-
re! // Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi / şi pe cel / pe care îl mai avem. / Lăsaţi-ne
şi nouă / măcar câteva picături / ca să ne putem înfăţişa cu ele / ca noi înşine / la
judecata de apoi”.
Spre deosebire de Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu se adresează cititorului din
perspectiva unui alt timp, nu mai puţin complicat, zis al globalizării. Dacă tonul
poeziei lui Mateevici este unul mobilizator, adresat confraţilor săi pentru a-i tre-
zi din somnul nepăsării, viziunea fiind una contaminată de accente romantice,
foarte potrivite scopului, în cazul lingvistului mihăilenar, cum îi plăcea lui Coşe-
riu să se numească înnobilând denumirea satului său de baştină (Mihăileni, ju-
deţul Bălţi), dialogul este între ego şi alter ego. Şi în primul caz putem vorbi de un
dialog, însă eul liric apără interesul celuilalt, care nu e decât colectivitatea pe care
o reprezintă. Este ca şi cum eul ar vorbi cu sine însuşi: „Înviaţi-vă, dar graiul”, sau:
„Strângeţi piatra lucitoare” este adresarea celui care vorbeşte în numele comuni-
tăţii unite, prin doina dorurilor noastre, prin limba noastră care e numai cântec;
limba noastră care e roi de fulgere, ce spintec nouri negri, zări albastre, „Limba
noastră-i graiul pâinii / Când de vânt se mişcă vara; / În rostirea ei bătrânii / Cu
sudori sfinţit-au ţara, e frunză verde, zbuciumul din codri veşnici, Nistrul lin ce-n
valuri pierde / ai luceferilor sfeşnici; Limba noastră-s vechi izvoade şi îi aleasă să
ridice slavă-n ceruri, / Să ne spuie-n hram ş-acasă / Veşnicele adevăruri. // Lim-
ba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii...”. Adresându-se celor care
sunt, de fapt, ai săi, Mateevici pune accentul pe nevoia omului de a dialoga cu
sine însuşi. Dialogul nu e altceva decât comunicarea internă. Tocmai de aceea în
perioada postbelică Limba noastră nu a fost prea mult difuzată, căci comunismul,
totalitarismul „a distrus tocmai comunicarea internă: conştiinţa, dialogul cu sine
ca Altul” [5, p. 23]. Mateevici exprimă, de fapt, necesitatea accederii la conştiinţa
de sine. La fel a procedat şi Grigore Vieru care, împreună cu ai săi confraţi de
generaţie, a exprimat sensibilitatea autohtonă aprofundată. Astfel se explică li-
rismul creaţiei anilor ’60, înrudit cu reflexivitatea şi cu introspecţia melancolică
eminesciană, Eminescu, în general, fiind un capitol aparte pentru peisajul nostru
cultural postbelic, iar pentru Vieru, în mod special. Căci autorul Luceafărului
semnifică, deopotrivă, dramatismul şi credinţa în valori, atât de necesare echi-
librării firii lucrurilor la est de Prut. În Legământ, Grigore Vieru reflectă anume
această dinamică a trăirii.
Pe când în cazul lui Coşeriu personajul se apără de ofensiva celuilalt, ca alteritate
agresivă. Tonul este unul menit să îmbuneze, să facă dialogul fructuos. Atitudinea
este de superioritate a celui stăpân pe emoţii şi, în felul acesta, pe situaţie, a celui care
are conştiinţa deplină a adevărului. În ambele cazuri adevărul este unul lingvistic.
Discursul lui Mateevici este determinat de tonul mobilizator şi de miracolul
reînvierii limbii, aceasta din urmă făcând parte dintr-un „proiect” de păstra-
re a valorilor morale, care va pune în mişcare resorturile pierdute în uitare.
Anume asupra acestora se va concentra cea mai bună parte a literaturii de
100 Limba ROMÂNĂ
la noi în perioada postbelică. Vârful de lance în proză va fi Ion Druţă, iar în
poezie – Grigore Vieru. Într-un timp prin excelenţă ateist, ei au pus, aseme-
nea lui Mateevici, accentul pe valoarea religioasă a vieţii. Intuiţia artistică
i-a condus către această zonă unică, a spiritualităţii autohtone, capabilă, în
viziunea lor, de reierarhizarea valorilor spirituale.
În general, spiritualitatea rustică aparte în literatura şi în cultura noastră, men-
talitatea ţăranului de la noi, din spaţiul estic al Europei, se caracterizează prin
aşa-numitul „creştinism cosmic”. Pentru el lumea este sfântă şi ritmurile ei sunt
religioase: natura moare şi reînvie aidoma lui Isus Christos.
Mircea Eliade remarcă două curente, „două expresii spirituale complementare”
în tradiţia populară: curentul pastoral, căruia îi corespunde expresia lirică şi cea
filozofică a ciobanului, iar al doilea curent include „expresia spirituală a sedenta-
rilor, a populaţiei agrare”. Primei tendinţe i se datorează balada Mioriţa, cea mai
frumoasă baladă populară. Partea sedentară a populaţiei îşi aduce contribuţia
în poezia populară şi în folclorul religios. Mircea Eliade este de părere că însăşi
cultura română a rezultat din tensiunea dintre sedentarism şi transhumanţă sau
„dintre localism, provincialism şi universalism. Regăsim aceeaşi tensiune şi în
literatura scrisă. Există mari scriitori români care sunt tradiţionalişti, care repre-
zintă sau prelungesc spiritualitatea sătească, sunt sedentari; iar alţii sunt deschişi
spre lume, «universaliştii» (au fost chiar acuzaţi de cosmopolitism). De aseme-
nea, s-ar putea spune că primii sunt atraşi de religie, de mistică, în timp ce ceilalţi
au spirit critic, sunt atraşi de ştiinţă” [6, p. 84]. În toate acestea Mircea Eliade nu
vede decât o tensiune creatoare.
Sentimentul religios, care transpare în creaţia celor doi poeţi, Alexei Mateevici şi
Grigore Vieru, caracterizează şi atitudinea faţă de cuvânt. Facem aici o paran-
teză pentru a menţiona o curioasă constatare a lui Basarab Nicolescu, potrivit
căreia, pentru savantul, logicianul şi filozoful fenomenolog american C. S. Peirce,
anume cuvântul este „locul de întâlnire dintre continuu şi discontinuu, dintre
trăire şi gândire, actualizare şi potenţialitate, omogenitate şi eterogenitate”
[7, p. 16]. Este şi mai interesant să constatăm, în contextul actual al evolu-
ţiei gândirii ştiinţifice, că atenţia concentrată asupra studierii minuţioase a
limbii, în învăţământul interbelic, era nu doar pe deplin justificată, ci venea
dintr-o înţelegere adecvată a perspectivelor dezvoltării ştiinţei. Astfel, des-
pre importanţa acordată studierii limbii ne relatează, bunăoară, cunoscutul
matematician român Grigore Moisil, care în amintirile sale menţionează că
în primele clase elevii erau daţi pe mâna unor pedagogi foarte buni de limba
română, urmând ca mai apoi să fie încredinţaţi profesorilor de ştiinţe exacte.
Anume în felul acesta învăţământul românesc a ajuns la un nivel remarcat şi
pe plan internaţional.
Lucrul acesta l-au înţeles prea bine scriitorii de la noi, ei înşişi confruntându-se
cu situaţii care astăzi sunt aproape de neperceput: la sfârşitul anilor ’50-’60 ma-
joritatea dintre ei îşi duceau copiii la singura grădiniţă moldovenească din Chişi-
nău, aflată la Sculeanca. Procedând la fel, Grigore Vieru, care a constatat că lipsea
 critică, eseu 101
materialul didactic în limba maternă, s-a implicat pentru a redresa situaţia. Aşa
au apărut primele sale versuri pentru copii. Cărţile dedicate celor mici Alarma
(1957), Muzicuţe (1958), La fereastra cu minuni (1960) Făt-Frumos curcubeul şi
Bună ziua, fulgilor! (1961), Poezii de seama voastră (1967), Trei iezi, Abecedarul
(1970) (elaborat împreună cu S. Vangheli şi pictorul Igor Vieru), Albinuţa (1980)
sunt, de fapt, ferestre deschise, în primul rând, spre minunea graiului matern.
Mai târziu se va orienta spre cititorul matur pentru care va scrie numeroase volu-
me de versuri: Versuri (1965), Numele tău (1968), Un verde ne vede (1976), Taina
care mă apără (1983), Cel care sunt (1987), Fiindcă iubesc (1980), Steaua de vineri
(1978), Rădăcina de foc (1988), Hristos nu are nici o vină (1991), Rugăciune pen-
tru mama (1994), Strigat-am către Tine (1999), volume antologice: Scrieri alese
(1984), Acum şi în veac (patru ediţii: 1997, 1999, 2000, 2001) ş.a., însă într-un
interviu va susţine: „Poezia mea de acolo porneşte, din copilărie”. Ferice de copiii
care au descoperit şi mai descoperă încă miracolele limbii materne prin interme-
diul versurilor lui Grigore Vieru: „Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră. / Cu
drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră / De-ar spune şi cuvinte, / Când cântă
la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din limba sfântă a noastră!”.
Doar prin acest singur exemplu remarcăm că Vieru şi-a conceput creaţia în
spiritul lui Mateevici. Autorul verdelui ce ne vede, apreciat, de exemplu, de către
Alex. Ştefănescu pentru „conştiinţa valorii imense a limbii”, a ajuns să fie, după
cum observă şi criticul Theodor Codreanu, cel mai citit scriitor român din toate
timpurile. Poetul şi-a crescut cititorii. Fiind în Franţa în componenţa unei de-
legaţii care a participat la lansarea antologiei Echos poétiques bessarabienne, le
spuneam participanţilor la eveniment că francezii nu au un scriitor contempo-
ran care să se bucure de atâţia cititori câţi are Grigore Vieru, fenomen datorat
faptului că în spaţiul nostru, în perioada postbelică, relaţia scriitor – cititor a
fost una specială. Scriitorii au fost puşi în situaţia de a se orienta spre cititori
mai mult, dându-le curajul regăsirii propriului eu. Anume aşa se explică in-
teriorizarea, care în peisajul nostru literar este diferită de fenomenul similar
caracteristic literaturii moderne de la începutul secolului al XX-lea. Spre deose-
bire de scriitorul de atunci, captat de diversificarea formulelor artistice, marcat
fiind şi de psihanaliza lui Freud care făcea carieră în epocă, scriitorii de la noi,
în perioada postbelică, vor căuta interioritatea pentru a-şi recupera identitatea.
Preocuparea obsesivă a lui Grigore Vieru este sentimentul libertăţii interioare
şi revenirea la nişte modele existenţiale verificate de multe generaţii. De ace-
ea imaginea de sine include ziua de duminică „la alba-ne căsuţă curată ca un
ou” şi „casa văduvă şi tristă de la margine de Prut”, „azima”, dimineţile reci de
toamnă în care personajul liric, învelit cu greul colorat al lăicerelor, aude ru-
dele vorbind în şoaptă. Imaginea în care descoperim o copilărie în singurătate,
cum este cea din poezia Melcul („Pleacă soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti
îmi spun. / Dar niciuna nu-i frumoasă. / Greu e singurel în casă”), precum şi a
copilăriei în general; imaginea fiului pierdut în război (Cămăşile) sau a tatălui
(Formular) completează universul exilului interior din poezia lui Grigore Vie-
ru, care motivează întru totul implicarea sa ulterioară în lupta de emancipare a
conaţionalilor săi, scriind numeroase poezii mobilizatoare consacrate revenirii
102 Limba ROMÂNĂ
la scrisul latin şi repunerii limbii române în drepturile ei fireşti, texte pentru
cântece la fel de înflăcărate ca ale lui Mateevici.
Se desprinde din toate acestea configuraţia unui itinerar identitar vechi,
aproape biblic. Dar nu lipsesc nici accentele modernităţii specifice insului
acaparat de viteze. Mai exact, este vorba de imaginea omului care presimte
criza unei modernităţi ce culminează, astăzi, cu generaţia omului „furat” de
calculator.
Din sfera esenţializată a trăirii simple, aproape arhaice, din cea a exilului inte-
rior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă în favoarea
marginalizării limbajului de lemn. În locul acestuia el susţine limbajul simţu-
rilor, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi
calea pierdută către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore
Vieru se explică prin vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică
colectivă capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resortu-
rilor sentimentelor adevărate. Iată un exemplu: „Ca un copil aştept dimineaţa /
Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!”.
E un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu ful-
gerul marii iubiri de viaţă. Este curioasă depăşirea stării exilului interior de care
nu este absolvit personajul liric din poezia lui Vieru, prin optimismul dătător de
libertate interioară, râvnind armonia originară şi nutrind o nostalgie a limbajului
primordial.
Vizionarismul lui Vieru, ca şi al celorlalţi autori şase- şi şaptezecişti, s-a născut
din reticenţa faţă de realitatea ideologică. De aceea ei vor pleda pentru redarea vi-
gorii limbii materne, aceasta constituindu-se ca o ultimă redută a celui care scrie.
Mama, graiul (este şi titlul unei antologii de poezie alcătuită de către Grigore
Vieru), numele (Numele tău [1968] fiind un volum de mare rezonanţă în epocă),
plaiul, toate acestea constituie punctele de reper ale creaţiei lui Grigore Vieru. Ex-
plicaţia frecvenţei acestor motive ţine de criza identitară pe care personajul literar
basarabean o resimte. Rupt de albia firească a culturii româneşti, care devenise un
tabu, scriitorului îi revine soarta (un cuvânt des întâlnit la poeţii noştri) de a se
referi la sine, la unul care are nevoie de identificare. La Grigore Vieru conştiinţa
reflexivă ia forma cântecului, o formă de exteriorizare a asupritului, autorul con-
vertind suferinţa într-o expresie primară a reflexivităţii, în cântec. Retragerea în
sine o citim şi în titlul Numele tău, acesta semnificând sinele nominal, legătura cu
familia, cu neamul. Aici termenii „străvechi” „primar”, „primordial” şi „arhaic”
comportă mai curând sensul de „profund”, „autentic”. Relaţia cea mai „profundă”,
mai „veche” rămâne a fi relaţia cu mama, care pentru Grigore Vieru semnifică
relaţia sacră cu Dumnezeu. Mai multe titluri de poezii sunt relevante în acest
sens: Făptura mamei, Mâinile mamei, Ochii mamei, Părul mamei etc. Procedând
astfel, autorul umple golul generat de pierderea sinelui, sursele Eului regăsindu-le
şi într-un Noi comunitar, care este neamul, sau într-un timp al copilăriei. Creaţia
lui Grigore Vieru destinată micilor cititori, atât de bine cunoscută şi îndrăgită, îşi
dezvăluie pe deplin sensurile anume în acest context.
 critică, eseu 103
Astfel, întreaga poezie a lui Grigore Vieru, „întoarcerea sa la izvoare”, se cere inter-
pretată astăzi atât din perspectiva generaţiei sale, cât şi din cea a generaţiei din faţa
calculatorului. Cu alte cuvinte, universul vierean ni se deschide din perspectiva
curajului autorului de a cultiva o poezie a sentimentului, curaj care în postmoder-
nitate este contrazis de refuzul dezvăluirii sensibilităţii individuale.
Prin creaţia sa Grigore Vieru cultivă caracterul, iar acesta, precum se ştie, nu poa-
te fi înlocuit de inteligenţă, oricât de multă ar avea-o intelectualitatea ştiinţifică
şi artistică.
Grigore Vieru s-a impus şi se impune prin curajul de a crede până la capăt, căci,
precum spune Domnia Sa, „cine crede până la capăt se dezleagă de spaimă”. Este
vorba, în primul rând, de credinţa în puterea cuvântului. Precizăm că în ultimul
timp în poezia universală cuvântul este explorat de către Iosif Brodski, poet rus
născut la Petersburg, care a locuit o bună parte a vieţii în SUA, pentru faptul că
prin cuvânt omul stăpâneşte timpul, prin cuvânt el se eliberează de singurătate şi de
frică. Oare nu acelaşi lucru se desprinde şi din tonul consolator al înflăcăratului
Mateevici: „Nu veţi plânge atunci zadarnic / Că vi-i limba prea săracă”.
După această lectură în paralel a celor doi poeţi mărturisitori, care transformă
memoria în istorie, ne dăm seama că, abia privită din perspectiva poemului Lim-
ba noastră, întreaga creaţie a lui Grigore Vieru ni se prezintă în lumina ei ade-
vărată. El vibrează ca nimeni altul la chemarea înaintaşului său, dedicându-se
graiului matern, poemele sale, neîntrecute în frumuseţe, fiind o dovadă elocventă
a peisajului mirific al limbii române.

