Émile Durkheim

Emile Durkheim s-a născut pe data de 15 aprilie 1858 la Epinal, (Franţa).În familia lui Emile
Durkheim a existat o puternică tradiţie religioasă iar el a studiat ebraica şi doctrina
talmudică. Emile Durkheim şi-a susţinut doctoratul în filozofie iar titlul tezei sale a fost
"Despre diviziunea muncii sociale". Teza principală a fost însoţită de o teză complementară
redactată în latina. În anii 1885-1886 studiază la Paris ştiinţele sociale şi continuă în
Germania sub îndrumarea lui Wundt.În Germania publică trei articole: „Studii recente asupra
ştiintelor sociale”, „Ştiinţa pozitivă şi morala în Germania” şi ”Filosofia în universităţile
germane”. Din anul 1882 predă la două licee din provincie, iar în 1887 este remarcat de Louis
Liard (director al învăţamântului superior în Ministerul Instrucţiei Publice) şi astfel devine
profesor de pedagogie şi ştiintă socială la Universitatea din Bordeaux - acesta fiind primul
curs de sociologie predat într-o universitate. În toamna anului 1887, se căsătoreşte cu Louise
Dreyfus,fiica unui industriaş parizian specializat în cazangerie. In 1902 este numit lector în
Ştiintele educaţiei la Sorbona şi profesor titular de pedagogie în 1906, când va preda şi
sociologia.În acelaşi an va preda şi la catedra de pedagogie a facultăţii de litere din Paris. În
1913, catedra sa primeşte titlul de "chair de sociologie" de la Sorbonne. Lovit de moartea
unicului său fiu Andre (căzut pe frontul din Salonic), Durkheim se stinge din viaţă pe 15
noiembrie 1917, la numai 59 de ani. Emile Durkheim este considerat fondatorul şcolii
franceze de sociologie,având cea mai importanta contribuţie în stabilirea academică a
sociologiei ca ştiinţă şi acceptarea acesteia in cadrul ştiinţelor umaniste. Realizările sale
ştiinţifice sunt foarte vaste (pe lângă numeroase articole şi recenzii critice), el a publicat:

 Diviziunea muncii sociale (1893;

1
  Sinuciderea (1897);
 Formele elementare ale vieţii religioase (1912).

După moartea sa sunt publicate următoarele lucrări:

 Educaţia morală (L'éducation morale) (1923),

Emile Durkheim (1858-1917), sociolog francez, s-a născut la Epinal (Franţa) în 1858.

Una dintre faţete ale teoriei fondatorului sociologiei franceze este cu siguranţă conceptul de
integrare. De ce şi cum sunt integraţi indivizii în societate? Integrarea traversează de la un
capăt la celălalt cercetările conduse de Durkeim. Înca de la lucrarea sa "Despre diviziunea
muncii sociale" (1893), în care pune problema naturii şi a cauzei evoluţiei societăţilor
moderne spre o mai mare diferenţiere a funcţiilor sociale. Durkheim ridică problema originii
ordinii sociale, contestă explicaţiile artificiale, prin convenţie, şi propune o teorie bazată pe
norma şi sancţiune, ca fiind condiţiile iniţiale ale oricărei existenţe în societate.

Dacă împrumuta de la H. Spencer teza generală a evoluţiei societăţilor moderne către o mai
mare diviziune a muncii, în analiză el se îndepărtează de această teorie Pentru Durkheim,
această schimbare macrosocială survine nu pentru că este necesară şi corespunde unei
finalităţi oarecare, ci pentru că este provocată de cauze mecanice precum sporirea volumului,
a densităţii populaţiei şi a raporturilor sociale. Aceste idei sunt reluate şi aprofundate în
"Suicidul" (1897).

O alta lucrare importantă (Formele elementare ale vieţii religioase) defineşte esenţa
religiosului prin sacru. Sacrului trebuie să-i adăugăm credinţele, ritualul şi o Biserică, simbol
al comuniunii credincioşilor. Sacrul este un element colectiv şi impersonal.

Integrarea este un concept cheie pentru sociologia educaţiei şi a familiei, două instituţii care
contribuie la socializarea indivizilor.

Ultim născut al unei familii tradiţionaliste de evrei implantată în estul Franţei din Evul Mediu,
Durkheim s-a născut la Epinal pe 15 aprilie 1858. Distanţîndu-se destul de repede de religie,
el face studii secundare strălucite, reuşeşte la două bacalaureate . unul în litere şi celălalt în
ştiinţe . Şi este recompensat la concursul general. Elev al şcolii normale superioare (la cea de
a treia încercare, în 1879), agregat în filozofie (pe locul unsprezece, în 1882), se consacră
carierei universitare. Cititor atent al baronului de Montesquieu [i al contelui de Saint-Simon,
urmează seminariile lui Numa-Denis Fustel de Coulanges, ale lui Emile Boutroux şi, mai ales,
ale lui Charles Renouvier, pe care îl consideră maestrul său. Alte influenţe decisive : cea a lui
Auguste Comte şi cea a lui Herbert Spencer. După un sejur în Germania, la diferite
laboratoare de cercetare, mai ales la Leipzig, Berlin şi Marbourg, Durkheim este remarcat de
Louis Liard, director . în acea vreme . al învăţămîntului superior în Ministerul instrucţiei
publice, obţinînd primul său post la Bordeaux în 1887. În luna octombrie a aceluiaşi an se
căsătoreşte cu Louise Dreyfus, fiica unui industriaş parizian specializat în cazangerie. îl
frecventează pe Jean Jaurès (unul din condiscipolii săi din rue d.Ulm, alături de Henri
Bergson şi Pierre Janet), se împrieteneşte cu Ferdinand Buisson şi participă la marile
dezbateri ale epocii. Plasîndu-se hotărît alături de dreyfusarzi, se raliază socialismului şi apără