Note bibliografice
1. Alexei Mateevici, Genealogii, iconografie, evocări. Ediţie întocmită şi îngrijită, studiu intro-
ductiv, bibliografie de Vlad Chiriac, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2003.
2. Grigore Vieru, Acum şi în veac, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003.
3. Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, trad. de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik. Edi-
tura Amarcord, Timişoara, 2004.
4. Ştefania Mincu, Mioriţa – o hermeneutică ontologică, Editura Pontica, Constanţa, 2002.
5. Bogdan Ghiu, Comunicare internă, comunicare externă. Revista „Cuvântul”, serie nouă,
nr. 3, 2007, p. 23.
6. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
7. Basarab Nicolescu apud. Paleologu Matta, Svetlana, Răspuns la Ancheta revistei „Convorbiri
literare”, în „Convorbiri literare”, martie 2007, nr. 3 (135).
104 Limba ROMÂNĂ

Mihai Taina care mă apără

ungheanu

În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este

mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea
românească dintre Prut şi Nistru, intrată sub ocupaţie so-
vietică, n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi
să scrie în româneşte. Graniţa de pe Prut, dintre România
şi U.R.S.S., devenise un adevărat „zid al Berlinului”, blocând
orice comunicare între românii aflaţi de o parte şi alta a Pru-
tului. Dacă în cazul celor două Germanii, una capitalistă iar
alta comunistă, duritatea separaţiei avea explicaţii politice
lesnicioase, prin teoria celor două sisteme antagonice, în
cazul hotarului de pe Prut, neîndurătoarei separaţii trebuie
să-i căutăm alte explicaţii. Teoria diplomaţilor şi istoricilor
ruşi şi sovietici, cum că Basarabia ar fi fost un vechi pământ
rusesc, era contrazisă de o evidenţă incontestabilă. Chiar şi
după ce la sfârşitul secolului al XIX-lea, Rusia ţaristă, care
obţinuse Basarabia prin pacea ruso-turcă de la 1812, a fă-
cut colonizări importante, majoritatea populaţiei era româ-
nească. După 1944, Moscova a dus o metodică politică de
deznaţionalizare în această republică sovietică vestică, ruptă
prin război dintr-o entitate etnică, clar circumscrisă, cu care
se confunda cultural. Vechea elită culturală şi politică a Re-
publicii Socialiste Moldova a fost lichidată şi înlocuită cu
una nouă, adesea deşănţată, provenită fie din fosta Republi-
că Moldovenească de peste Nistru, fie din alte părţi. Oraşele
au fost treptat rusificate prin aducţiuni de populaţie slavă şi
rusofonă, suprapusă şi dizolvantă pentru tradiţia locurilor.
Zona rurală dominată de amintiri răzeşeşti a rămas marele
rezervor de limbă şi valori româneşti şi din această direcţie
au apărut în literatura socialistă a „republicii moldovene”
Grigore Vieru şi colegii lui de generaţie. Introducerea litere-
lor chirilice pentru scrierea limbii române, intitularea aces-
teia drept „limbă moldovenească”, prezentarea profilului şi
istoriei ei din punct de vedere slav, învăţarea unei istorii li-
terare şi culturale „moldoveneşti”, cu personalităţi ale litera-
turii române, înfăţişate trunchiat, iată tot atâtea aspecte ale
 critică, eseu 105
unui program de aculturaţie gândit de politicienii sovietici, în vederea desprinderii
poporului român din Republica Sovietică Socialistă Moldova şi a intelectualilor lui
de cultura românească care avea puternica ei desfăşurare la Vest de Prut. Aceste
măsuri au fost însoţite de altele, ca, de pildă, rescrierea istoriei românilor dintre
Prut şi Nistru din punctul de vedere al istoriografiei şi intereselor politice ale Mos-
covei, punct de vedere în care statul ţarist devenea un protector salvator, iar statul
român un factor multinaţional, imperialist şi opresiv. Această nouă istoriografie
a fost un factor propagandistic antiromânesc plin de urmări pentru mentalitatea
românilor dintre Prut şi Nistru. În acelaşi timp, instituţiile de învăţământ din Mol-
dova ocupată foloseau limba rusă ca limbă de stat, glorificau istoria poporului rus
şi ofereau diplome fără prestigiu absolvenţilor universitari din Moldova, care erau
astfel determinaţi să migreze către învăţământul superior, pentru a intra în posesia
unor diplome universitare competitive. Literatura care apărea în Moldova ocupată
era una de comandă politică, liberă să trateze doar temele corespunzătoare şabloa-
nelor instituite. Savanţi improvizaţi reprezentând noua istoriografie moldoveneas-
că intrau adesea în polemică cu cei din România, pentru a demonstra caracterul di-
ferit al limbii române de „limba moldovenească”, fundamentul slav al Basarabiei, ca
şi caracterul cotropitor al administraţiei româneşti dintre 1918 şi 1940, când Basa-
rabia pierdută la 1812 de diplomaţia otomană devenise parte integrantă a României
Mari. A doua ocupaţie moscovită a Basarabiei, începută în 1944, venea după una
mai veche (1912-1918), ceea ce dădea toate şansele ca procesul de aculturaţie dirijat
împotriva culturii române a provinciei să izbândească. Teritoriul Basarabiei a fost
împărţit între R.S.S. Moldova şi R.S.S. Ucraina, ultima preluând în propriile graniţe
atât fostul Bugeac – deci accesul la Gurile Dunării! –, cât şi Bucovina de Nord şi
ţinutul Herţa, unde se afla şi oraşul studiilor liceale ale lui Mihai Eminescu şi apoi
una din marile universităţi româneşti interbelice – Cernăuţii. Românii din spaţiul
U.R.S.S. au fost astfel divizaţi, purtând şi etnonime diferite: cei din Bucovina de
Nord şi ţinutul Herţa sunt numiţi „români”, cei din R.S.S. Moldova poartă numele
de „moldoveni”, ca şi cei din fosta republică moldoveneasca transnistriană. Acestor
condiţii dramatice pentru românii integraţi prin ocupaţie militară în U.R.S.S. (dis-
putaţi de România prin participarea alături de Germania la războiul antisovietic,
1941-1944, fără şansă), U.R.S.S. le-a adăugat condiţia de lagăr, interzicând intrările
şi ieşirile în R.S.S. Moldova şi întrerupând orice contact cu ţara-mamă, România.
Propaganda sovietică postbelică a desfăşurat o ciudată campanie contra României,
tratând-o drept stat capitalist, deşi România, ocupată de Armata Roşie în 1944, era
şi ea înglobată în sistemul sovietic, controlat de Moscova. În copilăria lui, Grigore
Vieru îşi aminteşte că examina, cu maximă curiozitate şi evident clandestin, cu un
binoclu de împrumut, malul românesc, căutând să vadă cum arată spionii despre
care se vorbea, care ameninţau Moldova. Fiecare tânăr moldovean era crescut la
şcoală în ideea că la Vest de Prut este „duşmanul” şi că faţă de acesta orice concesie
devine periculoasă. În România, puţinele contacte şi puţinele ştiri despre românii
de dincolo de Prut au dus la instalarea concluziei că limba română se afla acolo pe
moarte şi că procesul de ruso-sovietizare îşi atinsese scopul, deznaţionalizându-i pe
români. Apariţia lui Grigore Vieru, cu poezia lui şi a celorlalţi confraţi, la sfârşitul
106 Limba ROMÂNĂ
anilor ’70, a adus surpriza unei alte realităţi: conştiinţa culturală şi conştiinţa de
neam nu dispăruseră, ci luaseră chiar forme organizate şi ofensive.
Nici chiar în cei peste o sută de ani (1812-1918) semnele vocaţiei culturale şi ale
capacităţii de creaţie româneşti n-au fost absente. În contact cu cultura rusă, scri-
itori de real talent scriu în româneşte (Alecu Donici), alţii consemnează drama în
cărţi semimemorialistice (ca Dumitru C. Moruzi în Pribegi în ţara pierdută), în-
chină laude limbii române (A. Mateevici) sau se întorc la matcă (precum C. Stere,
deportatul în Siberia). C. Stere devine lider de opinie decisiv în societatea ieşeană
şi apoi bucureşteană, din jurul lui 1900. Tradiţia culturală românească s-a păstrat
atât în clasa de sus, când aceasta a refuzat aculturaţia şi rusificarea, cât şi în ţă-
rănime, care conservase vechile ei obiceiuri. Generaţia lui Grigore Vieru a venit
în literatură mai ales pe filiera tradiţiilor populare şi a trunchiatelor manuale de
istoria literaturii moldoveneşti, din care însă nu lipseau Donici, Hasdeu, Crean-
gă, Eminescu.
Prin traiectoria literară a lui Grigore Vieru reconstituim traiectoria culturală a
lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care acesta s-a prezentat mereu ca un
exponent.
În România ştirbită de rezultatele pactului Ribbentrop-Molotov şi ale ultimului
război mondial, Grigore Vieru a adus ştirea că literatura română n-a dispărut
dincolo de Prut, că se manifestă cu vigoare şi cu conştiinţa apartenenţei la marea
tradiţie culturală românească, ilustrând-o prin propriile versuri, ca şi prin cele ale
altor poeţi români de la Chişinău al căror intermediar a înţeles să fie. Faptul a fost
înregistrat de presa literară, revistele „Convorbiri literare” şi – mai ales! – „Lucea-
fărul” deschizându-şi paginile pentru cei pierduţi şi regăsiţi.
Surprinzător este să descoperim, în această literatură care nu şi-a uitat stirpea,
motive şi formule artistice proprii poeziei româneşti care explodează în România
anilor ’60. Influenţa lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan
Alexandru şi alţii este incontestabilă la Grigore Vieru şi colegii lui, evident în
doze diferite, ceea ce le conferă o notă comună cu generaţia simetrică de poeţi
din România. În pofida seriei de interdicţii, un fluid cultural şi poetic a comuni-
cat peste oprelişti, afirmând încă o dată importanţa unei matrice culturale comu-
ne. Fenomenul neîndoielnic important îşi are explicaţiile lui.
Perioada Hruşciov a însemnat un „dezgheţ” pentru toate statele din U.R.S.S. şi
cele satelizate de Moscova. Pe vremea lui Hruşciov, după călătorii speciale la Cer-
năuţi în căutare de carte românească, care acolo exista în librării, de unde se
ridicau, en-gros, cu desagii, scriitorii de la Chişinău încep să le găsească chiar la
Chişinău. Timid, intermitent, cartea românească – cenzurată, însă, la ea acasă! –
pătrunde la Chişinău. Pe acest flux de informaţie şi de influenţă, manifestate pre-
car, se produc debuturile semnificative ale noii literaturi „moldovene”, aproape
simultan cu cele de la Bucureşti, din Colecţia Luceafărul, care marchează o gene-
raţie. Grigore Vieru debutează în 1965 cu volumul Poezii prefaţat de Ion Druţă.
 critică, eseu 107
În ciuda distanţelor şi a obstacolelor, ceea ce numim generaţia Labiş sau generaţia
Nichita Stănescu îi cuprinde şi pe tinerii scriitori de la Chişinău. Dramatică a fost
însă pentru literaţii români dintre Prut şi Nistru urmarea invadării Cehoslovaciei
de către trupele Moscovei, deoarece protestul anti-invazie rostit de la Bucureşti
s-a răsfrânt asupra R.S.S. Moldova şi a firavului contact cu literatura română.
Cartea românească de la Bucureşti, şi aşa întâmplătoare, dispare din librăriile din
Chişinău, fragilizând ameninţător un contact şi aşa extrem de nesigur. Adeziunile
la valorile limbii şi literaturii române erau pedepsite, în unele cazuri, cu deportări
„la urşii polari”, adică în zone cu totul străine de mediile natale. Legătura se reface
însă pe o filieră care explică multe din caracteristicile poeziei scrisă în Basarabia
şi Bucovina de Nord, după război. Literatura română pătrunde însă de aici îna-
inte, în vitregita lume literară din teritoriile româneşti încorporate U.R.S.S., prin
emisiunile pe care Radio Bucureşti le dedică poeziei, mai precis prin emisiunile
speciale realizate pentru radio de Adrian Păunescu şi cenaclul său, unde se de-
clama şi se cânta multă poezie scrisă de Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ni-
chita Stănescu, Marin Sorescu şi alţii. Audienţa cenaclurilor literare, prezidate de
Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu la radio, la televiziune, pe stadioane, în săli de
spectacol, a fost enormă în ţară, dar şi cu un efect imprevizibil şi benefic în lumea
dintre Prut şi Nistru. Graniţa şi interdicţiile suplimentare au fost învinse de forţa
mediatizării. La sfârşitul anilor ’70, Grigore Vieru, în chip de sol al celor de acasă,
stabileşte o legătură directă cu poeţi auziţi până atunci numai pe unde radio. Po-
etul Ioan Alexandru şi menestrelul Tudor Gheorghe îl poartă cu ei într-un turneu
triumfal prin mai multe localităţi din România, timp în care Grigore Vieru apare
şi la televiziune. Un univers ignorat era introdus în circuitul naţional.
Publicaţiile româneşti ajung în continuare cu dificultate la Chişinău. Funcţio-
nează însă conspiraţia scriitorilor din republicile sovietice de centură. Dacă abo-
namentul la revista bucureşteană „Luceafărul” nu este admis în R.S.S. Moldo-
venească, el este posibil într-una din localităţile baltice, de unde abonatul, un
coleg într-ale scrisului, îl poate trimite fără dificultăţi la Chişinău. Această alianţă
nescrisă a scriitorilor din republicile sovietice de centură se încheagă şi-şi are
importanţa ei pentru difuziunea valorilor culturale şi artistice în spaţiul U.R.S.S.,
unde cei mai importanţi scriitori se impun din aceste republici sau din Siberia.
Este epoca lui Cinghiz Aitmatov, a lui V. Şukşin, a lui Ciubua Auregibi, dar şi a
lui Ion Druţă, prozator şi dramaturg român de mare succes, jucat pe marile scene
ruseşti, ca şi în Europa. Piaţa valorilor literare şi artistice începe să fie dominată
în U.R.S.S. de aceste contribuţii „periferice”, de mare audienţă, care stârnesc inte-
resante reacţii „velikoruse”.
Deschiderile culturale ale reformei iniţiate de Mihail Gorbaciov în U.R.S.S. vor
fi fructificate inspirat de scriitorii din R.S.S. Moldova, care imprimă o direcţie
din ce în ce mai naţională scrisului lor şi publicaţiilor Uniunii Scriitorilor din
republică. Spiritul critic, pe care Mihail Gorbaciov îl ceruse pentru îndepărtarea
inerţiilor şi stagnărilor din viaţa socială şi economica a Uniunii Sovietice, a fost
îndreptat însă, cu precădere, împotriva tuturor restricţiilor naţionale, mai ales de
108 Limba ROMÂNĂ
intelectualii republicilor de centură, islamice sau creştine, ca şi de cei ruşi care
redescoperă velikorusismul drept o valoare reprimată de comunism. Perestroika
lui Gorbaciov, preocupată mai ales de aspectul economic şi de cel politic, igno-
rase chestiunea etniilor şi a culturilor naţionale reprimate din U.R.S.S., care se
dovedesc forţe centrifuge şi destabilizatoare foarte greu de controlat. Se repetă
situaţia din 1917, despre care marele istoric Vasilii Miliukov afirma că nu ener-
giile politice au dus la destabilizare şi la revoluţie, ci cele naţionale decise să-şi ia
revanşa. Fronturile Populare, apărute în mai multe republici, cu rosturi politice
tutelate de Moscova, devin fronturi naţionale şi determină schimbări importante
în viaţa socială şi politică a republicilor sovietice. Ele revendică drepturi naţiona-
le, depăşind intenţiile gorbacioviste.
La Chişinău, Uniunea Scriitorilor este pivotul gorbaciovismului deviat, deoarece
pe structura ei se produc toate mişcările importante: apare Frontul Popular, cer-
cul literar Mateevici, revista „Literatura şi Arta” îşi precizează programul de iden-
titate etnică şi culturală cu România, Uniunea Scriitorilor însăşi devine sediu de
dezbateri şi de metamorfoză. În 1988, una dintre conferinţele ordinare ale Uniunii
Scriitorilor este transformată în Congres prin voinţa majorităţii invitaţilor, ceea
ce le conferea dreptul, conform statutului, de a-i schimba conducerea. Deoarece
acţiunea sa făcea în conformitate cu ideile perestroikăi, centrul, adică Moscova,
este de acord, iar Congresul scriitorilor din R.S.S. Moldova schimbă conducerea
Uniunii Scriitorilor, aducând în poziţii centrale pe scriitorii cei mai interesaţi
de consolidarea relaţiilor cu România şi de reafirmarea identităţii naţionale prin
cultură. Grigore Vieru este, alături de alţi colegi, unul dintre autorii decisivi la
tribuna acestui Congres scriitoricesc, care dă câştig de cauză unei tendinţe litera-
re şi politice unioniste. Nicolae Dabija, conducător al revistei „Literatura şi Arta”,
impune revistei o atitudine de campanie culturală, în slujba identităţii etnice, pu-
blicaţia sporindu-şi tirajul şi ajungând să fie căutată şi în România. Anul 1989
este anul unor evenimente culturale şi politice foarte importante pentru R.S.S.
Moldova. Centenarul morţii lui Mihai Eminescu devine un pretext foarte bun
pentru a reafirma caracterul românesc al culturii şi limbii din R.S.S. Moldova,
într-un simpozion ţinut la Opera din Chişinău, ca şi a dezbaterii publice, într-un
mare miting ţinut în piaţa mare a oraşului, privind pactul Ribbentrop-Molotov,
ale cărui clauze secrete sunt denunţate de istorici şi scriitori. În toate aceste eveni-
mente, Grigore Vieru şi colegii lui au avut un rol de primă importanţă. În aceeaşi
toamnă ei reuşesc să impună în Parlamentul Moldovei limba română ca limbă de
stat şi scrierea cu grafie latină. Deşi regimul de cenzură de la Bucureşti nu per-
mitea primirea ştirilor, evenimentele de la Chişinău ajung în România pe calea
presei scrise, a televiziunii de la Chişinău şi prin diverşi mesageri – unul a fost
chiar Grigore Vieru – care începeau să treacă peste „cortina de fier” de pe Prut.
Mişcarea scriitorilor români de la Chişinău a avut o întinsă influenţă în România,
unde scriitorimea intrase de multă vreme într-o stare de pasivitate, privind desti-
nul culturii şi societăţii româneşti. Dramaticele evenimente din decembrie 1989,
din România, şi-au avut în cele basarabene un precedent şi un impuls. Grigore
 critică, eseu 109
Vieru a devenit figura emblematică a acestei legături şi a mesajelor de înfrăţire,
de unionism pornite din Chişinău.
Pentru mulţi evenimentele de la Chişinău, din 1989, sunt preludiul insurecţiilor
de la Timişoara şi Bucureşti, din acelaşi an.
Evenimentele care-i aduc la Chişinău, în 1989, în prim-plan pe Grigore Vieru şi
colegii lui constituie ultima campanie a generaţiei literare, care s-a intitulat mai
întâi Nicolae Labiş, apoi Nichita Stănescu, cu un evident plus de misionarism şi
de patos personal. Scriitorii români din Basarabia reafirmă caracterul românesc
al provinciei, al istoriei ei, al neamului majoritar, al culturii şi al limbii scrise şi
vorbite acolo, cu o energie şi cu un entuziasm care aminteşte de paşoptişti sau de
memorandiştii ardeleni. Reconquista culturală, începută în România la sfârşitul
anilor ’60 şi sufocată lent, îşi găseşte o altă expresie în campania de recucerire a
valorilor naţionale reprimate, dusă de scriitorii dintre Prut si Nistru. Resurecţia
culturală produsă de ei este indiscutabilă.
Condiţiile de existenţă şi de difuzare ale literaturii române postbelice dintre Prut
şi Nistru şi-au pus pecetea asupra ei, indiferent de talentul autorilor. Posibilităţile
de informare şi formare a acestor scriitori au fost precare. Cultura lor rămâne
afectată de interdicţii grele, cu atât mai apăsătoare, cu cât au fost obturate tocmai
izvoarele deziderate şi iubite, cele româneşti, cele occidentale, contactate frag-
mentar şi impropriu. Publicul de limba română al acestor scriitori a fost mai ales
un public rural şi în mai mică măsură urban. Oraşele basarabene postbelice au
în primul rând o populaţie rusofonă şi în mică măsură o populaţie românească.
Dacă adăugăm că accesul la reperele moderne ale literaturii române şi universale
le-a fost blocat, iar că publicul lor avea o vârstă culturală rurală şi anacronică,
vom înţelege o dată în plus drama acestei generaţii. În plus, scriitorii români ai
Moldovei sovietice au ţinut să se adreseze cititorilor români ai locurilor, sensi-
bilităţii lor, adoptând cele mai militante atitudini, fără de care bătăliile literare
şi politice ale anului 1989 nu ar fi fost posibile. Disocierea factorilor estetici de
cei politici, operată cu o sută de ani mai înainte în cultura română, devenea pen-
tru aceşti scriitori inaplicabilă. În voinţa lor de sincronizare cu cultura română,
implicarea militantă a fost un factor de sincronizare estetică, dar şi de benefică
dezvoltare culturală. Asta face ca poezia şi proza basarabeană postbelică să ofere
un spectacol de anacronism şi de modernitate, uneori în chiar spaţiul aceleiaşi
opere. Aceste trăsături sunt prezente şi în scrisul lui Grigore Vieru.
Este uimitor însă cum au convertit scriitorii Basarabiei moderne limitele în des-
chideri, oferindu-ne evoluţia unui fenomen literar de excepţie. Dacă le-a fost in-
terzis accesul la marii scriitori moderni, poeţii Basarabiei l-au transformat pe
Eminescu în reperul suprem, de limbă, de muzicalitate poetică, de valori estetice,
de idei, de valori naţionale. Este de precizat că le era cunoscut numai un Emi-
nescu al poeziilor, celălalt, prozatorul politic, de pildă, fiind în afara cunoaşterii şi
conştiinţei curente. Acestui suprem model i-au adăugat inspiraţiile provenite din
contactele parţiale cu poezia română contemporană şi cu alte surse. Generaţia lui
110 Limba ROMÂNĂ
Grigore Vieru poate fi considerată cea mai eminesciană generaţie din literatura
română modernă. Ea a avut şi are o condiţie singulară şi grea atât dincolo, cât şi
dincoace, de Prut. Soarta poetului!
Grigore Vieru pare la prima vedere poetul unei singure teme şi al unor mijloace
simple şi lipsite de variaţie. Dificultatea este de a-l analiza, atunci când pare
inanalizabil. În realitate scrisul lui Grigore Vieru este bifurcat şi diversificat. Dacă
în unele poezii principalul mijloc este sugestia, altele sunt declarative. Autorul
Rugii pentru mama este în acelaşi timp scriitor de versuri pentru copii, dintre
cele mai bune, ca şi al unor aforisme, unde îngândurarea se împleteşte cu maliţia
moldovenească, dacă ne gândim la Creangă. Dacă poate fi apropiat de Eminescu,
este însă posibilă şi apropierea de Goga, după cum şi de Bacovia sau de Blaga. În
acelaşi timp, volumele lui dezvăluie un poet familiarizat cu versul popular, în ce
are acesta mai esenţializat şi definitiv. Este mai mult decât o colecţie de influenţe
(deşi poetul lasă la vedere sintagme sugestive, ca pe nişte inserturi indicatoare,
citate emblematice), este vorba de o sinteză foarte personală. Din Eminescu vine
starea de resemnare din Odă (în metru antic), din ultimele versuri ale marelui
poet, starea de fiinţă epuizată, plutind deasupra celor lumeşti. Motive şi teme
eminesciene se amestecă cu cele provenind de la Lucian Blaga: „S-au micşorat
alunii. / Cineva, sus pe coastă, / Spală faţa lunii / Cu lacrima noastră. / Ah, idee
măreaţă, / Îmbătrâni-vei şi tu! / Toate se schimbă în viaţă, / Numai izvorul nu. /
Veşnic tânăr şi bun, / Sună sub dealuri străbune. / «Bună seara», îi spun / «Bună
ziua», îmi spune” (Izvorul). O presiune secretă funcţionează, ca în poezia lui Ba-
covia, determinând retrageri în spaţii matriciale, arhetipale, la sat, sub stele, unde
lumea trăieşte ritual şi satul se coşcoveşte mutându-se în altă parte. O jale transfi-
gurată domină satul atemporal al lui Vieru, de oameni osteniţi, care nu mai plâng
ca la Goga, pe ceasloave, dar se sfinţesc prin suferinţă. Figura centrală a acestui
univers este mama, căreia Grigore Vieru îi dedică un număr impresionant de
poezii. O intensă suferinţă hieratizează fiinţele: „Pe câmpul cu / pomi ciudaţi de
tabac / tăcută înaintezi. / Limbi verzi / ca de şerpi uriaşi / fiinţa ta înconjoară. /
Dar tu înaintezi. / Nu mai vine, mamă, / nimeni din urmă / afară de pâinea ta /
învelită-n ştergar / Şi cerul, din spate, eliberat / de frunzele mari. // Doamne, /
cât cer  / deasupra unei singure  / pâini!” (Dar tu). O mucenică este mama din
versurile lui Grigore Vieru, o făptură care abia atinge pământul şi aerul, ridicată
deasupra binelui şi răului: „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând /
Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ! // În priviri c-un fel de teamă, /
Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti” (Făptura
mamei). În poeziile „gândiriste” îngerii coboară pe ogor. Aici e vorba de sacrali-
zarea celor pe care lipsurile şi chinurile îi pot desprinde de cele lumeşti, îi pot ri-
dica lângă îngeri. Este o lume de fiinţe vulnerate, care ştiu să accepte renunţarea.
Grigore Vieru fuge de prozaism, de durerea inestetică, şi arar versul său are muş-
cătura amară a unei dureri numite: „Iar buzele tale sunt, mamă, / O rană tăcută,
mereu, / Mereu presurată cu ţărna / Mormântului tatălui meu” (Buzele mamei).
Rar în poezia românească s-a putut auzi vocea unei iubiri filiale atât de epurată
 critică, eseu 111
de cele pământeşti. Critica literară românească a fost de acord că Grigore Vieru
se impune şi singularizează prin litaniile despre muma purificată prin dragostea
acordată altora şi printr-o nesfârşită suferinţă. Deşi de obicei nu apar contextele
sociale, ca la Octavian Goga, ele însă nu lipsesc complet: „Peste dealul de-aramă /
Curge soare-asfinţit. «Odihneşte-te, mamă, – / Pot rosti, în sfârşit. – Mai trăieşte
la mine, / Sfântul grai să-l ascult. / Albei tale lumine / Închinu-mă-voi mult». / Ea
se şterge cu mâna / De sudoare şi mit, / Coperind cu ţărâna / Chipul ei ostenit”
(Mama la câmp). În felul său discret, fără patetism, Grigore Vieru face din maica
obosită imaginea patriei, a patriei mici din care face parte, dar mai ales a patriei
mari, suferindă, din care lipseşte. „Mamă, / Tu eşti patria mea!” exclama poetul,
într-o poezie-manifest: „Creştetul tău  – / Vârful muntelui  / Acoperit de nea.  /
Ochii tăi – / Mări albastre. / Palmele tale – / Arăturile noastre. / Respiratiu ta – /
Nor / Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş. / Inelul / Din degetul tău – / Cătare
prin care ochesc. / În vrăjmaş. / Basmaua – / Steag, / Zvâcnind / Cu inima... /
Mamă, / Tu eşti patria mea!” (Mamă, tu eşti). Poetul imaginează un univers vege-
tal însufleţit, în care păsările îşi invocă mamele, puii ţipă după mama dispărută,
iar un cuib se deplasează somnambul „pe marginea crengii şi frunzei”. Poezia lui
Grigore Vieru este una a suferinţei superioare, absolvitoare, care a lepădat gestu-
rile de prisos. „Lacrima” este unul din motivele poeziei, lângă acela al suferinţei
purificatoare, prezentă direct şi indirect peste tot. Dar poetul este capabil şi de
jocuri verbale, de răsucirea cuvintelor pentru efecte ludice. Pădure, verde pădure
începe astfel: „Draga i-a fugit cu altu, / S-a ascuns în codru. «Uuu!» / El a smuls
pădurea toată, / Însă n-a găsit-o, nu. // El a smuls pădurea toată / Şi s-o are în-
cepu. // Şi-a arat pădurea toată. / Însă n-a găsit-o, nu”. Versurile pentru copii ale
lui Grigore Vieru vin din vocaţia comunicării cu universul candorii. Iată cum e
Bunica, descrisă de poet pentru copii: „Tot mai mică, tot mai mică: / Cât o floare,
o furnică / Cât o lacrimă sub soare. / De ce oare, de ce oare?!”. Lumea „boabei şi
fărâmei”, după o expresie a lui Tudor Arghezi, este capitală pentru Grigore Vieru,
care se simte la locul lui printre vietăţi şi gâze, urşi şi pui, rândunici şi băieţei.
Iată o poezie inventivă, despre ploaie, în care rostul didactic este ascuns sub jocul
replicilor: „Boc-boc-boc! / Ploaia în umbrelă bate: / – Pot să intru? / – Nu se poa-
te! / Boc-boc-boc! / Ploaia în asfalturi bate: / Pot să intru? / Nu se poate! / Boc-
boc-boc! / Ploaia în câmpie bate: / Pot să intru? / – Da, se poate!” (Boc-boc-boc).
Grigore Vieru se dovedeşte capabil să schimbe registrele şi atunci când scria
cântece intitulate Răzbunarea frumuseţii, unde sugestia şi silenţiozitatea sunt
înlocuite cu adresa directă, cu poezia de idei, poezia-manifest, patetică. Mul-
te din aceste versuri au devenit populare prin intrarea în repertoriul orches-
trelor de tineri adepţi ai identităţii naţionale pentru românii dintre Prut şi
Nistru. Este vorba de „munţii lătiniei”, despre declaraţia „Eminescu să ne
apere” „Eminescu să ne judece”, sau despre mărturisirea ritoasă, ostentativă
a poetului, „Sunt na-ţi-o-na-list!”, ca ripostă la teoriile care, minimalizând
importanţa etnicului, minimalizau şi campania pentru limba şi grafia română
în Basarabia.
112 Limba ROMÂNĂ
O poezie deosebit de dramatică faţa de tonul obişnuit al liricii lui Grigore Vieru
sugerează convieţuirea cu şerpii şi primejdiile pe care le presupune: „Să cânte
pot / (credeam) chiar şerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coa-
da poamei / Şi sfântul fir de păr al mamei. / Cu harpa stam sub mere coapte, / Ei
blând cântau. Şi-n neagra noapte, / Trecând prin codru singuratec, / Ei prinse-a
şuiera sălbatec, / Săreau să-mi muşte mâna, faţa, / Să-i sugă cântecului viaţa. / Su-
nai a mamei păr sub cetini, / Veniră-n fugă-atunci prieteni. / Când mă trezisem
ca din vise, / Văzui c-o strună-ncărunţise” (Harpa).
Poezia lui Grigore Vieru are un ton şi un univers propriu, obsesiile şi sugestiile
lui. Derutanta simplitate a mijloacelor ascunde sensuri grave. Poetul s-a prezen-
tat adesea pe sine ca purtător al mărturisirii unei suferinţe nespuse şi a unei la-
crimi imense, care a spălat sufletele chinuite ale concetăţenilor săi. Poezia lui este
expresia subtilă a acestei lacrimi enorme. Poetul nu vrea să fie mai mult decât un
exponent, prezentându-se mereu cu decentă umilinţă. Reproducem în întregime
poezia Stare care vorbeşte expresiv despre ce este Grigore Vieru printre contem-
poranii lui:
„Puternic nu sunt. / Nu pot fi de faţă / Cu sângele meu / Când este rănit. / Nu
îndrăznesc / Să calc în picioare / Vipera care m-a încolţit. // Nu pot până la capăt /
Cântecul duce. / Scriind, / Parcă-aş ara cu o cruce. / Dorm iepureşte şi-mi pare /
Că nu mai vin zorii. / Îngheţ fără / Lâna albă-a ninsorii. / Tulbure, Doamne, /
Mi-ar rătăci sufletul, / Tulbure şi-mprăştiat, / Cocoşul de aur al cerului, / De l-aş
găsi dimineaţa tăiat. // Puternic nu sunt. / Nu pot o casă dura, / O cruce nu pot
ciopli. // Cocorii se duc / Şi nu-i pot opri. / Stelele cad / Şi nu le pot la loc ţintui, /
Vremea ca viscolul te-acoperă – / Cum să te apăr, / Mamă: fluture fericit, / Soare /
În aceeaşi clipă / Răsărit şi-asfinţit?!”.
Grigore Vieru vrea să fie doar un exponent, purtător de lacrimă colectivă, dar
locul lui în literele române rămâne bine individualizat, odată cu al întregii lui
generaţii.
Sentimentele stârnite de această carieră misionară sunt dovada autenticităţii ei.