2
idealul laic republican. Producţia sa ştiinţifică este foarte abundentă ; pe lîngă numeroasele
articole şi recenzii critice, el redactează trei lucrări care rămîn în posteritate : Despre
diviziunea muncii sociale (1893), Regulile metodei sociologice (1895) şi Sinuciderea (1897).
Numit în 1902 lector în ştiinţele educaţiei la Sorbona, profesor (patru ani mai tîrziu) la aceeaşi
universitate, el nu a încetat să convingă comunitatea ştiinţifică de legitimitatea şi de
necesitatea noii discipline, sociologia. În jurul său se strînge o echipă de colaboratori devotaţi
şi entuziaşti, printre care se numără Marcel Mauss, Henri Hubert, Paul Fauconnet, François
Simiand şi fraţii Bourgin. Această «armată de lucrători» constituie, din anii 1896-1897,
«nucleul dur» al echipei însărcinate să animeze revista L.Année sociologique. Ultima sa
contribuţie importantă, Formele elementare ale vieţii religioase, apare în 1912. Dureros lovit
de moartea unicului său fiu, André . «o inimă iubitoare şi tandră, de o bunătate înnăscută» .,
ucis pe frontul din Salonic, Durkheim se stinge la Paris pe 15 noiembrie 1917. Concepţia sa
asupra «faptului social» va face obiectul a numeroase discuţii şi va ocaziona numeroase
reinterpretări. Tema integrării constituie unul din firele conducătoare ale sociologiei lui
Durkheim. Să examinăm, de exemplu, lucrarea consacrată sinuciderii. Statisticile sînt
formale : aceasta survine mai degrabă în cazul celibatarilor decît în cazul oamenilor
căsătoriţi ; probabilitatea atentării la propria viaţă este, în epocă, mai mare pentru citadini
decît pentru rurali ; catolicii riscă mai puţin decît protestanţii... Cînd imperativele devin mai
puţin restrictive şi cînd instanţele de socializare nu mai sînt, ca în trecut, adevărate «şcoli de
disciplină», se poate manifesta un sentiment de rău nedefinit sau de frustrare. De unde
recomandările vizînd întărirea structurii familiale, promovarea dezvoltării de organisme
asociative sau facilitarea stabilirii unor politici contractuale. Anomia este astfel combătută sub
diferite forme. În prima sa mare operă (1893), Durkheim distinge două forme de solidaritate.
Cea dintîi, calificată drept mecanică, se aplica societăţilor primitive : ea funcţionează pe bază
de asemănare sau de similitudine. Cea de-a doua, de tip organic, corespunde proceselor de
diferenţiere. Pe măsură ce conştiinţa colectivă pierde ceva din puterea ei de coerciţie şi pe
măsură ce schimburile se multiplică, specializarea activităţilor tinde să se impună. Dreptul nu
mai este, din acest moment, «represiv», ci «cooperativ». În măsura în care conjugă
complementaritate şi interdependenţă, această parcelizare a sarcinilor se dovedeşte
benefică.Dacă ne plasăm acum într-o perspectivă mai pronunţat metodologică,anumite reguli
trebuie respectate. Este mai întîi necesar să ne eliberăm de dominaţia noţiunilor prestabilite
(prénotions) şi îi deosebim cu grijă judecăţile de fapt (cu validitate universală) de judecăţile
de valoare (relative la evaluări subiective). Evidenţele bunului simţ nu sînt decît iluzii şi
trebuie să cedeze în faţa experimentării.Demersul care trebuie urmat presupune, de altfel, mai
multe etape :elaborarea unui cadru de referinţă, construirea unei tipologii adecvate,critica
tezelor concurente (mai ales a celor care ţin de psihologie),stabilirea de legi sau de
regularităţi, verificarea empirică a rezultatelor obţinute. Ştiinţele fizice servesc aici de model :
«A explica un fenomen social înseamnă a-i căuta cauza eficientă». Acest mod de lucru se
asociază în chip fericit cu problematica determinismului. «Actorul» rămîne subordonat
«sistemului» : individul este cel care se naşte din societate, Şi nu invers. Adoptarea unui punct
de vedere holist («Totul domină părţile») întăreşte această legătură de subordonare. Această
problematică va fi reluată în alte contribuţii, mai ales în Formele elementare ale vie]ii
religioase. Interesul se îndreaptă atunci către «orice mod de acţiune, fixat sau nu, susceptibil
să exercite asupra fiecăruia dintre noi o constrîngere exterioară»,obiectivul fiind studierea
atentă a realităţii pentru a o ameliora. După cum scrie Durkheim în teza sa de doctorat,
«credem că cercetările noastre nu ar merita nici un fel de bătaie de cap dacă ele nu ar avea
decît un interes speculativ». Prin urmare, «dacă separăm cu atenţie problemele teoretice de
problemele practice, o facem nu pentru a le neglija pe acestea din urmă, ci, dimpotrivă, pentru
a ne oferi mijloacele de a le rezolva mai bine». «Ceea ce numim pozitivism . adăuga el în
Reguli . nu este decît o consecinţă a acestui raţionalism». Spre deosebire de Marx, Durkheim