(Prefaţă la Grigore Vieru, Văd şi mărturisesc,

Editura Minerva, 1996)
 critică, eseu 113

Ion Pachia- Mesianicul simbol al Mamei

tatomirescu în lirica lui Grigore Vieru

„Mamă, / Tu eşti patria mea! / Creştetul Tău – /

Vârful muntelui / Acoperit de nea...”

La Chişinău, Limbă Valahă  / Română suportă de multe

decenii presiunea  / jugul rusificării. Pe chipul Basarabiei
se imprimă tot mai adânc pecetea „mancurtizării” care în-
seamnă în primul rând uitarea cuvântului mamei, realitate
surprinsă veridic de poetul Grigore Vieru chiar în cunos-
cutul poem ce poartă titlul Cuvântul Mamei: „Pruncii îl
zuruie. / Bătrânii îl visează. / Bolnavii îl şoptesc. / Munţii îl
gândesc. / Fricoşii îl strigă. / Orfanii îl lacrimă. / Răniţii îl
cheamă. / Iar ceilalţi îl uită. / O, Mamă! O, Mamă!” (VRF,
53  / De la noua atitudine faţă de Cuvânt, la Necuvânt –
TGrp, 282).
În poezia lui Grigore Vieru, Mama se relevă – după cum
s-a mai spus (supra) – drept simbol mesianic al Patri-
ei, al Limbii Române, ori „jertfă” de întemeiere  / zidire:
„Mamă,  / Tu eşti patria mea!  / Creştetul Tău  –  / Vârful
muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi – / Mări albastre. /
Palmele tale – / Arăturile noastre. / Respiraţia ta – / Nor /
Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş. / Inelul / Din de-
getul tău – / Cătare / Prin care ochesc / În vrăjmaş. / Bas-
maua – / Steag, / Zvâcnind / Ca inima... / Mamă, / Tu eşti
Patria mea!” (Mamă, tu eşti); „Pe mine / mă iubeau toate
femeile. / Mă simţeam puternic şi sigur. / Ca Meşterul Ma-
nole / am cutezat  / să ridic o construcţie / care să dăinuie
veşnic. / Am început lucrul / şi le-am chemat la mine / pe
toate: / pe Maria, pe Ana, / pe Alexandra, pe Ioana... / Care
va ajunge întâi,  / pe-aceea-n perete o voi zidi.  / Dar din
toate femeile / a venit una singură: / Mama. / – Tu nu m-ai
strigat, / fiule?!” (Mică baladă – VRF, 56 / Profund autoh-
tonism, Patria-mumă, sfânta Limbă Română, nou mesia-
nism, imnologie etc. – TGrp, 298).
114 Limba ROMÂNĂ
Istoricul Ion Rotaru apreciază că Grigore Vieru (Pererita – Hotin / Basarabia, 14
februarie 1935 – 18 ianuarie 2009) este „al doilea poet emblematic al Basarabiei,
venit la aproximativ o jumătate de veac după Alexei Mateevici” (RotIst, V, 600). În
aprilie 1988, poetul Ioan Alexandru, în prefaţa pe care o face antologiei de versuri
de Grigore Vieru, tipărită în acelaşi an la Editura Univers din Bucureşti, Rădăcina
de foc (similară cărţii tipărite la Chişinău, Scrieri alese, Editura Literatura artis-
tică, 1984), notează: „Cartea sa numită Scrieri alese, cu un studiu introductiv de
mare profunzime, datorat criticului şi eminescologului Mihai Cimpoi, apărută cu
prilejul împlinirii unei jumătăţi de veac de viaţă, în nu mai puţin de cincizeci de
mii de exemplare, epuizată din librării, impune o operă intrată în conştiinţa unor
generaţii postbelice dornice de adevăr şi splendoare, de frumuseţea logosului, de
viaţa de toate zilele. Pentru că în cazul acestei poezii scrise de Grigore Vieru se
poate vorbi despre poezie ca hrană vitală, ceea ce este cântecul popular în vechi-
me în viaţa fiecărui om cu adaosul de individualizare şi adâncire după nevoile
vremilor de către oameni culţi, cu o înzestrare superioară, ce ştiu să răspundă
nevoilor sufletului la modul convingător. Un poet care şi-a asumat greul unui grai
trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl
întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru
a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covâr-
şeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii
ce nu poate da greş, un asemenea poet rămâne-va «suflet din sufletul neamului
său». O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă
în rostogol pe obrazul planetei. Iar Grigore Vieru nu este singur, stejarii cei mai
viguroşi tot în pădure cresc, el face parte dintr-o generaţie cu cărţi şi opere ce s-au
impus în conştiinţa cititorilor în ultimele decenii. Aş numi doar pe câţiva dintre
ei, mult mai mulţi cuprinşi în antologia apărută de curând la noi: Liviu Damian,
Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Leo Butnaru,
mai tânărul, dar foarte dăruitul Valeriu Matei, Gheorghe Vodă, Nicolae Esinen-
cu, Arcadie Suceveanu, Ion Gheorghiţă, Vasile Leviţchi, Petru Zadnipru, Aureliu
Busuioc, Pavel Boţu, Vasile Romanciuc – şi să mă ierte zecile şi zecile de nume
ilustre ce s-ar cuveni citate aici, reprezentând împreună cu Grigore Vieru o şcoală
poetică de rang european, scriind o poezie care este viaţă de toate zilele în sufletul
omului, ca pâinea şi apa este hrană în spiritul Logosului întrupat în istorie pentru
a intensifica miracolul vieţii nepieritoare în inima omului” (VRF, 8 sq.). Feno-
menul poetic românesc-basarabean, generaţia resurecţiei basarabene despre care
vorbeşte Ioan Alexandru, având drept lider pe Grigore Vieru, viiază în condiţii
social-istorice specifice, radical deosebite de cele din România; provincia istorică
a Basarabiei smulsă de Stalin din trupul României, după cum se ştie, a făcut parte
din U.R.S.S., sub numele de Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, fiind
supusă unui cumplit proces de deznaţionalizare, de rusificare forţată. Generaţia
resurecţiei din Basarabia nu îşi pune prea multe „probleme moderniste” înainte
de 1990, aici problema fundamentală constituind-o lupta pentru salvarea şi cul-
tivarea limbii române, pentru păstrarea identităţii şi demnităţii naţionale, pentru
supravieţuirea estului românesc dintre Prut şi Nistru; în această luptă, în această
 critică, eseu 115
rezistenţă antisovietică, dusă de intelectualitatea românească din Basarabia, repe-
rul / idealul, simbolul „arderii totale” pentru cauza naţională se întrezăreşte prin
Eminescu, prin geniul eminescian. De aceea, Grigore Vieru şi colegii săi întru
aleasă liră, din Basarabia, şi-au ales, şi-au stabilit, între obiectivele fundamentale,
arzătoarea, mistuitoarea misiune de a cultiva limba română, de a atinge lamura
limbii literare române din poezia eminesciană. Acest deziderat capătă îndorurată
expresie lirică şi în poezia cu titlul În limba ta de Grigore Vieru: „În aceeaşi lim-
bă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba
ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba
ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în
limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns, // Iar când
nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al
tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot în limba ta” (VRF, 23).
Ca înflăcărat militant împotriva înrobirii imperiale sovietice / ruse, pentru elibe-
rarea Basarabiei din Imperiul Roşu / U.R.S.S. şi pentru re-Unirea acestei valahe
provincii cu Patria-mumă, România, ori pentru recunoaşterea limbii române ca
limbă oficială în Republica Moldova, Grigore Vieru a îndurat eroic, mesianic,
multele necazuri pricinuite de autorităţile sovieto-ruse de ocupaţie.
Într-un interviu publicat în 28 septembrie 1989 în revista „Literatura şi Arta”,
din Chişinău, Grigore Vieru mărturiseşte: „Nu am linişte şi pace nici atunci când
merg pe stradă sau călătoresc cu transportul în comun, căci destui «internaţiona-
lişti», când mă văd, se uită cu ochii pe dos la mine, ca şi cum le-am luat bucăţica
de la gură, ca şi cum le-am pus pistolul în piept, mânându-i spre Siberii. Cred
că tot ei au pus la cale pe odraslele lor mici să arunce cu piatra în mine chiar în
preajma blocului în care locuiesc de aproape douăzeci de ani fără să ating pe ci-
neva cu un cuvânt” (Lart, 4).
Pe aceeaşi pagină cu interviul, Grigore Vieru mai publică poemul Ascultă – „de-
dicat” „unora care într-un mod jignitor, arogant, ne spun la fiecare pas că ne-au
eliberat şi ne-au făcut oameni”: „Bre Muscale,-am ostenit / Să te-ascult necon-
tenit, / Să te-ascult neîncetat / Că m-ai fost eliberat; / Că m-ai ajutat, isteţ, / Să
trăiesc un timp măreţ,  / Că mă-mbraci, că m-ai născut,  / Iar eu mă uit peste
Prut. / Dar ce fel de ajutor / Când mai sunt măturător / Al străzii pe care stai /
Plină zilnic de-ntâi Mai?!  / Şi ce fel de falnic timp  / Când muncesc ca robu-n
câmp, / Când ficatul mi-i distrus / De otrăvuri ce-ai adus, / Când ne mor copiii-n
leagăn, / Iar tu cânţi pe sub mesteacăn / Şi te baţi cu pumnu-n piept / C-ai luptat
şi ai un drept... / Nu zic nu: ai ars în foc, / Dar eu ce: jucam ori joc?! / Nu zic nu:
te-ai şi bătut, / Dar noi, ceilalţi, ce-am făcut? / Bielorusul şi armeanul, / Letonul
şi-americanul, / Românul şi polonezul / şi tadjicul şi englezul!... / Bre Muscale, ia
fii bun, / Ascultă şi eu ce-ţi spun: / Fără ceilalţi, negreşit, / Azi nemţeşte-ai fi gră-
it / Şi cerşeai chiriliţa, / Limba, cântul, şcoala ta, / Hramul tău şi propriul pom... /
Bre Muscale, fii, bre, om!”.
Îndemnul către popor de a se ridica la luptă împotriva terorii sovietice / ruseşti
116 Limba ROMÂNĂ
capătă sunetul de bronz al clopotelor „de mobilizare” din vremea lui Ştefan cel
Mare, reverberând într-un veritabil imn naţional: „Tu, preschimbată într-o gară, /
În care cine vrea coboară, / Prin care cine vrea se plimbă, / Scuipând în datini şi
în limbă. / Schimbată crud de minţi demente, / În cruce de experimente: / Îţi bat
piroane-n mâini, picioare, / Te stingi şi parcă nu te doare. / Ridică-te din sufe-
rinţă / şi din cazonă umilinţă! / Ridică-te, Basarabie, / Trecută prin foc şi sabie, /
Bătută ca vita, pe spate, / Cu biciul legii strâmbate, / Cu lanţul poruncitoarelor
strigăte: / Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!” (apud RotIst, V, 604).
Rafinatul mesianism, polivalenţa lirică a simbolului mamei (mama-patrie, ma-
ma-cuvânt  / logos, mama-libertate, mama-demnitate naţională, mama-zeitate
protectoare, mama-jertfă-a-zidirii, mama-dor etc.) s-au ivit în creaţia poetică a
lui Grigore Vieru, în ciuda aprigei cenzuri staliniste din R.S.S. Moldovenească,
deoarece poetul a avut iscusinţa de a valorifica subtilităţile adânci ale limbii ro-
mâne, intraductibile în limba rusă „de control” a imperialilor Moscovei (deşi la
Chişinău s-au găsit şi destule „cozi de topor” care i-au prilejuit multe necazuri
marelui poet dinspre autorităţile de ocupaţie sovietică). Într-un cântec de leagăn,
cu multă măiestrie, Grigore Vieru face să se profileze lângă mamă şi icoana lui
Eminescu, textul având inducţie lirică în tot perimetrul spiritual valahic  / ro-
mânesc: „...Că mama te-a legăna, / Pe obraji, pe geana sa; / Pe un spic frumos
de grâu / Şi pe val adânc de râu, / Pe-amiros de măr, pe-o stea, / Pe-o crenguţă
de şasla; / Pe răsuflet cald de doină / Şi pe tremur lin de horă, / Pe ram verde de
stejar, / Pe coamă de armăsar; / Pe doi faguri dulci, mustoşi, / Într-un clopot de
strămoşi, / Pe-amintirea lui bunicu, / Pe nesomnul lui tăticu; / Pe un vers de Emi-
nescu, / Pe pământul ce-l iubescu, / Să-l iubeşti şi tu aşa, / Hai, puiu, nani-na” (De
leagăn – VRF, 20).
Asemenea războinicilor-strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, şi Grigore
Vieru nu se teme de moarte, ci numai de suferinţa mamei-Ţară: „De moarte nu
mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei / De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă
tem, / Dar cine, cine, dulceo, / Iubi-te-va mai mult? // De moarte nu mă tem, /
Dar cum să-mbrace sufletu-mi / Celalt, al bolţii trup? / Căci sus e nesfârşit adân-
cul, / Iar sufletu-mi e doară / Cât ochiul tău cel umed. // De moarte nu mă tem, /
Mă tem să nu apese trupu-mi / Suflarea de izvor. / De moarte nu mă tem, / Dar
cântă pasărea pe ram / Şi lunca nu mă ştie” (Doină – VRF, 22).
Patria-mamă este pentru eroul liric al lui Grigore Vieru aroma, aurul desfăşurării
vieţii în dienoc (diurn-nocturn): „Piatra asta e o pâine caldă. / Vântul ăsta e un
vin domnesc. / Şi pelinul – busuioc sălbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. /
Vine seara aromindu-mi vinul.  / Vine mama îndulcindu-mi gândul” (Patria –
VRF, 30).
Desigur, dacă eşti bună sămânţă: „Dar mai întâi / să fii sămânţă. / Tunet să fii. /
Ploaie să fii. / Lumină să fii. / Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duş-
mană. / Brăzdar să fii. / Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ /
îndurerat / de-atâta rod” (Dar mai întâi – VRF, 31).
 critică, eseu 117
Mâna mamei-Patrii este coroană-mpărătească pe fruntea fiului: „Când m-am
născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părinteas-
că, / A mamei mână părintească. // Duios, o, mâna ei întâi / Cu mâna dragei mele
fete / S-au întâlnit la mine-n plete, / S-au întâlnit la mine-n plete. // Copii am. Dar
şi-acum, când / Vin zorii noaptea s-o destrame, / Găsesc pe frunte mâna mamei, /
Găsesc pe frunte mâna mamei. // O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul
veşted, / A-mbătrânit la mine-n creştet, / A-mbătrânit la mine-n creştet” (Mâinile
mamei – VRF, 45).
„Tăcerea” mamei-Patrii prilejuieşte poetului un lanţ de comparaţii de o mare for-
ţă lirică: „Tăcută / Eşti, draga mea mamă, / Tăcută. // Ca mierla / Ce-nhamă, des-
hamă, / Ca mierla. // Ca frunza / Când merge la coasă, / Ca frunza. // Ca iarba /
Când şade la masă, / Ca iarba. // Ca steaua / La moară când duce, / Ca steaua. //
Ca piatra / Ce-aminte-şi aduce, / Ca piatra” (Tăcerea mamei – VRF, 52).
Profunde reverberări de suflet românesc întâlnim şi în alte poezii în care apare
simbolul mamei: „Pe izvor cu val de verde / Suflet sună, gând se vede. / Tot ce-i
veşnic şi frumos, / Ce-i frumos, e domnesc os! / Pe izvor cu val de bine / Doină
creşte, dor tot vine. / Tot ce-i dor e neuşor, / Chiar de vine pe izvor!” (Izvorul
mamei – VRF, 54); „– Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ţi stea, / Te uitaşi
la ea atât / Încât semeni azi cu ea. // Ziua, noaptea, la apus, / Ardeţi către tot ce-i
sfânt, / Luminând pe rând de sus / Faţa cestui vechi pământ. // – Ardem. Căci în
lung şi-n lat / Nu-i mai tragic nenoroc: / Stea cu foc înstrăinat / şi durere fără loc”
(Steaua mamei – VRF, 55).
Ca simbol izbăvitor-mitic, mama / Terra mater, apare şi într-o cunoscută ars poe-
tica, asociindu-şi simbolul geniului orfeic: „Să cânte pot (credeam) chiar şerpii. /
I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Şi sfântul fir de
păr al mamei. / Cu harpa stam sub mere coapte. / Ei blând cântau. Ci-n neagra
noapte, / Trecând prin codru, singuratic, / Ei prinse-a şuiera sălbatec, / Săreau
să-mi muşte mâna, faţa, / Să-i sugă cântecului viaţa. / Sunai al mamei păr sub
cetini, / Veniră-n fugă-atunci prieteni. / Când mă trezisem ca din vise, / Văzui
c-o strună-ncărunţise” (Harpa – VRF, 160).
Când şi când poetul este atras şi de conjugarea „paradoxurilor planetare”, dar
în inconfundabilul său mod liric: „Prin văi cu ierbi de brumă turma / Îşi paşte
tragic sieşi urma. // În fluier intră frigul, ura, / Pe unde a ieşit căldura. // Şi-n loc
de frunze, pe meleaguri, / Din cosmos curg foşniri de steaguri. // Visarea creşte,
cerul scade, / Pe mări deodată Newton cade. // Mistreţul roade doina veche, / Se
trage crucea de ureche.  // Şi-mi alipesc, uitând necazul,  / De steaua cea de
pradă-obrazul” (Paradoxuri planetare – VRF, 218).
Grigore Vieru are divinul dar de a transforma în poezie chiar şi un formular
poliţist de evidenţă a populaţiei: „– Numele şi prenumele? / – Eu. // – Anul de
naştere? / – Cel mai tânăr an: / Când se iubeau / părinţii mei. // – Originea? / – Ar
şi semăn / Dealul acel din preajma codrilor. / Ştiu toate doinele. // – Profesiu-
118 Limba ROMÂNĂ
nea? / – Ostenesc în ocna cuvintelor. // – Părinţii? / – Am numai mamă. // – Nu-
mele mamei? / Mama. // – Ocupaţia ei? / – Aşteaptă. // – Ai fost supus / Jude-
căţii vreodată? / – Am stat nişte ani închis: / În sine. // – Rubedenii peste hotare
ai? / – Da. Pe tata. Îngropat / În pământ străin. Anul 1945” (Formular – VRF, 34 /
Grigore Vieru şi simbolul mesianic al mamei – TGrp, 402 – 405).

Bibliografia de sub sigle

Lart = Internaţionalismul..., interviu acordat de Grigore Vieru, deputat al poporului din
U.R.S.S., lui Boris Vieru, publicat în revista „Literatura şi Arta” (Chişinău), nr. 40 / 2304, joi,
28 septembrie 1989, p. 4.
RotIst, V = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. V (Poezia românească de la al doilea
război mondial până în anul 2000), Bucureşti, Editura Niculescu, 2000.
TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965-1970), Timişoara, Editura
Augusta, 2005.
VRF = Grigore Vieru, Rădăcina de foc („poeme şi confesiuni” – antologie / ediţie de Arcadie
Donos, cu un cuvânt înainte, Grigore Vieru, de Ioan Alexandru, cu o Postfaţă de Victor Cră-
ciun, cu ilustraţii de Sabin Bălaşa), Bucureşti, Editura Univers, 1988.
 strigat-am către voi 119

Grigore ritmul fiinţării noastre

vieru

***
Citim în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion D. Sârbu
că „unii savanţi americani susţin că balenele care eşuează
pe plajele din Florida o fac din cauză că, printr-un acci-
dent, şi-au pierdut simţul de orientare: în urechi le intră o
ploşniţă (cimex) minusculă, de apă, aceasta le strică „rada-
rul» şi, fatalmente, le împinge spre sinucidere.
Amănuntul cel mai îngrozitor în această foarte plauzibilă
supoziţie constă în faptul că numai şeful turmei de balene
este pişcat de ploşniţă. El îşi pierde bunul-simţ de orienta-
re, luând-o spre moarte. Turma îl urmează din motive de
instinct, fidelitate, disciplină.”
Ei bine, aflaţi că tot un fel de ploşniţă a intrat şi în urechea
unor conducători ai Republicii Moldova. Şi acea ploşniţă
nu este altceva decât ideologia bolşevică. Mai exact, ea stă-
tea acolo demult şi nu au scos-o. Tragedia cea mare însă
este că ploşniţa s-a cuibărit şi în urechea unei bune părţi a
populaţiei româneşti din Basarabia. Destui români dintre
Nistru şi Prut afirmă că ei nu sunt români, ci moldoveni,
că nu vorbesc româneşte, ci, vezi bine, moldoveneşte.
Armata a 15-a de ocupaţie – iată ce este falsul istoric denu-
mit „limba moldovenească”.
Vom fi liberi în măsura în care libere vor fi limba şi istoria
noastră, în măsura în care vom şti să le apărăm împotriva
timpurilor atât de potrivnice nouă.
1994

***
Noi, românii basarabeni, pentru care fiecare zi în care vor-
bim româneşte este o zi a înălţării, o sărbătoare, vorbim

Text preluat din Grigore Vieru, Acum şi în veac, Bucureşti – Chi-

şinău, Editura Litera Internaţional, 2003.
120 Limba ROMÂNĂ
mai şovăielnic, mai clătinat, ca să zic aşa, mai încet, dar tot româneşte vorbim;
pasul nostru în horă este, poate, puţin rătăcit, dar tot româneşte jucăm; cântăm
plângând, dar tot româneşte cântăm; am cioplit în depărtări înfiorătoare cruci
de gheaţă şi-n sloiuri de gheaţă ne-am înmormântat bătrânii sau pruncii, dar
tot după legea şi-n graiul nostru i-am petrecut spre Cerul cel drept; tăiatu-ni-s-a
mâna cu care ne făceam semnul crucii, dar schiţăm sfântul semn pe cerul gurii
cu limba; ni s-a tăiat limba, dar tot româneşte nădăjduim spre bine, spre izbânda
Dreptăţii noastre.
1995

***
Kremlinul imperial îmi aminteşte de soţul gelos care, divorţat de nevastă, conti-
nuă s-o urmărească. El ştie cu cine se întâlneşte ea, ce vorbeşte şi ce proiecte are.
La fel este urmărită şi Basarabia.

***
Legiferarea prin Constituţie a glotonimului „limba moldovenească» şi a etno-
nimului „popor moldovenesc» (mă mir cum de nu i-au zis norod moldovenesc)
va rămâne în istorie ca o ruşine naţională care s-ar putea să cadă pe copiii şi
nepoţii autorilor nesăbuitelor fapte. Domnii tovarăşi, autorii ruşinosului act, îmi
amintesc de răutatea şi sminteala unui personaj dintr-o fabulă chineză care, vân-
zându-şi mama, a rugat pe cumpărător: „Domnule dragă, mama mea e bătrână,
te rog să ai grijă de ea”. El socotea că poate şterge cu o vorbă ticăloşia unei fapte
negândite.

***
Ritmul gândirii, simţirii şi fiinţării noastre ca naţiune nu poate fi altul decât rit-
mul Limbii Române. Răzvrătirea pâinii, mai exact răzvrătirea puţinătăţii ei, poate
împăca, în cele din urmă, foamea trupească, dar nu ne poate salva ca neam aşa
cum o poate face răzvrătirea Limbii Române.
Mi-am iubit şi-mi iubesc fraţii, dar nu erau şi nu sunt toţi. Am adorat şi ador
Limba Română, dar nu era şi nu este încă toată prin părţile noastre. Mi-am iubit
şi îmi iubesc Ţara, dar nu era şi nu este întreagă nici ea.
Sunt atâtea drumuri în cuprinsul de taină al Limbii Române, pe care nu le-a cu-
noscut niciodată, nu le cunoaşte şi nu le va cunoaşte nicicând Balaurul. Să nu ui-
tăm că numai pe ele, pe aceste misterioase căi, putem merge, în deplină siguranţă,
spre Nemurire.
 dimensiuni ale unităţii noastre 121