3
şi-a petrecut mare parte din cariera sa studiind religia, concentrându-se în particular asupra
religiei la scară redusă, în societăţile tradiţionale. Lucrarea lui Durkheim, Formele elementare
ale vieţii religioase, publicată pentru prima dată în 1912, este probabil singurul studiu cu
influenţă în sociologia religiilor (Durkheim 1976). Durkheim nu leagă religia în primul rând
de inegalităţile sociale sau de putere, ci de natura generală a instituţiilor unei societăţi. El îşi
bazează lucrarea pe studiul totemismului, aşa cum este practicat de societăţile de aborigeni
australieni, susţinând că totemismul reprezintă religia în forma ei cea mai elementară sau
"simplă" - de unde şi titlul cărţii. Un totem, asa cum s-a menţionat, era la origine un animal
sau plantă, considerate ca având o semnificaţie simbolică deosebită pentru un grup anume.
Este un obiect sacru, venerat şi înconjurat de diferite practici rituale. Durkheim defineşte
religia în termenii unei distincţii între sacru şi profan. Obiectele sacre şi simbolurile, sustine
el, sunt tratate ca fiind aparte de aspectele de rutină ale existenţei - domeniul profanului.
Mâncatul animalului sau a plantei totemice, cu excepţia ocaziilor ceremoniale speciale, este
de regulă interzisă, iar ca obiect sacru totemul se crede că deţine proprietăţi divine, care îl
separă complet de alte animale care pot fi vânate sau recolte care pot fi adunate şi consumate.
De ce este totemul sacru? După părerea lui Durkheim, este sacru deoarece este simbolul
grupului însuşi; reprezintă valorile centrale ale respectivului grup sau a comunităţii. Veneraţia
pe care oamenii o resimt faţă de totem derivă de fapt din respectul pe care îl acordă valorilor
sociale de bază. În religie, obiectul adorării este de fapt, societatea însăşi. Durkheim
subliniază cu tărie faptul că, religiile nu sunt niciodată doar o problemă de credinţă. Toate
religiile implică cu regularitate activităţi ceremoniale şi rituale, în care un grup de credincioşi
se strâng laolaltă. În cadrul ceremonialurilor colective se afirmă şi se întăreşte un sentiment de
solidaritate de grup. Ceremonialurile au menirea de a-i scoate pe indiviyi din preocupările
vieţii sociale profane, ducându-i în sfere mai elevate, unde se simt în contact cu forţe
superioare. Aceste forţe superioare, atribuite totemurilor, influenţelor divine sau zeilor, sunt în
realitate expresia influenţei colectivităţii asupra individului. În opinia lui Durkheim,
ceremonia şi ritualul sunt esenţiale pentru legăturile care se formează între membrii grupului.
De aceea ele se găsesc nu doar în situaţii obisnuite de adorare, ci şi în situaţii diferite de criză
din viaţă, atunci când omul trece prin experienţa socială a unor transformări majore, ca de
exemplu naşterea, căsătoria sau moartea. Practic în toate societăţile, în asemenea ocazii se
respectă procedurile rituale şi ceremoniale. Durkheim demonstrează că ceremoniile colective
reafirmă solidaritatea de grup, în momentele când oamenii sunt nevoiţi să se adapteze unor
schimbări majore care intervin în viata lor. Ritualurile funerare demonstrează de exemplu, că
valorile grupului supravieţuiesc trecerii prin viaţă a indivizilor, asigurînd astfel oamenilor
sărmani un mod de adaptare la circumstanţele modificate. Doliul nu este expresia spontană a
durerii - sau, cel puţin,este aşa doar pentru cei afectaţi personal de moartea cuiva. Doliul
reprezintă o datorie impusă de grup. În culturile tradiţionale mici, susţine Durkheim, aproape
toate aspectele vieţii sunt pătrunse de religie. Ceremonialurile religioase creează noi idei şi
categorii de gândire şi reafirmă valorile existente. Religia nu este doar o serie de sentimente şi
activităţi; în realitate ea condiţionează modurile de gândire ale indivizilor din culturile
tradiţionale. Chiar şi cele mai elementare categorii ale gândirii, inclusiv felul în care sunt
concepute spaţiul si timpul, au fost întâi formulate în termeni religioşi. Conceptul de „timp”,
de exemplu, a derivat, la origine, din numărarea intervalelor dintre ceremonialele religioase.

4
5