Alexandru UN OSTAŞ AL CAUZEI

zub NAŢIONALE: GRIGORE VIERU

Două evenimente, la fel de caracteristice pe cât de solemne,

i-au dat lui Grigore Vieru ocazia de a-şi rosti, în decurs de
numai câteva luni, crezul poetic şi totodată aspiraţia civică.
Primul a fost atribuirea unui titlu de doctor honoris causa la
Academia de Ştiinţe din Chişinău, pe 29 august 2007, pri-
lej cu care a rostit un discurs despre Limba română, oastea
noastră naţională, cu subtitlul: Testament1. Celălalt, căruia
tot singur i-a spus Al doilea Testament, e alocuţia despre
foame, jandarmi şi tsunami, făcută la 27 martie 2008, când
se împlineau nouă decenii de la Unirea Basarabiei cu Ţara.
Ambele mi s-au părut demne de atenţie, fiindcă se pla-
sează în proximitatea sfârşitului inexorabil, dar şi pentru
caracterul lor de „diată”, de confesiune in articulo mortis.
Le regăsim pe amândouă în partea secundă a volumului
antologic Taina care mă apără, căruia autorul însuşi pă-
rea să-i atribuie un asemenea caracter, socotindu-l „cartea
vieţii” sale, după cum ne asigură într-un mic preambul2.
De notat, consensual, faptul că selecţia propusă din opera
poetică el o vedea stând la baza oricărei alte ediţii.
Publicistica din acelaşi volum, ocupând aproape jumătate
din spaţiu, împreună cu aforismele, se citeşte mai cu folos
în lumina „testamentelor” amintite. Ele evocă momentul
resurecţiei româneşti din Basarabia, la care, după cum se
ştie, aportul scriitorilor a fost decisiv. Lupta pentru alfabe-
tul latin, pentru limba română, pentru istoria naţională le-a
înnobilat scrisul şi acţiunea civică. „Le doresc învăţăceilor
mei, cărora m-am străduit să le menţin trează conştiinţa
de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice,
de învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statu-
lui, să contribuie permanent la extinderea şi consolidarea
adevărului că limba noastră literară, limba exemplară pe
care o folosim şi o vor folosi generaţiile viitoare, limba lu-
crărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele admi-
nistrative etc., este – precum susţine şi Academia de Ştiinţe
a Republicii Moldova – una singură şi se numeşte limba
română, aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni,
122 Limba ROMÂNĂ
ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul Sârbesc, din Ungaria, Bulga-
ria, Ucraina, Rusia, SUA etc.)”3.
Pornind de la această concluzie, exprimată solemn, înţelegem mai bine de ce
scriitorul militant vedea în „limba română, oastea noastră naţională” şi motivul
pentru care, căutând să o prezinte, a recurs la sute şi mii de nume implicate în
marea bătălie. Era un fel de a le spune celor mai tineri, atât de dispuşi a se topi în
„furnicarul global”, că miza luptei pentru limba proprie e vitală, chiar dacă aceas-
tă limbă pare a fi numai „o candelă plăpândă”4. Un mare scriitor, din alt veac, îl
asigura însă că o asemenea candelă poate răzbi tot întunericul din lume5.
Este spiritul în care Grigore Vieru evocă şi în Al doilea Testament dramatica is-
torie a generaţiei sale, care a izbutit totuşi să recupereze o parte din valorile unei
naţiuni condamnate la pierdere de sine, la „mancurtizare”, la extincţie etnocultu-
rală. Noile generaţii par a nu mai fi interesate de miracolul basarabean din epoca
interbelică, atât de fecundă pentru zona dintre Prut şi Nistru, în pofida propa-
gandei antiromâneşti din perioada comunistă. „O întreagă oaste” de învăţători,
profesori, educatori, preoţi s-a pus în slujba recuperării naţionale6. Concluzia?
„Trebuie să aşteptăm momentul potrivit reunirii. Mai exact, să ajutăm cu înţelep-
ciune şi răbdare venirea acelui moment prin ocrotirea şi apărarea credinţei stră-
moşeşti a limbii române şi a istoriei neamului în învăţământ. Eu, personal, cred
în venirea acelei zile”7, încheia poetul, integrându-se entuziast în marea „oaste” a
culturii române.
S-ar putea obţine un contur aproximativ al acestei formaţiuni militante, explo-
rând minuţios articolele lui Grigore Vieru din presă, alocuţiile ocazionale, inter-
viurile etc.8 Numai enumerarea lor, nudă, ar constitui un fel de opis semnificativ
pentru ideea enunţată în titlu. Scriitorul a voit anume, într-o epocă a pierderii de
sine, să le păstreze cât de cât identitatea, în cadrul proiectului său de regenerare
naţională. Unui critic care îi persifla „pomelnicele” el i-a răspuns fără să ezite:
„Adevărul este că pomelnicele mele sunt istorie”9. Sever în judecata emisă pe sea-
ma celor în derivă, se arăta generos cu spiritele afine, capabile de înregimentare
în „oastea” imaginată. Mai ales în interviuri, a ţinut să-i şi numească pe cei care se
afiliaseră cauzei, fie că era vorba de scriitori, de publicişti, de membri ai societăţii
civile, de istorici, de oameni ai clerului, înşiraţi ca într-un răboj pentru istorie10.
Sensibil la înţelepciunea străveche, poetul compara la un moment dat situaţia
limbii române din zona pruto-nistreană cu aceea a copilului revendicat de două
femei, deşi numai una putea fi, ca în parabolă, mama cea adevărată11. Adesea
„maşteră” cu neamul care a născut această limbă, istoria nu i-a scutit pe români
de sacrificii menite să le pună la adăpost comoara din veac. Cu bun temei, isto-
ria îi părea strâns legată de soarta limbii, ca dimensiuni complementare ale unei
realităţi unice: poporul român12. Limba era, în această viziune, veşmântul fiinţei
noastre, recunoscut ca atare de Valentin Mândâcanu înainte chiar de disoluţia
imperiului sovietic („Nistru”, 1988), în timp ce Nicolae Dabija, de pildă, căuta
în istorie încă o sursă a identităţii proprii. În acest spirit evocă Grigore Vieru,
memorabil, „podul de flori” ca pe un moment de graţie, al regăsirii fraterne, dar
 dimensiuni ale unităţii noastre 123
şi tragedia celor întemniţaţi în Transnistria fiindcă luaseră prea în serios unitatea
românească. Pe lângă scriitori, sunt amintiţi cu egală simpatie istorici, preoţi, pu-
blicişti, devoţi ai limbii şi ai culturii noastre. Împreună, ei alcătuiesc un „lexicon”
sui-generis, întocmit de scriitor, cu ocazia atribuirii unui titlu academic, în faţa
unei adunări solemne, la 29 august 2007. A fost ca un cântec de lebădă, unul în
care poetul militant îşi sistematiza parcă afinităţile de destin. Marile obstacole,
încă redutabile, îi sporeau pesemne energia luptătoare: „Lacrimi aşteaptă la rând,
aşteaptă la coadă, să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi,
când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în
Europa cu minciuna şi graniţa în spate”13.
Însă şi opera poetică, aşa cum a selectat-o chiar autorul, conţine destule asemenea
indicii. Numeroase poeme din Taina care mă apără au dedicaţii susceptibile de a
fi examinate sub unghiul luptei pentru limbă, istorie, cultură română. Îndemnul
la frăţie şi solidaritate activă e prezent peste tot, ca un laitmotiv.
Scriitorul se ştia făcând „parte din cea mai nenorocită generaţie de români basa-
rabeni”, fiindcă l-a cunoscut pe Eminescu abia târziu, în anii studiilor superioare,
când a ajuns să-i descopere creaţia poetică şi chiar articolele politice, care i-au
servit oarecum şi ca „manual de istorie”14. Ataşamentul a fost pe măsura nevoii
de a cunoaşte cât mai bine trecutul, valorile culturale, năzuinţa regenerării. Asi-
mila discret, pe furiş, cu teamă, ceea ce lumea românească de peste Prut pierduse
prin ocupaţia sovietică şi prin bolşevism. Poemele dedicate mamei evocă de fapt
patria râvnită, „ţara” de dincolo de sârma ghimpată care îi sfâşia, implacabil, gră-
dina casei natale.
Visul unităţii româneşti l-a făcut pe Grigore Vieru să reziste în cele mai grele
împrejurări şi să afle, ingenios, modalităţi de a-şi păstra demnitatea de scriitor,
alături de propensiunea civică posibilă sub dictatură. „România este o ţară plină
de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe”15. Dintre atâtea graniţe, una era
cu totul nefirească, motiv pentru care poetul aspira de mic să o elimine pe cea
fluvială dintre satul său şi Miorcanii lui Pillat.
„Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele limbii române, căreia îi voi
rămâne îndatorat până la capătul vieţii”, se confesa Grigore Vieru, într-un text
memorabil, pe care l-a numit anume Testament16. Ce poate fi mai frumos, mai
emoţionant, mai demn de memoria colectivă? Persecuţiile la adresa poetului şi a
celor de stirpe afină s-au vădit mereu la înălţimea mizei puse în joc: continuitatea
etnoculturală a românilor. Multe victime ale opresiunii apar în scrierile sale, ca
într-un răboj menit să le apere de ingratitudine şi uitare. Le regăsim în faimosul
Testament, ca şi în alte lucrări, mai cu seamă în ultima „crestomaţie” pe care a
mai apucat să o vadă, Taina care mă apără. O putem folosi şi ca pe un lexicon al
luptei pentru cauza care i-a structurat existenţa poetică şi militantă într-o epocă
de nespus tragism. „Satana roşie”, astfel o numea scriitorul undeva, cu o metaforă
demnă de reţinut, la care se pot adăuga atâtea altele, scoase din adânca sa revoltă
anticomunistă. „Ne-au schilodit limba şi istoria”, spune într-un loc poetul, pentru
a lămuri de ce tocmai pe acest teren, al limbii şi al istoriei, s-a dat marea bătălie
124 Limba ROMÂNĂ
cu sistemul, bătălie câştigată în primă instanţă, dar nepusă în valoare politică în
anii ce au urmat. Speranţa recuperării17 depline, sub steaua opţiunii europene, l-a
animat indefectibil până la capăt.

note
1
Publicat de Alexandru Bantoş în antologia Limba română este patria mea, ed. II, Chişinău,
2007/2008, p. 339-350. Reprodus şi în volumul de autor Taina care mă apără, editat împreună
cu Daniel Corbu, Iaşi, 2008, p. 423-438.
2
Idem, Taina care mă apără, p. 5-6, în vol. Cartea vieţii mele.
3
Ibidem, p. 437.
4
Ibidem, p. 438.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 443.
7
Ibidem.
8
Vezi Alexandru Bantoş, Retrospectivă necesară, Chişinău, Casa Limbii Române, 2007,
p. 27-39.
9
Apud Limba română este patria mea, p. 349.
10
Alexandru Bantoş, Retrospectivă necesară, p. 27-39.
11
Grigore Vieru, Limba română, oastea noastră naţională. Testament, în vol. Limba română
este patria mea, p. 339-340.
12
Ibidem, p. 344.
13
Ibidem, p. 350.
14
Idem, Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, în „Ziua”, 29 ian. 2009, p. 19 (interviu de Mihai Bar-
bu).
15
Ibidem.
16
Apud Limba română este patria mea, p. 342.
17
Grigore Vieru, Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, loc. cit.
 dimensiuni ale unităţii noastre 125

Dumitru Sub semnul

irimia Limbii Române

Nu am avut norocul să-l întînesc pe Grigore Vieru şi să-i

fiu în preajmă cît aş fi dorit, dar întîlnirile noastre, atîtea
cîte au fost, au stat totdeauna sub semnul Limbii Româ-
ne. Acum, cînd mă uit în urmă, aş fi înclinat să spun că
aşa trebuia să se întîmple şi nu altfel. M-am apropiat de
poezia lui Grigore Vieru prin poemul În limba ta, pe care
l-am citit înainte de a fi trecut Prutul şi înainte de a-l fi
cunoscut pe omul Grigore Vieru. Peste mai mulţi ani,
aveam să trăiesc bucuria de a reciti poemul, în deschide-
rea numărului 1-2 din 2008 al revistei „Limba Română”
din Chişinău. Era tipărită, cu titlul Autograf, fotocopia
manuscrisului, intitulat acum În aceeaşi limbă, cu sem-
nătura poetului. Era acesta un autograf purtînd, ca atî-
tea din gesturile lui, semnul marii deschideri a fiinţei lui
Grigore Vieru spre celălalt. În ce mă priveşte, Autograful
de acum se adăuga unei dedicaţii-autograf, din 1997, pe
volumul intitulat semnificativ Acum şi în veac, autograf
prin care am înţeles, ca şi atunci cînd îl auzeam rostit de
poet, cît de adînc este sensul termenului frate în exprima-
rea lui. Ultima noastră întîlnire, apoi, a fost să fie la Casa
Limbii Române din Chişinău, la aniversarea lui Nichita
Stănescu. Înainte de a intra în miezul comunicării mele
despre raportul Mihai Eminescu – Nichita Stănescu, am
invocat un moment în care Grigore Vieru stabilea, între
real şi imaginar, o relaţie foarte strînsă Nichita Stănescu –
Mihai Eminescu – Limba română – unitatea şi identita-
tea românilor de pe cele două maluri ale Prutului: „Fac
parte din cea mai dramatică generaţie de români basa-
rabeni. O generaţie care a absolvit şcoala medie fără să-l
cunoască pe Eminescu, dacă vă puteţi imagina aşa ceva.
Eminescu în anii ’50 era ferit de ochii noştri. Un prieten
de-al meu şi un coleg de suferinţă obţinuse în studenţie
o ediţie veche cu opera politică a lui Eminescu şi îi era
frică să o citească la cămin, pentru că putea fi denunţat
de turnători. Se aşeza în ultima bancă, cea mai veche şi
mai putredă, punea cartea în bancă şi citea prin crăpătura
băncii – banca avea o mare crăpătură, intra mâna prin ea;
astfel l-am citit noi pe Eminescu – prin crăpătura băncii.
126 Limba ROMÂNĂ

Casa Limbii Române. Cu profesorul Dumitru Irimia de la Iaşi. 2007

Eminescu a fost pentru mine şi pentru generaţia mea primul manual de limba
română, primul meu manual de istorie a românilor.
Eu am trecut Prutul foarte târziu. Dacă unii au visat să ajungă în cosmos şi au şi
ajuns în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul. Am reuşit abia în ’73.
Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai ştia cum să mă bucure şi într-un
miez de noapte mi-a spus: «Hai, Grigore, să îţi arăt casa în care Eminescu a ci-
tit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu». «Hai, Nichita!» Şi
am mers; ne-am oprit în faţa unui gard înalt. Eu am încercat să mă uit şi atunci
Nichita, care în ’70 era înalt ca un brad şi frumos, şi voinic, m-a luat în braţe şi
m-a ridicat pe umeri şi m-a întrebat: «Vezi casa, Grigore?» «O văd, Nichita!» Nu
era nicio casă, nimic – aflasem mai târziu că acea casă fusese demolată prin anii
1950. Practic, ea exista doar în imaginaţia lui Nichita şi în imaginaţia mea. Astfel,
de pe umerii lui Nichita am văzut casa în care Eminescu a citit pentru prima oară
Luceafărul, iar de pe umerii lui Eminescu am văzut Ţara.
Prin Eminescu, noi, românii din Basarabia, am visat şi visăm, noi prin Eminescu
am luptat şi luptăm şi am obţinut mari izbânzi pentru scrisul latin şi limba româ-
nă. Prin Eminescu unii dintre noi ne ispăşim păcatele. Eminescu pentru noi este
starea care ne păstrează”.
L-am simţit pe Grigore Vieru, care stătea în dreapta mea, fremătînd de emoţie;
retrăia, fără îndoială, starea fiinţei lui din timpul întîlnirii cu Nichita Stănescu, cu
care stare va fi invocat acel timp în lumea lui Eminescu, la Ipoteşti, în anul 2000.
Am recunoscut în această rostire a lui Grigore Vieru ceea ce mi s-a părut că
exprimă chipul său, ochii mai ales, adînci, strălucind a bucurie, întunecîndu-se
 dimensiuni ale unităţii noastre 127
din timp în timp... Şi am mai recunoscut în cuvîntul atît de încărcat de sens al
poetului termenii săi de referinţă în asumarea bătăliei pentru apărarea identită-
ţii şi unităţii românilor: Limba română şi Mihai Eminescu. Limba română ne-a
dat fundamentul identităţii naţionale, care, implicit, este şi europeană. Eminescu
ne-a dezvoltat conştiinţa acestei identităţi şi a integrat identitatea românească
în orizontul culturii umanităţii. Poemul lui Grigore Vieru În limba ta rezonează
peste timp cu concepţia lui Eminescu despre raportul dintre fiinţa umană şi lim-
ba în care se formează: „Limba românească [...] este organul prin care neamul
moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai
a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a simţi româneşte”.
Cu această înţelegere şi cu asumarea imperativelor din poemul lui Mateevici,
Limba noastră: „Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a
trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste. // [...] // Înviaţi-vă, dar, gra-
iul / Ruginit de multă vreme, / Ştergeţi slinul, mucegaiul / Al uitării-n care geme”,
poetul Grigore Vieru a intrat în bătălia culturală şi social-politică pentru reveni-
rea la scrierea cu alfabet latin, pentru respingerea tezei politice, în contradicţie
cu adevărul istoric şi lingvistic, a existenţei unei limbi moldoveneşti distinctă de
limba română, pentru afirmarea constituţională a limbii române ca limbă oficială
în Republica Moldova. Recunoaşterea adevărului istoric privind unitatea limbii
şi a poporului român echivalează în concepţia lui Grigore Vieru cu recuperarea
libertăţii fiinţei: „Vom fi liberi în măsura în care liberă va fi limba şi istoria noas-
tră, în măsura în care vom şti să le apărăm împotriva timpurilor atît de potrivnice
nouă”.
Cu această concepţie s-a integrat Grigore Vieru în elita intelectualităţii din Basarabia,
care a apărat, în diferite moduri, în vremi grele, identitatea românească, apărîndu-i
limba şi cultura: Ion Hadârcă, N. Dabija, Ion Vatamanu, D. Matcovschi, Val. Mândâ-
canu, Valeriu Matei, I. Ungureanu, I. Dumeniuk, N. Mătcaş, Anatol Ciobanu, S. Bere-
jan, M. Cimpoi şi atît de mulţi alţii, în total acord cu poporul care a făcut neîncăpătoa-
re Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău în acei ani de după 1989, cînd părea că
omul iese de sub stăpînirea vremilor. A rămas pe aceeaşi poziţie Grigore Vieru, îndu-
rerat de multe, dar încrezător şi ferm în apărarea visului, în vremi recente, într-altfel
grele. Nu a abandonat
o singură clipă bătălia
pentru apărarea iden-
tităţii româneşti, nici
visul reunirii români-
lor. Stau mărturie cre-
aţia lui poetică: „Este
o nebunie să încerci /
Să dai la o parte Limba
Română,  / Ca să vezi
pe Eminescu – / Emi-
nescu este chiar Lim-
ba Română.  // Este o
nebunie să încerci / Să
dai la o parte Prutul /
Ca să ajungi mai repe-
128 Limba ROMÂNĂ
de în Ţară – / Ţara este chiar Prutul”, publicistica: „În momentele de răscruce a dat
dovadă de mult curaj şi demnitate Academia noastră. Cităm Declaraţia ei: «Adunarea
generală Anuală (din 28.02.’96 – n.n.) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă
opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare
(aprobată prin Hotărîrea Prezidiului A.Ş.M. din 9.09.’94) potrivit căreia denumirea
corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română». Sărut
mîna tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o asemenea de-
claraţie. Ea îmi adîncise mîndria că fac parte şi eu din neamul care vorbeşte şi scrie
româneşte”, acţiunile temerare în vremi potrivnice.
Poezia lui Grigore Vieru, de largă circulaţie în Republica Moldova, încă din anii
’60, ajunge a fi cunoscută şi în România prin inteligenţa, curajul şi atenţia arătată
de directorii unor edituri de prestigiu, care o tipăresc: Steaua de vineri, 1978, la
Editura Junimea din Iaşi (Mircea Radu Iacoban, care a reuşit să pună pentru pri-
ma dată în circulaţie poezia lui Grigore Vieru în alfabet românesc, în Romania şi
în Republica Moldova), Izvorul şi clipa, 1981, la Editura Albatros din Bucureşti
(Mircea Sântimbreanu), în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Rădăcina de foc,
în 1988, la Editura Univers, Bucureşti (Romul Munteanu), Constelaţia lirei (o
antologie în care cititorii din România au putut cunoaşte, fie şi numai prin cîte-
va creaţii, poezia lui Grigore Vieru, Vasile Leviţchi, Dumitru Matcovschi, Liviu
Damian, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Emilian Galaicu-Păun ş.a.), în 1987, la
Editura Cartea Românească (Marin Preda) şi prin prestigiul scriitorilor care o
prefaţează: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru. După 1989 vor
urma alte volume şi, mai cu seamă, recunoaşterea valorii poeziei sale şi a rolului
esenţial pe care poetul l-a avut în redeşteptarea conştiinţei naţionale; în anul 1990
este primit membru de onoare al Academiei Române. „Grigore Vieru are un des-
tin impresionant în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate
şi a temelor generale, nu foarte numeroase, – avea să spună, în Laudatio, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga. – Dar el se numără printre acei poeţi a căror fiinţă se
face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul
poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice”.
În toamna anului 2008 se tipăreşte la Iaşi, la Princeps Edit, volumul Taina care
mă apără, ediţie realizată de poetul însuşi împreună cu Daniel Corbu. Volumul
se deschide printr-un cuvînt al poetului, intitulat Cartea vieţii mele, şi se încheie
cu Epitaf pentru mine însumi: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi. Grigore Vieru”,
iar pe coperta a patra are în reproducere facsimilată poezia Legămînt, expresie
a legăturii intime cu poezia eminesciană. Toate aceste elemente, care străjuiesc
conţinutul volumului, concentrează într-un chip aparte esenţa poeziei lui Grigo-
re Vieru şi adîncimea raportului său cu limba română şi cu poezia românească,
prin Eminescu. Ar fi momentul ca visul de reunificare a românilor să se împli-
nească măcar prin integrarea în panorama literaturii şi culturii române a tuturor
creaţiilor spirituale semnificative realizate în Basarabia şi în Nordul Bucovinei.
Să ne asumăm sensul adînc al frazei rostite de Mateevici în preajma momentului
astral al Marii Uniri din 1918 a tuturor românilor: „N-avem două limbi şi două
literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”, cu o necesară modificare,
impusă de realităţile de astăzi: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai
una, aceeaşi pe ambele maluri ale Prutului”.
 dimensiuni ale unităţii noastre 129

Lucian Mierla
vasiliu lui Grigore Vieru

Eram june student,

bibliotecar şi redac-
tor al revistei „Dia-
log” (a Universităţii
„Alexandru Ioan
Cuza”), în Iaşi, în
anul 1978. Atunci,
la Editura Junimea
(condusă de scrii-
torul Mircea Radu
Iacoban) a apărut o
carte-eveniment, cel
puţin pentru mine,
tânăr condeier...
A fost tipărită pri-
ma carte cu litere
latine a unui scriitor
de dincolo de Prut,
practic din U.R.S.S.-ul
de atunci. În Iaşi, cel
puţin, cartea a făcut
vâlvă. Am cumpărat-o de la librăria Junimea şi am citit-o
cu mult folos. Se numea Steaua de vineri – carte elegantă,
cu discurs liric rafinat, clasic, memorabil... Cam pe atunci
am scris un mic text cu aluzii (şi iluzii) livreşti. Poezia a
apărut în volumul de la Editura Albatros, intitulat Despre
felul cum înaintez, 1983. Graţie poetei-redactor de carte
Gabriela Negreanu a fost posibilă şi strecurarea acestui
poem:
Mierla lui Grigore Vieru
Despre felul cum, bolnav, orb
întins pe o saltea de paie,
am compus „L’Inno di frate Sole”
cu Francisc de Assisi, în 1225,
130 Limba ROMÂNĂ
dar vai
mă întrerupe Mierla lui Grigore Vieru –
încât celebrez felul ei de a muri răbdătoare.

Pe atunci poeţii din Republica Moldova erau inaccesibili, iar o vizită la Chişinău
sau Cernăuţi ar fi fost o utopie. Eu unul, care aveam o tainică legătură cu Ba-
sarabia prin tatăl meu (preotul interbelic Ştefan Vasiliu), visam să-i cunosc pe
scriitorii de dincolo de Prut.
S-a întâmplat relativ târziu, în 1989. Grigore Vieru întreprindea un turneu cultu-
ral, înconjurat de un grup valoros de artişti (interpreţi şi compozitori de muzică
uşoară). Poetul avea vârsta mea de acum... Înarmat cu
o fotografie-portret dăruită de colegul de muzeografie,
profesorul Constantin-Liviu Rusu, mi-am luat fetiţa de
mână şi am mers la spectacolul lui Grigore Vieru, des-
făşurat în aer liber, la Teatrul de Vară de lângă Palatul
Culturii. Era sâmbătă, în luna iulie. Ploua. După spec-
tacolul „Vin din munţii Latiniei!” am urcat pe scenă cu
fiica mea (avea 5 ani). Luiza i-a oferit flori poetului, iar
eu l-am îmbrăţişat. Fotografia poartă, pe verso, dedica-
ţia: „Lizucăi – inima lui moş Gr. Vieru”...
Am avut ocazia de mai multe ori să-l revăd pe dragul poet,
inclusiv relativ recent, în Iaşi, la Salonul de cărţi de la Biblioteca „Gh. Asachi”, la
Bojdeuca lui Ion Creangă (în compania lui Mihai Cimpoi, în găzduirea lui Daniel
Corbu), la Sala de Consiliu a Primăriei Iaşi, la lansarea excepţionalei ediţii Taina
care mă apără (Editura Princeps Edit).
Dumnezeu l-a ridicat la ceruri, simbolic, în zi eminesciană.
Ca un bun creştin, Grigore Vieru şi-a asumat şi o trinitate pământeană veşnică:
ţara – mama – limba. Şi în acest sens l-am admirat încă din zorii preocupărilor
mele literare. Pe lângă prieteniile consacrate cu Eugen Simion sau Marin Sorescu,
Nichita Stănescu sau Fănuş Neagu, m-am bucurat să văd în presa culturală texte
semnate de Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu sau Alex Ştefănescu, vizând
opera lui Grigore Vieru.
Statornicia discursului civic şi poetic a fost remarcabilă. Opera poetului este de
judecat, de evaluat în context. S-au grăbit mulţi să atace pripit, conjunctural, ire-
verenţios. Grigore Vieru a trecut, voievodal, printre cârtitori şi improvizaţi, ur-
mând calea regală a poeziei, cu Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga...
Versul şi cântecul lui Grigore Vieru sunt acum bunuri culturale patrimoniale. Se
cade a le cultiva. Cu sentimentul eternităţii...
Iaşi, 3 februarie 2009
 dimensiuni ale unităţii noastre 131

Ana Simplitatea
bantoş lui Grigore Vieru

Popularitatea lui Grigore Vieru a fost asigurată de simplita-

tea scrisului său. Când ne referim însă la această calitate a
poeziei lui Vieru, trebuie să ţinem cont, neapărat, de afirma-
ţia care îi aparţine: „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles”.
Fraza conţine, de fapt, o descifrare a complexităţii creaţiei
lui Grigore Vieru, care, pentru a fi apreciată la justa ei valoa-
re, trebuie privită în ansamblu şi în contextul social-politic
în care a fost plăsmuită. Căci pe Grigore Vieru, poetul, l-au
născut realităţile perioadei postbelice. „Copiii anilor trei-
zeci”, deveniţi oameni de litere, poartă în scrisul lor „cifrul”
supravieţuirii, mai întâi, în plan ontologic şi, în al doilea
rând, în planul creaţiei. În acest sens e de remarcat faptul că
prin anii ’50 în Chişinău funcţiona doar o singură grădiniţă
de copii în care procesul educaţional se efectua în limba ro-
mână. Din această cauză mai mulţi intelectuali, printre care
şi Grigore Vieru, locuitori ai diferitor zone ale capitalei îşi
duceau copiii la acea grădiniţă aflată la marginea oraşului.
Trista constatare că în instituţia respectivă lipseau cu desă-
vârşire materialele didactice în limba română l-a determinat
pe Vieru să scrie versuri. Aşa au apărut primele sale cărţi
pentru copii. Ulterior poetul s-a afirmat prin volumele de
versuri dedicate celor maturi, însă a rămas fidel pentru tot-
deauna micilor cititori. Afirmaţia făcută de către poet, mai
în glumă, mai în serios, „Când obosesc de cei mari, mă în-
torc la cei mici” denotă statutul său permanent de educator
al cititorilor. Vieru şi-a asumat această dificilă misiune, care
în spaţiul dintre Prut şi Nistru are conotaţii specifice, scriind
cele mai frumoase poezii dedicate limbii române. Versuri
precum cele citate în continuare erau cunoscute pe de rost
de toată lumea:
„Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră
Cu drag şi cu mirare
ascultă limba noastră...”
sau:
„În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge.
132 Limba ROMÂNĂ
În aceeaşi limbă
Râde un pământ...”.
Cu aceste versuri au crescut generaţiile care au repus în drepturile sale limba
română şi alfabetul latin în Republica Moldova. Sensurile profunde ale operei
lui Grigore Vieru se regăsesc, în viziunea noastră, în câteva momente-cheie, ce
se desprind din creaţia sa, dar şi din atitudinea pe care a manifestat-o faţă de cele
mai importante valori ale existenţei. Iată un exemplu, pe care mi l-a relatat Nina
Negru în chiar ziua înmormântării poetului. La o întâlnire cu studenţii de la Uni-
versitatea de Stat din Moldova, prin anii ’70, Vieru le-a spus tinerilor prezenţi în
sală că nu va vorbi mult, deoarece discursurile lungi nu se reţin şi a rostit urmă-
toarele cuvinte: „Să ţineţi minte un lucru: orice vi s-ar spune pe parcursul vieţii,
să ştiţi că sufletul există!”. În contextul vremurilor de odinioară spusele poetului
au însemnat un îndemn de a reveni la izvoarele normalităţii vieţii.
Poezia lui Vieru a contribuit la întemeierea identităţii. E vorba de o ctitorie în
sensul în care vorbea Martin Heidegger despre Hölderlin: „Ctitoria fiinţei este
legată de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât interpretarea
«vocii poporului». Acesta este numele pe care Hölderlin îl dă legendelor prin care
un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare în totalitatea ei. Dar această
voce se scufundă adesea în tăcere şi osteneşte în sine însăşi. Ea nici nu are de fapt
putinţa să spună, prin ea însăşi doar, ceea ce este autentic, ci are nevoie de cel
care o interpretează” [Martin Hedegger, Originea operei de artă, Editura Huma-
nitas, Bucureşti, 1995, p. 235-236]. În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea
interioară a poporului său, voce care, pe un segment de timp, în anii postbelici,
a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers
primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiin-
ţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile
simple ale vieţii. Optimismul său dătător de libertate interioară face posibilă ar-
monia originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial.
De acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior,
poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra limbajului
de lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca
un fir al Ariadnei, în măsură să înlesnească redescoperirea drumului pierdut
către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore Vieru e condiţi-
onată şi de vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică anumită,
colectivă, capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resortu-
rilor trăirilor autentice, aşa precum se întâmplă şi în următoarele versuri:
„Ca un copil aştept dimineaţa,
Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!”.
Este un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu
fulgerul marii iubiri de viaţă. De acum încolo se vor împărtăşi din el atât priete-
nii, cât şi neprietenii lui Grigore Vieru.
 dimensiuni ale unităţii noastre 133

Nicolae apostol
mătcaş al pământului nostru

Prin versurile dedicate celor mici şi, mai ales, prin lucrări-
le didactice Abecedar şi Albinuţa, maestrul Grigore Vieru
a devenit un adevărat povăţuitor al copiilor. Înzestrat de
natură cu o intuiţie şi un har de pedagog înnăscut, calităţi
care-şi trag seva din înţelepciunea populară, poetul a ştiut
să îmbine în modul cel mai armonios posibil elemente de
pedagogie populară autohtonă cu rigorile didacticii clasice
şi ale celei moderne, reuşind să educe în spiritul dragostei
de adevăr, dreptate, limbă, istorie şi neam câteva generaţii
de tineri patrioţi şi buni români. Prin versurile pentru ma-
turi, prin cântecele sale, prin eseurile, interviurile, pamfle-
tele, replicile şi aforismele sale gravate cu litere gotice pe
răbojul timpului, marele poet, fidel urmaş al lui Eminescu,
pe care îl venera, a retrezit conştiinţa identitară adormită
sau mancurtizată a sute de mii de români basarabeni. Este,
prin urmare, nu numai un Ion Creangă basarabean al co-
piilor, ci şi un veritabil preot al deşteptării celor vârstnici.
Poetul-învăţător Grigore Vieriu ne-a lăsat „în grija noastră”
nu numai splendoarea poeziilor sale despre Ţară, mamă, fi-
inţa iubită, limbă, istorie, neam, adevăr, dreptate, demnitate
sau comoara meditaţiilor sale etico-morale şi filozofice, dar
şi o serie de învăţăminte pentru conduita şi acţiunile noastre
de zi cu zi şi de viitor, învăţăminte care, odată cu plecarea sa
în Patria lui Dumnezeu, se înglobează în mod firesc în ceea
ce putem numi, cu deplină îndreptăţire, lecţiile de civism
ale maestrului Vieru. Prin scrisul lui, prin luările de cuvânt,
prin comportamentul său de apostol pe pământul nostru
plin de rele şi de păcate, poetul s-a străduit, cu toată lucra-
rea şi suflarea sa, să ne facă mai înţelepţi şi mai toleranţi, mai
generoşi şi mai apţi să ascultăm durerile altora. Blajinul şi
conciliantul apostol şi martir al neamului devenea însă sa-
bie şi scut atunci când cineva atenta la sfânta sfintelor fiinţei
noastre – Limba Română – şi, prin ea, la poporul român,
istoria română, demnitatea naţională.
Urmându-şi cu fidelitate înaintaşii, maestrul Vieru, „lacri-
ma lui Eminescu”, după cum îi plăcea să-şi spună (in ex-
tenso, am zice noi, lacrima Basarabiei, conştiinţa ei, „copil
134 Limba ROMÂNĂ
înfăşat în sârmă ghimpată”), se identifică, prin viaţă şi fapte, cu destinul Basara-
biei înseşi, pentru că a parcurs un segment considerabil din martiriul acesteia,
redând suferinţele şi speranţele noastre, îmbărbătându-ne (în calitate de clopotar
şi de port-drapel) în bătălia pentru renaştere naţională, pentru limba română
şi alfabetul latin, pentru imnul şi tricolorul românesc, pentru conştientizarea şi
atingerea idealului nostru suprem. Toată viaţa (când nu se putea – prin tăcere
semnificativă, după 1989 – deschis) maestrul ne-a învăţat că suntem români şi
vorbim româneşte şi că Basarabia este un rapt banditesc, care trebuie lichidat de
istorie: „Noi, românii basarabeni, pentru care fiecare zi în care vorbim româneşte
este o zi a înălţării, o sărbătoare, vorbim mai şovăielnic (decât românii din Ţară
– N.M.), mai clătinat, ca să zic aşa, mai încet (în sensul de mai tărăgănat – N.M.),
dar tot româneşte vorbim; pasul nostru în horă este puţin rătăcit, dar tot româ-
neşte jucăm; cântăm plângând, dar tot româneşte cântăm; am cioplit în depărtări
înfiorătoare cruci de gheaţă şi-n sloiuri de gheaţă ne-am înmormântat bătrânii şi
pruncii, dar tot după legea şi-n graiul nostru i-am petrecut spre Cerul cel drept;
tăiatu-ni-s-a mâna cu care ne făceam semnul crucii, dar schiţam sfântul semn pe
cerul gurii cu limba; ni s-a tăiat limba, dar tot româneşte nădăjduiam spre bine,
spre izbânda Dreptăţii noastre”. Să nu disperăm, ne încuraja apărătorul cetăţii
românismului, el însuşi contribuind consecvent la promovarea unităţii spaţiului
cultural românesc.
Poţi trăi, respira, crea, râde şi plânge numai în limba ta, ne spunea Poetul în tim-
puri de tristă amintire în memorabila poezie În limba ta, vremuri în care era un
act de mare curaj să afirmi aşa ceva. Strangulat de opreliştile utilizării limbii ma-
terne, Poetul se retrăgea, răzvrătitor, în zguduitoarele tăceri ale limbii părinteşti:
„Iar când nu poţi nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia şi nici cânta, /
Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă / Tu taci atunce / Tot în limba ta”.
Marele naiv şi copil, care se numea Grigore Vieru, bun ca o pâine caldă abia scoasă
din cuptor, blând şi de multe ori credul ca un miel ce urmează a fi sacrificat de Paşte
de cel care-l mângâie, credea în bunul-simţ lipsă al adversarilor săi. De câte ori spu-
nea el la adresa lupilor-comunişti deghizaţi în piei de oi democrat-agrariene: „Dacă
ar creşte suficientă pâine pe lanuri ca să hrănească poporul şi dacă nu s-ar atinge
de limba română, i-aş ierta de toate păcatele”? O, sancta simplicitas! Anume aşa-
zişii democraţi agrarieni au votat introducerea în Constituţia Republicii Moldova a
odiosului articol 13 despre limba moldovenească, sfidând spusele înaintaşilor, res-
pingând argumentele savanţilor autohtoni şi străini şi călcând în picioare adevărul
istoric, potrivit căruia limba noastră din Basarabia, cu toate calvarurile prin care i-a
fost sortit să treacă şi cu toată sărăcia şi primitivismul ei în vorbirea populaţiei mai
puţin instruite sau care vorbeşte curent o altă limbă, tot limbă română este, misiu-
nea noastră, a intelectualilor, fiind de a-i descoperi bogăţia de expresie în adâncuri
înfundată şi de a o curăţa de elementele de slang. Să respectăm cu sfinţenie memo-
ria străbunilor, care au trudit la crearea şi îmbogăţirea mijloacelor de expresie ale
limbii române. Numele de limbă moldovenească, consfinţit de protectoratul rusesc
în Regulamentul Organic al Moldovei şi de ocupaţia ţaristă, iar apoi – de cea so-
vietică în Basarabia, ne atrăgea atenţia în Testamentul său, indignat, marele patriot:
„jigneşte un popor ce a trudit la zidirea limbii noastre istorice, dar şi memoria celor
care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în
rândul celor mai civilizate limbi ale lumii”. Dacă vrem să prosperăm, dacă dorim
 dimensiuni ale unităţii noastre 135

Grigore Vieru cu Tatiana Fisticanu şi Viorica-Ela Caraman.

Revista „Limba Română”, Chişinău, 2007

să nu devenim nişte mancurţi sau troglodiţi, să ne întoarcem mereu la izvoare,

ne îndeamnă el. Să ne mândrim că suntem români, că avem o limbă, un neam, o
istorie, că avem o Ţară, care e a noastră din vecii vecilor, de la Dumnezeu, pe care
nu am cucerit-o de la nimeni şi pe care doar străinii ne-au sfârtecat-o, iar unii laşi
au acceptat fără luptă raptul. „Nu se vinde casa părintească, / Nu se vinde pragul
părintesc”, ne aminteşte poetul.
Să nu uităm, spune în altă prelegere maestrul, că „Limba şi religia au ţinut vie
fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor”. Şi o vor ţine în vecii vecilor, îl
asigurăm noi.
„Vom fi liberi în măsura în care liberă va fi limba şi istoria noastră, în măsura în
care vom şti să le apărăm împotriva timpurilor atât de protivnice nouă”. În conti-
nuare, se exprimă încă mai tempestiv şi răscolitor: „Să lupţi pentru libertatea ce-
lor morţi – exisă oare ceva mai sfânt şi mai tragic? Şi noi, în Basarabia, am luptat
pentru ea. Şi mai luptăm încă”.
Împotrivirea străinilor, a veneticilor faţă de strădania noastră de a ne menţine
limba străbună şi de a o pune în drepturile ei fireşti în toate sferele de funcţionare,
împotrivire manifestată şi de unii autohtoni rătăciţi sau pierduţi pentru totdeau-
136 Limba ROMÂNĂ
na, a reclamat o luare de atitudine hotărâtă din partea intelectualilor. Când îţi este
atacat veşmântul fiinţei tale şi fiinţa însăşi, nu poţi rămâne indiferent în turnul
tău de fildeş de creator, ne-a învăţat, prin exemplu personal, luptătorul de pe bari-
cadele renaşterii naţionale Grigore Vieru, demonstrând astfel că, în momente de
restrişte, orice fiinţă ataşată cu sufletul de popor trebuie să devină un apărător al
cetăţii. „Nu sunt născut un om luptător, se confesa poetul, dar n-am avut încotro.
Eu abia aştept ca timpurile să revină la normal”. Cu părere de rău, învăţătorul a
trecut în lumea celor drepţi, dar situaţia aşa şi nu s-a mai normalizat, astfel încât
ne revine fiecăruia sarcina sfântă să preluăm acest precept din prelegerile maes-
trului. Amintim, cu această ocazie, altă confesiune zguduitoare prin sinceritatea
şi duritatea ei: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra Ţării mele,
afară de una singură: asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra
acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe”. Întruchipare a sfin-
ţeniei şi a bunătăţii jertfelnice, după cum l-a caracterizat un contemporan, de o
religiozitate similară cu a părintelui Cleopa, Vieru nu împărtăşeşte, atunci când
îi este pângărit de către străin ceea ce are mai sfânt, îndemnul biblic de a întoarce
obrazul stâng când eşti lovit în cel drept: „Iartă-mă, Doamne, nu pot întoarce şi
celălalt obraz. Îl întorc numai dacă mă loveşti Tu”.
Generaţiei de sacrificiu a lui Grigore Vieru i-a fost dat să trăiască în mai multe pa-
trii, deşi toată lumea ştie că Patria şi mama este una singură. Să ţinem minte acest
adevăr sfânt. Cum poţi să ai mai multe Patrii?! „Dacă ai două patrii, conchidea cu
durere şi ironie marele dispărut, copiii tăi vor avea trei”.
Respectându-i pe alţii, nu uita să-ţi iubeşti neamul tău, să fii naţionalist în înţe-
lesul primar, bun al cuvântului, ne învaţă în altă parte a prelegerii sale înţeleptul:
„Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Credinţa, Istoria şi Neamul. În acest
sens ar fi o ruşine, dacă nu o crimă, să fii altceva”. Să cunoşti şi să nu uiţi istoria
neamului, ne avertizează el. „Întreaga «educaţie» comunistă în Basarabia avusese
un singur scop: uitarea vârstei vetrei noastre şi a culorilor strămoşeşti”. Să trăieşti
şi tu, la locul tău de muncă, cu durerile neamului: „Nu sunt obligat să am aceleaşi
bucurii pe care le are poporul, dar sunt obligat să am aceleaşi dureri”.
Poetul este convins că în faţa lui Dumnezeu niciun păcat nu rămâne nepedepsit; el
declară biblic şi profetic: „Legiferarea prin Constituţie a glotonimului «limba moldo-
venească» şi a etnonimului «popor moldovenesc» [...] va rămâne în istorie ca o ruşine
naţională care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii autorilor nesăbuitelor acte”.
Parcă presimţind iminenta plecare la ceruri, maestrul îşi exprimă convingerea că
tineretul, viitorul Basarabiei române dezrobite şi reunite cu Ţara, este cel care va
zdrobi Balaurul ce ţine în gheare Basarabia, îi dezbină pe românii acestui colţ de
Ţară şi ascunde limba română în pufoaica aşa-zisei limbi moldoveneşti: „Abia cu
voi vor fi fraţii toţi, abia cu voi va fi întreaga Limbă Română, iar prin ea şi Ţara.
Voi veţi fi cei care veţi conduce mâine lupta pentru dezrobirea definitivă a Ver-
bului matern, lupta împotriva celor pentru care Limba Română este un coşmar,
un vis urât. Iar noi, cei vârstnici şi cei bătrâni, cei care am cutezat să ne luăm de
piept cu mânia Balaurului, vom muri împăcaţi în noua respiraţie a Basarabiei
noastre, atât de tragic înstrăinată, dar niciodată pierdută”. Cuvinte profetice, la a
căror sfântă realizare Poetul ne va încuraja şi se va bucura, de astă dată de sus, de
lângă Luceafăr.
 dimensiuni ale unităţii noastre 137

Doina PRIETENUL BUCOVINEI

cernica

Viaţa şi creaţia, viaţa-creaţia şi creaţia-viaţa lui Grigore Vi-

eru au pătruns de la început în Bucovina cu forţa legendei:
după amar de vreme, era primul autor basarabean tipărit
la noi, graţie lui Mircea Radu Iacoban, cu litere latine. Şi a
fost, se poate spune, aici, iubit chiar înainte de a fi cunoscut.
Pentru că în Bucovina şi durerea despărţirii, şi nădejdea
reîntregirii sunt trăite mai profund, mai dureros. Se vorbea
de trecerile sale prin spaţiul nostru cu bucurie, deoarece
ne răspundea întotdeauna cu dragoste. Iar după Revoluţie
nu s-a schimbat nimic, deşi devenise, ca om, accesibil fie-
cărui cititor, fiecărui bucovinean animat de speranţa unui
viitor împreună cu Basarabia. De altfel, o simplă răsfoire a
minunatei antologii datorate lui Daniel Corbu, Taina care
mă apără, Princeps Edit, Iaşi, 2008, cu lectura dedicaţiilor
din capul poemelor sale, arată câţi prieteni a avut în Buco-
vina, din impresionanta mulţime a celor care îl aşteptau, îl
căutau cu prietenie.
Într-un fel, existenţa sa în carne şi oase a umplut, neaş-
teptat, golul lăsat de plecarea lui Nichita Stănescu. Poetul
Necuvintelor stârnise şi alimentase o �